7.2 „Eleni”: cartea unui mincinos profesionist

Eleni: cartea unui mincinos profesionist

de Nikos Raptis (scriitor grec care trăiește în Atena. Caracterizarea din titlu a fost făcută de un jurnalist german, Armin Kerker, citat de Vasilis Kavathas în cartea „Cealaltă Eleni”, „The Other Eleni”, Atena, 1985, p 361)

Nicholas Gage a putut să-și scrie mult lăudata carte, Eleni (1), pentru că majoritatea cititorilor săi, americani adică, erau ignoranți față de recenta istorie a Greciei. Trebuie să fi știut că americanul obișnuit ar fi avut dificultăți chiar să localizeze Grecia pe hartă.

Sperând că, din cauza notorietății Eleni – atât a cărții, cât și a filmului apărut recent – acest articol ar putea să-și găsească drumul la un cerc mai mare decât cititorii CAIB, am oferit unele date sociografice, care ar putea fi de ajutor.

ca-37
Andartina arată cum se dezmembrează o armă

Grecia este situată în partea de sud-est a Europei, are o populație de 9,5 milioane cu o suprafață comparabilă cu a statului Maine. Aproape 75 la sută din teritoriu e muntos și teren non-arabil. Există peste 2.000 de insule, dintre care 169 sunt locuite. Venitul per capita în 1984 era de 3.800 de dolari (pe an).

Eleni

Eleni e un nume de femeie care datează din Grecia antică. În limba clasică înseamnă „torță”. În engleză e redat ca Helen sau Ellen. Numele e foarte comun în Grecia. Numele grec al autorului Gatzoyannis este anglicizat Nicholas Gage, o practică comună printre grecii americani. Cartea Eleni a lui Gage are 698 de pagini. Primele 42 de pagini și ultimele 46 fac parte dintr-un raport al investigației sale privind moartea mamei sale. Celelalte 610 pagini sunt sub formă de roman care spune versiunea lui Gage privind povestea lui Eleni. Fiecare capitol e precedat de două pagini de analiză istorică. Ce urmează e o sinteză non-ficțională a Eleni.

Eleni s-a născut în 1907 în Lia, un sat din nord-vestul Greciei de la granița cu Albania. Când avea 9 ani, Eleni l-a văzut pe tatăl ei, un prosper argat, omorând un om cu un topor. Eleni nu spune nimănui ce-a văzut. O jumătate de secol mai târziu, Haidis îi mărturisește lui Gage, nepotul său, că a omorât un om pentru că era luptător din rezistență care i-ar fi cerut taxă de protecție.

În 1926, Eleni, acum de 19 ani, se căsătorește cu Christos Gatzoyannis, un bărbat de 33 de ani din satul ei. Christos a plecat din Lia în 1910, când avea 17 ani, și a ajuns în America de unde se întorcea periodic în Grecia. În timpul vizitelor sale, între 1929 și 1939, Eleni naște 5 copii. Nicholas e ultimul, în 1939.

Familia Gatzoyannis trece prin războiul din 1940 împotriva italienilor și prin ocupația nazistă de 4 ani, fără să aibă de suferit. În tot acest timp, Christos a stat în America. Haidis, tatăl lui Eleni, o ajută pe familia lui Eleni să supraviețuiască foametei de la începutul ocupației, și ulterior îi cere lui Christos să-l plătească în aur pentru asta. Haidis e un monarhist, de extremă dreapta, ales să facă parte dintr-un comitet care distribuia ajutoarele ONU pentru restul sătenilor.

După război, Eleni reia contactul prin poștă cu soțul ei din America. Când el îi scrie că tatăl ei i-a cerut aur pentru mâncarea pe care le-a oferit-o la începutul ocupației germanilor, Eleni e orbită de ură față de tatăl său, atât de tare că a aruncat cu pietre în el până a văzut sânge.

În noiembrie 1947, andartes, luptătorii de la Armata Democratică de stânga, ajung în Lia. Toți cei de dreapta fug. Primul care fuge e tatăl lui Eleni, Haidis, care o lasă pe fiica sa, și ea de drepta, și famili ei în sat. Eleni „nu putea crede că tatăl ei a plecat fără să-i spună la revedere”. (2)

În iunie anul anterior, Eleni primise o scrisoare de la soțul ei din America, spunându-i: „Nu ai de ce să te duci nicăieri. La urma urmei, cine sunt andartes? Sunt greci, săteni din același sat, care luptă pentru drepturile lor”. (3) Dar pentru Eleni, andartes sunt „ca porcii în care Cristos i-a întruchipat pe diavoli”. (4)

Pentru a evita ca fiica ei mai mare Olga să fie recrutată de andartes, Eleni toarnă apă clocotită pe piciorul fetei. Când asta nu dă rezultate „satisfăcătoare”, ea și mama ei folosesc un fier încins pentru a-i arde piciorul Olgăi. Olga nu e recrutată.

Când andartes încep să adune copii între 3 și 4 ani, ca să fie trimiși în țări socialiste (potrivit lui Gage pentru propagandă, potrivit stângiștilor pentru a-i feri de bombele celor de dreapta și pentru a le salva viețile), Eleni decide să-i treacă clandestin pe copii la cei de dreapta, pentru a evita adunarea copiilor (pedomasoma (5)).

4 copii ajung în partea cealaltă, Eleni și cea de-a treia fiică trebuie să rămână în urmă și sunt puse să muncească la câmp de către andartes. Înainte să se despartă de ei, Eleni le spune copiilor că, dacă nu poate să li se alăture, oricine rămâne în Grecia și nu ajunge în America va parte de blestemul meu”. (6)

La 5 săptămâni după ce copii au trecut dincolo, Eleni e executată de andartes împreună cu alți 4 oameni din Lia după un proces prezidat de un bărbat pe numele său Katis. (Potrivit lui Gage, motivul execuției a fost rușinea provocată pentru andartes de fuga copiilor lui Eleni și a altor 17).

Cei 4 copii se alătură bunicului lor, Haidis, de partea celor de dreapta, și el încearcă să-i convingă să nu se ducă în America. „N-o să vedeți niciodată cerul din cauza fumului din fabrici, n-o să mai mâncați niciodată ulei de măsline, brânză feta și miel. Este o țară groaznică, plină de străini. Fetele voastre se vor mărita cu italieni și chiar mai rău”. (7) Dar în cele din urmă, pe 21 martie 1949, cei 4 copii se alătură tatălui lor în New York.

Glykeria, fata lui Eleni care a rămas în sat, e recrutată de andartes, după ce-i convinge că vrea să facă parte din lupta lor. De fapt, ea intenționase să-i ajute pe cei de dreapta, și dezertează de la andartes după ce a direcționat focul celor de dreapta către propriile ei poziții, în timp ce opera un telefon de front. În 1950, se alătură restului familiei în New York. Trei dintre copii se duc să muncească într-o brutărie a unui grec din Massachussets, cei mai tineri se duc la școală. Cele patu fete se vor mărita toate cu greci, un bucătar, un vânzător, un muncitor din fabrică și un tâmplar.

Băiatul Nicholas se duce la școală și, după ce e absolvent al universităților din Boston și Columbia, se duce să lucreze pentru New York Times ca reporter de investigații și corespondent străin. În 1980, face contrabandă cu o armă în Grecia, fiind decis să-l găsească și să-l omoare pe Katis, bărbatul care a judecat-o pe mama lui. Dar când îl găsește, decide să n-o facă, gândindu-se la răul pe care l-ar provoca copiilor săi. Apoi decide să scrie Eleni.

Procesul lui Eleni

Cartea Eleni a lui Gage trebuie judecată sau analizată prin răspunsul la două întrebări: cine erau andartes și ce i-a adus în Lia?

Gage a răspuns la prima întrebare în Eleni folosind metoda Mutt și Jeff. El încearcă să-i impresioneze pe cititori că andartes nu erau nimic mai mult decât niște asasini cu sânge rece (așa cum îi vede pe toți comuniștii), în timp ce, în același timp, pentru a-și stabili credibilitatea, el face concesia că ei au luptat cu eroism împotriva naziștilor.

Dar cine erau de fapt andartes?

Povestea începe în 1918 când au apărut primii comuniști în Grecia. Până în 1929, persecutarea și torturarea lor de către stat nu a fost făcută „sistematic”.

În 1929, Venizelos, un „democrat” a trecut prin parlament o lege cunoscută grecilor ca idionymo (legea cazului special) care se ocupa de „măsuri pentru protejarea sistemului social și protejarea libertății cetățenilor”. Pe baza acestei legi, mii de comuniști greci au fost torturați cu brutalitate și închiși. (Statui ale lui Venizelos sunt peste tot în Grecia și mereu apar altele noi. Cea mai importantă din Atena a fost ridicată de Papadopoulos, dictatorul infam al juntei, la 100 de metri de clădirile unde regimul său tortura și la 200 de metri de Ambasada SUA).

După Venizelos a căzut în 1933, situația a rămas stabilă până în 1936. Atunci dictatura lui Metaxas a fost impusă.

Expertul în torturi din acea perioadă era un bărbat pe numele său Maniadakis. Contribuția sa la istoria Greciei trece dincolo de metodele obișnuite de tortură, bastinado etc. El a conceput o metodă pe care o lăuda că ar fi fost supremă, numind-o „metoda gheții și uleiului de castor”. Victima era forțată să bea ulei de castor ca catarhic și apoi forțată să stea pe o bucată de gheață în timp ce efectul catarhic avea loc. Maniadakis s-a lăudat și că tot ce-a făcut era să fie un bun „chimist” prin administrarea dozei corecte de ulei victimelor sale. (8)

Maniadakis ținea o corespondență cu Himmler din Germania nazistă, „pentru a face schimb de experiență și tehnologie acumulată până acum în lupta împotriva comunismului”. (9)

Peste 80.000 de greci au fost astfel torturați și totuși cei de drepta din Grecia pot face glume despre metoda lui Maniadakis, probabil din cauza naturii sale scatologice.

Din 1941 până în 1944, in timpul ocupației germane, comuniștii au îndurat cele mai mari barbarii din partea naziștilor. Personajele sau descrierile nu pot reda aici sensul acestei barbarii, ce trebuie subliniat e că comuniștii au fost arestați de germani cu participarea entuziastă a celor de dreapta din Grecia, conaționalii lor.

Acesta e contextul istoric al andartes care au ajuns în Lia, satul lui Eleni în 1947. Dar ce i-a adus în Lia?

Dekemvriana

Drumul spre Lia a început odată cu evenimentele din decembrie 1944, la doar două luni după ce britanicii au descins în Grecia ca „eliberatori”. De fapt, ELAS Armata de Eliberare Națională a Greciei eliberase deja cea mai mare parte a țării până în octombrie, când au ajuns britanicii. Cuvântul grecesc pentru decembrie este Dekemvris, iar evenimentele care au avut loc în acea lună sunt numite Dekemvriana. Pe 3 decembrie 1944, a fost stabilită ziua de protest organizat de EAM, ramura politică a ELAS, din cauză că guvernul grec și britanicii nu au făcut nimic pentru pedepsirea colaboratorilor naziști care încă aveau arme, în timp ce guvernul cerea ELAS să depună armele.

Heinz Richter, autorul german al cărții „Grecia, între Revoluție și Contra-revoluție, 1936-1949” (10) a analizat evenimentele în profunzime:

ca-43
Acesta e rezultatul aplicării „Manualului de instrucție” de 38 de pagini, publicat și distribuit în 1947 de conducerea poliției naționale din Grecia. Manualul spune: „Trei ofițeri trebuie să se apropie de trupurile luptătorilor uciși (andartes)… Trupurile trebuie percheziționate atent… După aceea, trebuie decapitate iar capetele puse în saci și duse la secțiile locale de poliție pentru a fi plasate la vederea publicului”. Din Dominique Eudes, Oi Kapetanioi, (Atena, 1970), p354. În 1947, Grecia a fost tabăra de antrenament pentru nou creata CIA: Vietnam, El Salvador și Contras din Nicaragua aveau să vină mult mai târziu.

Termenul Dekemvriana denotă ciocnirea armată dintre forțele grecești împreună cu cele britanice cu unitățile Armatei de Eliberare Națională, ELAS, din Atena. Conflictul a început pe 3 decembrie 1944, când polițiștii greci au tras asupra demonstranților neînarmați ai EAM și s-a încheiat pe 11 ianuarie 1945 cu armistițiul. Pe 2 februarie, pacea a venit odată cu semnarea înțelegerii Varzika. Înfrângerea militară a unei părți din ELAS în bătălia din Atena a reprezentat punctul cel mai înjositor față de succesele sale indisputabile militare împotriva ocupanților Axei. Dar oricât de importante fuseseră activitățile militare ale ELAS erau în evoluția teatrului de război din sud-estul Europei, pentru Grecia, faptul că ELAS eliberase cea mai mare parte a teritoriului țării până în octombrie 1944 avea o importanță mai mare, una politică. În zonele eliberate, o nouă ordine socială și politică a fost creată de populație. Noua ordine a fost caracterizată de factori ca auto-guvernare, drepturile oamenilor, vot, egalitatea femeilor, descentralizare, ca să menționăm doar câteva… Înfrângerea militară a ELAS în decembrie 1944 a adus această dezvoltare la un sfârșit abrupt. Efectele ulterioare ale Dekemvriana au avut o semnificație care trece dincolo de granițele Greciei. Ele au afectat întreaga istorie post-război a Balcanilor și chiar a Europei. Din acest motiv, Dekemvriana are o importanță care trece dincolo de interesul strict academic.

Chestiunea naturii evenimentelor Dekemvriana a primit prima dată un răspuns de la însuși primul ministru Churchill. Pe 8 ianuarie 1945, el a declarat, în Casa Comunelor, că „a existat o conspirație bine organizată sau un plan prin care ELAS să mărșăluiască prin Atena și să o preia prin forță armată”. Chiar și atunci însă teoria acestui complot de a prelua puterea a fost primită cu scepticism în Marea Britanie și SUA. Presa britanică a fost unanimă în respingerea acestei teze a conspirației. În SUA, criticile nu au fost limitate la presă. Președintele Roosevelt însuși a fost îngrozit, iar secretarul de stat Stettinius a denunțat intervenția britanică în mod public. Însă după doi ani, la începutul Războiului Rece, teza lui Churchill a prevalat.

Dekemvriana a fost intervenția (britanică) pe care Churchill a pregătit-o cu diligență diplomatică și militară încă din 1943 (când naziștii încă ocupau Grecia), cu scopul de a distruge întreaga mișcare greacă de rezistență și de a restabili dependența ante-război semi-colonială.

Până la amarul ei sfârșit, stânga din Grecia a încercat să evite războiul civil, așa cum a fost dovedit de disponibilitatea ei constantă de a face compromisuri, care au ajuns până la auto-capitulare. Churcill, pe de altă parte, nu era interesat de nici un compromis: el dorea predarea necondiționată a Stângii din Grecia și, cum nu a putut obține, asta a fabricat conflictul – războiul civil.

Cât de categoric era planul lui Churchill e dovedit de instrucțiunile pe care le-a dat ambasadorului britanic din Atena, Leeper, pe 30 noiembrie: „Este important să facem cunoscut că, dacă va exista un război civil în Grecia, noi trebuie să fim de partea guvernului… Și, mai presus de orice, nu trebuie să ezităm să tragem”.

Cu mare certitudine putem presupune că acest mesaj a fost transmis primului ministru George Papandreou (11) și astfel a influențat decizia acelor polițiști de a deschide focul asupra demonstranților neînarmați. (12)

Gage a rezumat Dekemvriana în următoarea frază: „Convinse că li s-a furat victoria care li se cuvenea, trupele ELAS au plănuit o lovitură de stat!”.

Înainte de a închide capitolul referitor la Dekemvriana, iată o informație relativ necunoscută: SUA își stabilea deja, unilateral, propriul ei guvern preferat în Italia, iar când Churchill, la scurtă vreme, a trimis diviziile britanice pentru a distruge NFM grec (EAM) și pentru a instala un guvern format din monarhiști și fasciști, trupele sale au fost transportate cu avioanele americanilor”. (13)

ca-38
Andartes pe frontul de luptă împotriva naziștilor.

Andartes ajung în Lia

Traseul trupelor andartes către spre Lia a pornit din Dekemvriana din Atena, din decembrie 1944. Ce s-a întâmplat apoi cu acești luptători de rezistență (eroi, așa cum chiar și Gage e obligat să recunoască) este cel mai bine descris de următoarele pasaje:

După ce liderii noștri din andartes au semnat acordul Varkiza, iar noi am fost dezarmați, a început haosul. Închisorile erau arhipline. Nu exista nici o conștiință nici un simț de limite morale. Puteai fi arestat pentru orice – pentru că te uitai la un polițist, pentru că nu te uitai la un polițist. Ușile erau doborâte în toiul nopții. Oamenii erau luați din pat și aruncați în închisori, copii erau lăsați fără părinți, incapabili să înțeleagă motivul pentru această teroare. Brigăzi de asasini masacrau în numele justiției, ofițerii de poliție torturau în numele patriotismului, bandele răspândeau panică în numele legii și ordinii.

Criminalii de război, colaboratorii și infractori asasini îi urmăreau pe oameni peste tot – mărturia lor era suficientă să te arunce în închisoare pentru totdeauna. Trupuri care se clătinau, spânzurate de copaci, au devenit o priveliște obișnită în piețele din satele din toată Grecia. (14)

În acea vreme – în august 1946 scrie Babis Georgoulas în monografia sa, Vithalis, mortal reporting”, bande de câte 150 de bărbați și 18.000 de mafioți înarmați, trupe paramilitare monarhiste, au continuat să tortureze greci în special în Thessaly. Cei 18.000 de mafioți au fost de fapt recruați de Anglia. La acea vreme, șeful lor era Sourlas. … Costa Vithalis, un reporter al ziarului comunist Rizospastis, a avut neșansa să pice în mâinile lor. Un păstor i-a văzut cum i-au rupt mâinile și picoarele, și apoi i-a auzit pe doi dintre oamenii lui Sourlas cum îi tăiau trupul în bucăți, vomitând…. În ziua următoare după acest asasinat, o femeie bătrână, Soultana Tsouvara, a văzut bucăți din trupul lui Vithalis, împrăștiate în tot satul…” (15)

Lagărele de concentrare

ca-39
Un atac în zori.

Pentru a sistematiza toată această cruzime, britanicii și „angajații” lor greci au construit un lanț de lagăre de concentrare peste tot în Grecia. „Purtătoarele de steag” ale acestei rețele au fost Yaros și Makronesos, două insule nelocuite.

Yaros și Makronesos erau echivalentele grecești ale Dachau și Auschwitz. Faptul că nu aveau nevoie de crematorii a fost compensat de tortura non-stop și inovativă. Oamenii și pisici erau aruncați împreună în saci închiși în marea rece, iar reacția animalelor care se înnecau îi putea face pe oameni să-și piardă mințile.

Cruzimea era inepuizabilă.

Zeci de mii de oameni au trecut prin aceste închisori. Clădirea de pe insula Yaros este un exemplu rar de arhitectură britanică din Grecia. Închisoarea a fost concepută de englezi.

Tot acest cataclism este redat în cartea lui Gage, Eleni, după cum urmează: „Pentru oricine făcea parte din ELAS și EAM era vremea să se teamă și să fugă. Existau zvonuri despre raiduri care aveau loc noaptea și despre represalii brutale în orașele din sud”. (16)

Acesle zvonuri”, care se întâmplau din 1918, au fost cele care i-au adus pe andartes în satul lui Eleni în 1947!

Execuția lui Eleni

Mai e însă o întrebare la care trebuie răspuns. De ce cei din andartes au executat-o pe Eleni?

Până la această dată, singurul răspuns sistematic la această întrebare a fost oferit de cartea Cealaltă Eleni, scrisă de Vasilis Kavathas, un reporter de investigații din Grecia. (17) El i-a intervievat pe aceiași oameni cu care a vorbit și Gage. Dar el nu a pretins că e un stângist când a vorbit cu oameni de stânga, și nici nu i-a terorizat pe cei pe care-i interviva, folosing arme, așa cum a făcut Gage.

Iată ce a descoperit Kavathas despre motivele judecării și executării lui Eleni. Oamenii din satul lui Eleni și alții care o știau nu erau de acord că mama lui Gage era un înger. Câteva dintre remarcile lor: Se purta provocator. Era o snoabă”. (18) „A fost ucisă pentru că andartes aveau de încheiat socoteli cu ea”. (19) „Avea un spirit antagonist”. (20)

Kavathas l-a întrebat pe Gastis, fostul judecător andartes, simplu și direct: „De ce ați executat-o?”

Era o informatoare pentru inamic. Informațiile pe care le dădea erau corecte. Ne bombardau exact, fără să își rateze țintele. Din cauza informațiilor ei, sute de luptători din rezistență au fost uciși. Acesta este adevărul. Ce scrie Gage despre sacrificiul mamei sale sunt basme. Există un singur fapt: mama lui Gage dădea informații despre o luptă și îi trăda pe luptători. Scria note și le ducea pe câmp unde se prefăcea că lucrează pâmântul. Le punea sub o piatră. Era o informatoare. Mulți oameni au plătit cu viața ce a făcut ea. (21)

Zeltas spune: „Tot ce am de spus e că Gage e un ticălos și un mincinos. (22)

Christos, acuzat de Gage că a omorât prizonieri: „Sunt prostii, niște minciuni. Toți prizonierii sunt în viață azi. Le cer să vină să vorbeacă cu tine”. (23)

ca-40
Andartes și sătenii transportă echipamente militare, parașutate de britanici. Când victoria împotriva naziștilor era iminentă, britanicii s-au întors împotriva Andartes.

În fine, faimosul Katis, obsesia lui Gage, omul pe care l-a căutat să-l ucidă, care în realitate era un judecător pe care-l chema Lykas, spune Kavathas, tremurând de furie, spune: „Minciuni… Și nemenicul ăla de Gage… ticălosul… E un dușman public”. Lyakas neagă categoric, cu indignare, că el a fost judecătorul de la procesul lui Eleni. În acea perioadă el se afla în Vitsi. Spune că cel care a judecat-o pe Eleni a fost Yiorgos Anagnostakis, care a murit între timp. (24)

Gage spune că a încercat și el să-i ia un interviu lui Anagnostakis. Scrie așa: „Înainte să finalizez investigația, am dat peste câteva coincidențe. Prima a avut loc în februarie când am ajuns la blocul modern unde locuia judecătorul Anagnostakis și am văzut un Cadilac negru parcat la intrare. L-am întrebat pe un om bătrân dacă acela era blocul unde locuia Anagnostakis. „Trupul lui, da, dar sufletul lui l-a părăsit”. În ziua în care am ajuns la el, judecătorul Anagnostakis a murit de un atac de inimă”. (25)

Kavathas a vorit cu Yiannis Anagnostakis, fiul judecătorului. Descrierea de mai sus făcută de Gage e caracterizată de fiul judecătorului ca fiind o ficțiune. El spune că tatăl său a murit în spital, iar trupul său a fost dus direct la morga cimitirului unde a fost îngropat. (26) De ce a inventat Gage acea minciună e dincolo de orice înțelegere.

O situație similară a avut loc cu Yiorgos Kalianesis, general maior al armatei andartes. Pentru Gage, Kalianesis este un om cu ochi mici, cu fălci mari, care îi amintește de „un mafiot îmbătrânit” care „imediat a început să recite triumfurile sale militare și a fost încântat să-și prezinte gloria din trecut în fața unui străin”. (27)

Și Kavathas l-a intervievat pe Kalianesis, pe care l-a descris ca fiind foarte modest, și deși „scrisese pagini de glorie pentru Armata Democratică”, nu a spus un cuvânt despre acele bătălii. Kalianesis a descris cartea Eleni ca pe o colecție nemaiîntâlnită de minciuni. „Scrisă de un individ care avea intenția de a provoca necazuri. Mi-a spus că Lykas e aici și că trăiește pe strada Napoleon Zervas. Cea mai slabă acuzație pe care pot să i-o aduc lui Gage e de corupție”. (28) De ce Gage a inventat povestea reședinței lui Lykas e un mister.

Kavathas crede că „niște indivizi” dintr-un Citroen au încercat să-l omoare când lucra pentru Cealaltă Eleni. Inistă că doar norocul l-a salvat de la o moarte sigură.

Cartea lui Kavathas, de 400 de pagini, se încheie cu o revelație ironică. Un jurnalist greco-australian, Panos Georgion, de aceeași vârstă cu Gage, documenta de mulți ani o investigație despre moartea mamei sale, o andartina, executată de prietenii extremiști de dreapta ai lui Eleni. Georgion e decis să scrie o carte despre asta.

Concluzie

În cartea Eleni, Gage își explică filosofia: „Nikola și-a dat seama la o vârstă fragedă că va trebui să compenseze lipsa de creștere cu șiretenie și și-a jurat să devină la fel de ambițios ca bunicul său”. (29) Dar această remarcabilă confesiune este negată de decizia lui Gage să-și prezinte ficțiunea ca jurnalism de investigație. Se laudă că în trecut materialele sale au fost întotdeauna „mult prea bine documentate” ca cineva să le poată contesta. (30) Chiar dacă așa ar sta lucrurile cu alte materiale, nu e deloc valabil în cazul cărții Eleni.

ca-41
Aris Velouhiotis, pe numele său real Thanassis Klaras) a fost o personalitate istorică de o importanță majoră, deși istoria sa a fost suprimată timp de 40 de decenii, nu doar de dreapta, ci și de o mare parte a stângii din Grecia, ca urmare a conflictelor din interiorul partidelor. Această fotografie arată cum, după ce a fost decapitat, capul său a fost pus într-un spațiu public pentru a fi văzut de public. Gage face numeroase referiri la Aris în cartea sa Eleni, și minte cu privire la acțiunile acestuia și la circumstanțele morții sale cu scopul de a insulta Partidul Comunist. O persoană care l-a cunoscut pe Aris și a încercat, în zadar, să informeze publicul american despre el și despre importanța sa a fost un fost ofițer OSS, Costa G. Couvaras, care raporta către OSS cu privire la situația politică și militară din Grecia ocupată de naziști. A îndurat persecuții din partea FBI și CIA după ce s-a întors în SUA, și cu toate acestea a continuat să scrie despre ce s-a întâmplat în realitate în Grecia.

Interviul lui Kavathas cu Gage

În mai 1976, la 7 ani după publicarea cărții Eleni, Vasilis Kavathas l-a intervievat pe Nicholas Gage pentru ziarul său, Ta Nea. Fragmentele din acest interviu și comentariile lui Kavathas, care au fost publicate în cartea The Other Eleni, p 80-81, sunt redate în continuare:

Am surse în CIA și în mafie”

M-am născut în satul Lia… Am plecat în America în 1949, când aveam 9 ani. Acolo, la 13 ani, am scris ceva. Iar profesoara a trimis-o la o competiție. Am primit un premiu pozitiv…”

Apoi, New York Times m-a invitat să scriu pentru ei. Acolo mi-am schimbat numele de familie, nu încăpea pe coloană. Însă nu mi-am schimbat numele. Mă numesc tot Gatzoyannis în documentele oficiale, în buletinul de identitate, în pașaport”.

Am abordat un subiect controversat; la urma urmei, de aceea am și vrut să fac interviul cu Gage.

Cum se face că ai legături cu cei din mafie și cu CIA?”

La început, ei au venit la mine pentru că aveau încredere în activitatea mea (sic). Le-am explicat cum lucrez și ce mă interesează. Desigur, întotdeauna verific din două surse ce aflu (!). Când am scris niște materiale cu greutate, și mai mulți au venit la mine. Pe o perioadă de 5 ani, aveam cele mai tari surse din New York. Sunt într-o poziție să știu în orice moment orice se întâmplă în metropolă. Ulterior, mi-am făcut surse și în alte orașe din SUA. Și din afara SUA”.

Faci tranzacții cu CIA?”

Nu, dar știu cât sunt de puternici…”

ca-42
Șeful Andartes, Aris Velouhiotis (Thanassis Klaras), cu fratele său Babis Klaras și o parte din cei 78.000 de partizani, în timpul rezistenței împotriva ocupației germane. Ofițerul OSS Costas Couvaras și Aris.

Conversația, una plină de dezvăluiri, a avut loc într-un moment de calm și într-o perioadă de tranziție în cariera lui Gatzoyannis, căruia, însă, nu i-a plăcut deloc titlul interviului, „Am surse în CIA și în Mafie”. Aceste cuvinte, care sintetizau ce era mai important din interviu conform editorilor de la ziarul meu, l-au înfuriat foarte tare pe Nicholas Gage. Și le-a amintit ani mai târziu – când l-am abordat pentru un interviu pentru revista Tachydromos: „Când mi s-a spus că vrei să stai de vorbă cu mine, m-am gândit să te refuz. Ai folosit titlul ăla care era irelevant și care mi-a dat bătăi de cap”. I-am explicat că titlurile sunt decizia ziarului, și că asta reieșea din ceea ce tocmai el spusese. Mi-a răspuns: „Sunt un jurnalist serios. La ziarul meu, eu decid ce titlu are materialul”. Doar că atunci când eu trăiam în SUA și Canada, Gage era cunoscut peste tot ca reporteul CIA și al Mafiei. Asta știam despre el și din acest motiv îi și luasem acel interviu. 

Note de subsol:

(1) Nicholas Gage, „Eleni” (Londra, Fontana/Collins, 1983) p 258, numită de aici înainte „Eleni”. Din punct de vedere beletristic, cartea e groaznică. Într-o critică precaută, și totuși acidă din Journal of the Hellenic Diaspora, (vol XI, no1, primăvara lui 1984) pp 47-59, Kevin Andrews scrie: „Scriitura e siropoasă, melodramatică și narsicistă, destul pentru a satisface cel mai larg și mai nepretențios gust al unor cititori, și e încărcată de clișee, grandomanie, imagini amestecate, pleonasme, platitudini, combinații misterioase și construcții gramaticale eliptice, și o folosire sufocantă de adjective”. Acest Jurnal al diasporei grecești e publicat de Pella Publishing Company 337 West 36 street, New York, NY 10018, abonamentele sunt 15 dolari pe an.

(2) Eleni, p 258

(3) Eleni, p 248

(4) Eleni, p 264. Pentru Gage, aproape toți sunt niște porci. „Comuniștii care au supraviețuit Războiului Civil pe care Gage i-a intervievat sunt calificați printr-o abundență de cuvinte peiorative și denigratoare care fac apel la emoții. Acești oameni sunt descriși de Gage ca fiind „nătângi, falși, superficiali, respingători, în mod convingători mânioși, ca niște maimuțe; ei au opinii, sunt categorici și tună și fulgeră. Cartea face o inegală și simplistă diviziare a personajelor în două categorii: Cei buni (mama și fiul care – asta ni se spune mereu – seamănă atât de mult cu ea în privința naturii iubitoare și aspectului frumos) și o mulțime de Cei răi”, Andrews, op cit (1) pp 51, 53.

(5) Gage susține că acest cuvânt „Pedomasoma” a intrat în vocabularul grecesc în martie 1948. Afirmația sa e pur și simplu greșită. Pedomasoma a fost practicată de Imperiul Otoman începând din secolul 13, iar expresia poate fi deja găsită în dicționarele grecești din anii 1930, de exemplu Pyros, vol 19, p 394. Andrews op cit p 55 observă că practica a fost „denumită de către guvern paidomazoma, sau colectarea copiilor. Gage folosește termenul pedomasoma, care în greacă sună mai apropiat de „mestecarea copiilor”. Unele statistici despre pedomasoma, pe care familia lui Gage a evitat-o, sunt elocvente. În jur de un sfert dintre copiii pedomasoma care au trăit în țări socialiste și apoi au revenit în Grecia s-au întors cu diplome de absolvire a unor universități. Ceilalți aveau educație vocațională sau educație liceală. Unii sunt acum profesori universitari, unul dintre ei predă chiar la Universitatea din Giannina, în apropiere de satul Lia.

(6) Eleni, p 430

(7) Eleni, p 637, 638

(8) Vasilis Kavathas, „The other Eleni”, Atena, Alkyon, 1985, p 68

(9) Revista „Anti„ (Atena), nr 4, 19 octombrie 1974, p 11

(10) Griechenland zwischen Revolution und Kontrarevolution (1936-1946), Bonn, Deutsche Forschungsgemeinschaft, 1976-1979.

(11) George Papandreou, atunci prim-ministru, tatăl lui Andreas Papandreou, premierul din 1985.

(12) Dintr-o conferință ținută de Heinz Richter „The battle of Athens and the role of the british”, în „Greece, from resistance to civil war”, Marion Sarafis, London Spokesman, 1980, p 78-80, 82, 86.

(13) Revista „Ramparts”, San Francisco, 29 iunie 1968, p50

(14) Evanghelia Botaki, „White Terror”, în Greek women in resistance, Eleni Fourtouni, Atena, Telphini Press, 1985, p 74-75.

(15) „The other Eleni”, p 223-224.

(16) „Eleni”, p 219

(17) op cit nota 8, Vasilis Kavathas scrie pentru cotidianul din Atena, „Ta Nea”, și pentru revista „Tachydromos”. Este și autor al mai multor cărți.

(18) „The Other Eleni”, p 159

(19) „The Other Eleni”, p 187

(20) „The Other Eleni”, p 275-276

(21) „The Other Eleni”, p 313

(22) „The Other Eleni”, p 319

(23) „The Other Eleni”, p 159

(24) „The Other Eleni”, p 328, 336

(25) „Eleni”, p 29

(26) „The Other Eleni”, p 349-350

(27) „Eleni”, p 32-33

(28) „The Other Eleni”, p 257-259

(29) „Eleni”, p 335

(30) „Eleni”, p 19

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s