Psihiatria: depersonalizarea oamenilor pentru gloria capitalismului

Imaginaţi-vă că v-aţi duce la doctor cu o problemă legată de ficat şi acel doctor, cu intenție și premeditare, v-ar distruge ficatul, ar numi asta „tratament”*, v-ar criminaliza, tortura și încarcera din cauza afecțiunii. Asta face psihiatria cu creierul oamenilor. Psihiatria consideră că un tratament psihiatric „funcţionează” în măsura în care distruge permanent creierul uman, pe care îl consideră, fără nici o bază ştiinţifică, sursa a ceea ce psihiatria etichetează ca fiind „boli mintale”, prin teorii care criminalizează emoţiile şi comportamentul uman, și inacapacitatea unor oameni de a se raporta la realitate sau de a putea comunica cu alţii. (*În socialism, așa ceva nu putea fi conceput; însă Parenti arată că în capitalism, acesta, chiar și în afara psihiatriei, e modul standard de operare în medicină. În socialism conta omul, în capitalism contează doar banul/profitul).

{documentar “Era fricii: Domnia terorii psihiatrice”, deocamdată doar în engleză. Voi posta linkul către documentarul tradus în română cât de curând:

Psihiatria a apărut în Germania, ca instituție capitalistă de control și convertire a populației în instrumente de reprodus capital și în executanți docili și disciplinați ai dictatelor clasei capitaliste. Evoluția psihiatriei este inerent legată de justificarea crimelor în masă, – „modul nostru de viață” despre care vorbesc toți liderii occidentali când definesc „libertatea și democrația” și vor să justifice expansiunea imperialismului – comise sistematic de occident pentru a globaliza capitalismul (imperialism). Psihiatria a mutilat și a sterilizat sute de mii de oameni, în numele rasismului și eugeniei. Cartea tradusă pe acest site arată că psihiatrii – cei germani în primul rând – au fost arhitecții Holocaustului: ei au conceput și implementat tehnicile de exterminare în masă, care ulterior au fost preluate de naziști pentru a-i extermina pe evrei și pentru a coloniza Estul Europei (al doilea război mondial). Fundamentele acestor crime instituționale, ideologice și capitaliste nu au fost niciodată distruse – pentru că ar duce la abandonarea capitalismului -, dimpotrivă, sunt promovate și azi, explicit și implicit, de liderii occidentali împotriva populațiilor din alte țări și din propriile lor țări.

În SUA, psihiatrul Walter Freeman şi-a câştigat faima „profesională” în rândul psihiatrilor pentru că a promovat lobotomia transorbitală pe care a și numit-o „terapie de distrugere a creierului”. Asemenea practici – cutia craniană a unui om era sfredelită, fără anestezie, pe viu, pentru a-i putea fi lovit și distrus creierul – sunt prezentate de istoricii medicinei ca fiind ceva îndepărtat, neintenționat, ceva care se putea întâmpla doar în Evul Mediu. În SUA s-a întâmplat până în anii 1950, iar administrarea de electro-șocuri (tortură) e practicată și azi în țările occidentale. Asociația Psihiatrică Americană a cerut dreptul legal să-i tortureze astfel pe minori nu mai departe de 2014.

Medicamentele, care azi au înlocuit spărgătorul de gheaţă cu care Freeman sfredelea capul victimelor, funcţionează exact în acelaşi sens: sunt lobotomii chimice. Torturarea pacienţilor încarceraţi de psihiatrie cu electroşocuri avea acelaşi scop.

Azi hegemonia psihiatrică se manifestă prin puterea pe care această industrie o are asupra populaţiilor occidentale. Această putere este totală. Orice aspect al vieţii unui om poate fi considerat „simptom de boală psihică”, doar pentru că așa spune un psihiatru – dacă plângi pe cineva apropiat care a murit, de exemplu, dacă un copil chiulește de la oră, dacă te joci Solitaire la serviciu; curios niciodată dacă un broker criminal de pe Wall Street se „încălzea”, ca să-și comită crimele profesionale, uitându-se la maltratarea și torturarea sexuală a femeilor în industria porno; la fel de curios, niciodată când un general american spune că bombardarea oamenilor în Orientul Mijlociu e „ca și cum ar face sex”, niciodată când un bărbat occidental se duce în Filipine sau Europa de Est, sau America Latină ca să violeze copii înfometați de capitaliști, niciodată când un guvern occidental fura hrana copiilor și le neagă dreptul la educație, adică niciodată când o acțiune are scopul de a reproduce capitalismul.

Astăzi, copilăria este considerată “boală psihică”, iar psihiatria a impus din nou ca normale sterilizarea copiilor și mutilarea lor, pentru reimpunerea tiraniei patriarhatului prin diviziunea sexuală a muncii și pentru a se răzbuna pe mișcările feministe, folosind bărbați pentru a reinventa – ca propagandă patriarhală – teoriile psihiatrice despre femei (aceste teorii au fost demontate științific, femeile nu sunt „hormoni” și nici „lipsa penisului” și alte prostii susținute de psihiatrie). Reinventând aceste teorii, propagate de teoriile trans/queer, psihiatria vrea să arate că teroarea împotriva femeilor – pentru care nu a fost condamnată niciodată de medicină sau de vreun tribunal, ci doar de feministe – ar fi fost justicată: intenția, desigur, fiind revenirea în masă la această teroare care a însemnat: încarcerarea forțată a femeilor pentru că aveau menstruație, pentru că citeau, pentru că divorțau, pentru că le murea un copil, pentru că exprimau o opinie politică, pentru că erau violate, pentru că avortau, pentru că CITEAU, pentru că încercau să se ducă la școală; torturarea și mutilarea femeilor prin extirparea clitorisului, lobotomie, sterilizare. Acest proiect politic e impus prin folosirea transexualilor/transgenderilor, prin atacarea copiilor și prin negarea biologiei. E un proiect conservator prin care se încearcă inclusiv convertirea stângii la acceptarea ordinii sociale capitaliste ca „naturală” și prin care se încearcă mai ales de-marxizarea stângii (trupul uman, pretinde acest proiect, ar fi doar o entitate metafizică, care poate fi imaginată în orice mod, prin negarea existenței sexului biologic (al femeilor) și prin negarea faptului că trupul uman e o realitate materială, cu specificități determinate de sexul biologic. Propaganda dreptei urmărește decredibilizarea stângii – prin perpetuarea teoriilor fasciste împotriva stângii – și prin abaterea atenției de la faptul că statele capitaliste, entități ideologice eminament de dreapta/fasciste, sunt cele care impun prin forța legii acest proiect, la care non-stângiștii, care se pretind de stânga însă, se asociază pentru că au fost corupți sau tocmai pentru că nu sunt și nu au fost vreodată împotriva capitalismului și patriarhatului).

Astăzi, un copil e tratat ca potențial obiect sexual de când s-a născut (asta se intersectează cu o altă politică occidentală de normalizare a pedofiliei, iar azi din ce în ce mai mulți bărbați din occident își doresc un copil pentru a-l putea viola la 1 lună, la 3 luni, la 3 ani). Părinții sunt îndoctrinați și manipulați să se transforme în agenți ai „poliției de gen”. Fără să știe, un copil e supravegheat de „poliția de gen” și dacă se joacă cu o altă jucărie decât cea căreia „poliția de gen” (manifestarea patriarhatului) i-a atribuit calități metafizice conform diviziunii sexuale capitaliste a muncii, atunci acel copil riscă să fie mutilat, sterilizat și făcut să fie dependent toată viața de industria de medicamente. Adică, dacă o fată se joacă cu o mașinuță, se consideră că acea fată e băiat și trebuie mutilată în consecință. Olanda e țara – cu cea mai sadică și criminală clasă capitalistă din tot occidentul, care depășește în atrocități chiar și elita conservatoare din Marea Britanie și poate chiar și din Germania – unde mutilarea și sterilizarea copiilor au devenit practici chirurgicale obișnuite în ultimii 30 de ani. Primii copii castrați și mutilați sunt băieții care au fost violați de o rețea de pedofili formată din popi din Olanda, afaceriști și politicieni din conducerea țării în anii 1960: acești băieți au fost violați, apoi castrați, pentru „a nu deveni homosexuali”. Din Olanda, această practică a fost exportată în SUA – la fel cum tot din Olanda e promovată legalizarea peștilor și a sclaviei sexuale a femeilor, aceste politici având scopul de a distruge şi mai sistematic populațiile din Estul Europei. Viața acestor copii va fi scurtă – 60% se sinucid în primii 10 ani după ce au fost mutilați. Pentru a-și crea această piață de dependenți de medicamente și şedinţe psihiatrice, psihiatria – o pseudoștiință – neagă sistematic existența biologiei (deși pretinde că teoriile sale ar avea baze biologice).

Nu există „operații de schimbare de sex” – există operații de sterilizare și mutilare genitală a oamenilor. Nici un bărbat nu poate „deveni” femeie printr-o operație, poate deveni doar un bărbat castrat, care imită înfățișarea pe care patriarhatul o impune femeilor și împotriva căreia femeile opun rezistență de secole. Acești bărbați reduc femeile la niște „costume” hidoase, vulgare şi grotești – încă o expresie a urii cosmice a patriarhatului față de femei -, pentru că aceşti bărbaţi de fapt urăsc profund femeile. Modul în care psihiatria dezumanizează şi reduce femeile la niște costume face parte din proiectul ei politic – prin eradicarea femeilor, se urmărește absolutizarea invizibilității lor politice și sociale, pentru că femeile în capitalism sunt o clasă și un sex biologic exploatat, asuprit și oprimat de capitalism, pentru că asta se traduce în profituri pentru capitaliști. O dovadă a sadismului statelor capitaliste și a urii față de femei ca proiect politic vine din crimele profesionale comise de instituții de stat și promovate de presă – azi, un bărbat care a violat, a torturat și a ucis femei apare în statistici nu ca bărbat, ci ca femeie, dacă acel criminal cere să fie încarcerat împreună cu femei, pretinzând că „s-ar simți femeie”. Asemenea absurdități au devenit obișnuite deja în Occident. Invizibilitatea politică și socială a femeilor merge mână în mână cu mascarea violenței generalizate comisă de bărbați împotriva femeilor, acesta fiind un element cheie al ordinii sociale capitaliste, promovată cu premeditare de psihiatrie.

Psihiatria e o industrie capitalistă al cărei interes e de a se reproduce – împotriva oamenilor – și de a facilita reproducerea ordinii sociale capitaliste și a mecanismelor economice capitaliste, care-i asigură ei înșiși expansiunea. Fiind o industrie capitalistă, nu se poate reproduce decât prin expansiune împotriva oamenilor. Asta înseamnă că interesul psihiatriei e de a „produce” cât mai mulți „bolnavi” – potențial, toată lumea.

Fără să aibă vreo bază științifică, psihiatria e acceptată în rândul medicinei, deşi scopul ei nu e de a vindeca, ci de a înmulţi „bolnavii”. Psihiatria nu-i vindecă pe oamenii a căror viață e sistematic atacată de capitalism, ci îi criminalizează și îi împinge în situația de a fi dependenți de medicamente, care pe termen lung le distrug sănătatea și chiar viața. Aceste medicamente au devenit o sursă de legitimare a psihiatriei – fără nici o bază științifică. Când o afecțiune umană devine profit, atunci interesul capitalismului va fi să permanentizeze acea suferință umană pentru că profită de pe urma ei, iar ea devine o sursă de regenerare a capitalului.

Capitalismul e un sistem economic care le neagă oamenilor dreptul la viață și le tolerează existența doar în măsura în care ei pot fi instrumente de reproducere a profitului. Când oamenii sunt considerați și tratați ca proprietăți și instrumente, vor căuta să opună rezistență – logic -, dar din cauza negării dreptului lor la cuvânt față de organizarea socială și economică, ce ar putea elimina reducerea oamenilor la proprietăți, cei mai mulți nu văd factorul politic extern care le provoacă suferințele, și consideră că neputința lor de a se adapta la cerințele absurde, sadice și anti-umane ale capitalismului ar fi „eșecuri personale”. Dimpotrivă, această neputință e un răspuns logic la un sistem care le neagă dreptul la viață. Această neputință e o dovadă că oamenii sunt ființe sociale inteligente, care știu că nu pot trăi unii împotriva altora, așa cum le dictează capitalismul. Unul dintre elementele fundamentale ale psihiatriei e depersonalizarea ființelor umane, pentru a le reduce la instrumente de reprodus capital. E firesc ca un om deposedat de dreptul la viață să fie afectat de asta. Răspunderea politică nu îi revine lui, ci organizării sociale impusă de statul capitalist, de politicile și de instituțiile capitaliste.

Revoluțiile socialiate, care au așezat societățile pe alte baze de producție decât cele capitaliste, au dovedit că societățile se pot dezvolta în interesul și pentru îmbunătățirea vieții oamenilor din acele societăți doar dacă aceştia înțeleg că 1- oamenii nu sunt instrumente și nici proprietăți, 2 – că atunci când un om e abandonat de societate, toți sunt abandonați de societate; și doar dacă înțeleg că inteligența și dezvoltarea socială au un caracter eminamente colectiv.

Oamenii nu învață de la bani sau de la obiecte să fie liberi, și să ducă o viață frumoasă, ci doar de la alți oameni. Dacă într-o societate e acceptabil ca unui copil să i se nege hrana pentru că asta afectează profitul unor indivizi, atunci acea societate nu e o societate liberă și rațională, ci una dictatorială și criminală, pentru că profitul dictează și determină viața oamenilor, chiar și atunci când acel om nu are capacitatea fizică – e doar un copil – de a produce profit. Dacă unui copil i se spune că are dreptul să se ducă la școală doar dacă plătește o taxă PRIVATĂ unui capitalist, acea societate e o dictatură a capitalismului, niciodată o societate liberă. O atrocitate, pe care o vedem promovată cu mult entuziasm de oameni tineri, al căror interes e doar reproducerea capitalismului împotriva oamenilor, niciodată altceva, orice ar minți ei.

În capitalism, profitul e singura lege acceptabilă, iar statele își exercită forța și puterea de corupere intelectuală a oamenilor și recurg la violență, forță și crimă pentru a-i înfricoșa pe oameni să accepte această lege, să învețe să o considere „firească” și să-și condiționeze unii altora existența, prin șantaj, corupere și frică. În capitalism, oamenii nu trăiesc în libertate, ci în frică. Psihiatria îi învață/medicalizează pe oameni pentru a se adapta la această frică. Evident, asemenea societăți sunt cele în care violența – în special violența bărbaților împotriva femeilor și copiilor – devine norma socială.

Doar profitul are „libertatea” garantată. Libertatea unui om nu poate fi niciodată împotriva altui om, pentru că atunci e tiranie. Niciun om nu poate „fi” de sine stătător, chiar și un pustnic a fost învățat la un moment dat de un alt om să nu mănânce anumite ciuperci pentru că pot să-l otrăvească. Când într-o societate interesul unui individ e să-și folosească puterea socială și cunoștințele împotriva semenilor săi – pentru a obține o mită în statut social de la clasa comprador, sau pentru a-și lua un iacht sau pentru alte prostii – atunci acea societate se auto-distruge. E logic să se auto-distrugă. Când o societate e deposedată de mijloacele prin care-și poate reproduce viața – cum e cazul României – această auto-disturgere prinde viteza luminii. (Poate ar trebui să vă gândiți că mult huliții comuniști au avut inteligența de a crea și de a lăsa copiilor lor – adică nouă – mijloacele prin care-și puteau reproduce viața, iar aceste mijloace sunt distruse sistematic, cu premeditare de clasa conducătoare de după 1989; astăzi statul capitalist finanțează și suține doar mijloace (afaceri personale) de reproducere a capitalului, nu a celor necesare reproducerii vieții; poate ar trebui să vă gândiți că analizele comuniștilor cu privire la imperialism erau corecte, că poate reacțiile lor de apărare față de imperialism erau logice și demne, că poate exista mai multă democrație înainte de 1989 pentru că viața oamenilor nu era condiționată de reproducerea de capital, iar condiția lor de oameni era respectată de societate și de modul de producție din acea societate, că poate actualii „democrați”, clasa comprador, vă cer să vă urâți bunicii și părinții – îi numesc „relicvele comunismului” – tocmai din acest motiv; poate ar trebui să vă întrebați ce dezastru și ce moarte socială le lăsați voi moștenire copiilor voștri, pentru că e foarte ușor să faci bani, dar nu poți mânca bani, nu poți râde cu banii, nu poți să ai relații umane cu banii, iar să-ți cumperi o soție sau un copil ca și cum ți-ai cumpăra o bere poate înseamnă că-ți cumperi doar violență împotriva lor; poate ar fi bine să vă uitați la pensionari cu regret că nu vor trăi mai mult, iar acești oameni dețin cunoștințe pe care capitaliștii vi le neagă; poate ar trebui să vă întrebați de ce ar trebui ca cineva să aibă dreptul și puterea să condiționeze viața copilului vostru de profitul său, ce viață ar putea avea un asemenea copil într-o asemenea societate, poate ar trebui să nu mai credeți toate balivernele despre „natura umană”, ce tari au fost britanicii că au masacrat în masă pe unde-au putut, ce civilizați au fost barbarii naziști și slugile lor, legionarii, că au vrut să vă reducă la sclavi, poate ar trebui să înțelegeți că dacă un guvern neagă dreptul la hrană unui copil, atunci acel guvern ar trebui să fie înfometat el, și nu acel copil – dacă e risipă să asiguri hrana caldă pentru școlari, atunci nu poate fi risipă să-l pui la regim pe guvernatorul BNR – , adică să nu mai tolerați politici împotriva vieții populației din care faceți parte).

Capitalismul nu e un mecanism economic care dezvoltă o societate în interesul membrilor ei, ci un mecanism economic de mutilare și distrugere a societăților în interesul unei minorități foarte restrânse – 8 oameni deţin jumătate din cât deţine jumătate din populaţia globului – , a cărei violență crește exponențial, pe măsură ce capitalismul produce tot mai multă distrugere umană pentru a se putea reproduce. Psihiatria îi învață pe oameni că dacă nu pot accepta să participe la violența capitalistă împotriva altor oameni, atunci sunt „bolnavi psihici”.

Psihiatria stabileşte „bolile psihice” în funcţie de interesele economice şi politice ale clasei de la putere, aceste interese fiind cele care determină în mare măsură normele sociale în societăţile de clasă. Foarte relevant în acest sens e cum a fost criminalizată timiditatea – considerată „boală psihică” azi, pentru că societatea capitalistă are nevoie de indivizi agresivi şi violenţi, care nu respectă persoanele din jur, ci vor să le subjuge şi să le domine – şi cum a fost inventată o boală a copiilor, „boala psihică de deficit de atenţie-hiperactivitate” la copii. Dintre toate atrocităţile comise de psihiatrie, inclusiv masacre în masă, inclusiv nazism, entuziasmul de a-i criminaliza pe cei mici arată sadismul inerent acestei industrii care face parte din aparatul de control ideologic al statului capitalist (cunoscut și ca „statul securității naționale”).

Cei mici sunt stigmatizaţi de psihiatrie pentru că au nevoie de atenţia şi grija părinţilor, cărora capitalismul le neagă dreptul la timpul de care au nevoie cei mici. E şi mai relevant cum acolo unde sistemul capitalist e mai brutal – în SUA, Germania, Marea Britanie – numărul copiilor etichetaţi cu această „boală” e mult mai mare decât era în Franţa. Atitudinea de prădători a acestor psihiatri e ilustrată de următorul exemplu: în 2012, un articol publicat de un site de psihologie din SUA arăta că psihiatrii din Franţa nu-i îndoapă pe cei mici cu medicamente, ci preferă să caute cauzele pentru stresul copiilor în contextul social în care cei mici trăiesc. Articolul ataca interesele financiare ale psihiatrilor din SUA. Articolul a provocat mari bătăi de cap psihiatrilor din SUA, în special pentru că a fost citit și răspândit de sute de mii de oameni. Trei ani mai târziu, acelaşi site dădea înapoi, nega articolul din 2012 şi publica un alt articol de publicitate pentru aceste medicamente, ca presiune inclusiv asupra Franţei pentru a-i medicaliza pe cei mici. Psihiatrul care a inventat această „boală”, Leon Eisenberg a recunoscut, înainte de a muri în 2009, că a făcut o greșeală imensă și că această „boală” nu există, că e o ficțiune. Cu toate acestea, pe baza acestei ficțiuni, milioane de copii sunt intoxicați cu medicamente, care le cauzează probleme grave de sănătate, pe termen lung.

Acesta e doar un exemplu minor care arată că interesul psihiatrilor nu e ca oamenii să nu sufere de afecţiuni psihice, ci dimpotrivă, cât mai mulţi să cadă în plasa lor şi de la vârste cât mai mici. Inclusiv psihiatrii din SUA recunosc că deşi au etichetat (nu diagnosticat, pentru că această profesie nu are nici o dovadă pentru afirmaţiile pe care le face) doar 5 la sută din minorii din SUA cu această „boală psihică”, Asociaţia de psihiatrie americană medicalizează de 3 ori mai mulţi copii, adică 15 la sută, chiar şi minori pe care nu i-au etichetat cu această „boală”. În 4 ani, doar, între 2003 şi 2007, numărul de copii medicalizaţi pentru această „boală psihică” a sărit de la 7,8 la sută la 9,5 la sută. În 2016, procentul de minori îndopaţi cu medicamente pentru aceată „boală psihică” a sărit la 15 la sută.

Ce fel de societate e cea în care un copil e considerat „bolnav psihic” pentru că e copil?

Aceste procente ascund interese financiare ale industriei psihiatriei, dar arată ceea ce cartea, pe care o puteți citi în română pe acest site, explică foarte clar: psihiatria nu e o ramură a medicinei, ci o instituţie de forţă, care face parte din „aparatul ideologic de stat”. Nu e întâmplător că, de exemplu, fondatorul partidului nazist din Ucraina, Svoboda, e un psihiatru. La fel, mentorii naziştilor din Franţa, Germania, Anglia. În România, psihologii – care pregătesc terenul pentru expansiunea psihiatriei, cu toate ororile care vor urma, dacă nu sunt opriţi – cer ca depresia să fie considerată „problemă de securitate naţională”, pentru că numărul de oameni atacaţi şi victimizaţi de brutalitatea capitalismului e tot mai mare iar interesul lor financiar e să obțină profit din atacurile capitalismului împotriva oamenilor.

Aceşti psihologi nu consideră că sistemul capitalist ar fi problema, ci faptul că oamenii nu se adaptează la criminalitatea acestui sistem. Asta e „urgenţa de securitate naţională” într-un stat în care instituțiile de forță sunt placa turnantă pe care imperialiștii vor să ridice clasa comprador. Nu toporul, ci victima e problema, după „logica” lor.

Asemenea profesii au o natură de prădători, pentru că încearcă să acumuleze profituri din suferinţa provocată oamenilor de un sistem social şi economic criminal, şi mai ales pentru că încearcă să-i îndoctrineze pe oameni, folosind cele mai stupide teorii cu putinţă, pentru a „învăţa” să ignore violenţa socială în care trăiesc sau să o justifice, să o raţionalizeze şi să o îmbrăţişeze chiar. Interesul ideologic al acestor profesii e să-i convertească pe oameni la ordinea socială impusă de capitalism, împotriva vieții oamenilor.

Clasa comprador e o clasă de indivizi corupți, violenți și criminali, cărora imperialiștii le dau putere economică și politică pentru a-i folosi în interesul imperialismului. Interesul imperialismului e decuplarea statului de nevoile populației locale, deposedarea populației locale de orice control asupra teritoriului, resurselor, societății și statului – prin privatizare, negarea de către stat a dreptului la viață al populației locale, înlocuirea taxelor publice cu cele private (remarcați cum niciodată cei care urlă că „plătim taxe la stat” pentru educație, pentru pensionari, pentru bolnavi, pentru copii, niciodată nu urlă că plătim taxe de mii de ori mai mari la privați pentru sănătate, pentru educație, pentru a mânca, pentru transport, PENTRU A BEA APĂ?). Observați propaganda care susține că e „furt” să plătești o taxă pentru că societatea înțelege că dreptul și accesul la educație și sănătate e un drept vital pentru orice copil și adult, și cum aceeași propagandă susține că e perfect normal să plătești o taxă incomparabil mai mare unor privați, pentru ca interesul lor să devină legea prin care celor mai mulți li se va nega accesul la educație și sănătate; din acest motiv, clasa comprador – structura de stat privat – pe care și-o doresc imperialiștii este o crimă împotriva populației locale). Observați cum ideologic aceste crime sunt impuse prin colonizarea culturală a populației – presa deținută de imperialiști, cum ar fi Vice și presa „deontologilor”, îndoctrinează constant populația locală să considere „normală” violarea copiilor înfometați de pedofili, dacă pedofilul plătește o sumă de bani. Aici statul e peștele politic al acelui copil – pentru că pedofilul n-ar fi avut puterea să-l violeze pe acel copil, dacă statul nu i-ar fi negat dreptul la hrană și la o viață demnă. Vice îi învață pe oamenii de aici că acea fată vândută unui bărbat violator ar fi „lucrătoare sexuală”, și nu o victimă a unei crime sexuale, pentru că, nu-i așa, în colonii, violul trebuie să fie „muncă”. În condițiile în care încă legea din România interzice violarea copiilor, nu e curios că nimeni nu remarcă această crimă profesională comisă de Vice? Nu remarcă nimeni desigur, pentru că instituțiile de forță ale statului sunt controlate de interesele politice pe care le promovează Vice, acest organ de propagandă imperialistă a capitalului de viol.

Ordinea socială pe care capitalismul şi societatea sa de clasă o impun cu brutalitate din ce în ce mai vizibilă este o ordine socială în care nu doar fiecare aspect al vieţii umane este capitalizat, dar şi în care relaţiile sociale şi relaţiile umane sunt capitalizate – adică, reproduc capitalul într-o formă sau alta.

Ce pierde stânga din vedere azi, din cauza de-marxizării şi coruperii ei de către puterile şi interesele capitaliste, e modul în care capitalismul generează, formează şi îşi impune propria ordine socială, în funcţie de ce permite reproducerea capitalismului. Acestui proces sunt supuşi sute de milioane de oameni – în special copii – în şcoli, la locul de muncă, prin propagandă “culturală” de îndoctrinare, prin mass media. Capitalizarea relaţiilor umane nu ar fi cu putinţă dacă oamenii nu ar fi îndoctrinaţi să se considere singuri obiecte/instrumente şi să se „vândă” altora. Această îndoctrinare e impusă împotriva oamenilor de o armată de „industrii ale minţii”, cu scopul de a depersonaliza indivizii şi de a-i face nu doar să nu poată concepe altceva în afară de propria lor sclavie, dar să confunde această condiţie socială, politică şi economică, impusă asupra lor, cu împlinirea lor personală şi chiar fericirea lor.

Industria psihiatriei e parte din acest mecanism, numit de marxişti „aparatul ideologic de stat”. Deşi cei care practică psihiatria sunt consideraţi „medici”, practica lor se bazează pe distrugerea creierului şi a minţii celor care le cad victime, pe transformarea oamenilor vulnerabili în dependenţi de droguri care le sunt prezentate ca medicamente, pe torturarea şi terorizarea oamenilor care contestă ordinea dominantă a capitalismului sau a celor care sunt mult prea vulnerabili pentru a se putea apăra de ei. Cartea lui Bruce Cohen explică de ce. De ce psihiatria urmăreşte nu vindecarea oamenilor, ci lărgirea numărului de oameni pe care-i etichetează ca „bolnavi”; de ce torturarea, mutilarea şi terorizarea unor oameni imobilizaţi nu e doar tolerată, dar şi încurajată de psihiatrie? De ce niciodată nici un psihiatru nu a răspuns pentru atrocităţile acestei profesii care au mers de la torturarea săracilor, justificarea sclaviei, mutilarea femeilor, drogarea tinerilor şi copiilor, şi conceperea metodelor de masacrare în masă folosite de nazişti în timpul celui de-al treilea reich?

Aici prezint doar câteva extrase din această carte, cu trimitere la fiecare capitol; cartea e tradusă integral pe acest site.

Hegemonia psihiatrică – o teorie marxistă asupra bolii mintale

de Bruce M. Z. Cohen
Departamentul de Sociologie, Universitatea din Auckland, New Zealand

“În capitalism, trăim într-o societate marcată de inegalităţi fundamentale, definite de relaţiile noastre cu mijloacele de producţie economică. Publică sau privată, fiecare instituţie din societatea capitalistă este încadrată în aceleaşi disparităţi de putere. Înţelegerea dominantă asupra cine suntem, ce se aşteaptă de la noi şi care sunt limitele comportamentului nostru este fabricată şi definită de clasa capitalistă, apoi reprodusă prin intermediul statului şi instituţiilor societăţii civile (de exemplu, sistemele de educaţie, de justiţie penală şi de sănătate). Aceasta e o necesitate pentru continuarea și supraviețuirea capitalismului. De exemplu, suntem socializaţi (educați) în interiorul familiei, şcolii şi mass-media pentru a accepta disparităţile economice şi sociale ca fiind naturale şi de bun-simţ, ca fiind rezultatul inevitabil al talentelor diferite şi competiţiei de pe piaţă, şi nu ca (ceea ce sunt) privilegii de clasă şi efecte care rezultă în urma exploatării vastei majorităţi a populaţiei. În acest sens, sistemul de sănătate mintală nu e o excepţie. Adesea practicată de profesionişti care cred că „acţionează în cel mai bun interes al pacientului”, istoria psihiatriei şi profesiilor ei aliate este plină de mult prea multe acte de violenţă, tortură şi moarte pentru a putea să le minimalizăm ca fiind nişte aberaţii sau excepţii în sistemul de sănătate „progresist” sau „ştiinţific”. Aceste (atrocități) pot fi dimpotrivă înțelese ca servicii, deloc ieșite din comun, făcute de sistemul de sănătate mintală cu scopul de a susţine elitele conducătoare.

Capitolul 1 – Introducere: Să gândim critic cu privire la boala mintală

În ultimii 35 de ani, ideile științifice referitoare la patologia mintală, generate de cei care au fost desemnați „experți ai minții”, au trecut dincolo de instituția psihiatriei și au pătruns în numeroase sfere ale vieții publice și private. Eu includ afacerea bolii mintale în contextul ei structural, ca parte a unui sistem de relații de putere, în care exploatarea economică joacă un rol determinant.
O chestiune esențială aici e natura mereu contestată a „bolii mintale”, pentru că
nu există, nici până azi, nici o dovadă că vreo „afecțiune mintală” ar fi o boală reală, observabilă. Prin urmare, „experții” încă nu pot distinge între o persoană “bolnavă mintal” și una “sănătoasă mintal”. De fapt, o tentativă recentă a APA – cea mai puternică organizație psihiatrică din lume – de a defini boala mintală a fost descrisă fără menanjamente de unul dintre cele mai importante personaje ale organizației ca fiind „un rahat”.

Cu cât comportamentul și experiența pot fi mai ușor medicalizate – adică, reconceptualizate ca având nevoie de intervenție medicală –, prin acest parteneriat al industriei farmaceutice cu medicina, cu atât mai multe medicamente pot fi potențial vândute publicului. Astfel, se susține că expansiunea discursului privind boala mintală este rezultatul confiscării de către piață a asistenței medicale; corporațiile, și nu cei care practică medicina, desemnează acum ce înseamnă patologia mintală și, prin urmare, dictează și care trebuie să fie tratamentul. Soluția evidentă a acestei situații ar implica decuplarea serviciilor de sănătate mintală de influența marilor afaceri.

Deși această critică, referitoare la intervenția corporațiilor farmaceutice în producerea și promovarea discursului psihiatriac contemporan, este relevantă, ea reprezintă, poate, cel mai puțin șocant aspect al operațiunii sistemului de sănătate mintală din societatea capitalistă. Acești critici ar trebui să recunoască și că, deși psihiatria legitimează produsele corporațiilor farmaceutice, promovarea psiho-farmaceuticelor de fapt contribuie la legitimarea profesiunii de psihiatrie. Prescrierea de medicamente este un simbol cheie al tratamentului modern aplicat de doctori, care servește la alinierea psihiatriei cu alte ramuri ale medicinei, prin înțelegerea biomedicală a sănătății și a bolii – reciprocă.

Abordarea biomedicală în înțelegerea bolii mintale a făcut parte din psihiatrie încă de la apariția acesteia, acum 200 de ani, dar a devenit din ce în ce mai dominantă în interiorul sistemului de sănătate mintală începând din anii 1980. Însă, potrivit criticilor, în ciuda actualului „moment de hegemonie”, bio-psihiatria nu are legitimitatea oferită de dovezile științifice. Pentru a arăta ferm de ce sistemul de sănătate mintală e un proiect moral și politic, următoarea secțiune analizează continua lipsă de validitate a teoriei psihiatrice. O cercetare recentă asupra științei din spatele discursului psihiatric concluzionează că „nici un semn biologic nu a fost descoperit vreodată pentru nici o ‘afecțiune mintală’. Respectiv, nu este cunoscută nici o etiologie psihologică”.

Arhitectul DSM-4, Frances, a fost citat ulterior de către Greenberg (2013: 35–36) cu privire la definiția (bolii mintale): „E o problemă cu ea… Nu există nici o definiție a bolii mintale… E un rahat. Adică, n-ai cum s-o definești. …Un număr semnificativ de studii au demonstrat tendința inerentă a acestei profesii de a pune etichete oamenilor ca fiind „bolnavi psihici” cu scopul de a stigmatiza aspectele vieții de zi cu zi ale comportamentului unei persoane ca fiind semne de patologie.

În mod necesar asta ne face să considerăm asemenea instituții ca fiind întreprinderi morale și politice, dar nu medicale din cauză că profesioniștii-psiho, istoric și cultural, își bazează judecățile pe comportamentul „corect” și „cuviincios” al membrilor societății. Mediul social prevalent este făcut să fie chiar criteriul de normalitate, iar individul este judecat în măsura în care el sau ea nu reușește să se „ajusteze” la acest mediu.

În ciuda lipsei de validitate a științei psihiatriei, cele mai „critice” texte nu reușesc să explice în mod adecvat expansiunea sistemului de psihiatrie, din cauză că le lipsește o angajare teoretică susținută… Aceste studii încă eșuează în a contextualiza proiectul politic al psihiatriei, în relație cu condițiile fundamentale ale exploatării economice în capitalism. …O instituție inerent politică, cum e psihiatria, poate fi deplin înțeleasă printr-o încadrare corectă a profesiei în interiorul proceselor mai largi socio-istorice, cu ajutorul teoriei marxiste. Asta ne permite să deslușim cum au apărut și cum au evoluat profesiile-psiho în interiorul societății industriale, precum și actuala etapă de expansiune în societatea neoliberală.

Psihologia a devenit o componetă din ce în ce mai puternică a ideologiei, ideile conducătoare care susțin exploatarea și sabotarea luptei împotriva opresiunii. Sistemul de sănătate mintală caută să normalizeze relațiile fundamental opresive ale capitalismului prin focalizarea asupra individului – și nu asupra societății – ca fiind elementul patologic și care ar trebui să fie ajustat prin „tratament” (medicamente, „terapie” cu șocuri electrice).

Însă, ideea unei „noi psihiatri” sau „a unei noi psihologii” bazate pe principii marxiste este fundamental incompatibilă cu realitatea socio-istorică a acestor instituții. Așa cum argumentez în această carte, profesioniștii-psiho sunt un produs al capitalismului; ei au fost creați pentru a face poliție cu dizidenţa/opoziţia și pentru a reimpune conformitatea, nu pentru a emancipa oamenii. Astfel, ei nu pot fi reformați sau salvați de capitalism; sunt și mereu vor fi instituții de control social și, din acest motiv, ei nu au cum să joace nici un rol pozitiv într-o societate socialistă.

Analiza din această carte demonstrează cum sistemul de sănătate mintală a slujit atât nevoile economice, cât și pe cele ideologice ale societății capitaliste. Fiecare dintre aceste capitole include cercetare textuală asupra DSM care demonstrează cum categorii și simptome de afecțiune mintală au ajuns să reflecte din ce în ce mai mult normele și valorile dominante ale societății neoliberale.

Analiza demonstrează cum faza actuală de a le pune copiilor etichete de boli psihice este puternic legată de cerințele capitalismului expirat de a avea muncitori supuși, disciplinați și mai bine calificați.

Femeile au fost o obsesie neîncetată pentru profesioniștii-psiho, încă de la începutul societății industriale. De la isterie la personalitatea labilă (borderline personality disorder, BPD), Capitolul 6 re-explică patologizarea sistematică a emoțiilor și experiențelor femeilor de către profesioniștii-psiho, arătând cum acestă patologizare a funcționat în principal pentru a reimpune diviziunea sexuală a muncii, rolurile sexuale tradiționale și puterea supremației masculine și patriarhale.

Capitolul 7 explorează unele dintre cele mai sinistre momente din istoria sistemului de sănătate mintală, inclusiv sprijinul pe care profesia l-a acordat sclaviei, rolul central pe care l-a jucat în Holocaustul comis de naziști și implicarea recentă a profesioniștilor-psiho în torturarea prizonierilor în „războiul împotriva terorii”.

Capitolul 2 – Teoria marxistă și boala mintală: o critică a economiei politice

Analiza lui Karl Marx privind capitalismul este recunoscută și de istoricii de stânga, și de cei de dreapta ca fiind foarte importantă în explicarea formării și continuării inegalităților fundamentale economice și sociale din societățile industriale avansate. Teoria sa privind materialismul istoric afirmă că sursa de progres uman și de schimbare istorică nu se găsește în „relațiile legale” sau „în formele politice”, ci dimpotrivă în condițiile materiale ale vieții”. Prin asta, Marx vrea să spună că relațiile economice dintre ființele umane determină toate celelalte relații dintr-o societate. Supraviețuirea materială, și nu dezvoltarea raționalității și gândirii spirituale, formează baza fundamentală a demersurilor și inițiativelor umane în fiecare epocă istorică.

Marx a adus argumente și a arătat că societatea industrială nu a creat deloc o societate radical nouă, formată din indivizi raționali, echipați cu voință liberă, ci, dimpotrivă, a introdus o nouă formă de sclavie industrială, care, în multe feluri, reproduce servitutea medievală de pe vremea societății feudale.

Libertatea” în societatea industrială este doar o iluzie, creată de un set mai complex de relații societale, în care instituțiile politice și legale – identificate de Marx ca făcând parte din „super-structura” capitalismului – reproduc și reimpun aceste relații economice ca fiind corecte, potrivite și juste. În explicarea acestui argument, Marx arată: „În producerea socială a existenței lor, oamenii inevitabil intră în relații definite, care sunt independente de voința lor, și anume în relații de producție potrivite unei anumite etape din dezvoltarea forțelor materiale de producție. Totalitatea acestor relații de producție constituie structura economică a societății, fundația ei reală, pe care se ridică super-structura legală și politică și față de care corespund forme definite de conștiință socială. Modul de producție al vieții materiale condiționează procesul general al vieții sociale, politice și intelectuale. Nu conștiința oamenilor e cea care le determină existența, ci existența lor socială e cea care le determină conștiința.

Pentru Marx, modul de producție din orice epocă constă din forțele de producție (tehnologii, materii prime etc) și relațiile de producție, care determină „forme de muncă socială, organizate și bazate pe legile de proprietate/deținere de proprietate”.

Relațiile de producție determină statutul și poziția socială de clasă a populației, fie că sunt proprietari – clasele conducătoare sau „burghezia” – fie că sunt muncitori – clasele muncitoare sau „proletariatul” – dependente de relațiile cu mijloacele de producție (fabrici, birouri, afaceri etc). Unic la societatea capitalistă, mijloacele de producție sunt deținute privat, în interesul claselor conducătoare de a acumula și de a-și maximiza profitul, prin expansiunea pieței pentru mărfuri.

Societatea capitalistă este, prin urmare, marcată de o disparitate fundamentală în distribuția de resurse economice pentru majoritatea populației – clasele muncitoare – , care sunt „libere” doar să-și vândă munca burgheziei și elitei restrânse care controlează și deține baza economică. Este un sistem de exploatare în care muncitorii generează „plusvaloare” pentru clasele conducătoare, din munca lor, în care sunt alienați (înstrăinați) de ceea ce produc, și în schimb sunt comodificați prin acest proces. Muncitorii sunt ținuți pe salarii de subzistență, în timp ce elita acumulează bogății și mai mari – bogații vor deveni și mai bogați, a prezis Marx, în timp ce săracii vor deveni și mai săraci. Sunt foarte multe dovezi care arată continuarea inegalităților uriașe dintre venituri și avuție în societățile occidentale, precum lărgirea prăpastiei dintre bogați și săraci, odată cu apariția neoliberalismului, acum 35 de ani.

În interiorul societății capitaliste stă sămânța propriei sale distrugeri. Conflictul dintre clasele sociale va ajunge la un sfârșit când clasele muncitoare vor atinge „conștiința de clasă” – adică vor recunoaște adevărata lor existență socială și economică în capitalism.

Însă, între timp, Marx a argumentat că condițiile exploatative ale capitalismului au dus la alienarea muncitorilor de mediul lor social. Sociabilitatea naturală și comunalitatea oamenilor sunt dislocate de brutalitatea condițiilor de trai în capitalism.

Marx a teoretizat că muncitorii sunt făcuți să schimbe relațiile între persoane cu „relații între lucruri”, o „fetișizare a mărfii”, în care obiectelor, și nu relațiilor sociale, le e atribuită valoare.

Asta este o formă de „falsă conștiință” a claselor muncitoare, un proces prin care conștientizarea naturii adevărate a capitalismului este înlocuită de valoarea falsă atribuită mărfurilor; un proces care face parte din ideologia clasei conducătoare.

Această ideologie a capitalismului este perpetuată de super-structura și de instituțiile societății civile, cum ar fi biserica, statul, sistemul de justiție penală, media/presa și sistemul de sănătate.

Argumentul meu e că prioritățile și practicile sistemului de sănătate occidental facilitează atingerea scopurilor capitaliste în două modalități distincte: prima, prin acumularea directă și indirectă de profit, și a doua prin control social al populațiilor deviante și prin reproducerea ideologică a normelor dominante și valorilor claselor conducătoare.

Vorbind despre medicină în capitalism, Waitzkin (2000: 37) observă contradicția fundamentală între percepția sănătății ca profesia cea mai înaltă de „îngrijire” și o societate care stabilește obstacole în alinarea „suferinței și morții”, pentru „că organizarea socială a medicinei consolidează și ea tipurile de opresiune care sunt anti-etice scopurilor declarat umane ale medicinei. Aceste tipuri din interiorul medicinei reflectă și reproduc trăsăturile opresive ale societății în general.

În mod specific, argumentele marxiștilor că profesioniștii-psiho sunt agenți de control social se concentrează asupra modalităților prin care acești „experți” contribuie la alienarea oamenilor de propriile lor abilități creative. Acești „experți” folosesc pretențiile lor de cunoaștere a comportamentului uman pentru a depolitiza încercările de transformare socială la nivel de grup și de comunitate, în schimb recunoscând ca posibile numai soluții invividuale/referitoare la indivizi. Prin urmare, declară Parker (2007: 2), această „psihologizare a vieții sociale”, promovată de lucrătorii din sănătatea mintală, „încurajează oamenii să gândească că singura schimbare posibilă pe care o pot face e în modul în care se îmbracă și se prezintă pe ei înșiși altora”.

Forța motrice principală din spatele expansiunii răspunsului segregaționist la nebunie (și la alte forme de devianță) poate fi găsită în efectele unei economii de piață capitaliste mature și asociate chiar și mai mult prin comercializarea/capitalizarea existenței.

Prin urmare, scopul fundamental al capitalismului este cel care direcționează răspunsul societății industriale la devianța socială și în acest mod a dus la apariția doctorilor nebuni/alieniștilor, care în timp au devenit profesia psihiatrică. O abordare marxistă ne ajută să deslușim „manifestarea pe o bază gigantică, tehnologică a relațiilor economice capitaliste”, astfel încât să putem înțelege apoi „rolul psihologiei și psihiatriei ca fiind mediatori între structura de clasă a economiei și structura emoțiilor personale”.

Filosofia lui Pinel a pus accentul pe grija umană pentru nebuni cu scopul de a-i reîntoarce la „raționalitate” și la „sănătate bună” prin discurs respectuos și terapeutic. Propriile sale comentarii privind tratamentul moral, însă, au exprimat precauția că „reușita tratamentului depinde de folosirea terorii psihologice și a fricii pentru a obține subjugarea nebunului(Kirk et al. 2013: 45).

Această importanță acordată amenințărilor, subjugării și reformării caracterului s-a găsit chiar la nașterea practicii psihiatrice și este ceva ce continuăm să vedem în înscenările și aranjamentele „terapeutice” și în zilele noastre.

Filosofia sa de bază însă reflecta răspunsuri mult mai generale, puritane, ale societății victoriene la adresa devianței sociale. O reformă a caracterului în capitalismul industrial nu era doar de dorit, ci și necesară. Efectiv, doctorii nebuni au reușit să obțină jurisdicție asupra celor considerați bolnavi mintal, printr-o retorică medicală convingătoare asupra afecțiunii mintale.

Este interesant, în acest sens, că proponenții timpurii ai tratamentului moral erau ordinele religioase de la care doctorii nebuni/alieniștii și-au însușit metodele – o trecere de la religie la psihiatrie, ca autoritate morală în epoca științifică. Așa cum Abbott (1988: 298) adaugă, primul succes al profesiei este bazat pe promisiunea de a-i ajusta pe indivizi la noua ordine socială.

Conceptul psihiatric al prevenției a atribuit boala nervoasă și mintală eșecului ajustării individului la societate, și a presupus că ajustarea reușită că ar preveni boala. Ajustarea stătea la baza aplicării psihiatriei la controlul social; „oamenii tineri trebuie să fie ajustați la lumea ordonată, soldații trebuie să fie ajustați la războiul în tranșee, muncitorii trebuie să fie ajustați la fabrici”. În numele „igienei publice”, comportamentul considerat ca fiind deviant sau amenințător pentru elitele industriale era patologizat de către doctorii nebuni. Asta includea ceea ce Szasz (2000: 35) a denumit una dintre „cel mai des diagnosticat și mai entuziast tratate boli mintale din istoria medicinei”, și anume, nebunia masturbării. Impuse celor care „sufereau” de această „boală mintală”, chiar până la sfârșitul anilor 1930, tratamentele includeau „instrumente și mecanisme de constrângere fizică, circumcizie, cauterizare a organelor genitale, extirparea clitorisului (clitoridectomy) – mutilare genitală a femeilor – și castrare” (Szasz 2000: 36). Recunoscut în general ca fondatorul psihiatriei britanice, Henry Maudsley, a fost în special vocal în disprețul său față de cei care recurgeau la acest comportament; „Cu cât cel care se masturbează se cufundă în odihna sa degradată” (adică, moare), a opinat Maudsley (citat în Szasz 2000: 36), „cu atât mai bine pentru lumea care scapă de el”.

În plus, ideile promovate de eugenie, care făceau ravagii atunci – cu entuziasm susținute de psihiatrie (vezi Capitolul 7) – sugerau că presupusa labilitate mai mare a claselor muncitoare de a deveni nebune era rezultatul unui trend evoluționist care va continua dacă nu era oprit prin sterilizarea forțată a celor „nebuni”. Castrarea din cauza masturbării demente a fost prin urmare teoretizată ca fiind „o măsură igienică” care va opriri reproducerea „hoardelor inferioare”. De exemplu, foarte cunoscutul ginecolog din Pennsylvannia, William Goodell, era de părere în 1882 că „o politică serioasă” în viitor va fi „să fie eradicată nebunia prin castrarea tuturor bărbaților nebuni și prin sterilizarea tuturor femeilor nebune”, o poziție împărtășită de editorul Texas Medical Journal care și el credea că „tratamentul” ar fi avut beneficiul suplimentar că i-ar fi oprit pe bărbații nebuni de la masturbare (cited in Whitaker 2010b: 57–58). Femeile care se abăteau de la rolul principal atribuit lor – de soții, mame și de femei de casă – erau în special ținta pentru eticheta de masturbare dementă.

În a doua jumătate a secolului 19, profesia a început să se specializeze în „boala mintală” a femeilor, cum ar fi isteria sau nimfomania. Prerogativele capitalismului industrial dictau că locul unei femei era acasă/în gospodărie, iar psihiatria a reimpus aceste norme patriarhale prin controlul social al femeilor care deviau de la rolul sexual prescris pentru ele (Capitolul 5).

Începând din 1859, el a făcut operații de extirpare a clitorisului împotriva unor femei și fete (chiar și de 10 ani) motivându-le printr-o multitudine de abateri; a invocat inclusiv motivul că o fată de 20 de ani nu asculta de mama sa și citea cu încăpățânare, că o femeie care era „directă și deschisă” cu bărbații nu a avut niciodată o ofertă de căsătorie și că o croitoreasă necăsătorită avea probleme digestive (Showalter 1980: 177).

Mutilările chirurgicale comise de Brown erau în special recomandate pentru soțiile care nu cooperau, Showalter (1980: 177) remarcând că Brown a cerut cu insistență ca extirparea clitorisului să fie făcută la femeile care cereau divorț și credea că operația putea să le facă mai mulțumite, și cu siguranță mai ușor de controlat de către soții lor”. Este documentat că această intervenție chirurgicală specifică nu a dispărut din aziluri până în anii 1950 (Whitaker 2010b: 79). Așa cum Maines (1999) a arătat, „tratamentul pentru femeile din clasa de mijloc, etichetate ca fiind „isterice”, a fost foarte profitabil pentru profesie și unul care a facilitat la finalul secolului 19 introducerea unui „nou ajutor medical”, ceea ce e perceput azi ca „jucărie sexuală”, vibratorul. Deși aparent contradictorii, ambele practici pot fi înțelese ca parte a încercărilor din partea psihiatrilor de a patologiza și controla trupul femeilor prin prezervarea status-quo-ului familiei, căsătoriei și diviziunii sexuale a muncii din societatea industrială a forței de muncă (Capitolul 6).

Teoria biologică și tratamentele fizice

De la sfârșitul secolului 18, medicina occidentală a făcut progrese specifice în activitățile ei chiar din cauza limbajului și tehnicilor de investigare științifică. Teoriile impresioniste ale bolii care se bazaseră pe ideea de „echilibru umoral(Scull 2015: 28) nu mai erau acceptabile într-o societate construită pe raționalitate și știință.

Asta a fost încapsulat în dezvoltarea de către Rudolf Virchow a „standardului de aur” medical pentru descoperirea și clasificarea cu acuratețe a bolii. Așa cum Burstow (2015: 36) subliniază, potrivit acestei noi înțelegeri, durerea sau suferința în sine nu mai erau suficiente pentru ca ceva să fie calificat ca boală. Leziunea reală, patologia celulară reală, observabilă direct sau prin teste avea să fie standardul. În timp ce boala poate fi ipotetizată și temporal întreținută în absența unei patologii, cu siguranță, doar descoperirea patologiei era cea care o confirma.

Tentativele făcute de profesiunile alieniștilor/psihiatrilor de a legitima și ideile și practicile lor după același „standard de aur” al lui Virchow din medicină au fost încapsulate în opera observațională și de clasificare a psihiatrului german Emil Kraepelin — considerat „tatăl psihiatriei moderne” (Cohen 2014a: 440) — în ultima jumătate a secolului 19. Observațiile directe ale lui Kraepelin și înregistrarea poveștilor de viață a peste 100 de pacienți încarcerați în aziluri l-au determinat să teoretizeze că boala mintală era cauzată de entități discrete, fizice care incapacitau funcționarea normală a creierului.

Astfel, activitatea lui Kraepelin a fost o încercare reușită de a promova ideea de „psihiatrie științifică” – adică o ramură a medicinei care urma metoda științifică și teoria biologică a colegilor medici din alte sub-discipline. Ca urmare a activității sale, boala mintală a fost ferm stabilită ca o boală a creierului și diferitele tratamente, având ca țintă acest organ uman, au progresat sub etosul șființific al ipotezei testelor, experimentărilor și evaluărilor.

Doar o singură omisiune de la „standardul de aur” al lui Virchow a continuat să bântuie profesia psihiatrică și aceea a fost absența totală a descoperirii vreunei patologii fizice definite. Teoriile puteau fi susținute, potrivit lui Virchow, dar nu erau confirmate fără dovezi reale ale bolii mintale. La fel ca și cu cei care l-au urmat, Burstow (2015: 43) remarcă că ideile lui Kraepelin despre patologia mintală se agățau de presupunerea – și nu de vreo dovadă categorică – unei legături „între simptome, etiologie și prognoză”. Însă asta nu a oprit psihiatria să experimenteze pe trupurile celor încarcerați, în speranța de a dovedi, retrospectiv, o etiologie.

Aceste exemple de tortură mascată ca „tratament” de către psihiatrie s-au dezvoltat și mai mult în prima parte a secolului 20, pe măsură ce psihiatria își însușea tehnicile invazive fizic de la alte ramuri ale medicinei.  

Așa cum Whitaker (2010b: 73–74) a remarcat, noile tratamente psihiatrice erau diferite de intervențiile alieniste anterioare în sensul că ele de fapt funcționau” prin distrugerea permanentă a creierului. Într-adevăr, Walter Freeman, care a popularizat lobotomia transorbitală în Statele Unite, a susținut că această procedură făcea parte din ceea ce el a numit terapie de distrugere a creierului” (Burstow 2015: 52).
Înainte ca thorazina
 să apară pe piață în anii 1950, psihiatria biomedicală a experimentat pe devianții sociali cu o varietate de medicamente periculoase numite „tratamente”. Acestea includeau otrăvuri cum ar fi camforul și metrazolul, precum și insulina administrată în doze foarte mari pentru a induce crize și come pacientului (Whitaker 2010b: 91–96). Scopul era ca pacientul „să fie adus în pragul morții(așa s-a exprimat, un medic (Whitaker 2010b: 91)), iar asemenea tratamente erau considerate un succes și au fost aplicate ca regulă în instituțiile psihiatrice în anii 1930 și 1940. Personalul spitalului a observat că deținuții deveneau mai tăcuți și mai supuși în urma acestor „tratamente”, când, de fapt, pacienții trăiau în teroare palpabilă de groaza unor alte intervenții de această natură (Whitaker 2010b: 91). „Tratamentele” au rămas periculoase, și au provocat nu doar distrugere a creierului, dar pentru mulți pacienți chiar moartea. Între timp, unii psihiatri au rămas îngrijorați că aceste intervenții nu aveau efecte permanente și nu semnalau un tratament pe termen lung pentru bolile mintale cronice.

Formele de „terapie fizică” asupra creierului care aveau tendința să producă efecte permanente (de fapt distrugere permanentă) au fost ECT (cunoscute sub denumirea de „tratament cu electroșocuri”) și lobotomia. Împreună cu medicamentele, aceste două intervenții în forme modificate sunt folosite chiar și în zilele noastre.

ECT a fost prima dată aplicat în 1938 unui om al străzii, de origine italiană, care a fost ridicat de pe străzi de poliția din Roma. Inspirația pentru a plasa electrozi pe fruntea deținuților psihiatrici și pentru a le administra electro-șocuri a fost vizita pe care psihiatrul italian Ugo Cerletti a făcut-o la un abator, unde a observat că porcii erau paralizați prin șocuri electrice, ceea ce-i făcea mai ușor de ucis de către măcelari. După ce a fost șocat cu 110 volți în creier, primul cobai uman al lui Cerletti a suferit o criză și când și-a revenit l-a implorat pe psihiatru să nu-i mai facă acel „tratament” (în acest moment, cerșetorul era sub impresia – deloc de mirare – că psihiatrul avea de gând să-l ucidă); Cerletti a anunțat că ECT a fost un triumf (Whitaker 2010b: 96–98).

La fel ca în cazul tratamentelor cu medicamente care l-au precedat, ECT a fost o metodă deloc subtilă de tortură psihiatrică care cerea conformitate de la deținuții psihiatrici, fie prin amenințare cu/ca urmare a intervenției; așa cum Burstow (2015: 55) ne amintește, doctorii naziști au fost primii care au adoptat ECT pentru a-l folosi împotriva prizonierilor din lagărele de concetrare.

De la primele experimentări cu ECT, se pare că psihiatria a fost foarte conștientă că electro-șocurile rezultau doar în traume produse creierului, dar psihiatri nu au considerat că așa ceva era un lucru rău.

Ce îi condamna pe deținuți la a fi supuși la eletro-șocuri era tocmai intelectul lor. Celebrul Dr. Abraham Myerson (cited in Burstow 2015: 55), a declarat sec despre candidații pentru ECT că „acești oameni au… mai multă inteligență decât pot gestiona, și reducerea inteligenței este un factor important în procesul curativ/de curățare. Spun asta fără cinism. Fapt e că unele dintre cele mai bune vindecări pe care cineva le obține cu acești pacienți e ca ei să fie reduși aproape la amentia (incapacitatea de a-și folosi mintea)”. Leonard Roy Frank (cited in Mills 2014: 93), un supraviețuitor al ECT, a întrebat retoric: „De ce se 10 volți de electricitate aplicați unui prizonier politic în zona organelor genitate este înțeles ca tortură, dar o cantitate de 10 sau de 15 ori mai mare aplicată creierului este numită „tratament”?” Pentru că, îi răspund eu, amenințarea ECT este eficientă în a face poliție cu cei care nu se supun rolurilor lor din familie, școală, serviciu, sau rolurilor de consumatori din societatea occidentală.

Și totuși, pentru unii din această profesie, tratamentul rămâne imprecis ca intervenție biomedicală și curând a părut că ECT va fi depășit de „leacul miraculos” găsit de laureatul premiului nobel Egas Moniz – lobotomia (Whitaker 2010b: 107–108).
Inspirat de observațiile din primul război mondial asupra veteranilor, care au suferit răni prefrontale ale creierului, neurochirurgii au sugerat că operarea pe creier a celor etichetați bolnavi mintal ar putea să-i facă 
insensibili la emoții și să le reducă capacitatea intelectuală într-un mod mai permanent și mai specific decât putea face ECT. Ca majoritatea lobotomiilor care au urmat, prima procedură a lui Moniz a fost efectuată asupra unei femei (în acest caz, o fostă prostituată). Așa cum Whitaker (2010b: 113) descrie operația, Moniz „a sfredelit găuri în craniul femeii, a folosit o siringă pentru a injecta alcool pur asupra țesuturilor expuse, alcoolul a ucis țesuturile prin deshidratare”.

Între 1940 și 1950, psihochirurgia lui Moniz a fost făcută populară în America prin referirile făcute de Walter Freeman și de asistentul său neurochirurg, James Watts. Primul lor pacient a fost din nou o femeie – o femeie de 63 de ani, despre care Freeman spunea că credea că e dominată de soțul ei și pe care o descria și ca „o maestră în a fi rea de gură” (citat în Whitaker 2010b: 115). Freeman și Watts au fost încântați de rezultatele operației, scriind în Southern Medical Journal că femeia era acum capabilă să-și îndeplinească îndatoririle privind treburile casnice din gospodărie și că îi părea soțului ei „mult mai normală decât a fost vreodată” (cited in Whitaker 2010b: 116). La finalul lui 1936, doctorii operaseră pe alte 16 femei și 3 bărbați (Whitaker 2010b:116).

Deloc surprinzător, rezultatele au fost considerate copleșitor pozitive. Freeman (cited in Getz 2009: 145) însuși era mândru că, la fel ca în cazul ECT, intelectul și creativitatea au fost permanent disturse prin procedura chirurgicală. Țintele speciale pentru lobotomie au fost comunitatea populației de culoare precum și femeile care nu cooperau. La fel cum e cazul cu toate intervențiile fizice ale psihiatriei, lobotomia „a funcționat” pentru capitalism în măsura în care a pacificat (*) grupările rebele pentru totdeauna. Producătoarea de film și actrița de stânga, Frances Farmer, a fost doar una din numeroasele victime politice ale psiho-chirurgiei lui Freeman.

Freeman, nemulțumit de cât dura operațiunea de sfredelire a creierului concepută de Moniz, a conceput o operație mai rapidă cu care se lăuda că dura 20 de minute (Whitaker 2010b: 133). Procedura nu necesita anestezie – în schimb folosea trei șocuri electrice succesive pentru a-l pacifica pe pacient – și putea fi administrată de orice psihiatru după numai câteva ore de practică.

Inovația sinistră a lui Freeman se numea „lobotomie transorbitală” și a fost descrisă astfel de Whitaker (2010b: 133): „Freeman ataca lobii frontali prin ochi. Folosea un spărgător de gheață pentru a sparge o gaură în orbita osoasă deasupra fiecărui ochi și apoi insera instrumentul la o profunzime de 7 centimetri în interiorul creierului. În acel moment, se ducea în spatele capului pacientului și trăgea spărgătorul pentru a distruge nervii lobilor frontali”. Freeman (cited in Whitaker 2010b: 133) nu credea că e necesar să sterilizeze spărgătorul de gheață și să piardă timp cu „rahaturi din astea legate de microbi”.

Burstow (2015: 53) scrie că inovația lui Freeman a mărit interesul medical în privința acestei proceduri, din cauza abilității acesteia de a maximiza „profiturile doctorilor, de a reduce cheltuielile cu spitalizarea și de a crește dramatic numărul de pacienți „serviți”.”

În urma propagandei care susținea că procedura de lobotomie transorbitală avea o mare „rată de vindecare”, făcută de presă și de revistele medicale din acea vreme, peste 20.000 de oameni considerați social devianți doar în America au fost lobotomizați în acest fel doar în anii 1950.

Similar cu actuala expansiune a tratamentelor cu medicamente pentru grupuri de oameni din ce în ce mai tineri, zelul evanghelic al lui Freeman pentru lobotomie l-a făcut să opereze 11 tineri în anii 1950, inclusiv un copil de doar 4 ani (Whitaker 2010b: 135). Explicând „rațiunea” pentru lobotomizarea copiilor, el a recunoscut că era o metodă mai ușoară și mai eficientă de modificare a comportamentului. „Este mai ușor”, susținea Freeman (citat în Whitaker 2010b: 136), „să zdrobești lumea fantasticului, să distrugi interesul emoțional al copilului care se joacă cu experiențele sale interioare, decât să îi redirecționezi comportamentul spre canale acceptabile de către societate. În acest punct s-a ajuns că o declarație tipică a aroganței psihiatriei a dus la moartea a 2 din 11 adolescenți lobotomizați (Whitaker 2010b: 136). Se estimează că peste 40.000 de pacienți psihiatrici au fost victimele psiho-chirurgiei în momentul în care aceasta era la modă în America la mijlocul secolului 20.

La fel ca în cazul electro-șocurilor, brutalitatea lobotomiei nu a oprit încercările ulterioare din partea psihiatriei de a o face din nou populară. În perioada de fierbere politică din anii 1970, psihiatri au recomandat ca populația de negri să fie supusă psiho-chirurgiei (Burstow 2015: 54), iar în anii 1980 considerau că intervenția ar putea fi în beneficiul celor care sufereau de anorexie, de ADHD și de autism (Getz 2009: 148).
În timp ce tratamentele fizice descrise mai sus au încercat să ofere psihiatriei aura de progres biomedical pentru ca aceasta să-și poată legitima activitățile, ele ar putea fi înțelese cu mai mare acuratețe ca 
instrumente de tortură și opresiune folosite cu scopul de a fi un control mai eficient al celor considerați ca fiind problematici de către societatea capitalistă.

Mitologizată ca un alt leac miraculos pentru cei etichetați ca fiind „bolnavi mintal” asta se va traduce în cele din urmă în promovarea în masă a medicamentelor (sau psiho-farmaceuticelor) din interiorul sistemului de sănătate mintală, care va fi discutată în continuare.

Prin maximizarea profiturilor pentru corporațiile farmaceutice, popularitatea contemporană pentru prescrierea de medicamente este poate cel mai evident și mai sinistru exemplu de psihiatrie care servește baza economică a capitalismului. Însă, acest fenomen poate fi înțeles ca rol ideologic pe care îl îndeplinește această profesie, fiind parte din super-structura capitalismului, prin continua invidualizare a opoziției politice și a managementului populației prin agenți chimici.

Astăzi – și asta arată cât de pline de medicamente au devenit farmaciile – 1 din 8 americani ia medicamente psihiatrice în mod regulat.

Ca urmare a ceea ce Burstow (2015: 167) a denumit „marșul către Farmaghedon” al psihiatriei, au apărut temeri consistente din partea cercetătorilor atât din interiorul cât și din afara profesiilor-psiho că prescrierea de medicamente a scăpat de sub orice control. Critici specifice au sugerat că experții în boli mintale medicalizează din ce în ce mai mult fiecare aspect al comportamentului de zi cu zi ca fiind „boală mintală” (de exemplu, dacă facem provizii de alimente pe mai multe zile, dacă bem, dacă ne jucăm, dacă jelim pe cineva dispărut, etc) cu scopul de a prescrie și mai multe medicamente (pentru oameni care n-au nevoie de ele); că asociațiile profesionale sunt în relații mult prea prietenești cu companiile farmaceutice și că nu își mai fac datoria față de pacienți; că distrugerea potențială a sănătății pe termen lung prin administrarea de medicamente de acest tip a fost ignorată de fiecare dată când se făcea publicitate unui nou medicament „miraculos” care apărea pe piață (de exemplu, Whitaker (2010a: 354) scrie că cei etichetați ca „bolnavi mintali” „mor acum cu 25 de ani mai repede decât alți oameni”); și că alte terapii sunt ignorate în favoarea unei rapide „fixări” prin medicamente chimice.

La fel ca celelalte intervenții fizice, psiho-farmaceuticele pot fi și ele înțelese ca o altă încercare de a legitima profesia psihiatrică ca o ramură relevantă a medicinei. O evaluare critică a intervențiilor psihotropice atunci nu ar trebui să se concentreze pe eficiența lor în „tratarea” sau „vindecarea” afecțiunilor mintale, ci dimpotrivă să analizeze cum aceste placebo metaforice ajută la supraviețuirea și expansiunea profesiei psihiatrice dincolo de zidurile azilului.

Susțin că revoluția medicamentelor poate fi înțeleasă ca un succes semnificativ pentru capitalismul care e susținut de bugetele publice, unde costurile instituționale sunt transformate în profituri private pentru corporațiile farmaceutice. În același timp, declinul statului protecției sociale pentru populație și ascensiunea neoliberalismului în anii 1970 va sfârși în forme chimice de controlul social, în mare înlocuind alte forme de constrângere fizică, fiind tehnologii mult mai subtile și preferabile în gestionarea celor care ies din linie în societatea capitalistă.

Laborit a simțit că chlorpromazine oferea un potențial de îmbunătățire față de barbiturice și morfină, popular folosite ca anestezice pre-operație în acea vreme. La o conferință medicală în 1951, el a mai declarat că medicamentul părea să producă „o lobotomie medicală veritabilă” și că din acest motiv ar putea fi folosit și pentru psihiatrie.

Ca înlocuitor ieftin și rapid pentru lobotomie, medicamentul a devenit repede popular în azilurile din Europa. Hans Lehmann, doctorul care adesea e citat ca fiind responsabil pentru introducerea chlorpromazine în America de nord, a recunoscut că a fost intrigat de afirmația din unele studii și de literatură de marketing a medicamentului că acesta acționa „ca o lobotomie chimică” (Shorter 1997: 252).

Succesul chlorpromazine nu a fost prin urmare rezultatul unei întreprinderi științifice și dezvoltării unor practici psihiatrice și mai sofisticate, ci dimpotrivă al forțelor economice și sociale din spatele acestei profesii și anume, instituții econonomic neviabile de control social, vânzarea medicamentelor pe piață de către companiile farmaceutice, și eventuala nevoie de expansiune a psihiatriei ca manageri morali ai populației generale.

Succesul a fost economic și nu terapeutic: deși nici o boală nu a fost identificată sau tratată cu chlorpromazine, companiile farmaceutice au recunoscut că, odată cu deinstituționalizarea, exista acum o răsplată substanțială care putea fi obținută din afacerile cu boala mintală.

Însă, dovezile că medicamentele nu funcționează au continuat să apară la tot pasul. „Tratamentul cu medicamente psihiatrice”, concluzionează ea, „în acest moment este administrat ca și pe baza unui uriaș mit colectiv; mitul că medicamentele psihiatrice ar acționa prin corectarea bazei biologice a simptomelor psihiatrice sau bolilor(Moncrieff 2009: 237). În cuvintele lui Breggin and Cohen (1999: 35), „nici un medicament psihiatric nu a avut efectul de a ajusta vreo afecțiune biochimică (de care să se știe) și nici un dezechilibru biochimic nu a fost documentat vreodată cu certitudine ca fiind asociat cu vreun diagnostic psihiatric”.

Asta e ceva ce psihiatri doar recent au început să discute și doar cu jumătate de gură. Ronald Pies (citat în Whitaker and Cosgrove 2015: 186), editorul-șef al revistei Psychiatric Times, a recunoscut, în 2011, că, „într-adevăr, conceptul de „dezechilibru chimic” a fost întotdeauna un fel de legendă urbană – niciodată nu a fost o teorie susținută cu seriozitate de psihiatri bine informați”.

Aşadar, în timp ce am putea să ne gândim la medicamente doar în termeni de prerogative economice ale capitalismului, de fapt valoarea lor ca mijloace de control social şi ideologic a populaţiei este care ar trebui să primească o atenție specială aici.

Aşa cum Moncrieff (2009: 238) a delarat în mod justificat despre perspectiva dominantă biomedicală a intervenţiilor psihofarmaceutice ca tratament eficient pentru boala mintală: „Această informaţie/teorie a devenit în sine un instrument de putere psihiatrică. A facilitat forma particulară de control social care este întruchipată de practica psihiatrică, prin construirea constrângerii psihiatrice ca vindecare medicală a bolii mintale. A ajutat la răspândirea şi promovarea puterii psihiatrice în rândul populaţiei prin ascunderea naturii morale a judecăţilor psihiatrice.

De la tratamentul moral, la tratamentul medical, proiectul psihiatriei rămâne neschimbat: scopul ei este managementul moral şi ajustarea comportamentului populaţiilor considerate deviante social, fie al şomerilor, celor neproductivi sau celor care sunt politic suspecţi pentru capitalism.

Şi totuşi, aşa cum arăt în capitolul următor, în societatea neoliberală rolul ideologic a fost extins, şi a rezultat în hegemonia discursului psihiatric. Aşa cum a sumarizat Burstow (2015: 70) această expansiune: „Incomparabil mai mulţi oameni sunt agresaţi, numărul multipilicându-se în fiecare zi. Spionarea, urmărirea şi supravegherea oricui care pare să aibă probleme, spionarea copiilor noştri, a bătrânilor de acum e ceva care e considerat rutină. Dacă pe vremuri trebuia ca o persoană să pară „deviantă” sau să arate „comportament neobişnuit” pentru a cădea sub auspiciile „sistemului”, acum copilăria firească e considerată o boală. Mai mult, intruziunea devine din ce în ce mai profundă decât cătuşele din trecut, pentru că e împinsă până în tainele creierului”.

E ca şi cum psihiatria a îndepărtat lanţurile de trupul omului considerat „lunatic” şi încarcerat în azil, numai pentru a le încătuşa şi mai strâns în jurul minţii tuturor oamenilor.

Capitoul 3 – Hegemonia psihiatrică: boala mintală în societatea neoliberală

Acest capitol acordă o atenție specială extinderii puterii ideologice a discursului psihiatric în interiorul societății neoliberale. …Recentele cerințe ale capitalului neoliberal au necesitat expansiunea discursului psihiatric până în punctul în care a devenit hegemonic și totalitarComportamentul nostru, personalitățile noastre, modul în care trăim, relațiile noastre, și chiar și mersul la cumpărături sunt acum atent observate și judecate sub această hegemonie psihiatrică și noi în schimb am ajuns să ne monitorizăm și să ne înțelegem pe noi înșine prin intermediul acestui discurs.

Așa cum Whitaker (2010a: 10) declară în mod corect despre aceste schimbări: „În ultimii 35 de ani, psihiatria a remodelat profund societatea. Prin Manualul său de Diagnostice și Statistică (Diagnostic and Statistical Manual, prescurtat DSM), psihiatria trage o linie de demarcație între ceea ce trebuie să fie considerat „normal” și ceea ce nu trebuie considerat normal. Înțelegerea noastră societată a minții umane, care în trecut a reieșit dintr-un amestec de surse diferite (opere de ficțiune, investigații științifice și scrieri filosofice și religioase) este acum filtrată prin DSM.

Hegemonia, ideologia și puterea profesională

Răspunsul lui Gramsci (1971) la această chestiune a fost că clasele conducătoare în cele din urmă au supraviețuit amenințărilor față de autoritatea lor nu prin „dominare” directă și coerciție impuse maselor, ci mai degrabă demonstrând „conducere intelectuală și morală”. A fost ultimul tip de supremație care a constituit ceea ce el a denumit prin termenul „hegemonie”, o formă de „control intern” pe care Femia (1981: 24) o descrie ca „o ordine în care limbajul obișnuit comun, social-moral, este rostit, în care un concept al realității este dominant, informând prin spiritul său toate modalitățile de gândire și comportament”. Sau așa cum Kellner (2005: 158) a definit succint puterea hegemonică, „dominarea de către idei și forme culturale care induc consimțământ față de domnia grupurilor conducătoare din societate”. Gramsci a susținut că puterile coercitive ale statului (de exemplu armata, poliția și sistemul judiciar) erau prin comparație ineficiente și fragile în oprirea revoluției; în schimb clasele capitaliste securizaseră o mai mare șansă de supraviețuire prin puterea hegemonică – domnia burgheziei prin inducerea consimțământului.

Așa cum Crossley (2005: 114) a articulat această idee, burghezia trebuie să câștige inimile și mințile oamenilor, convingându-i (fără să pară că face asta sau fără să lase impresia că are nevoie să facă asta) că status-quo-ul (ordinea socială capitalistă) e natural și inevitabil, că e spre binele tuturor, și prin inducerea lor să se identifice cu acest status quo.

Gramsci a localizat conducerea intelectuală și morală câștigată de clasele conducătoare ca rezidând în societatea civilă și nu în stat. Prin „societate civilă” el a vrut să spună instituții cum ar fi religia, educația, presa și familia, la care profesorii marxiști, cum ar fi Navarro (1986) și Waitzkin (2000), au adăugat instituția sănătății ca spațiu și mai general de putere hegemonică.

Aceste instituții civice sunt mult mai eficiente decât organele directe, represive ale statului în manipularea maselor din cauza faptului că sunt percepute ca fiind detașate de elitele aflate în control.

Puterea hegemonică este impusă sub masca practicii instituționale și neutre, deși în realitate nu este deloc neutră. În schimb, intelectualii și profesioniștii sunt responsabili de legitimarea ideilor claselor conducătoare în sfera publică, articulând asemenea valori ca părând naturale și luate de-a gata ca date/cunoaștere despre lume. Astfel, Fontana (1993: 140–141) comentează că rolul intelectualilor este acum nu doar de a crea un anume stil de viață și o anume concepție despre lume, ci și de a traduce interesele și valorile unui grup specific social în general, valori și interese „comune”.

Ce înțelegem noi ca „normal” și de bun-simț de fapt reprezintă ideile dominante, capitaliste impuse prin discursul profesional, o chestiune sumarizată de citatul faimos din Marx și Engels care spune că ideile claselor conducătoare sunt, în fiecare epocă, ideile claselor conducătoare” (citat în Navarro 1980: 196). Althusser (2005: 114) a comentat că conceptul de hegemonie a oferit „o soluție teoretică în descrierea problemelor inter-penetrării economicului și politicului”. Cu alte cuvinte, a fost un instrument eficient, explicativ pentru înțelegerea supraviețuirii bazei economice a capitalismului, în ciuda luptelor politice semnificative împotriva burgheziei din fiecare epocă.

Althusser a extins concepțiile lui Gramsci privind hegemonia, prin dezvoltarea unei teorii specifice a ideologiei. În loc să fie direct modelată de baza economică, Althusser a sugerat că instituțiile societății civile au un nivel de autonomie, care nu este „nici total modelat de economie, nici total autonom” (Crossley 2005: 150). Asta poate explica de ce fiecare decizie, comportament sau practică ale unei organizații își are sursa în prerogativele economice ale capitalismului.

Această subtilitate din analiza lui Althusser scoate în evidență că puterea hegemonică este o formă de putere negociată, în care grupurile profesionale și instituțiile pot acționa în direcții semi-autonome și uneori opuse capitalului. Fiecare instituție are propriile sale seturi de priorități profesionale, interese și valori pentru a se proteja de alte grupuri cu care e în competiție, și uneori asta ar putea duce la apariția conflictelor cu obiectivele elitelor conducătoare. În asemenea situații, compromisul e necesar ca să nu amenințe baza economică fundamentală și ordinea socială prezentă (Freidson 1988; Williams 1977).

Analizând instituția medicinei ca parte din relațiile hegemonice, Navarro (1989: 198) a sumarizat această chestiune a autonomiei profesionale după cum urmează: „Cunoașterea medicală nu este produsă și reprodusă în abstract, ci prin agenți și relații care sunt purtătorii relațiilor de putere ai clasei care controlează puterea. A spune asta nu înseamnă a spune că cunoașterea medicală și cea științifică nu au o autonomie de sine stătătoare, ci că acea autonomie se manifestă în interiorul unui set de relații de putere care determină nu doar modul în care cunoașterea medicală este folosită… ci și CE cunoaștere medicală este produsă și cum acea cunoaștere este produsă”.

Cum societățile industriale devin tot mai complexe, Althusser a subliniat importanța tot mai mare a acestor instituții în impunerea ideologiei capitaliste împotriva claselor muncitoare. Numește aceste instituții prin expresia aparatul ideologic de stat” (ISA –, în engleză ideological state apparatus). ISA, a susținut el, sunt mult mai eficiente în securizarea consimțământului din partea maselor (Crossley 2005: 152), reproducând interesele capitalismului ca normale și inevitabile, sau așa cum Crossley (2005: 152) le-a conceptualizat, „spații de practică, unde subiecții umani sau agenții sunt de fapt modelați ca indivizi care doresc să fie disciplinați ai societății (capitaliste). Adică, acestea sunt spații de exercitare a puterii, care ne formează ca agenți umani, făcându-ne ceea ce suntem și, mai important, făcându-ne după chipul” societății capitaliste.

Sumarizând: o critică ideologică marxistă care urmează ideile lui Gramsci și Althusser investighează subtila „hegemonie ideologică” prin care instituțiile societății civile… propagă și promulgă ideile și credințele care susțin ordinea stabilită, „aparatele ideologice” la care clasa capitalistă recurge pentru a-și menține puterea de stat… și trăsăturile ideologice ale științei moderne, care legitimează deciziile politice și sociale luate de „experți” în interesul clasei dominante” (Waitzkin 1978: 270).
Efectiv, 
hegemonia funcționează pentru a pacifica protestul revoluționar prin a face sigure concesiile limitate față de clasele muncitoare (de exemplu, prin introducerea și expansiunea democrației parlamentare), pe când ISA devin din ce în ce mai importante în reimpunerea normelor și valorilor claselor conducătoare, ca o perspecitvă consensuală și general împărtășită referitoare la realitatea socială.

Din toate zonele societății civile, Habermas a susținut că științele oferă cel mai mare potențial pentru a acționa ca aparat ideologic de stat. Motivul constă în limbajul retoric al științelor, care-și promovează diferitele discipline ca fiind fundamental obiective și eliberate de judecăți de valoare sau de potențial de valorificare (a capitalismului). Potrivit lui Habermas, ideologia științifică lucrează din ce în ce mai mult asupra unor soluții tehnice la problemele sociale și politice din interiorul societății capitaliste. În această manieră, declară Waitzkin (2000: 122): „Știința are tendința să depolitizeze aceste probleme, prin îndepărtarea lor de analiza critică.

De o mare importanță în înțelegerea discursului psihiatric ca hegemonic în societatea neoliberală, Habermas (citat în Waitzkin 2000: 122) susținea deja din 1971 că „ideologia dominantă ținută în fundal, și nu expusă la vedere, în vitrină, care face un fetiș din știință, este mult mai irezistibilă și are o influență mai puternică și mai extinsă, decât ideologiile de tip vechi”.

Din ce în ce mai mult, diferite ramuri ale științei sunt responsabile pentru legitimarea inegalităților fundamentale în societățile capitaliste avansate, ca fiind „normale”, „inevitabile„ și „naturale”. De exemplu, Navarro (1986: 40–41) declară că sistemul de sănătate care îndeplinește „un crucial rol de legitimare” în interesul capitalului, „generează falsa conștiință că ceea ce de fapt fundamental este o problemă colectivă și prin urmare politică, determinată de maniera de control asupra proceselor de producție și de consum în societățile capitaliste, poate fi rezolvat prin intervenții individuale, terapeutice. În acest mod, medicina depolitizează ceea ce intrinsec este o problemă politică. Astfel, ce necesită un răspuns colectiv este prezentat ca o problemă individuală, la care soluția trebuie să fie tot individuală (să vină de la individ). Acesta este principalul rol ideologic al medicinei: legitimizarea relațiilor de clasă din societatea noastră”.

Controlul social medical a fost extins la producția economică, familie și la alte instituții majore.

În cuvintele lui Moncrieff (2008: 241), ce însoțea politicile economice „implica un etos cultural și moral, care poate fi cel mai bine sumarizat de o schimbare de la acceptarea generală a virtuților colective, cum ar fi egalitatea și solidaritatea, către valorile invividuale, determinate de competiție și consumerism”.

La fel ca în cazul „eliberării” capitalului de intervenția statului, filosofia neoliberală a susținut că individul trebuie să fie „eliberat” și de stat. Pentru a „ajuta” și „încuraja” individul să fie competitiv și să-și maximizeze potențialul în interiorul acestei societăți, guvernele neoliberale au făcut tăieri radicale în serviciile sociale și în asigurarea de protecție socială, în schimb canalizând resursele către programe de pregătire a muncitorilor, oficial cu scopul de a încuraja antreprenoriatul și cetățenii proactivi să beneficieze de oportunități de angajare și de afaceri.

Fundamental, aceasta a produs o modificare seismică în percepția populară privind Statul – care până atunci era înțeles ca o entitate care garanta, proteja și oferea servicii către populație, la un alt tip de stat care avea acum scopul exclusiv de a facilita competiția (atât pe piață, cât și indivual).

Mișcarea de la „capitalismul de protecție socială” la „capitalismul de competiție între oamenii muncii” a fost sumarizată de Schrecker și Bambra (2015: 16) ca o mișcare către „descentralizarea și plurasimul prosperității (în care un rol puternic revine sectorului privat), promovarea flexibilității pieței (oamenilor) muncii, subordonarea politicii sociale față de cerințele pieței și o dorință de a minimaliza cheltuielile sociale”.

Retragerea statului din multe zone ale activității sociale și comunitare și refocusarea în schimb pe individ, ca spațiu de responsabilizare și de transformare, începe să explice cum disciplinele psiho au putut să-și extindă ariile de jurisdicție odată cu neoliberalismul. Rose (1996: 150–151) se referă elocvent la populația din acest set de relații politice și sociale ca „întreprinzători individuali”, adică, subiecți ștampilați/îndoctrinați cu valorile de bază esențiale ale neoliberalismului.

Asta include chiar limbajul pe care noi îl folosim pentru a vorbi și pentru a ne înțelege – ca indivizi autonomi care aparent par liberi să aleagă, și totuși sunt responsabili pentru nereușite. Așa cum sugerează Harvey (2005: 65–66) cu privire la sinele neoliberal, „deși libertatea personală și individuală din piață este garantată, fiecare individ este tras la răspundere și considerat responsabil pentru propriile sale acțiuni și pentru starea de bine. Succesul individual sau eșecul sunt interpretate în termeni de virtuți antreprenoriale sau eșecuri personale (cum ar fi faptul că o persoană nu investește destul în capitalul său uman, prin educație), în loc să fie atribuite unor caracteristici și trăsături ale sistemului (cum ar fi excluziunea de clasă, de obicei atribuită capitalismului).

Consimțământul popular pentru un asemenea concept privitor la sine a fost obținut prin „influențe ideologice puternice care au fost puse în circulație de corporații, de presă și de numeroase instituții care constituie societatea civilă – cum ar fi universitățile, școlile, bisericile și asociațiile profesionale” (Harvey 2005: 40). Aici evident putem adăuga profesioniștii-psiho ca parte din societatea civilă responsabilă de promovarea unor asemenea valori neoliberale.

Harvey (2005: 3) ajunge la concluzia că neoliberalismul „ca tip de discurs” a devenit hegemonic. Modul în care ne înțelegem pe noi înșine și în care înțelegem lumea din jur e modelat și se bazează pe limbajul dominant al „culturii antreprenoriale”.

Cu alte cuvinte, discursul care tradițional era asociat cu afacerile și cu economia (de exemplu, „eficiență, productivitate” etc) este acum folosit pentru a ne referi la propriile noastre experiențe, emoții, și comportament.

În ideologia neoliberală, sinele a fost înlocuit de grup, de comunitate sau de societate în general, ca spațiul și locul unde să se producă reforma și schimbarea. Acest accent pus asupra individului a dus la depolitizarea inegalităților sociale și economice până în punctul în care, în cuvintele lui Ulrich Beck (1992: 100), acestea au fost redefinite în termeni de individualizare a riscurilor sociale”. Cel mai pertinent pentru înțelegerea profesiunilor-psiho în societatea neoliberală este că „problemele sociale sunt din ce în ce mai mult percepute în termeni de dispoziții psihologice; ca inadecvări personale, sentimente de vină, anxietăți, conflicte și nevroze” (Beck 1992: 100).

Societatea de risc”, grupurile de „experți”, cum sunt psihiatrii și psihologii, au devenit din ce în ce mai importanți pentru capitalism, pentru că se adresează într-un limbaj științific comportamentului „riscant” al individului. Ascensiunea „cunoștințelor experților și a opiniei experților” în societatea neoliberală, remarcă Turner (1995: 221), înseamnă că un asemenea discurs este „extrem de depolitizat”.

Astfel, pe măsură ce statul social a fost distrus odată cu expansiunea ideologiei neoliberale, disciplinele psiho au ajuns să joace un rol cheie în promovarea și perpetuarea atenției asupra „subiectului de risc”, mărindu-și autoritatea morală în noi arii de jurisdicție, întrucât fiecare individ din populație a fost redefinit printr-un discurs psihiatric hegemonic ca „fiind într-o permanentă condiție de vulnerabilitate” (Furedi 2004: 130) față de „boala psihică”.

Înțelegând ascensiunea neoliberalismului, prin urmare ne permite să înțelegem și recenta expansiune a discursului psihiatric.
Pentru Rose (1999: vii), profesiunile psiho au jucat un rol foarte semnificativ în formele contemporane de putere politică”, atât de mult că disciplinele „au făcut posibil ca ființele umane să fie guvernate în modalități care sunt compatibile cu principiile liberalismului și democrației”. Asta se datorează concentrării psihiatriei pe 
reformarea caracterului și realizarea de sine, valori care au un mare nivel de simetrie cu proiectul neoliberal.

În 1980 DSM-III a extins aria APA de afecțiuni psihice și a făcut diagnosticele mai ușor de folosit. A început să vorbească limbajul neoliberalismului, evidențiind problemele de fiecare zi în aranjamente/cadre dincolo de instituția psihiatriei.

În loc de dizabilitate și boală, recuperarea și dezvoltarea erau de acum promovate ca posibile. Moskowitz dă un exemplu al acestei schimbări de accent, odată cu introducerea diagnosticului de „afecțiune de identitate” în deceniul 1980, DSM declarând că potențialii suferinzi aveau incertitudini legate de o varietate de chestiuni legate de identitate, inclusiv scopuri pe termen lung, alegeri de carieră, modele de prietenie, orientare sexuală, comportament, identificare religioasă, sistem de valori morale și loialități de grup… Frecvent, tulburările sunt sintetizate de persoană prin întrebarea „Cine sunt eu?” (American Psychiatric Association, citat în Moskowitz 2001: 246).
Anterior dominată de clasificările instituționale negative ale schizofreniei și depresiei maniacale, expansiunea ariei de personalitate, identitate și afecțiune de anxietate de la DSM-III încoace a inițiat un discurs „mai pozitiv” al îngrijorărilor de zi cu zi, inadecvărilor și traumelor.

În climatul post-industrial, afecțiunile mentale acute și severe au fost înlocuite de acum „obișnuitele afecțiuni” ale ADHD, dezordinea de stres post-traumatic (PTSD), dezordinea de anxietate generală, BPD și autism pentru care tratamentul prescris este mult mai probabil să fie medicamente sau terapie, și nu internare.

Rezultatele impresionante ale acestei transformări neoliberale în discursul psihiatric către ideea de sănătate mintală „pozitivă” pot fi văzute în nenumărate „campanii de conștientizare” implicând riscul de sănătate mintală în rândul populației generale („E problema fiecăruia dintre noi”), precum și monitorizările de masă și programele de „intervenții timpurii” din școli pentru „a prinde” fazele timpurii ale bolii mintale la copii și pentru a „preveni” o afecțiune mai gravă la maturitate.

Alte exemple includ expansiunea numărului de studii epidemiologice care pretind să scoată în evidență și mai multe cazuri de patologie mintală care au rămas nedetectate și/sau netratate în comunitate, mișcările populare, care făceau campanii pentru alte aspecte ale comportamentului sau personalității, care trebuia acum să fie și clasificate ca afecțiuni mintale oficiale și nivelul înalt al auto-etichetărilor din rândul populației.

La fel, este mai mult decât o coincidență că în deceniile 1980 și 1990 a apărut ascensiunea „culturii de ajutorare de sine” (Ehrenreich 2009; Moskowitz 2001) și întoarcerea profesioniștilor psihologi și de consiliere către „psihologia pozitivă” și „gândirea pozitivă” (Cederström and Spicer 2015: 62–63).
Încărcat masiv cu valorile neoliberalismului, discursul „de sănătate mintală pozitivă” nu se mai concentra în principal asupra aducerii „nebunilor” înapoi la o anumită stare de normalitate, ci dimpotrivă asupra auto-îmbunătățirii individului. Nu mai e destul să fii „sănătos” sau „normal”, acum trebuie să aspiri constant să fii tot mai pozitiv/optimist și să duci o viață tot mai fericită. Asta este o încercare terapeutică care se aliniază perfect cu filosofia neoliberală a responsabilității personale și nevoii de a îmbunătăți constant sinele. Este un discurs hegemonic, transparent mascat ca expertiză medicală și terapeutică asupra minții, care promovează valorile și interesele capitalului neoliberal. Așa cum a arătat Ehrenreich (2009: 8–9), „revoluția gândirii pozitive” din capitalismul expirat promovează un model de deficit concentrat cu totul asupra individului:

Dacă optimismul este esențial pentru succesul material, și dacă poți obține o perspectivă economică optimistă prin disciplina gândirii pozitive, atunci nu există nici o scuză pentru eșec. Partea cealaltă a gândirii pozitive este astfel o insistență brutală asupra responabilității personale: dacă afacerea dă greș sau dacă slujba este eliminată, trebuie să fie din cauză că nu ai încercat destul, nu au crezut destul de ferm în inevitabilitatea succesului tău. Cum economia a produs mai multe concedieri și turbulențe financiare pentru clasa de mijloc, promotorii gândirii pozitive au început tot mai mult să accentueze această gândire negativă: a fi dezamăgit, plin de resentimente, sau deprimat înseamnă să fii o „victimă” și un „plângăcios”.

În același mod, etichetele psihiatrice au ajuns să se concentreze asupra deficitelor și nereușitelor de caracter, care amenință productivitatea și activitățile de consum ale individului în multe arene sociale și economice ale vieții. Astfel, discursul psihiatric încearcă și să depolitizeze inegalitățile fundamentale și eșecurile strucrurale ale capitalismului, ca fiind ale unui individ care se lovește de probleme, în timp ce reimpune valorile competiției și auto-îmbunătățirii ca fiind ceva care ține de bun-simț sau ceva care trebuie considerat un dat de la sine.

Vorbind despre psihoterapie, Parker (2014: 171) declară că adaptarea” individului la capitalism necesită ca psihoterapeuții nu doar să amelioreze cele mai mari excese ale sistemului, dar și să se asigure că această adaptare este gestionată pentru a incita și canaliza resursele de energie critică ale indivizilor, astfel încât chiar critica pe care ei o aduc economiei să fie cea care susține perpetuarea economiei…

Astfel, psihoterapia devine crucială pentru aparatul de sănătate al statului ca o practică dedicată pacificării nemulțumirii și reaprinderii poftei de consum și producție.

A explica mai deplin cum am ajuns să ne auto-reglementăm sub un discurs hegemonic psihiatric în societatea neoliberală, următoarea secțiune pleacă de la teoria bioputerii a lui Foucault (*), o formă subtilă de putere de reglementare, concentrată asupra trupului. (* n.t.: Foucault și-a atribuit multe analize făcute anterior de feministe și le-a deturnat, mistificat și reîncadrat cu scopul de a perpetua neoliberalismul, întrucât teoriile sale fac în mod fundamental invizibilă puterea clasei conducătoare, și, acolo unde nu o pot ignora, o justifică sau o raționalizează; mențiunea aceasta este necesară, cred, pentru că în această carte Foucault e citat ca fiind un oponent al neoliberalismului, pe când opusul e real. Evenimentele din ultimele deceni au arătat că post-modernismul e un instrument al neoliberalismului care a golit criticile aduse capitalismului de puterea de clasă, la fel cum în timpul Războiului Rece, intelectualii liberali, de „stânga” au golit fascismul de caracterul de clasă pentru a salva capitalismul.)

Bio-puterea, guvernarea și hegemonia psihiatrică

Pentru a contracara acuzația că psihiatria acționează ca agent de control social, acești profesioniști arată cu degetul către numeroșii clienți care îi abordează voluntar acum și le cer să le pună etichete psihiatrice (și adesea specifică medicația pe care o văd ca soluție la afecțiunile pe care le-au ales). Ei scot în evidență și multe organizații populare care au apărut pentru a susține „realitatea” diferitelor afecțiuni mintale (de exemplu, Autism Speaks, Children and Adults with Attention-Defcit/Hyperactivity Disorder, Depression and Bipolar Support Alliance) prin campanii de anti-stigmatizare și apeluri la „normalizarea” acestor afecțiuni, în linie cu o expansiune a discursului privind dizabilitățile (Conrad 2007: 87).

Mai mult, profesioniștii-psiho pot cita fluxul global al ideilor biomedicale asupra bolii psihice, pe care oamenii din ce în ce mai mult le comunică prin social media, fără nici o intervenție directă din partea experților (de exemplu, recent mi s-a oferit o imagine de la un „prieten” pe facebook care arăta radiografii ale creierului de la patru oameni „normali” și a altor patru care sufereau de ADHD, PTSD, dezordine bipolară și depresie –– concluzia era că lobii colorați diferiți ai creierului ar fi cauza diferitelor boli psihice – „Doar pentru că nu o poți vedea”, spunea textul care însoțea imaginea, „nu înseamnă că o altă persoană nu se luptă cu ea”).

Reflectând asupra acestor acte de auto-monitorizare și promovare a discursului psihiatric susținute de științele comportamentale și ale fericirii, Davies (2015: 258) observă că cel mai mare succes al unor asemenea pretenții de cunoaștere are loc „când indivizii ajung să-și interpreteze singuri și să descrie propriile lor vieți, potrivit acestei expertize”.

Pentru Foucault, apariția societății industriale a marcat o transformare în exercitarea puterii, de la dreptul de a lua viață, la puterea asupra vieții (Smart 1983: 90) (*n.t.: vezi nota de mai sus, puterea (capitalistă) e exercitată în continuare prin „dreptul de a lua viață”; Foucault e un intelectual capitalist și neoliberal, „a lua viața” nu e un „drept” doar pentru că niște clase conducătoare afirmă așa, ci o crimă; dincolo de asta „dreptul de a lua viață” nu a fost înlocuit de nimic, el e manifestat în continuare și din ce în ce mai brutal de puterea claselor capitaliste, doar că Foucault poate susține că acest „drept” ar fi fost „înlocuit” pentru puterile pe care le slujea Foucault – imperialismul european – iau „viața” în fiecare zi, dar iau viața unor oameni care nu existau pentru intelectualul neoliberal european – viața oamenilor din America Latină, din Orientul Mijlociu, din Africa, din Asia, din Europa de Est; e un reflex tipic și în mare măsură rasist, o trăsătură caracteristică intelectualilor europeni de a nu-i considera oameni pe cei care sunt masacrați sistematic de capitaliștii europeni și americani, pentru că dacă ar fi oameni, atunci nu ar putea fi invizibili, iar capitaliștii occidentali ar trebui denumiți ceea ce sunt: criminali. „Puterea asupra vieții” „descoperită” de Foucault a existat mereu de la apariția societății de clasă, doar a fost instituționalizată și legiferată ca atare de capitalism. Ar trebui poate să existe un studiu despre cum sunt fabricați intelectualii europeni „de valoare”, ar fi edificator și poate chiar hilar de văzut cum sunt fabricați intelectualii capitaliști ca „vedete”.)

Asta a fost o trecere manifestată în natura puterii suverane către concentrarea asupra biologicului, trupul devine un loc din ce în ce mai important pentru supraveghere și guvernarea individului. (* n.t.: din nou, sursa acestei „descoperiri” e foarte veche, în lupta femeilor împotriva capitalismului.)

În sistemul de producție mereu în schimbare, populațiile trebuie monitorizate, supravegheate și gestionate prin sisteme mai subtile de reglementare și control social, iar aici serviciile de sănătate și cele sociale sunt în mod special importante în apariția și expansiunea bio-puterii. Așa cum explică Smart (1983: 90), „starea de bine a populației sau a corpului social a fost obiectul tehnicilor de putere, acestea țintind condițiile care afectează procesele biologice ale vieții (de exemplu, reproducerea, mortalitatea sănătatea etc). Apariția acestor tehnici represive de subjugare a trupurilor și de reglementarea populațiilor a fost identificată de Foucault ca marcând începutul unei ere a bio-puterii.

Bio-puterea este astfel unificarea biologicului cu politicul. Sub autoritatea noilor experți din societatea industrială, trupul devine un obiect de cunoaștere care trebuie monitorizat, supus coerciției și controlat în modalități din ce în ce mai complexe. Prin aceste tehnici, trupul este făcut să fie „docil” astfel pentru a fi „supus, folosit, transformat – subgjutat și îmbunătățit” (Foucault, citat in Gastaldo 1997: 114).

Formele experte de cunoaștere a trupului, cum ar fi cele produse de profesioniștii-psiho, au devenit din ce în ce mai importante în societățile liberale avansate, pe măsură ce ele pot ajusta și dirija invidivii, dincolo de spațiile tradiționale ale intervenției directe din partea statului.

Acest proces general de ajustare și guvernare a populației dincolo de aparatul direct, deschis al statului a fost numit „mod de guvernare”.

Guvernabilitatea” a fost definită de Foucault (citat în Rose et al. 2006: 83) ca fiin „un set de tehinici și proceduri pentru direcționarea comportamentul uman”. În cuvintele lui Rose (1996: 155): „Guvernarea într-un mod liberal-democratic înseamnă guvernarea prin libertatea și aspirațiile subiecților mai degrabă decât în ciuda lor. Posibilitatea impunerii de „limite” liberale asupra dimensiunii și scopului „guvernării” politice a fost astfel oferită de o proliferare a discursurilor, practicilor și tehnicilor prin care capabilitățile de auto-guvernare pot fi instalate în indivizi liberi, cu scopul de a le aduce propriile lor moduri de a se comporta și evalua pe sine în linie cu obiectivele politice”.

Rose nu va fi de acord, dar eu cred că aceste obiective politice sunt de a reimpune domnia de clasă /stăpânirea de clasă și de a facilita maximizarea profitului elitelor.

Pe măsură ce statul social a intrat în declin, guvernarea indivizilor prin discursuri de sănătate și bunăstare – inclusiv ideologia psihiatrică – a permis ca forme mult mai subtile de control social să apară, unele care guvernează trupurile „de la distanță”, prin extensiunea bio-politicii. Aceasta este expansiunea hegemoniei clasei conducătoare prin răspândirea miturilor psihiatrice în zone anterior neatinse ale vieții economice și sociale. Este cea mai profundă formă de control social, așa cum apare în viața de zi cu zi, dacă am consimțit la această expansiune a autorității psihiatrice. La urma urmei, nimeni nu ne forțează să recunoaștem propria noastră neproductivitate din cauză că am petrecut prea mult timp la computer jucându-ne solitaire, dimpotrivă acum părem să fim proactivi în realizarea că „am avea o problemă” – orice, de la deficit de atenție și evitare a muncii, la dependența de jocuri și comportamentul obsesiv – și să cerem „ajutor”. Astfel o parte importantă a bio-politicii în societatea neoliberală este auto-supravegherea, Rose remarcând că (1999: 11): „Prin auto-inspecție, auto-problematizare, auto-monitorizare și confesiune, ne evaluăm pe noi înșine potrivit criteriilor stabilite pentru noi de alții. (n.t.: feministele radicale au un concept politic mai clar pentru acest fenomen, „internalizarea opresiunii”, care este raporat la societatea de clasă.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s