1. Cum Alles Dulles a salvat SS și cum SS l-a salvat pe Allen Dulles

Cum Alles Dulles a salvat SS și cum SS l-a salvat pe Allen Dulles

de Peter Dale Scott (fost diplomat canadian, doctor în științe politice și profesor de engleză la Universitatea Berkley din California, autor al The War Conspiracy: The secret room to the second Indochina War, 1972; The Assassinations, Dallas and Beyond: A guide to cover-up and Investigations, 1976; Crime and Cover-up, 1977. Acest articol sintetizează o carte la care încă mai lucrează.)

Doctorul Josef Mengele, „doctorul morții”, cel care făcea experimente pe oameni în viață și executa prizonieri în lagărele de concentrare naziste de la Auschwitz, este poate cel mai infam dintre toți criminalii de război naziști care au scăpat de condamnare.

Exhumarea în 1985 a unui trup în Brazilia, despre care legiștii internaționali au susținut ar fi fost rămășițele umane ale lui Josef Mengele, a potolit pentru moment cerințele neobosite ca acest individ să fie prins și judecat. Dovezile și mărturiile au fost destul de convingătoare cât să închidă gura multor sceptici.

Cu toate acestea, mulți alți naziști au fost în mod eronat, dar convingător, declarați decedați. Adolf Eichmann, de exemplu, a fost declarat mort în Austria în 1947, pe baza mărturiei unui anume Karl Lukas, care a declarat, sub jurământ, că era de față când Eichmann a murit în Praga pe 28 aprilie 1945. (1)

ca-3
Această fotografie a fost folosită de Josef Mengele în 1956 când a cerut o carte de identitate în Argentina, folosind numele său propriu. Este cea mai recentă și autentificată fotografie a criminalului nazist.

Și apoi, în același an, când un doctor a cerut să depună mărturie împotriva lui Mengele, răspunsul lui Telford Taylor, șeful echipei SUA de la Tribunalul pentru crime de război de la Nuremberg a fost că „documentele noastre arătau că dr Mengerle (sic) e mort din octombrie 1946”. (2) (În momentul scrisorii generalului Taylor, serviciile de spionaj ale armatei Statelor Unite știau că Mengele supraviețuise și știau și unde se afla – într-un sat din Bavaria, Autenried (3)).

Cu patru ani înainte de apariția ultimului raport privind moartea lui Mengele, o biografie a lui Martin Bormann spunea că emiterea de certificate de deces false, substanțiată în unele cazuri de plantarea unor rămășițe umane, era modul de operare standard al Kamaradenwerk în America de sud, după al doilea război mondial. Mengele și Bormann făceau parte din Kamaradenwerk. (4)

Într-adevăr, tocmai abundența unor asemenea rămășițe umane a dus nu doar la slăbirea credibilității lor, ci și la confirmarea faptului că o organizație puternică și fără scrupule îi proteja pe criminalii naziști de justiție.

În cazul lui Bormann chiar, „cei din serviciul secret israelian, Mossad, au arătat că au fost martori, de-a lungul anilor, la exhumarea a șase schelete, două în Berlin și patru în America de Sud, prezentate ca fiind Martin Bormann”. (5)

Merită să ne amintim că Mengele a fost declarat mort și în 1968, după ce căutarea lui a fost alimentată de dezvăluirile din timpul procesului lui Eichmann. Și atunci, ca și acum, o sursă principală în declararea lui Mengele ca fiind decedat a fost un polițist din Brazilia (Erich Erdstein, în 1968) care se „specializase în traficanții de narcotice”. (6) Erdstein a publicat și o relatare foarte detaliată, susținând că ar fi fost martor ocular la momentul capturării lui Mengele, al eliberării sale, și al capturării ulterioare și morții sale prin împușcare – chiar el ar fi tras. Când un respectat polițist brazilian, cu o listă impresionantă de traficanți de droguri arestați, descrie moartea lui Mengele în asemenea detalii e greu să nu-i dai crezare. Dar, când un alt polițist brazilian, cu o listă similară de succese împotriva traficanților, oferă o relatare total diferită și incompatibilă a morții lui Mengele, chiar și credibilitatea ambelor surse a trebuit reexaminată. Chiar dacă al doilea raport se dovedește a fi corect, raportul anterior rămâne o dovadă că a existat o conspirație foarte bine organizată, cu scopul de a-i proteja pe Mengele și pe Bormann, prin dezinformare. 

În această privință povestea morții lui Mengele pare o sinecdocă din povestea vieții lui Mengele. Pentru a începe s-o înțelegem, trebuie să fim pregătiți să nu credem autoritățile, care în mod normal ar fi credibile, și să explorăm ipoteze alternative, care în mod normal ar fi respinse ca paranoia totală și fabulații.

Kameraden-ul Mengele și serviciile secrete ale Statelor Unite

În iulie 1945, Josef Mengele a fost capturat și identificat, într-o tabără pentru prizonierii de război, administrată de aliați. 40 de ani mai târziu, un martor ocular a declarat în fața unei comisii a Congresului (SUA) că gardienii din lagăr știau numele lui Mengele, știau și natura generală a crimelor pe care le-a comis ca doctor, care a făcut experimente pe oameni și a executat prizonieri din lagărele de la Auschwitz. (7)

În 1985, Simon Wiesenthal Center din Los Angeles a publicat documente obținute de la armata SUA, potrivit cărora Mengele „ar fi putut să fi fost arestat de autoritățile SUA în Austria, în 1947, și eliberat ulterior”. (8)

Cu toate acestea, la fel ca în cazul multor ofițeri din SS, birocrații morții din aparatul monstruos nazist, lui Mengele i s-a permis cumva să dispară, numai ca să reapară 10 ani mai târziu în America Latină.

ca-4
Walter Rauff a inventat camera de gazare portabilă. După război, Rauff a lucrat pentru organizația lui Gehlen și ulterior în Chile pentru Pinochet, ca expert în tortură.

Acum 20 de ani, doar foarte puțini ar fi putut crede că aliații victorioși din așa-zisul „război bun” ar fi putut permite în mod deliberat ca un criminal sadic, cum era Mengele, să scape și să fie liber. Din dezvăluirile făcute la procesul lui Eichmann însă, a devenit prea evident că OSS, care în timpul războiului era precursorul CIA, a aranjat ca mulți criminali de război naziști, căutați pentru a fi judecați, „să evadeze” din lagăre și, unde a fost necesar, CIA le-a oferit noi identități ca aceștia să scape de justiție. Asasinii în special, departe de a fi excluși din acest proces, aveau cele mai mari șanse să obțină protecția CIA.

Asta e în mod particular adevărat referitor la veteranii Schutzstaffel (SS, garda de elită), ale căror cariere au fost cel mai strâns legate de cea a lui Mengele în America Latină: Klaus Barbie, măcelarul din Lyon, aflat în Bolivia; Water Rauff, șeful camerelor de gazare mobile ale SS, aflat în Chile; și Friederich Schwend, un alt asasin, aflat în Peru. Ca Mengele, toți trei au dezvoltat legături cu elemente neofasciste din armată și din ministerul de interne din noile lor țări, sau din ambele țări.

Toți au colaborat la operațiunile represive împotriva stângii, în special într-o perioadă în care CIA orchestra răsturnarea guvernului Allende din Chile.

Barbie și Schwend cel puțin au acționat în această capacitate, făcând contracte, pentru a obține arme, cu firma germană Merex AG, o firmă de acționari deținută de Bundesnachrichtdienst din Germania de vest (BND, serviciul secret federal), acesta fiind format din rețeaua de servicii secrete a lui Gehlen. În 1945, Gehlen a trecut de la conducerea nazistului SS la conducerea serviciilor secrete americane și în cele din urmă a CIA.

Vom vedea că, după al doilea război mondial, în timp ce CIA și organizația Gehlen începeau să fie treptat organizate, cu bani de la CIA, atât Barbie, cât și Schwend au lucrat pentru serviciul de spionaj al armatei SUA (CIC), iar în acest timp, Schwend se ocupa de stabilirea de rute secrete prin care SS să evadeze în America Latină, unde ambii aveau să se stabilească ulterior. 

A existat acuzația că Rauff a jucat chiar un și mai proeminent rol în stabilirea rutelor de evadare, fiind de asemenea plătit de SUA, și că a făcut asta beneficiind de impunitatea acordată de Allen Dulles, în numele OSS, în urma unor negocieri secrete dintre OSS și SS (și cumva neautorizate), care au avut loc în nordul Italiei, și la care, fără îndoială, atât Dulles, cât și Rauff au participat.

ca-5
Măcelarul din Lyon, în piața centrală din La Paz.

Scopul principal al acestor discuții secrete a fost să securizeze o capitulare separată a naziștilor și fasciștilor din nordul Italiei, și cel puțin în parte să prevină o preluare de facto a puterii de către partizanii comuniști italieni, care luptaseră împotriva naziștilor din spatele liniilor naziste. Dar chiar și obsesia intensă pe care și OSS și SS o aveau pentru a reduce rolul comuniștilor în Europa post-război nu pare să le explice istoricilor diplomați intensitatea zeloasă cu care Dulles, uneori încălcând direct ordine scrise, a purtat negocieri pentru o capitulare care, de fapt, a precedat-o pe cea din Ziua Victoriei cu șase zile.

Vom studia același zel excesiv cu care viitorul personal al CIA l-a protejat și l-a apărat pe criminalul de război condamnat Barbie și l-a ascuns de autoritățile franceze care știau foarte bine că serviciile secrete americane îl țineau ascuns.

Un raport recent al Departamentului de justiție referitor la modul în care SUA a procedat în cazul Barbie este clar un eseu cu scopul de a gestiona pagubele, destinat să dea vina pe oamenii de rang inferior din serviciile de spionaj ale armatei SUA și să ascundă relațiile mult prea evidente care existau între organizația Gehlen și angajații de atunci ai CIA. Rolul lui Schwend (și aproape sigur și al lui Rauff) în extragerea a grupuri întregi de criminali naziști SS, în timp ce erau plătiți de SUA, doar confirmă recentele speculații că rețelele SS au fost păstrate după război pentru a fi folosite în activități anti-comuniste post-război, ca urmare a unui aranjament negociat de Dulles și superiorii naziștilor fugari din SS.

Asemenea înțelegere OSS-SS nu pare să fi fost aprobată în acel moment la cel mai înalt nivel. Într-adevăr, în decembrie 1945, Departamentul de război al SUA a refuzat să le dea permisiunea ofițerilor din serviciile secrete să colaboreze chiar și cu organizația Gehlen, ale cărei origini pre-război se aflau nu în SS nazist, ci în ulterior decapitatul Abwehr sau serviciul secret al armatei Germaniei. (9) Mai important, chiar Roosevelt s-a ferit să aprobe, pentru că era prea controversat, un memo de la șeful OSS, William J. Donovan (pe care îl scrisese chiar Dulles) de a transforma OSS din timpul războiuui în CIA, o agenție permanentă. (10)

Când băteau palma cu SS, Dulles și Donovan știau că această operațiune riscantă putea cu ușurință să compromită OSS, al cărui viitor, ca organizație, deja fusese contestat de J. Edgar Hoover și de tradiționaliștii din serviciile secrete ale armatei SUA. Dar ei știau foarte bine și că, la fel cum OSS era cea mai bună speranță pentru supraviețuirea cadrelor SS, la fel acești naziști erau asul lor din mânecă în competiția iminentă pentru propria supraviețuire a OSS.

Ce l-a convins în cele din urmă pe Truman în 1947 să autorizeze transformarea OSS într-o CIA operațională a fost, în parte, nevoia de a găsi o formă instituțională pentru organizația Gehlen după război. În 1948, Dulles, de acum civil, a participat la elaborarea unui memo care urmărea să-l convingă pe Truman să accepte organizația Gehlen, în condițiile impuse chiar de Gehlen. Una dintre aceste condiții era ca Gehlen să continue să lucreze cu ofițerul de legătură al OSS, Frank Wisner (ales de Dulles) și nu cu serviciul secret al armatei. (11)

Ar fi putut Mengele – nu chiar ca polițist politic (cum erau Rauff și Barbie), ci ca doctor cu o manie pentru experimente letale pe cobai umani – ar fi putut chiar Mengele să fie scăpat în urma înțelegerii secrete dintre Dulles și SS?

O asemenea ipoteză ar fi fost aproape de neconceput până recent. Dar între timp am aflat că colegul lui Mengele în experimente umane la Auschwitz, Walter Schreiber, a fost adăpostit de americani și scăpat de o condamnare dată de polonezi in absentia, ca acesta să poată ghida cercetarea post-război a aviației SUA în războiul bacteriologic. În 1952, Schreiber a fost ajutat de oficialii americani să se restabilească, via Argentina, în Paraguay. (12) Acesta e tocmai anul în care chiar Mengele a apărut în Argentina, mutându-se în Paraguay după doi ani.

ca-6
Gehlen l-a slujit pe Hitler, pe Dulles și pe Adenauer, în această succesiune.

În 1981, Bulletin of Atomic Scientists a scos la iveală că omologul lui Mengele din Japonia, dr Shiro Ishii, și asistenții săi, au primit imunitate din partea SUA, în schimbul accesului exclusiv la cercetarea lor privind armele chimice și bacteriologice. Asta, în ciuda faptului că americanii au fost printre cei 3.000 de prizonieri de război și civili uciși, după ce au fost folosiți ca cobai umani în experimentele acestor doctori. Un proces împotriva crimelor de război din 1949 din URSS, bazat pe aceste experimente, a fost denunțat la acea vreme de SUA ca fiind „o operațiune de propagandă”. (13)

Că evadarea și imunitatea lui Mengele au fost aranjate de SUA, la fel ca cea a lui Schreiber și multor altora, pare chiar și mai probabil, când studiem increibilile cariere post-război ale lui Barbie, Schreiber și Rauff. Dar înainte de asta trebuie să ne uităm la modul în care cariera post-război a lui Mengele s-a suprapus cu carierele altor asasini SS, despre care știm sigur că au beneficiat de protecția SUA. 

Mengele și Kamaradenwerk

În ciuda cărților, articolelor și programelor TV despre Mengele, „îngerul morții” de la Auschwitz, mai puțin e știut despre activitățile sale post-război decât cele ale oricărui alt crimnal de război. (14) Dincolo de rezidența sa extinsă în Paraguay, unde a obținut cetățenie în 1975 și a fost deposedat de ea în 1979, există puține date documentate. Dar una dintre cele mai bune cărți publicate, despre activitățile post-război ale lui Rauff, Schwend și Mengele din așa-zisa Kamaradenwerk, arată cât de strâns implicat era Mengele în această rețea.

Cartea se numește „Frăția Bormann” (The Bormann Brotherhood”), scrisă de William Stevenson, el însuși ofițer activ cu acces la documentele secrete ale lui Donovan și ale prietenului lor comun, Sir William Stephenson, de la SOE britanic.

Potrivit lui Stevenson, Mengele a lucrat într-o zonă restrictivă, secretă, militară din Paraguay, împreună cu dictatorul croat din timpul războiului, Ante Pavelic, ale cărui legături strânse cu catolicii croați (cum vom vedea) au jucat un rol central în evadarea lui Rauff Schwend și a lui Klaus Barbie. Pavelic a stabilit inițial contacte cu Kamaradaenwerk nazistă din America Latină prin intermediul lui Rauff. (15) În privința finanțelor lui Mengele, Stevenson îl menționează pe reprezentantul Kamaradenwerk din Ecuador, și anume pe (16)

Alfons Sassen, reprezentantul afacerii Frăției (Kamaradenwerk), care era cunoscută sub numele de Estrella. Se spune și că Sassen e finanțat de Mengele, care controlează fondurile din bani lichizi, obținuți din vânzarea bunurilor prădate în timpul războiului în Europa”. (17)

ca-7
Allen Dulles, creierul din spatele Operațiunii Sunrise (Răsăritul) prin care naziștii au fost aduși în SUA unde au fost angajați de serviciile americane

Asta e important din moment ce fondurile obținute de SS, după război, fuseseră administrate de Friederich Schwend, care le-a folosit (aparent cu susținerea și aprobarea SUA) pentru a scăpa el însuși de tribunalul de la Nuremberg, dar și pentru a-i ajuta să evadeze pe alți ofițeri din vârful ierarhiei naziste a SS. Se pare că Schewnd a încetat să mai joace un rol, după ce cu o bandă de croați pe care o comanda, au fost implicați într-un asasinat, care a declanșat un scandal în Peru, în 1972, în care a fost implicat și Mengele. (18) Sassen, un ofițer olandez din SS și un criminal de război condamnat, este în special cunoscut după dezvăluirile detaliate din timpul procesului lui Eichmann în 1957, care au fost o probă majoră în judecarea lui Eichmann. (19)

Stevenson identifică această companie, Estrella, ca fiind o subsidiară a unui consorțiu financiar, controlat din Bolivia, de către Klaus Barbie, partenerul de afaceri al lui Schwend. (20) La începutul anilor 1960, de fapt, Barbie a deschis compania Estrella, care, la vedere vindea arbore de chicină. Deși nu există documente în registrul public din La Paz, cel puțin un traficant de arme își amintește că aceasta era o companie care, de fapt, făcea trafic cu armament.” (21)

Se pare că Barbie și Estrella au exportat arbore de chichină pentru firma de medicamente germană Bochringer, care s-a îmbogățit din cotracte de vânzare a arborelui de chichină către armata SUA, în timpul războiului din Vietnam. (22)

Dar afacerea principală a lui Barbie și Schewnd era traficul cu arme, efectuat prin intermediul a două firme cu sediul în Germania, Merex și Gemetrex. Cei doi naziști au acționat ca agenți intermediari și au negociat achiziții nu doar în numele guvernelor din Peru și Bolivia, ci și, prin intermediul prietenului lor, nazistul Hans Rudel, vânzări către Paraguay și Chile, iar prin intermediul lui Otto Skorzeny, vânzări în Madrid, Spania”. (23)

Merex AG, stabilită în 1963, era o companie de armament, deținută și controlată de BND (serviciul secret al Germaniei de vest), condus de Gehlen, în perioada în care Skorzeny era unul dintre principalii intermediari în afacerile post-război dintre Gehlen, SS și CIA. (24)

Traficul cu arme al lui Barbie, coordonat în acest fel cu serviciile secrete internaționale, erau politic influent și profitabil financiar. Afacerile cu arme l-au implicat pe Barbie, portivit surselor din Franța, în afacerile cu trafic de droguri ale lui Augusto Joseph Ricord, un colaborator nazist corsican care, la fel ca Mengele, se stabilise în Paraguay, beneficiind de protecție și de relații la vârf. Se pare că insistența administrației Nixon de a distruge rețeaua Ricod e cea care a determinat pentru prima dată CIA să înceapă să raporteze chiar implicarea lui Mengele în traficul cu droguri.

ca-8
Un document al Departamentului de război din SUA care arată cum Japonia a folosit arme biologice – declanșând o epidemie de ciumă bubonică.

Protecția oferită de SUA lui Klaus Barbie

La fel ca Klaus Barbie, care a scăpat în Bolivia, Mengele era un om în vârstă care începuse să-și mai piardă din imunitatea politică de care beneficiase în America Latină. Dar bine plasata rețea, care de-a lungul anilor l-a ajutat să treacă frontiere fără a fi detectat, e operațională și e încă influentă politic pe continent. E important să înțelegem această rețea mai clar, pentru a neutraliza pe cât posibil sprijinul evident pe care-l primește chiar din SUA.

O privire scurtă aruncată asupra carierei post-război a lui Klaus Barbie arată ce rol relativ mic în sprijinirea lui au jucat aranjamentele naziste post-război, care au fost extrem de mediatizate, cum ar fi foarte cunoascuta deja „ODESSA” sau „Die Spinne”. Condamnat la moarte de francezi pentru crimele de genocid comise în Lyon, Barbie a fost ascuns și protejat timp de 4 ani în Germania de vest de către serviciul de contra-spionaj al armatei SUA (CIC), care îl folosea ca informator pentru a-i spiona – ironic – chiar pe francezi. (25) După ce comuniștii au fost scoși din guvernul lui de Gaulle, nazistul Barbie a fost redesemnat să spioneze American Houses (Casele Americane), stabilite de Departamentul de stat în Germania de vest, care erau, potrivit ofițerului de legătură al lui Barbie, „pline de tot felul de cărți și literatură de stânga”. (26)

Rapoartele lui au fost folosite, cinci ani mai târziu de către Joe McCarthy, care a atacat acest program (American Houses). Acuzațiile lui McCarthy împotriva Departamentului de Stat s-au bazat pe documente care i-au fost pasate de o sursă din serviciul secret al armatei SUA.

Doar calitatea sa de polițist-procuror în prigoana împotriva eveilor nu era suficient să-l califice pe Barbie pentru a fi inclus în personalul din cartierul general organizației lui Gehlen, care era transfomată, cu banii CIA și în secret, în serviciul secret post-război din Germania de vest, BND. Viitorul lui Barie ar fi fost astfel mai puțin confortabil decât cel al colegului său din CIC, infomatorul Emil Ausburg, care elaborase direct cu Eichmann în SS la „soluția finală la problema evreilor”. În ciuda relatărilor de după război, care spuneau că Ausburg ar fi fost scăpat de condamnare prin rețeaua ODESSA și de către Vatican, acum știm că Ausburg a trecut „dintr-o dată” de la unitatea lui Barbie din CIC la organizația lui Gehlen, unde a făcut parte din personalul „Forțelor Speciale” împotriva Uniunii Sovietice, fiind promovat de Allen Dulles și Frank Wisner de la CIA. (28) Ausburg a făcut parte din aceeași echipă – formată din șase indivizi – cu dr Franz Alfred Six, care fusese condamnat la 26 de ani de închisoare pentru că a ordonat executarea evreilor la Smolensk, dar pedeapsa a fost comutată, ca fiind executată deja, de către John J. McCloy, Înaltul Comisar al SUA pentru Germania (HICOG, U.S. High Commissioner of Germany). (29)

Evadarea lui Barbie și mușamalizarea comisă de Ryan

Dar HICOG a devenit în cele din urmă incapabil să mai tragă de timp în fața cererilor, din ce în ce mai insistente, din partea francezilor, ca SUA să-l preda pe Barbie, pentru a fi judecat de crime de război. (30)

În 1951, CIC i-a oferit lui Barbie un set de documente false, fonduri și relații pentru noua sa identitate de „Klaus Altman” și l-a trimis în Genova, printr-o rețea clandestină, infama „Rat Line” (Ruta Șobolanilor), pe care CIC din Austria o făcuse operațională deja de 4 ani. (31)

Barbie a fost primit în Genova de către preotul croat dr Krunoslav Draganovic, un consilier din timpul celui de-al doilea război mondial al lui Ante Pavelic. Draganovic era un membru declarat al organizației teroriste Ustasha, pe care Pavelic a folosit-o pentru a comite genocid prin exterminarea sârbilor ortodocși, când era un dictator marionetă catolic. Prin relațiile sale din Vatican și din America Latină, Draganovic a scăpat de judecată mai mulți criminali de război Ustashe, printre care aproape sigur și chiar și pe Pavelic. CIC știa toate acestea și cu toate acestea a considerat că Draganovic, pe care și ei îl considerau criminal de război, era folositor.

ca-9
Liderul SS Franz Six a lucrat cu Barbie şi Gehlen.

O investigație a Departamentului de Justiție din 1983, asupra cazului Barbie, condusă de Allan A. Ryan, minimalizează modul în care armata SUA l-a scăpat pe Barbie de tribunalul de la Nuremberg, eveniment care a fost tratat la acea vreme ca o chestiune prioritară a serviciilor secrete, ca și cum ar fi fost o simplă soluție la o problemă de imagine, ca un mijloc prin care s-a scăpat de o potențială situație stânjenitoare. (32)

Raportul Ryan critică deciziile CIC și minciunile lor uluitoare din acea perioadă, dar reușește, cu o pricepere și îndemânare de care probabil doar avocații sunt în stare, să scuze modul în care alte departamente ale guvernului SUA au mușamalizat cazul, ca și cum ar fi fost o inocentă preluare și transmitere mai departe a erorilor CIC. Ryan e în mod special preocupat să elimine impresia, despre care el admite că era împărtășită de mai mulți ofițeri din CIC care se ocupau de Barbie, că CIC ar fi avut vreodată un interes să lucreze cu Barbie. (34)

Documentarea lui Ryan însă arată dovezi de mușamalizare continuă, conștientă, coordonată a cazului Barbie, la un nivel mult mai înalt din guvernul SUA, decât ofițerii de rang inferior din CIC.

Chiar Ryan spune despre cazurile în care oficialii înalți ai HICOG, într-un memo intern, au contrazis propriile lor asigurări că îl căutau intens pe Barbie (p 123), și a scos la iveală existența a ceea ce el numește „informații neoficiale” sau canale secrete care demontau asigurările lor (p 101).

Chiar mai șocant e obiceiul birocratic generalizat la nivelul înalt al EUCOM (Comanda armatei militare a SUA în Europa), HICOG și ambasadei SUA din Paris, de a traduce declarațiile din presă sau din rapoartele interne despre „Barbie”, greșind intenționat numele acestuia și modificându-l în „Barbier” – care nu exista – pentru a pretinde ulterior că nu găseau date despre el din cauza unei „erori” de comunicare inter-guvernamentală .

Observatorii FBI și CIA vor recunoaște acest comportament care putea fi folosit pentru a păstra secrete și pentru a nu informa despre Barbie, când erau sub presiune din cauza legii accesului la informații, informații pe care le ascundeau prin transformarea numelui lui „Barbie” în „Barbier”. (35)

ca-10
Allan A. Ryan, autorul raportului care şterge urmele legăturilor dintre SUA şi Barbie.

Ryan remarcă și dispariția multor documente, inclusiv a tuturor filelor din dosarul Barbie, în momentul extragerii sale din Germania de vest, înainte cu câteva săptămâni ca dosarul să fie microfilmat (p 149).

Asta nu îl descurajează însă să ajungă la concluzia avocățească (p 158) că Barbie nu a avut nici o relație cu nici o altă agenție a guvernului SUA (în afară de CIC) în acel moment, pe motiv că nu există nici o dovadă în dosarul lui Barbie din CIC că a lucrat în acea vreme pentru o altă agenție în afară de CIC. Această investigație a stabilit că, dacă situația ar fi fost alta, dosarul CIC ar fi reflectat-o ca atare.”

Slăbiciunea din această logică iese la iveală și în folosirea cuvintelor „oricare altă agenție”, pentru că Ryan ar fi trebuit să scrie „oricare altă agenție a SUA”.

Raportul lui Ryan, și aici și în general, eșuează semnificativ să discute posibilitatea ca SUA să-l fi restabilit pe Barbie ca Altman în America Latină, ca viitor agent al organizației lui Gehlen, care se extindea cu rapiditate și care atunci era total finațată de SUA. Modul în care Ryan evită această ipoteză este atât de lipsit de onestitate că poate fi coroborat cu alte elemente. „În afară de CIA, nu există o altă agenție, cu posibila excepție a Office of Policy Coordination (OPC, Biroul de Coordonare a Politicilor, numele anterior al componentei din CIA autorizată să îndeplinească operațiuni secrete) care să fi avut vreo legătură cu activitățile lui Barbie. Această investigație nu a descoperit nici un indiciu sau sugestie, cu atât mai puțin dovezi, oricât de fragmentare, că OPC avea orice cunoștință de vreo implicare a lui Klaus Barbie, de rețeaua Merk, sau alte activități descrise în acest raport”.

În evaluarea acestei declarații, trebuie să ne amintim că OCP, sub conducerea agresivă a lui Frank Wiesner, finanța și făcea chiar recrutări pentru organizația lui Gehlen. Rețeaua Merk a CIC, din care Barbie a făcut parte, stabilise contacte cu organizația Gehlen, care încercase să-l recruteze pe Kurt Merk, ca șef al operațiunilor de contra-spionaj. (36) În martie 1948, CIC stabilise legături cu CIA din Europa în urma interesului arătat de aceasta în rețeaua Merk. (37) (Asta afost cu trei luni înainte de crearea OCP în iunie 1948, dar Dulles și Wisner erau interesați de Gehlen încă din 1945.) (38)

Emil Ausburg, un alt membru al rețelei Merk, fusese „scăpat printre degete”, la fel ca Barbie, și imediat recrutat de organizația Gehlen. (39) Când CIC a asigurat documente de identitate false pentru Barbie, sub identitatea de Altmann, a cerut biroului local al CIC să explice că subiectul este de un interes extrem pentru serviciile secrete ale Unchiului Zăhărel (poreclă pentru guvernul SUA) și călătorește cu o misiune foarte importantă și delicată. Și că CIC întreprinde acțiuni în acest moment în numele altei agenții a Unchiului Zăhărel.” (40)

Evitarea studiată din partea lui Ryan a posibilității ca Barbie să fi fost detașat în organizația Gehlen este cu atât mai elocventă când ne amintim că această acuzație a fost făcută în manieră detaliată de către William Stevenson în „Frăția Bormann”, de departe cea mai serioasă analiză a cazului Barbie, publicată într-o carte în America înainte ca raportul Ryan să apară.

Klaus Barbie era un individ destul de abil pentru a fi plătit de SUA în timp ce lucra pentru serviciul secret al Germaniei de vest, când acesta era condus de Gehlen. Ucigașii scăpaseră de justiție prin vânzarea talentelor lor serviciilor secrete din est și vest. Klaus Barbie lucrase pentru o agenție de import-export de pe Shillestrasse (sic) 38 din Ausburg. Asemenea firme fantomă sunt acoperirile preferate pentru pentru rețelele de spioni. Această rețea era condusă de Gehlen”. (41)

Documentele lui Ryan confirmă că, în 1947, Barbie lucra pe Schillerstrasse 38, Kempten, și nu Ausburg. Ryan remarcă faptul că atunci când Barbie a fost căutat la această adresă doi ani mai târziu a fost în zadar. Ulterior, Ryan traduce această zădărnicie previzibilă a investigației într-o afirmație nedocumentată că „Barbie nu a fost niciodată pe Schillerstrasse (p 114)”. Aceasta nu este o demontare convingătoare a afirmațiilor lui Stevenson.

În fine, cu greu se poate ignora faptul că protejarea și extragerea lui Barbie au fost asigurate, de la vârful și de la nivelul inferior al ierarhiei SUA, de către bărbații din OSS/OPC/CIA sau care aveau legături cu această agenție.

George Neagoy, agentul CIC din Austria, care a asigurat documentația falsă pentru Barbie și care personal l-a dus pe Barbie, prin Austria, la părintele Draganovic din Genova, avea chiar el să intre în CIA. (42) La HICOG pregătirile pentru inducerea în eroare a francezilor au fost făcute de John Bross, un veteran al operațiunilor paramilitare ale OSS (viitoarea CIA), care, în aprilie 1951, avea să intre în Diviziunea pentru Estul Europei a OPC, lucrând strâns cu organizația Gehlen. (43)

O lămurire în privința „oricarei alte agenții” care l-a preluat pe Barbie în 1951 ar fi de mare ajutor să înțelegem activitatea de după război a lui Josef Mengele. Pentru că nu există nici o îndoială că, în America Latină, Barbie a devenit parte a unei rețele de servicii secrete internaționale, care lucra direct cu proprietarii lui Gehlen din BND, și există puține îndoieli că Mengele era strâns legat și de această rețea.

ca-11Kamaradenwerk a lui Barbie în America Latină

Posibilitatea improbabilă sugerată de Ryan ca Barbie, cu arhiva sa de secrete incriminatorii, să fi fost lăsat să înceapă o nouă viață pe cont propriu a fost respinsă chiar de Barbie.

Deși Ryan susține că Barbie ar fi fost singurul nazist care a fost extras de CIC prin „Ruta Șobolanilor”, Barbie însuși își amintește că, la Hotelul din Genova, erau cazați „toți fugarii naziști, printre care chiar și Eichmann”. (44)

Barbie susține că Draganovic i-a mărturisit că (îi ajuta pe naziști să fugă de condamnare) din motive pur umanitare. A ajutat și catolici și protestanți, dar cei mai mulți erau SS, cam 200 în total. Anti-comuniști. Mi-a spus: „Trebuie să păstrăm un fel de rezervă (n.t.: de naziști) pe care să ne putem baza în viitor”. Cred că acesta era și motivul Vaticanului”. (45)

Într-adevăr, Vaticanul a susținut un program operațional pentru extragerea anti-comuniștilor și scăparea lor de justiție. De acest program s-a ocupat episcopul Alois Hudal, de la Collegium Teotenicum, un preot apropiat și de Pius al XII-lea și de viitorul Paul al VI-lea și un admirator public și declarat al celui de-al Treilea Reich (al treilea imperiu nazist).

După o discuție în Roma cu fostul șef al Gestapoului, Heinrich Muller, Hudal a început să lucreze la fabricarea de documente de identitate false, din partea Vaticanului, pentru fugari naziști proeminenți ca Muller, Eichmann și, poate, Martin Bormann. (46) Hudal a fost cel care i-a dat părintelui Draganovic instrucțiunile necesare pentru Crucea Roșie internațională și pentru „alți oficiali care, în schimbul unei mite, puteau să netezeazcă calea de evadare a fugarilor” naziști. (47)

Hudal și Draganovic au facilitat evadarea a sute de naziști și, posibil, a sute de Ustashe croați. Cel mai important dintre aceștia era Ante Pavelic, fostul dictator (nazist) croat. Potrivit lui William Stevenson, Pavelic se retrăsese într-o tabără militară din Paraguay, unde locuia împreună cu colonizatorii germani, într-o zonă restricționată militar, din nord-estul Asuncion. Acolo a lucrat cu dr Josef Mengele, doctorul care făcea experimente pe oameni în lagărele morții, și cu Walter Rauff, cel care a conceput și a construit camerele de gazare în masă de la Auschwitz”. (48)

Cei mai proeminenți naziști, despre care se știe că au scăpat prin această rută, au stabilit o rețea în America Latină, adesea în afiliere cu hoardele de croați, după cum urmează:

– Bolivia: Klaus Barbie (cu croații),

– Chile: Walter Rauff (cu croații),

– Ecuador: Alfons Sassen,

– Argentina: Otto Skorzeny, Hans-Ulrich Rudel și Heinrich Muller. Această rețea, așa-numita Kamaradenwerk, a păstrat relații strânse cu mediile politice, sociale și de afaceri.

Confrom celor mai multe relatări, Josef Mengele a fost reprezentatul șef al acestei rețele în Paraguay. (49)

Operațiunea Bernhard, Schwend și Armata SUA

Două cărți apărute în SUA, scrise de ofițeri de carieră din serviciile secrete din timpul războiului, ne condiționează să aceptăm ipoteza discutabilă că Martin Bormann, adjunctul lui Hitler și șeful birocrației partidului nazist, ar fi fost personajul central în organizarea acestei rețele. (50)

Pe teren sigur, autorii ne indică rolul jucat după război de masivele fonduri obținute de naziști din prada de război, în urma jafurilor comise de SS și de Bormann. Acest rol e confirmat de trei surse: procedurile prin care SS a falsificat lirele sterline britanice („Operațiunea Bernhard”), jefuirea evreilor și a altor victime ale naziștilor și, cel mai semnificativ, banii obținuți din finanțările corporatiste, aflați într-un fond special stabilit pentru a facilita supraviețuirea multinaționalelor germane în străinătate, după ce devenise clar că prăbușirea lui Hitler era inevitabilă. (51)

Imediat după război, OSS a găsit documente numeroase referitoare la o întâlnire care a avut loc în Strasbourg, pe 10 augsut 1944, cu scopul de a stabili acest fond, între reprezentanții SS, cei ai partidului nazist, și firme ca Krupp, I.G.Farben, și Messerschmidt. (52)

Dar cum războiul rece a încurajat SUA să vadă prezența corporatistă germană în America Latină într-o lumină mai favorabilă, rolul acestor firme în asigurarea de noi cariere pentru criminalii de război fugiți în afara țării a fost ignorat cu desăvârșire. De fapt, acest rol era esențial pentru statutul de după război al Kamaradenwerk.

Otto Skorzeny (achitat de acuzațiile de crime de război în urma intervenției și presiunilor serviciilor secrete occidentale) a devenit reprezentantul de vânzări al Krupp. Hans Ulrich Rudel (care nu a fost niciodată pus sub acuzare și care a rămas un fanatic idelog nazist și după război) a devenit reprezentantul de vânzări al Siemens. Walter Rauff (cel care a conceput camerele de gazare de la Auschwitz) și-a găsit un post în America Latină la o subsidiară a I.G. Farben (care i-a folosit pe oamenii închiși la Auschwitz ca sclavi muncitori). Franz Paul Stangl, șeful lagărului de exterminare de la Treblinka, și-a găsit un post călduț după război la Mercedes Benz, etc. (53)

ca-12
Ofiţerul SS, Otto Skorzeny, care la momentul arestării şi după a fost un om cheie din Kamaradenwerk.

De fapt, serviciile secrete occidentale se pare că au jucat un rol și mai direct în extragerea naziștilor din Europa, iar asta iese la iveală odată cu „Operațiunea Bernhard”, falsificarea lirelor de către SS. Aici, din nou, serviciile secrete occidentale știau destul despre cum decurgea „Operațiunea Bernhard” pentru a putea proteja lira britanică după război, întrucât guvernul britanic a emis, la timp, lire noi și le-a rechemat pe cele vechi (clonate) la momentul oportun, pentru a nu afecta valoarea lirei.

La timp” înseamnă numai după ce SS obținuse deja, în urma acestei operațiuni, fonduri estimate la 300 de milioane de dolari – bani obținuți din lire sterline falsificate și convertite în valută valabilă. Nu se știe ce s-a întâmplat cu cea mai mare parte a acestor bani.

Cel care a condus operațiunea de falsificare a fost Friederich Schwend, care, între 1945 și 1946, a devenit o legătură importantă în stabilirea rutelor de evadare ale SS prin intermediul Vaticanului. (54) Farago relatează în detaliu cum Heinrich Muller a fost dus într-un Mercedes, care avea șofer personal și care fusese pus la dispoziție de Schwend, din Merano, nordul Italiei, în Roma, unde a fost ascuns într-o biserică croată și unde a stabilit contactul istoric cu episcopul Hudal. (55)

Din documentele găsite în posesiunea lui Schwend în 1972, el relatează că cea mai mare parte a banilor, de care episcopul Hudal avea nevoie, a fost pusă la dispoziția sa de un finanțator numit Friederich „Freddy” Merser, un partener al lui Friederich Schwend din operațiunea Bernhard. Acești bani proveneau din jafurile pe care Schwend le colecta în conturi din băncile elvețiene, schimbând lirele falsificate în schimbul valutei grele”. (56)

Ce nu veți afla din relatările lui Farago și Stevenson este că, între 1945-1946, când Schwend își juca rolul crucial în stabilirea „Rutei Șobolanilor”, Schwend lucra pentru serviciile secrete americane: „Documentele SUA arată că, după ce a trecut în custodia detașamentului 44 al CIC, el a fost folosit ca informator de către serviciile secrete americane în Austria, de către austriecii Tyrol și Meran, în nordul Italiei”. (57)

Dulles și Wolff: Înțelegerea secretă dintre OSS și SS

Aceste detalii, ascunse multă vreme, despre cum SUA a sponsorizat, după război, importanți criminali de război naziști pe care justiția îi căuta să-i judece, cum ar fi Barbie și Schwend, confirmă recentele acuzații aduse de John Loftus (procuror), care spune că ofițerii SS din Kamaradenwerk au fost extrași în urma „operațiunii Sunrise” (Răsăritul). Această operațiune a fost rezultatul unei înțelegeri secrete, încheiată cu puțină vreme înainte de sfârșitul războiului, între Allen Dulles, de la OSS din Berna, și generalul SS, Karl Wolff. Așa cum Dulles și alte relatări au spus, „Operațiunea Sunrise” se ocupa de capitularea trupelor germane din Italia, „pentru a preveni distrugerea inutilă de alte proprietăți civile și pentru a împiedica preluarea puterii de către partizanii comuniști din nordul Italiei. (58)

Mai recent, istorici revizioniști s-au concentrat asupra nivelului la care Dulles și Wolff, principalii negociatori, și-au depășit autorizația de negociere, și făcând asta au provocat o ruptură politică majoră între Churchill și Stalin. (59)

În măsura în care armistițiul din nordul Italiei l-a precedat pe cel din restul Europei cu doar o săptămână, „Operațiunea Surise” a avut un impact insignifiant asupra încheierii războiului, dar unul major în privința supraviețuirii cadrelor SS. Unul dintre principalii participanți din partea SS la negocieri a fost șeful Gestapoului din Milano, Walter Rafuff, curând un viitor fugar în rețeaua Kamaradenwerk. (60)

Potrivit lui Loftuss, o promisiune făcută de Dulles, privind amnistia pentru negociatorii SS, l-au făcut pe el, pe Dulles, să exploateze legăturile de Vatican pentru a-i ajuta pe criminalii de război naziști să scape și să fugă în America Latină. Rauff avea totul la dispoziție, la o lună după armistiuțiul de la Genova, unde, sub acoperirea unei organizații de „ajutorare a refugiaților”, condusă de Vatican, el a aranjat evadarea a 5.000 de agenți ai Gestapoului și SS, pe parcursul următorilor 4 ani. Printre aceștia se afla și Klaus Barbie.” (61)

Dulles, Rauff și ruta de evadare din Genova

Pe 27 aprilie 1945, după ce a fost vizitat în Milano de agentul lui Dulles din OSS, Emilio Daddario, Rauff s-a predat CIC american. Potrivit unor documente secrete ale serviciilor secrete americane, recent declasificate, pe care Loftus le-a citit, „Rauff a spus serviciului CIC al armatei SUA că a făcut „aranjamente” pentru „predarea sa” cu scopul de a evita o vărsare de sânge în Milano…. Aranjamentele au fost confirmate „de către Hussman (sic Mark Husmann, un participant elvețian în operațiunea Sunrise) și de dl Dulles agenților puterilor aliate, aflați în Elveția”. (62)

Ulterior, Rauff le-a spus interogatorilor cum el însuși a fost intermediar în negocierea predării secrete a armatelor SS din Italia. A descris cum el s-a dus la Lugano în martie 1945, pentru a aranja eliberarea prizonierilor aliați, aflați în custodia lui Rauff, ca semn de bună credință. În schimbul predării tuturor forțelor SS, Dulles a promis că nici unul dintre negociatori nu va fi judecat vreodată pentru crimele lor de război”. (63)

Loftus confirmă ulterior afirmația lui Beata Klarsfeld că Rauff a început să lucreze pentru Dulles și să extragă naziști prin bisericile catolice, timp în care OSS (viitoarea CIA) îi plătea un salariu, ca angajat al serviciului.

În ciuda pledoariilor investigatorilor americani că Rauff „e considerat o amenințare, dacă e eliberat vreodată, și, dacă nu e eliminat fizic, atunci se recomandă încarcerarea lui pe viață”, Dulles și-a ținut promisiunea din înțelegea cu SS, iar Rauff a fost pus în libertate. Potrivit surselor, de obicei credibile, din serviciile secrete, Dulles l-a angajat apoi pe Rauff pentru operațiuni împotriva comuniștilor din Italia; operațiunile anti-comuniste erau specialitatea lui Rauff sub naziști. Dulles a cerut Vaticanului să-și continue politica din timpul războiului, de a folosi bisericile catolice pentru a-i ascunde pe agenții OSS. După război, a explicat Dulles, aceste adăposturi erau încă necesare pentru a transporta clandestin „refugiații” anti-comuniști. Implicarea Vaticanului în programul lui Dulles a fost minimală (n.t.: această aserțiune e manipulatoare, cu scopul de a minaliza implicarea Vaticanului, care a sprijinit masiv evadarea naziștilor). Biserica a oferit hrană, adăpost, și documente de identitate, așa cum a făcut cu toți refugiații. Contactele lui Dulles, și nu Vaticanul, au fost cele care s-au ocupat de transportarea clandestină a naziștilor (n.t.: din nou, afirmația lui Ryan e manipulatoare, Vaticanul s-a îngrijit de protejarea, adăpostirea criminalilor naziști, contactele lui Dulles doar i-au preluat de la Vatican. Doar pentru că și alte instituții au participat la operațiunile lui Dulles asta nu înseamnă că ajutorul oferit de Vatican naziștilor ar fi fost mai puțin important). Potrivit unor documente top secrete ale Departamentlui de Stat, poliția italiană a oferit pașapoarte false pentru agenții (naziști) ai aliaților, vizele au venit de la consulatul Argentinei, din baza serviciior secrete aliate din Trieste, iar biletele și documentele de îmbarcare pe nave au fost rezolvate de ofițerul Departamentului de Stat al SUA din Genova. Genova, întâmplător, era aria de jurisdicție a lui Rauff. Toți aceștia lucrau pentru Dulles, care a înscenat Vaticanul pentru a fi țapul ispășitor, în caz că se afla vreodată că refugiații anti-comuniști ai lui Dulles erau de fapt agenți secreți ai SS (n.t.: o altă afirmație care e contrazisă de politica de stat a Vaticanului, de susținere a naziștilor, politică anunțată oficial nu doar prin încurajarea, binecuvântarea și susținerea declanșării de către naziști a Operațiunii Barbarossa, ci și anterior, prin susținerea directă a războiului dus de naziști și fasciști împotriva comuniștilor din Spania, 1936-1939, și salutarea impunerii dictaturii fasciste în Spania). Cu siguranță, au existat unii preoți, printre care și un episcop, care au transportat clandestin naziștii din țările lor, pe cont propriu, prin Italia (nota autorului: aceasta e o aluzie la croați), dar asta a avut loc la niveluri foarte joase ale Vaticanului și a fost trasă pe linie moartă, după ce presa din Italia a publicat dezvăluiri în acest sens în 1948. Legăturile la nivel înalt dintre Dulles și Vatican sunt încă clasificate, ca secrete de stat, de către guvern” (n.t.: aici Loftus își contrazice singur manipulările de a exonera Vaticanul de rolul major jucat în protejarea criminalilor de război naziști după război). (64)

Acuzațiile remarcabile ale lui Loftus împotriva lui Dulles sunt coroborate de frânturi din documente publice. În istoria semi-oficială a OSS, autorul R. Harris Smith observă că intermediarul de frunte italian la negocierile dintre OSS și SS, industriașul, baronul și trimisul papal, Luigi Parrelli, era în 1948 implicat într-o operațiune a CIA pentru a bloca victoria stângii în alegerile generale din Italia. Au existat și zvonuri că acesta concepuse un plan pentru a transporta naziști din Germania în Paraguay”. (65)

Fiind Cavaler al Ordinului Militar Suveran de Malta (SMOM), care emitea pașapoarte diplomatice, Parrelli era membru al unei rețele catolice internaționale, bine echipată pentru a se ocupa de extragerea naziștilor. (Vezi articolul despre SMOM din acest număr.) Un lider al cavalerilor de Malta din Bavaria, baronul Erwein von Aretin se spune că a aranjat „călătorii” „pentru numeroși naziști” „după război”. (66)

Iar Giovanni Batista Montini (viitorul Papa Paul al VI-lea), contactul OSS de la Vatican, într-adevăr a devenit protectorul operațiunilor episcopului Hudal de extragere a naziștilor din mâinile justiției:

Montini avea sub supraveghere departamentul din Vatican, care emitea documente de călătorie pentru refugiați, și Caritas Internationalis, organizația filantropică a bisericii, care la acea vreme era (și la câțiva ani după război) una dintre principalele instituții care îi ajuta pe fugarii naziști”. (67)

Interesele comune ale SS și OSS

În acest articol nu avem spațiu pentru a descrie în detaliu complicatele contacte stabilite de-a lungul războiului între naziști și papalitate, între papalitate și Statele Unite, și între SUA și Germania. (68)

Însă, un numitor comun al acestor contacte informale, neoficiale, a devenit viitorul post-război al Europei, și posibile măsuri comune pentru a exclude Uniunea Sovietică din acesta.

Asta e în special vizibil după ce Churchill și Roosevelt au proclamat politica de capitulare fără condiții de la Casablanca, o politică care nu doar l-a adus la disperare pe Dulles, dar amenința proprietatea asupra contactelor sale continue cu cei din opoziția germană. (69)

Cu toate acestea, după eșecul complotului din iulie 1944 împotriva lui Hitler, OSS și-a continuat din ce în ce mai controversatele legături în special cu liderii SS Himmler și Schellenberg.

Un motiv pentru menținerea acestor contacte a fost să limiteze influența post-război în Europa de vest a puterii sovietice, a forțelor de rezistență comuniste și a partidelor comuniste civile. Un altul se pare că a fost evitarea dizolvării rețelelor de spionaj ale Germaniei de vest și ale SUA, în special, a rețelei Gehlen care acționase în Europa de est și cea centrală (și care în 1945 se afla chiar sub controlul lui Skorzeny și al SS) și a rețelei OSS, care în 1945 se confrunta cu atacuri publice din ce în ce mai numeroase instigate de servicile secrete ale armatei și de FBI. Este interesant că Gehlen știa de contactele dintre Karl Wolff și Dulles chiar din ianuarie 1945, luna în care acestea au fost inițiate. (70) În aceeași perioadă, el a început să-și consolideze rețelele pentru a supraviețui după prăbușirea lui Hitler, adică deja se aștepta să ajungă la un modus vivendi (conviețuire) cu americanii. (71)

În aprilie 1945, cu o lună înainte de încheierea războiului, Dulles i-a cerut lui pe Frank Wisner să înceapă discuții cu Gehlen, care a fost preluat în custodia SUA abia pe 20 mai 1945. Din partea lui Gehlen, un plan „pentru a stabili contacte cu americanii” a fost aprobat pe 4 aprilie și a continuat fără întrerupere, chiar și după ce Hitler l-a demis pe Gehlen pe 9 aprilie”. (73)

Curios, contactele din cadrul „Operațiunii Sunrise” dintre Wolff și Dulles au avut cea mai mare intensitate în a doua parte a lui aprilie 1945, chiar dacă la acea vreme și Dulles și Wolff știau că nu aveau nici un mandat oficial și nici o autoritate să negocieze o capitulare. Pe 17 aprilie, Wolff a mers într-o vizită la Berlin (Gehlen încă își avea sediul acolo), iar Hitler i-a spus personal că „ar trebui să temporizeze discuțiile cu Dulles, pentru că era încă prea devreme să se ia în considerare o capitulare sau să aibă loc o serioasă negociere”. (74)

În aceeași zi, Dulles s-a întors la cartierul general din Berna, din teatrul de operețiuni europene al OSS din Paris, pentru a primi, și pe 17 aprilie și pe 21 aprilie, ordine de la șeful forțelor armate „să lichideze Operațiunea Sunrise și să întrerupă orice contacte cu Wolff”. (75)

Nestingheriți de asemena restricții, ambii au continuat să negocieze. Însoțit pentru prima dată de un reprezentant al armatei germane (colonelul von Schweinitz), Wolff s-a dus în Elveția, contând pe reputația sa personală printre anglo-americani”, pentru a obține garanții de la Dules că bărbații „idealiști” și „decenți” din armată, din partid și din SS vor putea să joace „un rol activ în reconstrucția” post-război. (76)

Dulles i-a spus explicit lui Schwend că instrucțiunile sale limitate însemnau de fapt „putere deplină” pentru a negocia. Ulterior, după ce Wolff s-a reîntors în Italia, unde s-a trezit că risca să fie caputrat de partizanii aliaților, Dulles a permis unei echipe OSS să participe (împreună cu doi ofițeri SS) la salvarea și extragerea lui Wolff și aducerea sa în Elveția. (77)

Istoricul Bradley Smith numește „această frenetică desfășurare a Operațiunii Sunrise” de către Dulles ca fiind „un simplu reflex de acțiune” și neputința de a-și da seama că victoria aliaților era iminentă, orice s-ar fi întâmplat. (78)

Dar în realitate, Dulles și Donovan i-au dezinformat pe superiorii lor, pentru a putea asigura reușita planurilor lor de a folosi SS după război. Așa cum R. Harris Smith, fost ofițer CIA, spune pe șleau: „Numai brusca și neașteptata ofertă a lui Wolff de a semna o capitulare necondiționată pe 22 aprilie a convins Departamentul de Stat să revină asupra ordinului inițial și să permită continuarea Operațiunii Sunrise”. (79)

Doar că o asemenea ofertă din partea lui Wolff nu a fost făcută niciodată, a fost doar o iluzie care a reieșit din comentariile nejustificate ale lui Dulles, „care călcau în picioare orice reguli minimale de precauție și de bun-simț”. (80)

Politica OSS de a-i salva pe lideri fasciști importanți pare, mai mult, să fi fost sistematică. În ziua următore, pe 28 aprilie, asistentul lui Dulles, Daddario și-a riscat viața în Milano pentru a-l salva pe mareșalul fascist Rodolfo Graziani de răzbunarea partidelor socialiste. (81) Pe 29 aprilie, în Roma, ofițerul OSS, James Jesus Angleton, îl salva, în condiții similare, pe prințul Valerio Borghese, deghizându-l ca ofițer de armată al SUA. (82) După război, Graziani și Borghese au devenit liderii partidului fascist MSI, în timp ce cadrele lor din timpul războiului au fost ajutate în alte activități anti-comuniste, beneficiind de sprijinul Vaticanului și, în cele din urmă, și al SUA. (83) În lunile de după război, Angleton i-a ajutat pe alți fasciști și naziști să „evadeze” din taberele aliaților, oferindu-le noi identități și documente necesare. (84)

Nu există nici o îndoială că, în aprilie 1945, OSS (ulterior, CIA) recruta naziști și fasciști pentru a-i mobiliza împotriva comunismului, după război.

Așa cum un istoric a remarcat: Istoria OSS, care nu poate fi separată de istoria secretă politică a războiului, este marcată de temerile legate de comunism, care erau la fel de intense ca angajamentul de a obține o victorie în fața Germaniei”. (85)

Cel puțin unii dintre ofițerii SS, care în ultimele luni de război au negociat cu OSS, au fost tratați ulterior ca aliați. Wilhelm Hoettl, de exemplu, care transmisese o ofertă din partea șefului adjunct al SS, Kaltenbrunner, a devenit, după război, subordonatul lui Schwend, în poziția de informator al CIC în Austria. (86)

Walter Rauff, care negociase în Milano cu agentul lui Dulles, Daddario, a fost scăpat și el de tribunalul de la Nuremberg, în ciuda faptului că era cel care se ocupase de camerele mobile de gazare în Rusia ocupată de naziști. După propria sa relatare, care a fost transmisă mai departe ca un fapt de către presa din SUA, Rauff „a scăpat”, după ce a fost arestat de trupele SUA, mutându-se apoi, cu ajutorul Vaticanului, la început în Vatican City și apoi în Siria. (87) Surse britanice și franceze sunt de acord însă că Rauff, chiar în iulie 1945, se stablise deja la Genova. Acolo, cu ajutorul cardinalului Siri, episcopul de Genova, Rauff a organizat o tabără de tranzit, unde 5.000 de fugari naziști au fost adăpostiți înainte de a pleca în Argentina, Siria sau Egipt. (88) Berta Karlsfeld, care îi căuta pe naziști, a fost de acord că, la fel ca Schwend, aliatul său din Kamaradenwerk, și Rauff lucra pentru serviciile secrete americane înainte să fugă în Chile. (89)

Asta pare probabil în măsura în care Schwend lucra pentru CIC din Austria, în timp ce organiza „Operațiunea Merano”, care ulterior a devenit cunoscută ca „Ruta Șobolanilor”. La un moment dat, mai mult sigur la începutul anilor 1950, CIA și Organizația Gehlen lucrau împreuă pentru a-i muta pe agenții lui Gehlen (conduși de Skorzeny) în Egipt. (90)

Cu mult înainte ca aceste mișcări să fi fost autorizate oficial, Donovan și Dulles trebuie să fi văzut că, având deja o rețea internațională gata operațională, organizația Gehlen va fi un atu și mai impresionant în susținerea cazului lor pentru stabilirea unei CIA, post-război.

Prin legăturile lor cu Organizația Gehlen, Skorzeny, Rauff, Barbie și Schwend au devenit de fapt instrumente ale CIA și ale operațiunilor ei secrete. În acest fel, ei au contribuit semnificativ la stabilirea opresiunii de tip fascist în țările în care au fugit – Chile, Bolivia, Paraguay, Argentina și Peru. O moștenire a acestei opresiuni este sistemul de batalioane ale morții (death squads), care operează acum în America Centrală. Altul a fost implicarea unora ca Barbie și a clienților săi politici în traficul de droguri organizat la nivel înalt în America Latină.

Note de subsol:

(1) Ladislas Farago, Aftermath: Martin Bormann and the Forth Reich, New York, Avon, 1975, p.345

(2) Arhivele Naționale ale SUA, Corpul de documente 165, 250, 401; secțiunea XIX, scrisoarea din 19 ianuarie 1948 din partea generalului de brigadă Telford Taylor, OCCWC, OMGUS.

(3) Arhivele Naționale ale SUA, Corpul de documente 319, dosarul CIC numărul V-2399, XE 012547 D20D216, Washington Post, 15 martie 1985, p.A10

(4) Paul Manning, Martin Bormann: Nazi in Exile, p.183

(5) Ibid

(6) Erich Erdstein with Barbara Bean, Inside the Forth Reich (London, Robert Hale, 1978) pp. 199-201, 217-218.

(7) Washington Post, 15 februarie 1985, p.A4

(8) The Nation, 2 martie 1985, p.231

(9) Tom Bower, Klaus Barbie, The butcher of Lyon (London, 1984)

(10) R. Harris Smith, OSS: the secret history of Americas first central intelligence agency, p 363; E.H. Cookridge: Gehlen, spy of the century, p 132-135

(11) Cookridge, opera citată, n.10, p.135. The man who kept the secrets: Richard Helms and the CIA (New York, 1979) pp 24- 32

(12) Internațional Herald Tribune, 21 februarie 1983; Le Monde Diplomatique, iulie 1983, p 22

(13) Le Monde Diplomatique, iulie 1983, p 24, Seiichi Morimura, „Akma no Hoshakatu (Tokyo, 1981). Ishii a început aceste experimente după o vizită pe care a făcut-o în Germania înainte de război.

(14) Cf. Miklos Myizli: Medeen a Auschwitz (Paris, Julliard, 1961): „The hunt for dr Mengele”, Granada Television, 1 august 1980; Bulletin of Information sur L-intervention Clandestine, martie-aprilie 1983, p13

(15) William Stevenson, The Bormann Brotherhood (New York, 1973) p 228

(16) ibid, p 227

(17) ibid pp 404-405

(18) Farago, opera citată, n1, p220

(19) ibid, pp 373-377

(20) Stevenson, opera citată, n15, p276

(21) Magnus Linklater et al, The Nazi Legacy: Klaus Barbie and the International Fascit Connection (New York: Holt, Reinhart and Winston, 1984), p 228

(22) ibid, p237

(23) ibid, pp 237-238

(24) Der Spiegel, 11 decembrie 1976, p 20, George Thayer, The War Business: The International Trade in Armaments (New York, 1969), p 116; Anthony Sampson, The American Bazaar: From Lebannon to Lockheed (New York, Viking Press, 1977) p 181 (despre Merex-Gehlen); Glenn Infield, Skorzeny: Hitler s Commando (New York, 1981) (despre Skorzeny)

(25) Linklater, opera citată, n21, p 163: „La baza acestei mișcări stătea ideea obsesivă a CIC că serviciile de securitate franceze nu erau doar un rival, dar erau atât de penetrate de comuniști că puteau fi tratate ca un departament al serviciilor secrete sovietice”.

(26) idib, p 167

(27) Fred J. Cook, The Nightmare Decade: The life and Times of Senator Joe McCarthy (New York, 1971) pp 140, 411-424; vezi și Hank Messick, John Edgar Hoover: A critical examination of the Director and of the Continuing Alliance Between Crime, Business, and Politics (New York, 1972)

(28) Cookridge, opera citată, n10, pp 242-243; Linklater, opera citată, n21, pp 166-167. Vezi și „From OSS to CIA” în Nikolai Yakovlev, CIA target the URSS (Moscow, Progress Publishers, 1984), pp 64-118

(29) Cookridge, opera citată, n10, p 242, Farago, opera citată, n1, p 371; John Loftus, The Belarus Secret (New York, 1982) p1. Wiesner îi ceruse anterior predecesorului lui McCloy, generalul Lucius D.Clay să intervină pentru „grupul celor șase” naziști la Nuremberg.

(30) Linklater, opera citată, n21, pp 179-180

(31) ibid, pp 183-192. Potrivit unui document intern al CIC, unitatea CIC 430 (din Austria) urma să înceteze să se mai ocupe de „Ruta Șobolanilor”, așteptându-se ca „CIA să-și asume responsabilitatea pentru evacuarea” naziștilor.

(32) United States Department of Justice, Criminal Division, „Klaus Barbie and the United States Government: A report to the Attorney General of the United States” scris de Allan A. Ryan (Washington: Government Printing Office, 1983) numit în continuare raportul Ryan say Ryan, pp 146; Linklater, opera citată p 21, pp 180-181, pp 192-193.

(33) Ryan, opera citată n32, pp 157-168. De fapt, raportul Ryan exonerează nu doar pe cei din HICOG și din CIA, ci chiar și pe Barbie însuși. După o vizită în La Paz, Ryan a raportat că „Barbie nu pare să fie implicat în traficul cu droguri” (p 168) și că „oficialii guvernului din Bolivia au fost incapabili să ofere documentație sau dovezi la prima mână despre presupusa implicare a lui Barbie în trafic de arme care să implice Statele Unite” (p 189). Ryan nu menționează afacerile declarate ale lui Barbie cu Auguste Joseph Ricord din Paraguay, a cărui rețea „corsicană” de droguri „avea legături cu naziști din regimul Hiler în Europa și în America Latină) (Alain Jaubert, Dossier D… comme drogue, Paris 1973, p 296). Ryan nu se atinge nici de rapoartele că Barbie importa arme semi-automate Ingram în Bolivia (Bower, opera citată, n9, p 191). Aceste arme erau fabricate în SUA și distribuite cubanezilor în exil care lucrau pentru Mitch WerBell III (un nazist american care simpatizase regimul lui Hitler, lucru pentru care a și fost trimis în judecată dar a fost achitat) care era implicat în trafic droguri-contra-arme (Henrik Kruger, The great heroin coup, Boston, 1980, pp 8, 164)

(34) Exemple din raportul Ryan, opera citată, pp 95, 100, 108, 111, 112 (de două ori), 113, 117, 122.

(35) După asasinarea lui John F. Kennedy, CIA a spus FBI că nu avea nimic obținut de CIA cu privire la Lee Harvey Oswald în dosarele sale. Asta era adevărat în sensul că toate asemenea documente făceau referire la un inexistent „Lee Henry Oswald”, cf Peter Dale Scott, Crime and Cover-up (Berkeley, 1977), p 12.

(36) Linklater, opera citată, p 145

(37) Ryan, opera citată, p 159

(38) Powers opera citată, n 11, pp 24, 31

(39) Linklater, opera citată, n 21, p 167

(40) Ryan, opera citată, n 32, pp 151-152

(41) Stevenson, opera citată, n 15, pp 181, 198. Așa cum vom vedea, nu există nici o îndoială că Barbie a lucrat cu serviciul secret din Germania de vest al lui Gehlen, BND, și, indirect cu CIA, când se afla în Bolivia.

(42) Ryan, opera citată, n31, p 145

(43) ibid, pp 104, 113; Powers, opera citată, pp 24, 40-41. Ciorna scrisorii lui Bross din 5 mai 1950 către ambasada SUA din Paris era atât de contradictorie cu ceea ce HICOG știa din „informații neoficiale” că nu a mai fost trimisă niciodată (Ryan, opera citată, pp 104-105)

(44) Bower, opera citată, p 180

(45) ibid, pp 180-181

(46) Farago, opera citată, pp 204-213

(47) Bower, opera citată, p 179

(48) Stevenson, opera citată, p 227

(49) ibid p 227-228, 276-279

(51) Stevenson, opera citată pp 82-85, 188-196; Farago opera citată pp 250-254

(52) Stevenson, opera citată, p 82-83

(53) Farago, opera citată p 370 (Skorzeny), 187 (Rudel), 305 (Rauff), 425 (Stangl) 289 (Eichmann)

(54) Linklater, opera citată, p 236, Stevenson p 192, 195

(55) Farago, opera citată p 201

(56) Ibid p 220

(57) Linklater, opera citată p 236. nu mai trebuie spus, Ryan ignoră acest fapt când ajunge la concluzia că investigația sa nu a scos la iveală nici o dovadă unitatea 430 a CIC (anterior 44 a CIC din Austria) nu ar fi folosit „ruta șobolanilor” pentru a-i ajuta pe naziști să fugă din Europa.

(58) R. Harris Smith, opera citată, p 114-121

(59) Bradley F. Smith and Elena Aragossi, Operation Sunrise (New York, 1979) pp 375-785

(60) R. Harris Smith, opera citată, pp 117, 119

(61) Jerry Meldon, The Jewish Advocate, 20 septembrie 1984, îl citează pe John Loftus, Boston Globe, 28 mai 1984. Ar trebui menționat că însuși Rauff probabil a plecat din Genova în 1949, cu mai bine de un an înainte ca Barbie să ajungă în 1951. Acuzația lui Loftus privind amnistia oferită de Dulles și consecințele acesteia este în mod remarcabil în contradicție cu afirmația lui Bradley Smith că „prizonierii de război germani și italieni nu au primit nici un fel de beneficii speciale în urma operațiunii Sunrise” (p 185). Prin urmare, Rauff a fost lăsat să scape și să se stabilească în altă parte cu ajutorul Vaticanului, ceea ce pare să coroboreze ceea ce spune Loftus și nu Smith. În introducerea sa, Smith spune că oficialii CIA „erau mai mult decât doritori” să îi asigure accesul la „singurul grup de telegrame secrete ale OSS care nu au fost niciodată declasificate de CIA”. Această dorință era de fapt în interesul CIA, pentru că Dulles falsifica rapoarte privind contactele sale neautorizate.

(62) Loftus, Boston Globe, 28 mai 1984. R. Harris Smith (opera citată p 119) menționează vizita pe care Daddario i-a făcut-o lui Rauff în sediul Gestapoului, dar nu explică ce scop a avut.

(63) Ibid. aici se face referire la o întâlnire din 3 martie 1945 care, așa cum apare în memoriile lui Allen Dulles, a fost cu doi reprezentanți ai SS, Eugen Dollmann și Guido Zimmer. Loftus concluzionează că „Dulles a mințit în memoriile sale asupra unui punct: Colonelul SS nu era Dolmann ci Walter Rauff. Dolmann în memoriile sale evită intenționat să lămurească asta, dar el a jucat un rol important în primele faze ale Operațiunii Sunrise. Cu un an înainte a participat la negocierile privind retragerea naziștilor din Roma care a dus la prima și singura întâlnire dintre Wolff și Papă (Dolmann, p298-303). Pare posibil încă ca pe 3 martie Dolmann să nu fi însoțit negociatorii SS dincolo de graniță, și că în schimb și Dolmann și Rauff să-l fi însoțit, altenativ, pe Zimmer la Lugano.

(64) Ibid

(65) R. Harris Smith, opera citată p 114

(66) Guenther Reinhart, Crime without Punishment, New York, 1953, p 280; cf Wisner Library Bullentin, 1958. În ultimele luni ale războiului, rețeaua OSS a lui Dulles din Elveția a fost extinsă prin includerea lui William J. Casey, directorul actual al CIA, și poate cel mai faimos cavaler de Malta din SUA, și pe Russell Doench, un văr al ofițerului cavaler de Malta din SUA, J. Peter Grace. Doench se spune că ar fi participat la stabilirea operațiunii CIA-organizația Gehlen după război, înainte să se retragă în 1949. două dintre cele mai înalte medalii oferite de SMOM din Italia au fost acordate în 1946 lui James Angleton, care încă nici nu își preluase noile atribuții de șef al CIA pe lângă Vatican, și în 1948 lui Reinhard Gehlen (Jonathan Marshall, Brief notes on the political importance of secret services, Parapolitics USA, 1 martie 1983, appendix p 18)

(67) R. Harris Smith, opera citată p 84, Farago, opera citată, p 211

(68) Wolff și-a asigurat o audiență personală la Papa Pius al XII-lea în mai 1944 (Smith and Agarossi, opera citată, p 65-66). Pentru un rezumat al corespondenței din timpul războiului dintre germani și americani, vezi Jonathan Marshall, Bankers and the search for a separate peace during WWII (teză de master nepublicată, Universitatea Cornell, 1981)

(69) R. Harris Smith, opera citată, p 214

(70) Cookridge, opera citată p 102

(71) ibid p 103

(72) Powers, opera citată, p 24

(73) Heinz Hohne and Hermann Zolling, The general was a spy: the truth about general Gehlen and his spy ring (New York, 1972) p 62-63

(74) Smith and Agarossi, opera citată p 59, p 132. Gehlen și cei din cartierul său general au plecat separat după două zile în Bavaria, care curând avea să devină parte din zona ocupată de SUA.

(75) Smith and Agarossi, opera citată p 132

(76) ibid p 138

(77) ibid pp 141-144

(78) ibid p 145

(79) R. Harris Smith, opera citată, p 233

(80) Smith and Agarossi, opera citată p 59

(81) R. Harris Smith, opera citată, p 119

(82) Frederic Laurent, L=Orchestre noir, Paris 1978, p 43

(83) ibid, pp 35, 38, 44. Laurent reproduce un document din martie 1945 de la ministrul de interne al lui Mussolini, care descrie în detaliu modul în care Vaticanul intenționa să asigure după război protecție, adăpost, documente false pentru Poliția sa Secretă. El speculează și face legătura că aranjamentele făcute pentru extragerea post-război a naziștilor prin rețeaua ODESSA (p34-35)

(84) David C. Martin, Wilderness of Mirrors, p 15

(85) Powers, opera citată, p 25

(86) Smith and Agarossi, opera citată, p 62; Linklater, opera citată, p 135. Wolff, spre mirarea nimănui, a fost judecat ulterior de două ori pentru crime de război. În 1949 a fost achitat, în urma presiunilor făcute de Dulles și Lemnitzer, și a unei depoziții a agentului lui Dulles, von Schulze-Gaevernitz. Depoziția lui Gaevernitz nu a putut să-l scape pe Wolff de un nou proces într-un tribunal din Germania de vest în 1964, în urma dezvăluirilor lui Eichmann (Smith and Agarossi, opera citată, p 189-190); R. Harris Smith, opera citată, p121n. Din 1973, Wolff e în libertate și a intrat în legătură cu alți naziști, inclusiv cu Barbie.

(87) Washington Post, 5 mai 1984, pB8; cf Farago, opera citată, p 224-225

(88) Laurent, opera citată, pp 30-31, Latin America Weekly Report, 11 februarie 1983, p3

(89) Latin America Weekly Report, 11 februarie 1983, p3

(90) Stevenson, opera citată, pp 151-154

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s