3.„În Brazilia, femeile se laudă cu operațiile estetice”

În Brazilia, femeile se laudă cu operațiile estetice”

Rio de Janeiro, 5 martie (1976) – „Dacă vrei să cumperi un set elegant de pahare de vin, te duci în Cehoslovacia”, a remarcat recent Altamiro da Rocha Oliveira, un chirurg renumit. „Dacă vrei cel mai bun vin, te duci în Franța. Dar toată lumea știe că pentru operații estetice, te duci în Brazilia. … Rio de Janeiro a devenit capitala operațiilor estetice din lume. … Circuitul social principal al chirurgilor esteticieni din Rio le-a acordat acestora un super-statut iar ei au tendința să se considere artiști, nu doctori”. — The New York Times, 9 martie 1976

de Robert Cohen

Trebuie să fi fost undeva în 1973. Eram în Cuba și lucram ca jurnalist. Într-o seară, un bun prieten, Luis, a venit la mine acasă, cum făcea mereu după o zi grea la spital. Luis e chirurg plastician și specialist în arsuri. În loc să facă glume și să se joace cu cei mici, cum făcea de obicei, de data asta s-a prăbușit pe un scaun cu o față lungă și palidă și a cerut ceva de băut – ceva dublu și tare. A stat multă vreme așa, fără să scoată un cuvânt, sorbind din băutură. Tot felul de lucruri teribile îmi treceau prin minte, în timp ce așteptam în tăcere să poată vorbi.

Povestea pe care mi-a spus-o a depășit în oroare orice îmi trecuse mie prin cap în lunga lui tăcere. E o poveste pe care am spus-o puținor oameni de-a lungul anilor și nu am așternut-o niciodată pe hârtie, poate să-i scutessc pe alții, poate să mă scutesc pe mine de suferința și durerea pe care mi-o provoacă.

Și totuși ce mi-a spus Luis mă bântuie și a devenit cumva o parte din persoana care am devenit: un om aflat în război în mijlocul păcii și siguranței din acest colț de lume.

Luis a fost vizitat de un oficial al guvernului care i-a spus că două femei tinere, una din Brazilia și una din Uruguay, vor fi aduse curând în cabinetul său pentru a fi consultate și pentru tratament. I-a cerut să le ofere acestor femei o atenție extra-specială, pentru că problemele lor erau de o natură neobișnuită și necesitau cea mai mare sensibilitate.

Femeile erau participante în mișcarea de gherilă urbană din Brazilia, al cărei regim militar a devenit odios în toată lumea din cauza metodelor deosebit de brutale și „ingenioase” de torturare a prizonierilor politici. Cele două femei, pe care n-a aflat niciodată cum le chema, l-au vizitat în cabinetul său, separat, în acea zi.

Barbarism

Chirurgii plasticieni, în special cei specializați în arsuri, trebuie să aibă un stomac de fier și nervi de oțel pentru a putea face față desfigurării și suferinței, care sunt rutina în linia lor de activitate. Uneori, Luis discuta despre cele mai dificile cazuri și despre lupta sa de a nu lăsa durerea pacientului să-i afecteze munca și pe el.

Dar cele două paciente ale lui Luis nu au venit cu dureri fizice, pentru că rănile și afecțiunile lor nu erau foarte recente. Imediat cum au intrat în cabinet, Luis a înțeles magnitudinea barbarismului care se abătuse asupra acestor femei tinere, obișnuite și atractive.

Povestea lor, din cât a putut afla Luis, este foarte elocventă cu privire la mentalitatea care stă la baza dictaturilor militare care au lovit America Latină, toate fiind susținute de Statele Unite. Spune multe și despre modul sinistru în care „știința modernă” și medicina pot fi puse în slujba unor sisteme nedrepte. În cele din urmă, spune ceva și despre eroism.

Femeile au fost capturate în Brazilia și au fost duse la infama DOPS, un acronim pentru poliția specială de contra-insurgență a regimului. Acolo se așteptau să fie torturate și interogate la nesfârșit, așa cum au fost și mulți dintre tovarășii lor – mulți murind în timpul torturilor, alții supraviețuind pe jumătate legume, și câțiva salvați cu succes în urma acțiunii gherilelor. Femeile știau că „tratamentul special” era rezervat pentru persoanele de sexul lor – depravarea sexuală a bărbaților care torturau în Brazilia, în special unul pe care-l chema Fleury (care în timpul liber conducea un batalion al morții) devenise foarte cunoscută. Atât de teribilă și sofisticată devenise tortura, că mișcarea de opoziție își instruise oamenii să reziste și să încerce să reziste cel puțin 48 de ore pentru a le da structurilor organizate și tovarășilor celor capturați timp să schimbe adresele, codurile, locurile de întâlnire, etc. Plecau de la presupunerea că prizonierul va fi făcut să vorbească. Doar în cazuri foarte rare prizonierii au putut rezista, păstrând tăcerea absolută în fața unor metode de tortură atât de devastatoare.

ca-34
Interogation III, 1981, creată de artistul Leon Golub

Așteptările și fricile celor două femei s-au dovedit a fi greșite, destul de ciudat. După câteva ore în care au fost ținute să aștepte închise într-o cameră goală, au fost duse, legate la ochi, cu mașina, la ceea ce s-a dovedit a fi un spital modern, foarte bine echipat, sau o clinică privată, la o oarecare distanță de Sao Paulo. Au fost închise în camere fără ferestre, au primit haine de spital, și li s-a spus că vor primi „cel mai bun tratament” și că „foarte curând se vor face bine”. Doctorii și asistentele, plini de amabilitate, dar fără să le spună un cuvânt când ele întrebau ce avea să se întâmple, au luat semnele vitale ale femeilor și istoria lor medicală – rutina normală înainte de operație. Flori proaspete au fost aduse în saloanele lor. Un fel de teroare înnebunitoare a început să se instaleze în mijlocul acestor pregătiri civilizate, anti-septice, pentru tratamentul unei boli pe care femeile știau că nu o au.

Tratamentul”

Așa cum s-a dovedit, chiar femeile însele erau „maladia”. Chiar cu trupul lor trebuia să plătească pentru că au îndrăznit să se opună (militarilor) și să reziste.

Tratamentul” a fost diferit pentru fiecare femeie, deși identic ca scop. O femeie a fost lăsată fără gură. Cealaltă a fost mutilată, prin tăierea unei jumătăți din nas. Au fost eliberate după câteva zile cu recomandarea amabilă să se ducă în mod cert să-și viziteze tovarășii pentru a le arăta cum au fost „vindecate”.

Au fost transformate în reclamă pe două picioare pentru teroare, în agenți de demoralizare și de intimidare.

Povestea prietenului meu cubanez a mers mai departe. Se pare că în cazul femeii a cărei gură a fost cusută, au fost folosite cele mai sofisticate tehnici de chirurgie estetică. Doctorii care au torturat-o au fost extrem de minuțioși să se asigure că-i distrug buzele pentru totdeauna, folosind tăieturi, cusături și împachetări care făceau imposibile cele mai bune tehnici de reconstrucție. Prietenul meu cubanez mi-a spus că trebuie să fi fost „mâna unui chirurg din SUA” în această macabră operă sau a unui brazilian care a fost pregătit în SUA. O mică gaură a fost lăsată în locul gurii pentru a-i permite femeii să se hrănească cu lichide ca să supraviețuiască.

În timpul primei discuții cu Luis, ea a scris pe o bucată de hârtie: „Mi-au făcut ceva și la dinți”. Dar când Luis și echipa medicală au redeschis întreaga cavitate bucală, unde fusese gura ei, ce au văzut a fost mult mai sinistru decât orice își putuseră imagina: toți dinții femeii au fost scoși și în locul lor au fost implantați doi colți de câine. O mică surpriză de la bărbații fașciști demenți.

Am făcut tot ce-am putut și i-am oferit o cavitate care semăna cu o gură”, mi-a spus Luis după câteva săptămâni, „iar dentiștii îi vor pune noi dinți. Dar „urât” e un cuvânt prea blând pentru a descrie cum arată gura acestei femei”. Chipul lui Luis era încordat, avea culoarea unui pumn strâns. Dintr-o dată, a respirat: „Dar știi, această femeie este extraordinar de frumoasă. Știi ce mi-a spus când și-a revenit din anestezie, care au fost primele ei cuvinte după toată perioada în care nu a putut vorbi? „O să mă întorc. Nimeni nu mă poate reduce la tăcere”.

Celeilalte femei i-au tăiat jumătate din nas, i-au jupuit pielea, cartilagiile, tot. O rană vie, crudă, o rană înspăimântătoare a fost „tratamentul” ei un semn pe care avea să-l poarte cu ea pentru a-i avertiza pe oameni că rebeliunea era „o boală” și că tortura era „vindecarea”.

Luis a vorbit puțin despre cazul ei, și a spus că o combinație de grefe și silocoane îi va înapoia o normalitate minimă chipului ei. Și ea a vorbit cu sfidare și cu optimism despre viitorul ei.

Am rude care poartă cicatricile experimentelor naziste și torturilor din al doilea război mondial din lagărele de concentrare. Știu din experiența lor că la multă vreme după ce rănile fizice li s-au vindecat, rănile psihice rămân deschise. Operația nu poate atinge acele răni, așa că rănile trebuie să se vindece natural și cicatricile să se închidă la fel. Cicatricile limitează uneori mișcarea, uneori provoacă pierderea senzației, uneori provoacă o senzație de arsuri, sau le provoacă mâncărimi, uneori îi desfigurează, uneori îi întunecă.

ca-35
Un document al CIA care detaliază interesul puternic în date la prima mână din toată lumea cu privire la metode de interogare, „persuasiune fizică folosită pentru a extrage informații de la subiecți care nu cooperează”, „proceduri de înmuiere” și tehnici care să „ajute” la asta. Deși nu e datat, este arhivat sub data de 11 octombrie 1949 într-un memorandum de la Secțiunea de cercetare în interogatorii a CIA. Memorandumul care însoțește acest document insistă asupra necesității de a „fi pregătiți să folosească metode operaționale, care, în eficiența lor, sunt egale sau superioare metodelor folosite de țările neprietene” și să ia în considerare „îmbunătățirea tehnicilor care deja sunt aplicate”.

Nu am nici un motiv să cred că psihicul acestor victime din zilele noastre nu e la fel de vulnerabil și de fragil ca cel al supraviețuitorilor Holocaustului, sau că cicatrici invizibile vor rămâne și vor fi la fel de nenorocite. Când îmi imaginez cum ar putea să arate asemenea răni psihice – dacă ar avea o formă fizică – desfigurarea fizică produsă acestor femei pare mult mai puțin devastatoare prin comparație.

Supraviețuitorii

Nu i-am întâlnit, dar știu mulți alții – brazilieni, urugaieni, chileeni, nicaragueni – care au supraviețuit torturilor și închisorilor, și pot spune că unii se recuperează complet, unii parțial, și unii niciodată. Cei mai mulți continuă să lupte – unii din exil, alții după ce s-au întors în țările lor. Trăiesc, râd, muncesc, au familii, scriu poeme, intră în afaceri, își asumă riscuri, câștig și pierd. Toți, însă, încă mai simt șocurile electrice, bătăile cu pulanele octagonale, butoaiele cu apă plină de căcat în care au fost înnecați, drogurile psihedelice pentru a-i înnebuni, arsurile de la țigări, șobolanii băgați în trupurile lor, umilința și izolarea. Încă le mai simt pe toate acestea.

Speculația lui Luis despre „mâna Statelor Unite” ar ptutea sau nu aibă acuratețe, dar rolul jucat de SUA în instalarea dictaturilor militare și în menținerea lor la putere – cu tot cu consilierii din SUA care-i învățau să tortureze, cum ar fi Dan Mitrione – este bine documentat. Este un rol pe care administrația Reagan a continuat să-l aprofundeze. Scriu asta – nu doar ca o poveste – ci pur și simplu pentru a documenta unele răni dintr-un război care s-a dezlănțit aproape de casă, în America Latină, la sfârșitul deceniului 1960 și la începutul anilor 1970. În El Salvador, Guatemala, Chile, Haiti, și peste tot în America Latină, acest război continuă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s