Centrul și marginile: Noam Chomsky versus Michael Parenti

apărut aici

“Noam Chomsky este, așa cum toți care citesc asta știu, un lingvist, profesor la MIT, și unul dintre disidenții de frunte, un intelectual radical din spațiul vorbitorilor de engleză. Activitatea lui Chomsky în această capacitate este bine documentată și nu e necesar să recapitulăm prea mult – însă menționăm aici deceniile de critici aduse politicii externe a SUA, unele comentarii decente privindu-l pe președintele care atunci abia fusese ales, Barack Obama, într-o perioadă în care tot spațiul comentatorilor occidentali parcă devenise un colectiv de aplaudaci de tip Borg, autorul celui de-al doilea studiu comprehensiv privind constrângerile corporatiste asupra media, scris împreună cu Edward Herman. 

În calitatea de co-autor al Manufacturing Consent, Chomsky a oferit un model care a adus lumină asupra economiei politice a mass media”, iar studiul său a inspirat o mare parte a unor critici folositoare și incisive asupra mass-media, el arătând cum comprimarea mesajelor în sincroane și concizia ajută puterea, dar și cum un jurnalist poate să spună și adevărul și să fie compromis

Modelul de propagandă a lui Herman și Chomsky încearcă să arate cum cinci filtre corporatiste le dau posibilitatea proprietarilor de mass media să se asigure că interesele lor vor fi cele care ajung la public. În acest fel, potrivit celor doi, democrațiile manufacturează consimțământ, prin propagandă care nu pare propagandă, la fel cum fac societățile totalitare dar apelând la coerciție și forță. 

Potrivit multora dintre foarte proeminenții susținători importanți ai lui Chomsky, chiar cum e tratat el însuși denunță mitul unei prese americane “libere”. Nu e nevoie de un exemplu mai clar care confirmă modelul său privind modul în care opiniile dizidenților sunt filtrate și eliminate din presa occidentală, în afară de chiar cazul său,” scrie editorialistul de la Guardian, Seumas Milne; “deloc suprinzător, Chomsky a avut parte ori de denunțări sau, ca regulă, a fost învăluit în tăcere.” Potrivit fizicianului Mano Singhamcare se referă la încercarea de a-l reduce la tăcere pe Noam Chomsky”: “când eram copil în Sri Lanka, găseam articolele și eseurile sale publicate de presa centrală de acolo cu regularitate. Dar, când am venit în SUA prima dată, în 1975, am văzut că e complet absent din presa principală și din dezbaterile tv și am descoperit că ce scria el era publicat doar de niște publicații de nișă.”

Cu toate încercările de a-l reduce la tăcere, potrivit chiar relatării lui Singham, Chomsky era o prezență relativ constantă în media din Sri Lanka. Dacă un intelectual american se bucură de o platformă proeminentă într-o țară aflată la 10.000 de mile depărtare de SUA, unde doar 10% din populație vorbește fluent engleza, te face să te miri ce înseamnă de fapt marginalizarea sau obscuritatea. Deși nu e un personaj care să apară zilnic la știrile locale, Chomsky e rugat cu regularitate să-și ofere opinia, în privința unor chestiuni majore ale zilei, de către publicații de la centru până la stânga, de la The Guardian și în nesfârșitele simpozioane universitare de la Democracy Now! și revista Jacobin. Chiar acum, în timp ce scriu, Netflix îmi recomandă două documentare de lung metraj despre marele dizident, ambele apărute în ultimii ani (“Is the Man Who is Tall Happy?” și unul numit sumbru “Requiem for the American Dream”), iar alte 7 documentare sunt în producție, potrivit IMDb.

Încercând să insinueze invizibilitatea lui Chomsky, Milne spune că profesorul este

cel mai apropiat din lumea vorbitoare de engleză de statutul de superstar intelectual … E plăcut de președinți, se întâlnește cu ei, se adresează Adunărilor generale ale ONU și se adresează unui public de masă internațional… Cărțile sale se vând cu sutele de mii iar studenții se țin în hoarde după el ca după o celebritate.

Nu pot vorbi în numele colegilor mei radicaliști de pe WordPress, dar, ca cineva care a făcut fix 0 dolari după ce a scris sute de mii de cuvinte de critică, a fi ignorat chiar și cât un micron din cât de ignorat e Chomsky îmi pare și că e și profitabil și o validare.

Cum am menționat deja, cartea lui Herman și Chomsky, Manufacturing Consent, a fost a doua analiză comprehensivă a modului în care proprietarii de media determină ce trebuie difuzat. Chiar în 1845, Karl Marx a explicat că: 

Ideile clasei conducătoare sunt în fiecare epocă ideile care domină, ceea ce înseamnă că clasa care reprezintă forţa materială a societăţii este totodată şi forţa ei spirituală dominantă. Ideile dominante nu sunt altceva decât expresia ideatică a relaţiilor materiale dominante sau, cu alte cuvinte, relaţiile materiale dominante sunt exprimate sub formă de idei. Indivizii care alcătuiesc clasa dominantă (conducătoare) domină şi ca oameni care gândesc, ca producători de idei, şi reglementează producţia şi repartiţia ideilor epocii lor, ceea ce înseamnă că ideile lor sunt ideile dominante ale epocii… Prin urmare, în general, ideile celor care nu au mijloacele de producție intelectuală sunt dominate de acestea.”

Deși sunt multe cărți care dovedesc natura mediilor de comunicare, cartea lui Michael Parenti Inventing Reality (1986) a fost prima care a oferit o analiză profundă a naturii corporatiste a mass media, folosind ca teză axioma exprimată de Marx. În ciuda faptului că abia după doi ani a apărut și cartea lui Herman și Chomsky, cei doi nu îl menționează deloc pe Parenti, în schimb îi mulțumesc unui psiholog australian, Alex Carey, pentru că ar fi fost cel care i-a inspirat să scrie cartea (John Pilger, poate relevant, îl consideră pe Carey ca pe un al doilea Orwell”).

Chiar și o privire în fugă la conţinutul Inventing Reality scoate la lumină similarități foarte mari între analiza lui Parenti și cea a lui Herman și Chomsky—și, dacă ascultați și ce spune Parenti pe larg despre cartea saveți vedea că asemănările sunt chiar și mai mari. Chomsky și Parenti sunt foarte asemănători. La fel ca omologul său superstar, Parenti a produs munți de cercetare și a ținut zeci de prezentări și analize ușor accesibile.

Parenti este un critic strident al capitalismului și imperialismului de decenii, a scris zeci de cărți despre orice chesitune care poate fi concepută privind aceste două chestiuni. 

Într-o frumoasă sincronizare biografică, amândoi sunt octogenari și trăiesc în New York. Însă, spre deosebire de Chomsky, Parenti nu se poate lăuda că are fani în toată lumea, de la Bono to Radiohead. Influența lui Chomsky se face în mod special simțită în timpul interminabilului ciclu electoral american; așa cum arată Kevin Dooley într-o postare excelentă despre el,  Chomsky e mereu cel mai vizibil în timpul sezonului electoral”, când apare în interviuri aproape în fiecare săptămână pentru a susține ce periculos e să nu fie votați democrații. 

De exemplu, ultima dezbatere a lui Noam Chomsky cu fostul ministru grec al finanțelor, Yanis Varoufakis, a avut loc recent la Biblioteca publică din New York; prin contrast, ultimul eveniment la care a fost invitat Parenti e de la o conferință deloc celebră de la o universitate canadiană din 2014.

Toate acestea spun că, în ciuda teritoriului similar pe care ambii se află şi a reputaţiei lui Chomsky, se vede că, de fapt, Noam Chomsky chiar e un personaj central, iar cel marginalizat și exclus de fapt e Michael Parenti. Într-o ediţie din 2005 a revistei liberale American Prospect, de exemplu, Chomsky şi Dick Cheney sunt definiţi ca cele două extreme ale vieţii politice americane. Cei care sunt sceptici față de reputaţia de marginalizat sau exclus a lui Chomsky, nu îl văd ca pe un disident redus la tăcere, ci, dimpotrivă, ca pe un intelectual care înclină spre stânga şi care nu iese niciodată din limitele criticii acceptabile pentru structurile politice – Chomsky nu trece de linia în care o analiză e atât de periculoasă pentru clasele conducătoare încât e stigmatizată, fără argumente, ca “terorie a conspiraţiei”. 

Dacă studiile lor asupra filtrelor media şi proprietăţii corporatiste au scopul de a însemna ceva, pare că există un motiv pentru asta, şi acesta are de-a face cu poziţiile ambilor şi cu serviciul (sau lipsa de serviciu) pentru cei aflaţi la putere. Acest articol nu are scopul de a fi o analiză comprehensivă a carierei lui Chomsky, sau a istoriei care i-a asigurat sinecurea ca cel mai radical gânditor proeminent al occidentului. Există analize mult mai concentrate care discută aceste chestiuni, la care voi face trimitere pe parcursul articolului şi le voi publica şi la final. Acest articol are scopul de a analiza unele dintre zonele în care Noam Chomsky şi Michael Parenti diferă cel mai vizibil în analizele şi opţiunile lor.

Date fiind similarităţile, a-i compara pe cei doi oferă o oportunitate rară la analiză substituită: îl citez chiar pe Chomsky, “nu poţi face experimente cu istoria, dar aici istoria a fost destul de amabilă să ne aranjeze ea singură un asemenea experiment.”

Pe scurt, diferenţele dintre poziţiile lui Chomsky versus Parenti fac un studiu de caz folositor în ceea ce ideile veritabile fac un candidat pentru a fi marginalizat versus ce idei sunt chiar acceptabile în ciuda aparenţei lor de transgesiune, erezie.

Acest articol e destul de lung. E împărţit în şase părţi.

Partea 1: Imperiul inept

Partea 2:Teoriile conspiraţiei

Partea 3: Sprijin pentru Sistemele care există de fapt” – Anti-Comunism

Partea 4: Sprijin pentru Sistemele care există de fapt ” – Intervenţiile militare umanitare

Partea 5: Doctrina celui mai mic rău

Partea 6: Descriere versus Acţiune 

Imperiul inept

Circulă o foarte populară teorie a politicii care susține că distrugerea și sărăcia dezlănţuite de regimuri ca „Războiul împotriva terorii” și „Războiul împotriva drogurilor”, compară motivele susţinerii acestor ofensive cu rezultatele lor şi ajunge la concluzia că cei de la putere sunt cumva un amestec de incompetență totală, îngustime a minții și ignoranță în ce priveşte construirea unei lumi decente.

Imaginea oferită de jurnalistul Jeremy Scahill, ca răspuns la o încă intervenție militară în regiunea Orientul Mijlociu/Africa de Nord (regiunea MENA) din 2014, a fost un banc clasic din Simpsons, despre personajul negativ Bob care călca în mod repetat pe greblele din grădină şi se lovea singur. Kevin Dooley a numit această idee „teoria imperiului inept”Inept Empireiar insinuarea aici e că „desigur, cei din elitele de la putere sunt o gașcă de cretini tâmpiți.” Celor care suțin teoria Imperiului Inept găsesc dovezi peste tot în lumea reală a stupidităţii celor de la putere. 

Faptul că „Războiul împotriva drogurilor” nu a avut nici un impact asupra folosirii drogurilor, ci, dimpotrivă, a dus la crearea unei subclase permanente, formată în totalitate aproape din milioane de negri, e o astfel de dovadă. Faptul că „Războiul împotriva terorii” a distrus multe societăți și doar a creat și mai multă teroare e o altă dovadă a teoriei lor.

Vechiul poster cu capra-transformată-în monstru care spune cum școlile ajung să fie obligate să vândă prăjituri ca să facă rost de bani pentru a supraviețui, în timp ce aviația militară dispune de fonduri nelimitate să cumpere bombardiere, sintetizează pe scurt această idee.

Această teorie despre putere, Imperiul Inept, atrage cel mai uşor susţinători din rândul celor mai proeminenţi liberali şi din stânga permisivă. 

Chomsky e un susținător al acestei teorii, susţinând în 2015 destabilizarea și ceea ce eu numesc crearea de găuri negresunt principalele scopuri ale Imperiului Haosului în Orientul Mijlociu și în alte părți, dar, în acelaşi timp, e şi evident că SUA navighează pe o mare tulbure fără nici un simț al direcției și că, de fapt, chiar nu are nici o idee despre ce trebuie să fie făcut odată ce misiunea de distrugere a fost îndeplinită.” Cu alte cuvinte, “haosul și destabilizarea sunt reale, dar nu cred că ăsta e scopul intenţionat. Mai degrabă, haosul şi destabilizarea sunt o consecinţă a atacării cu barosul a unor sisteme fragile, pe care nu le înțelegem, iar barosul a fost principalul instrument în Irak, Libia, Afganistan și în alte părți.” 

Vijay Prashad, un istoric marxist căruia cu mare curtoazie i se pune la dispoziţie o largă platformă formată din instituţii de ca AlterNet, Verso Books și Trinity College, a susținut pe parcursul unei săptămâni că A zis Obama ceva despre succesul strategiei SUA în Yemen sau Somalia? Somalia continuă să fie cufundată în violenţe; iar rebelii Houthi tocmai au capturat o televiziune de stat. Pentru SUA, a bombarda e o un mod uşor de a face ceva.’ Nu îmbunătăţesc situația de pe teren. Măresc haosul, împing și mai mulți luptători către extremism

Mă tem că aceste bombardamente vor escalada frenezia de pe teren prețul pentru aceste bombardamente va fi plătit cu o violență teribilă. Obama nu a menționat Libia în discursul său (decât o dată, în trecere, la sfârștul subiecutlui Israel-Palestina). Politica SUA în Siria e pe cale să producă o altă Libie.” În mod tipic, Prashad emite ceea ce pare a fi o critică nemiloasă a unui sistem existent, la fel cum a făcut în timpul unei dezbateri din 2013 cu Noam Chomsky, când Prashad a spus că “structurile politice mănâncă numai căcat.” 

Totuși pentru Chomsky, Prashad, Scahill, producătorul Wire, David Simon, John “the War Nerd” Dolan , precum şi pentru nenumărați comentatori care sunt vedete ale dreptei, pe cât de groaznice sunt elitele, ideea că funcționarii lor ar proceda intenţionat ca lumea să devină aşa pare că ar merge prea departe. 

Chomsky nu a avut întotdeauna această poziție. În 2002, comparând invazia ce se pregătea urma împotriva Irakului cu războiul din Vietnam, Chomsky a arătat că „Statele Unite a trimis trupe în Vietnam cu un scop foarte clar. SUA se temea că Vietnamul va deveni un model de succes de dezvoltare independentă și că asta va avea efectul unui virus îi va infecta și pe alții care ar putea încerca să adopte același curs. SUA a avut un scop foarte simplu – să distrugă Vietnamul. Și l-a distrus. De fapt, SUA şi-a atins scopul pe care l-au intenţionat în atacarea Vietnamului în [1967]. Se spune că acest război a fost pierdut, că a fost o înfrângere, pentru că SUA nu şi-a atins scopul maximal – scopul maximal era de a transforma Vietnamul într-o colonie de tipul Filipine. Dar SUA şi-a atins scopurile cele mai importante.

Chomsky arată aici că adesea există motive ascunse pentru a distrugere cu totul o țără și a dezlănțui împotriva populaţiei ei o violenţă tipică genocidului. Deși pentru orice persoană decente consecinţele acestor acţiuni ar putea părea ca o atrocitate împotriva drepturile omului, clasa conducătoare care a comandat această politică vede în ea doar o oportunitate de a-şi asigura un profit gras dintr-oinvestiţie.

Nu e nevoie să-ți forţezi imaginația ca să vezi că un stat capitalist va face totul pentru a maximiza profiturile corporațiilor sale. Este o regulă fundamentală a capitalismului că ori faci bani, ori nu, și în orice societate capitalistă motivul profitului e singura lege care contează.

Din acest motiv, prin lege li se cere corporațiilor să-şi maximizeze profiturile și, deşi cele mai multe corporații vor să obţină maximum de profit pentru acţionarii săi, o companie poate fi dată în judecată dacă nu procedează în acest sens. E evident că corporațiile fac greșeli, chiar de dimensiunile New Coke, dar cele mai mari și cele mai de succes nu acționează în mod repetat împotriva propriilor lor interese; iar dacă ceva îi îmbogățește pe deținătorii de acțiuni, asta înseamnă că funcționează.

Chiar și organismele formate dintr-o singură celulă sunt capabile să evite stimulii negativi și vor face așa pentru a-și prelungi existența. Un stat cu birocrația sa executivă este un gargantuan și adesea o entitate care se mişcă greoi ca o matahală, dar nu există nici un motiv să presupunem că ar fi singurul organism care nu e guvernat de legile simple ale cauzei și efectului.

Comentariile lui Michael Parenti privind programele de ajustare structurală ale FMI care nu funcționeazăse aplică la fel de ușor subiectului privind prostia imperială:

În confuzia lor eternă, unii critici liberali au concluzionat că ajutorul extern și programele de ajustare structurală ale FMI şi ale Băncii Mondiale nu funcționează’;

că aceste programe duc la o şi mai mică autonomie și sustenabilitate şi la şi o sărăcie şi mai mare pentru națiunile care aplică aceste programe, susţin ei. De ce atunci statele membre, cele bogate, continuă să finanțeze FMI și Banca Mondială?

Să fie liderii lor la fel de puțin inteligenți ca acei critici care tot arată că politicile lor au efectele contrare intenţiilor anunțate? Nu. Criticii sunt cei proști și nu liderii occidentali și investitorii care controlează atât de mult din toată lumea și care se bucură de bogății atât de imense. Ei acordă ajutoare externe și susţin programe de îndatorare externă tocmai pentru că asemenea programe funcționează. Întrebare e pentru cine funcționează. Cui servesc ele.” 

Când analizăm „războiul împotriva drogurilor” sau „împotriva terorii”, merită să punem aceeași întrebare. Într-adevăr, când renunți la ideea că elitele nu pot dormi noaptea de cum trăiesc irakienii, cei din Honduras sau populaţia de culoare din SUA, poţi să vezi ample dovezi care arată că pentru ei aceste războaie – împotriva drogurilor sau terorii – chiar funcționează cum au fost concepute şi că există foarte puține dovezi care să arate prostie din partea liderilor. E adevărat că după un „război” de decenii „împotriva drogurilor”, americanii au acces la droguri mai puternice decât oricând. Dar susținătorii teoriei imperiului inept scot asta în evidență doar ca o imensă risipă de resurse ale poliției și de dolari ai contribuabililor – o dovadă mulți-generațională și de trilioane de dolari care dovedește ineptitudinea imperiului. Însă acest sistem a fost conceput pentru a prelungi sistemul Jim Crow care nu mai puteau fi susţinut şi a fost impus ca război „indiferent de rasă” împotriva infracționalității. Înainte de inaugurarea „războiului împotriva drogurilor”, FBI susținea într-unul dintre documentele secrete ale programului COINTELPRO, care a ajuns la publicpentru maximizarea eficienței programului de contraspionaj și pentru a preveni risipa de resurse, trebuie stabilite scopuri pe termen lungpentru a „spiona și a distrugegrupurile radicale ale negrilor. Că în urma stabilirii acestor scopuri, acum 1 din 10 bărbaţi negri din America e încarcerat dovedeşte că atunci când vine vorba de a-şi proteja propriilor sale interese și pe ale clasei proprietarilor, statul demonstrează o mare capacitate de perspectivă și o eficiență susţinută.

De peste două decenii, persoane influente susțin ruperea Orientului Mijlociu în state ciuruite şi maleabile, uşor de controlat. În 1992, la doar un an după sosirea unei hegemonii americane necontestate americane, intelectualul trans-atlantic influent Bernard Lewis a publicat un articol în Foreign Affairs, intitulat “Regândirea Orientului Mijlociu” (Rethinking the Middle East”). Lewis a cerut Lebanonizareastatelor din regiunea MENA, referindu-se la politicile Israelului din timpul războiului din Liban din anii 1980. Potrivit lui Lewis, “cele mai multe state din Orientul Mijlociu – Egiptul e o excepție evidentă – sunt o construcție recentă și articificială și sunt vulnerabile la un asemenea proces. Dacă puterea centrală e suficient de slăbită, nu există nici o societate civilă reală să ţină cetatea unită, nici un simț de identitate comună… statul atunci se dezintegrează – așa cum s-a întâmplat în Liban – într-un haos de păruieli, lupte între feude, secte, triburi, regiuni și partide.” Lewis a specificat că Lebanonizarea ar putea fi chiar precipitată de fundamentalismul [Islamic].” În 1996, neoconservatorii celebri vor transpune ideile lui Lewis în politici. 

La mijlocul anilor ‘90, termenul de “Lebanonizarea devenit cunoscut mai mult ca „balcanizare”, o trimitere la soarta Republcii Federale Socialiste a Iugoslaviei. Potrivit lui Michael Parenti, “scopul SUA a fost să transforme Iugoslavia într-o regiune de lumea a treia, un amestec exploziv de principate de drepata, slabe, cu următoarele caracteristici: incapabile să urmeze de sine stătător o cale spre dezvoltare; o economie făcută ţăndări; și resurse naturale complet accesibile exploatării de către corporațiile multinaționale; o populație sărăcită, dar alfabetizată și calificată, forțată să muncească în condițiile unor salarii de foamete, constituind un bazin de forță de muncă ieftină, care va ajuta la reducerea salariilor peste tot; resursele de petrol distruse, industriile de inginerie, mine, îngrăşăminte, construcţie de maşini – distruse; industriile uşoare care nu pot fi nici o concurenţă pentru companiile occidentale, tolerate pentru moment.

Planificatorii de politici din SUA au vrut să abolească şi serviciile sectorului public din Iugoslavia și programele sociale – din același motiv pentru care vor să abolească serviciile publice și programele sociale din SUA. Scopul ultim este privatizarea și trasformarea Iugoslaviei într-o lume a treia, la fel cum privatizarea are scopul de a transforma în lumea a treia şi SUA şi oricare altă ţară.”

Efecte similare au fost simțite peste tot unde a trecut războiul împotriva terorii. Fostul comandant suprem al NATO, Wesley Clark vorbeşte despre cum, la Pentagon fiind, în zilele care au urmat atacurilor de la 11 septembrie, a fost informat în secret despre un plan de a ataca 7 ţări în 5 ani (Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan şi Iran).

Deși toate aceste țări nu au fost supuse unor invazii miliare de masă, toate au fost supuse la diferite niveluri de distrugere și privațiuni impuse asupra lor. Cele mai multe s-au rupt în state și mai mici și mai slabe, și au fost făcute incapabile să reziste restructurărilor impuse de occident care duc la furtul bogăţiilor lor.

Deci sunt dovezi ample că lucrurile s-au terminat chiar bine pentru clasa de capitaliști ultra-bogați care în mod disproporționat influențează guvernările din occident.

Faptul că planurile pentru haosul din orientul mijlociu au fost în cărți timp de decenii, și că aceste politici i-au făcut pe bogații lumii și mai bogați îl obligă pe un gânditor serios să trateze noțiunea că funcționarii imperiului ar fi în mare parte imbecili și miopi ca facilă/ asupra acestui subiect, Michael Parenti a fost un critic lucid și incisiv ani la rând.

Parenti le-a cerut de multă vreme progresiștilor și stângiștilor să renunțe al ideea că republicanii ca Ronald Reagan și George W. Bush sunt proști. Într-un interviu din 2004 interview, Parenti a susținut

“Eu nu fac parte dintre acei critici care spun că politica externă a SUA e confuză sau stupidă, sau prost informată sau bine intenționată doar că totul se duce dracului cumva. Cred că e o politică foarte bine gândită, plină de multe victorii teribile și sinistre, executate fără cusur.

Pentru a susține și mai mult interesele ultra-bogaților, distrugerea e impusă când  subminează sistematic orice mișcare, orice țară, orice conducere, orice grup popular care încearcă un mod alternativ de autoapărare, de autodezvoltare folosind resursele, piețele și forța de muncă din societățile lor pentru nevoile societăților lor, și nu pentru un sistem global multi-corporatist, un sistem neoliberal, care e ce vrea să impună clica reacţionară aflată azi la putere.”

Din acest motiv, Parenti spunea în 2011, că “războiul din Irak nu a fost o greșeală. Invadarea Irakului de către SUA nu a fost rapidă, ușoară sau primită cu brațele deschise de către irakieni, ci a distrus o țară care avea obrăznicia să-și mențină controlul asupra producției de petrol, să țină toată economia sub controlul statului, nu invita FMI sau corporațiile transnaționale gigantice, și își păstra un curs independent. Saddam și țara sa au fost distruse în mod intenționat și premeditat pentru că asta servea intereselor imperiului global condus de SUA.” Același lucru s-a întâmplat și cu Afganistanul.

Când un jurnalist l-a întrebat pe Parenti cum putea fi considerat Afganistanul un succes și nu un coșmar din care nu se poate ieși, Parenti a răspuns: O să piardă Afganistanul, dar au reușit, vor reuși să-l oprească să facă mai bună viața maselor.” Motivul e acesta: Când capitalul social productiv din orice parte a lumii este ras de pe fața pământului, atunci valoarea potențială a capitalului privat din altă parte creşte mai ales când criza cu care se confruntă azi capitalismul occidental e o criză de supra-capacitate.” Astfel, a distruge fabricile din Iugoslavia, care erau ale populaţiei, și care produceau piese de mașini, electrocasnice sau îngrășăminte sau o fabrică sudaneză finanțată din bani publici (bombardată de Bill Clinton), care producea medicamente la prețuri substanțial mai mici decât ale competitorilor ei din Occident înseamnă să mărești valoarea investițiilor producătorilor din Occident.

Concret, exact aşa s-a întâmplat în Iugoslavia, când NATO a bombardat compania de tutun, deţinută de stat, DIN, şi fabrica de motoare Zastava de dragul Phillip Morris şi Ford; Greg Elich îşi aminteşte cum DIN a fost reconstruită şi “scoasă la privatizare de un nou guvern prietenos faţă de Occident, în timp ce cei 1.400 de angajaţi au fost daţi afară şi aruncaţi pe drumuri. În octombrie 2003, DIN a fost cumpărată de Philip Morris, care, după şase luni, a lichidat o treime din numărul de muncitori care mai rămăseseră.”

“Politicile naționale ale unei țări imperialiste reflectă interesele clasei dominante din acea țară ,” explică Parenti în “Costurile Imperiului și rolul FMI

“Clasa, şi nu statul-națiune, e adesea unitatea crucială de analiză pentru a înțelege Imperialismul. Și, dacă înțelegi asta, atunci vei evita greșeala pe care mulți analiști liberali o fac, atunci când spun ’Imperiul ăsta n-are nici un sens, costă prea mult. E irațional.’ Ei tot arată că între 1950 și 1970, guvernul SUA a dat Filipine un ajutor de 3 miliarde de dolari, în condițiile în care SUA are acolo investiții de doar 1 miliard de dolari. ‘Păi vezi, e irațional. Ne costă mai mult decât luăm înapoi!’ Aşa văd liberalii situaţia. Acum, dacă îți amintești de Marx, dacă gândești în termeni de clasă, vei înțelege că nu e deloc irațional, pentru că cei care plătesc cele 3 miliarde nu sunt tot cei care fac investițiile de 1 miliard de dolari. Oamenii care plătesc cele 3 miliarde suntem noi. Iar cei care fac profituri de 1 miliard sunt Exxon, ITT, IBM și General Dynamics, General Motors, General Electric și toți ceilalți Generali! Iar ei vor cheltui 3 dolari din banii tăi ca să-și protejeze 1 dolar din banii lor. Vor cheltui 4 dolari din banii tăi, 5 dolari, 6 dolaride fapt, când e vorba să-și protejeze banii lor, păi atunci banii tăi pot fi cheltuiţi fără limite!”

Stephen Gowans observă costurile intervențiilor militare sunt ceea ce economiștii numesc externalități costurile create de o firmă, o industrie sau o clasă, dar plătite de alții.” Dacă aceste costuri sunt internalizate (susţinute de companiile în cauză), atunci nu are nici un sens economic, din moment ce costurile vor depăși profiturile. Dar dacă aceste costuri sunt externalizate – puse în cârca societății — această politică devine un mod atractiv prin care niște companii de petrol fac profit”: 

“Iată care e paralela cu intervenția militară. Firma gigantică de construcții Bechtel nu va cheltui nimic pentru atacarea Iranului, dar dacă un asemenea război are loc, probabil Bechtel va face profituri uriașe din contractele de reconstrucţie a infrastructurii, pe care avioanele militare americane o vor rade de pe fața pământului. Pentru Bechtel, intervenția militară în Iran va fi foarte profitabilă, chiar dacă nu va avea nici un fel de sens economic dacă e privită din perspectiva SUA ca țară. Lockheed-Martin, Boeing, Northrop Grumman, General Dynamics și Raytheon — cele cinci firme care primesc mereu contracte militare nu vor plăti un cent din facturile imense ale Pentagonului, care se ridică la 700 de miliarde de dolari pe an, dar largi porțiuni din acest buget sunt transferate în conturile lor sub forma de contracte pentru echipamente militare. În timp ce cheltuielile militare umflate nu au nici un fel de sens din punctul de vedere al țării ca colectivitate, contractorii majori ai Pentagonului se vor alege cu profituri enorme în urma acestor cheltuieli.

Prin urmare, a suţine că intervenția militară în Iran nu ar avea sens din cauza costurilor, care vor fi mai mari decât câştigurile economice pe care le-ar obţine SUA ca ţară, înseamnă să nu poți să recunoşti că țara este împărțită în clase, și că profiturile din război se duc către clasa dominantă, în timp ce costurile sunt externalizate – sunt facturate – către ceilalţi 99 la sută din societate. Prin urmare, războiul nu are nici un fel de sens pentru cei mai mulți dintre noi, dar problema e că decizia privind cheltuielile militare, politica externă și războiul e în mâinile celor care formează clasa bogaţilor, acei 1 la sută, și a servitorilor lor loiali, care privatizează beneficiile și socializează costurile. Când liberalii spun că politica externă a SUA nu are nici un fel de sens, sunt duși în eroare de un set de presupuneri pe care le fac în mod greșit: că Statele Unite ar fi o singură clasă, clasa mijlocie, că nu ar fi o societate împărțită în clase și că toată lumea din această societate are aceleași interese ca ale celor din clasa mijlocie și că statul conduce în interesele tuturor.”

Spre deosebire de cărțile lui Vijay Prashad, cele două cărți ale lui Stephen Gowans sunt publicate de el singur și sunt oferite fără plată pe blogul său. Când te uiți la cei idei îl fac pe un gânditor să fie marginalizat, e clar că credința în “prostia Imperiului” e una dintre condițiile necesare pentru a fi acceptat în rândul clasei intelectuale de la centru, oficială. Așa cum demonstrează Parenti și Gowans, motivul vine din faptul că teoria “Imperiului inept” este una liberală, a cărei premisă e înțelegerea societății bazată pe națiune, și nu înțelegerea socialistă care vine din recunoaşterea societăţii ca una bazată pe diviziunea de clasă.

Teoria liberală generează un simț artificial de identificare între clasele diferite ale unei națiuni şi maschează antagonismele de clasă, care ar motiva o rebeliune pentru un sistem mai echitabil. Chiar și un critic care aruncă o privire relativ lucidă asupra Imperiului, trebuie să creadă că motivația existenţei acestuia vine din buna credință a conducătorilor săi  – și că, în cel mai rău caz, ei ar fi doar nişte incompetenți, şi nu malefici, cum sunt în realitate.

Teoriile conspiraţiei

Când jurnalistul Michael Hastings a murit în iunie 2013 într-un accident de mașină, mulți oameni au văzut că acolo era posibil să fie o înscenare care să fi provocat moartea sa. Potrivit relatărilor din presă, Hastings, care devenise faimos pentru un articol din Rolling Stone care a dus la demisia generalului Stanley McChrystal, era hăituit și se comporta eratic înainte să moară. Cu o zi înainte de accident, Wikileaks a postat pe twitter un mesaj că Hastings ceruse ajutorul avocatului lor, susținând că ar fi anchetat de FBI. 

Confluența de circumstanțe bizare din jurul morții sale a inclus faptul că mașina sa era un model nou, care putea fi deturnată de un atac al hackerilor.

Speculațiile au fost alimentate când un fost țar federal în contra-terorism, Richard Clarke, a spus că accidentul lui Hastings eraconsistent cu un atac cibernetic.” În replică, Noam Chomsky a susținut că toateteoriile conspirațieidin jurul morții lui Hastings erau contraproductive, și că oamenii mai bine și-ar fi folosit energiile mentale pentru a se concentra asupra suferinței activiștilor aruncați să putrezeazcă în închisori, cum e Barrett Brown.

Aici, Chomsky recomandă ca oamenii să nu speculeze în privința unei chestiuni tentante când ar putea să se concentreze pe ceva ce a fost dovedit în mod categoric, și acest tip de recomandare este o procedură standar de operare pentru profesor. Cu certitudine, e posibil ca investigațiile să infirme că toate “conspirațiileau fost pe lângă realitate. E ceea ce s-a întâmplat în cazul lui Marcel Lehel, românul cunoscut mai bine ca hackerul “Guccifer.” Guccifer a spart mailurile lui Hillary Clinton, Colin Powell și George W. Bush, printre mulți alții.

Când citea emailurile personale ale lui Clinton, pe atunci, ministru de externe, multe fiind discuții cu CIA despre Libia, Guccifer căuta dovezi pentru conexiuni cu Illuminati. În cazul lui Guccifer, conspiraţia falsă l-a orbit de la a vedea conspirația reală – sub privirile lui se desfăşura lovitura de stat din Libia și schimbarea de regim, executată ca la carte, dar tot ce putea să vadă el era o cabală inexistentă.

Asta e o lecție clară despre pericolele atribuirii răspunderii unui set de actori imaginari, în contradicţie cu dovezile din realitate. Cea mai perfidă teorie de acest tip din istorie e probabil anti-semitismul: o idee care atribuie comportamentul de prădători al clasei capitaliste conducătoare unui grup care a fost victimizat de-a lungul istoriei, și anume evreii. Pervertirea analizei bazată pe clasă a făcut ca antisemitismul să fie poreclit socialismul prostănacilor”, printre alte expresii similare. 

De fiecare dată când vina e îndepărtată de clasa conducătoare și direcționată asupra unei categorii de ţapi ispăşitori este o dovadă a teoretizării greșite la fel cum a fost și minimalizarea atenției asupra Arabiei Saudite sau a familiei Bush din filmul lui Michael Moore Fahrenheit 9/11, sau din documentarul popular de dezinformare, cripto antisemit, Zeitgeist.

Acuzația de teorie a conspirațieieste una eficientă pentru că susține că o idee, și cei care o cred, ar fi clar nebuni și că nu ar merita nici o atenție. Eticheta face ca cei care se implică în criticarea (și în investigarea dovezilor) în mod axiomatic trebuie excluşi din aria normalității.

Chomsky oferă ceea ce pare a fi o încercare de a apăra speculația informată de acuzațiile de “teorie a conspirației”. În documentarul din 1992, Manufacturing Consent, Chomsky spune Dacă fac o analiză a unui sistem economic şi arăt cum General Motors încearcă să maximizeze profitul și cota de piață, asta nu e o teorie a conspirației, ci o analiză instituțională. N-are nici o treabă cu conspirațiile. Acesta este exact sensul în care am vorbit despre media. Expresia teoria conspirațieieste una dintre clişeele constant aruncate în discuții, cu scopul şi efectul de a descuraja pur şi simplu orice analiză instituțională.”

Şi eu am fost acuzat de teoria conspirației, în perioada dezvăluirilor legate de Sony. Am susținut că scoaterea The Interview din cinematografe a fost un lucru foarte bun, pentru că Hollywood este o fabrică de propagandă americană (sau de putere blândăpentru a folosi eufemismul), și că filmul era extrem de dezgustător (era vorba despre o ficţiune privind o crimă pe care ar fi comis-o un șef de stat al unui regim care e o țintă perenă a tentativelor de lovitură de stat din partea SUA).  Am fost acuzat de teoria conspirației pentru că am crezut că produsele culturale pompate de corporațiile de multimilionare poartă mesaje cu ele mesaje de propagandă, uşor de recunoscut, și că aceste mesaje servesc interesele celor care le susţin. Ideea că asta e o teorie a conspirațieivorbește despre explicația lui Chomsky despre cum funcționează sistemele nu e absurd să crezi așa ceva, ci un rezultat firesc al modului în care aceste sisteme sunt concepute. 

Însă “apărarea” adusă de Chomsky în privinţa analizei conspirației este în realitate foarte limitată. Chomsky se concentrează pe funcționarea sistemelor, pentru a exclude rolul actorilor individuali. Conform definiției lui Chomsky, suspiciunile că înscenările pot fi puse la cale de agenți individuali ar fi o distragere a atenției; de aceea profesorul şi-a avertizat publicul să ignore contra-teoriile despre moartea lui Michael Hastings.

La fel, deși Chomsky vede apariţia ISIS ca pe o consecință a intervențiilor SUA în Orientul Mijlociu, el ia în derâdere ideea  SUA a jucat un rol mult mai direct şi consideră că asta ar fi o teorie a conspirației absurdă,una dintre miile de teorii care circulă despre Orientul Mijlociu.” În altă parte, Chomsky spune că faptul că irakienii sunt convinşi că au fost invadaţi de SUA în 2003 din cauza petrolului e o dovadă a evidenţei acestui fapt; dar când e vorba de ISIS asta ar fi o dovadă a iraționalității arabilor. Respingerea de către Chomsky a acestei teorii în particular este bizară, dată fiind extensiva istorie a ajutorului SUA către al Qaeda— de la Arabii afganiai jihadului anti-Sovietic, la alianța secretă cu Libyan Islamic Fighting Group (Gruparea islamistă de luptă libiană) din timpul atacării Libiei de către NATO. Mai e și faptul că ISIS s-a născut în lagărele închisorilor militare ale SUA în Irak, în aceeași perioadă în care guvernul SUA a decis să distrugă Siria prin acțiuni militare clandestine. Deci deși apărare lui Chomsky a analizei conspirației este rezonabilă în anumite circumstanțe, el se grăbește la fel de tare ca New York Times să arunce anumite teorii plauzibile pe tărâmul absurdului (“încă circulă teorii ale conspirației că CIA îi susține în secret pe aceeași extremiști pe care-i atacă acum ” – NYT, 20 septembrie 2014).

Aici, exemplul filmului The Interview este încă o dată folositor. În culise, The Interview părea mai puțin un film prostesc cu bătăi, și mai degrabă ca o operațiune de război psihologic împotriva guvernului din Corea de nord. Filmul trebuia să aibă loc inițial într-o dictatură fictivă, dar aceasta a devenit Corea de nord după ce directorii executivi ai Sony au avut mai multe întâlniri şi discuţii cu cei din aparatul serviciilor secrete ale SUA. Dezvăluirile acestor discuţii cu Sony, purtate prin email, arată că un analist pe care-l chema Bruce Bennett, de la RAND Corporation, autorul cărții Preparing for the Possibility of a North Korean Collapse (“Să ne pregătim pentru posibilul colaps al Coreei de nord”) a fost unul dintre consultanţii studioului la producţia acestui film şi că a insistat ca fimul să aibă un final mult mai sinistru.

Bennett le spunea executivilor de la Sony ca “în timp ce un final mai puţin răuvoitor ar putea duce la un răspuns mai puţin dur din partea Coreei de nord, cred că filmul vorbeşte despre răsturnarea regimului familiei Kim și despre crearea unui nou guvern de către poporul din Corea de nord iar asta îi va face pe cei din Corea de sud să ia în considerare în serios posibilitatea asta, la fel şi în Nord odată de dvd-ul e transmis clandestin și acolo.

Potrivit emailurilor, directorul executiv al Sony Pictures Entertainment, Michael Lynton, a avut simultan consultări cu alți oficiali de rang înalt din Departamentul de Stat, și atât Lynton, cât şi aceşti oficiali, ale căror nume nu sunt cunoscute, au fost de acord cu intenţiile filmului prezentate de Bennett. Cu alte cuvinte, fimul trebuia să fie mai războinic, la sugestia agenților guvernului, în speranța că îi va face pe coreeni receptivi la schimbarea de regim. În luna în care premiera eşuată a filmului a avut loc, vedeta Seth Rogen a susținut că … și-a făcut anumite relații cu niște oameni despre care era convins că erau de la CIA.” Istoricul Tom Secker arată că, din toate studiourile de producție, Sony are probabil cele mai înalte contacte la CIA şi la Pentagon, șeful studioului Lynton având biografia tipică a unui agent al serviciilor secrete.”

Ce atestă acest episod e faptul că conspirațiile executate de actori individuali completează sistemele mai largi, iar asta se întâmplă tot timpul. Analiza instituțională e necesară, dar instituțiile sunt pline de oameni care duc la îndeplinire tot felul de șicane clandestine, inclusiv conspirații foarte reale, cum ar fi asasinatele și atacurile înscenate de terorism

Merită menționat că oricine crede orice mesaj care vine de la putere atunci crede în tot felul de teorii ale conspirației. Cel mai influente și cel mai “respectabile” ziare occidentale vor publica cele mai absurde teorii ale conspiraţiei când ţinta lor e unul dintre duşmanii Washingtonului. 

Orice liberal serios care emite o părere despre Siria va repeta teoria conspiraţiei, care poate fi demontată foarte uşor, de altfel, care susţine că Bashar al-Assad ar fi creat ISIS.

Pe lângă teoriile conspirației care au ca țintă demonii externi, Walter Glass arată există trei caracteristici esenţiale care fac ca o teorie a conspirației să fie acceptabilă pentru oameni care citesc The New York Times:

1. teoria ignoră contextul neconvenabil și greu de înțeles;

2. teoria e părtinitoare;

3. teoria nu face nici un rău [clasei conducătoare].”

Aşadar, pe lângă Putin și Assad, din gaşca de agresori ai conspirațiilor acceptabile mai fac parte frații Koch, Blackwater/Xe/Academi, fundația Heritage, Project for a New American Century, și alții care sunt denunţaţi frecvent în spectacolul cu monştri de la MSNBC (n.t.: asta nu înseamnă că n-ar fi). Printre funcționarii cu rang înalt, degustătorii princiali și alți oameni foarte serioși, există o listă de invidizi și de grupuri care axiomatic nu se implică niciodată în conspirații – sunt consideraţi a fi prea decenți şi că ar fi mereu de bunăcredință. Aceste entități îi includ pe politicienii populari ai partidului Democrat, pe “miliardarii buni” cum ar fi George Soros, Bill Gates și Pierre Omidyar, instituții “liberaleca CIA și Departamentul de Stat, și organizațiile “umanitareca Teach For America (n.t.: care privatizează şcolile în SUA), Doctors Without Borders și Amnesty International. Asta e esențial o poruncă împotriva raționamentului inductiv care se aplică unei mari părți din clasa conducătoare și servitorilor săi, și care este foarte populară în rândul stângii permisive (capitaliste).

The Future Journalism Project, de exemplu, cere ca subminarea, bine documentată, de către NSA a criptării să fie considerată teritoriu al celor duşi cu pluta, referindu-se la o relatare Reuters. Pentru o publicație liberală serioasă ca FJP, chiar și o relatare bine documentată, difuzată de o agenţie oficială, e dincolo de orice fantezie și la fel de falsă ca și aselenizarea numai pentru că vinovat aici e regimul impus de poliţia secretă din SUA. 

Vedeta Black Lives Matter care a candidat şi a fost ales în primăria din Baltimore, Deray McKesson, e un “carierist fără scrupule” al organizaţiei de privatizare a şcolilor publice din SUA, Teach for America. 

Pe pagina de internet a candidaturii sale, McKesson susține că legăturile sale bine documentate cu TFA sunt la fel de false ca şi speculațiile despre Illuminati, și respinge obiecțiile față de politicile sale neoliberale ca fiind atât de absurde ca şi “participarea sa la o operaţiune CIA“. 

Aici, principala idee propagată e că, deși sistemele funcționează, indivizii nu au joacă aproape nici un rol. Desigur, indivizii operează și ei, deci, dacă e absurd, atunci cu siguranţă nu e nici o exagerare să denigrezi toate criticile ca niște nebunii.

 Tarzie arată că auzim mereu variații pe aceeași temă din partea stângii, de la  oameni disperați să se alinieze cu oameni serioși ca să susţină cauzele bune radicale, nu contează cât de făţiş non-analitici le cer să fie. De exemplu, se spune că teoriile conspirației ignoră/împiedică analiza de sistem,” care, dacă nu ați remarcat deja, e un concept menit să închidă gura în moduri la modă, sofisticate, în orice altă chestiune, nu doar în privinţa conspiraţiilor. Cu siguranță cea mai dramatică manifestare a acestui rahat și cu siguranță și ce îl inspiră în parte e modul faimos în care Noam Chomsky insistă că pe bune,  chiar nu contează cine a doborât turnurile gemene [sau l-a asasinat pe John F. Kennedy]. “Cui îi pasă?” – a fost răspunsul celui mai important intelectual al lumii în acea perioadă.

În contrast cu lipsa de curiozitate uluitoare a lui Chomsky, Michael Parenti a scris cel mai bun material în apărarea analizei de substanță a conspirației – care în realitate de fapt e raționament inductiv – care a apărut vreodată în limba engleză. La o conferinţă despre “Cum să înţelegem politica din spatele scenei“, Parenti explică

“Ori de câte ori arăţi că cei din clasele conducătoare acţionează cu intenţie conştientă urmărind un interes, se va găsi cineva care să-ţi spună: ‘Dar ce-a apucat să faci teorii ale conspirației?’ Le poți spune fermierilor să se organizeze conștiincios pentru a-și apăra interesele și toţi vor răspunde: ‘O, stai, fermierii sunt organizați.’ Le poți spune mecanicilor sau celor din industria auto să se organizeze și toți vor spune ‘Uh huh, sunt organizați în mod conștiincios și își apără interesele’. Sau profesorilor sau altor categorii. Dar dacă spui că oamenii care dețin aproape toată America și jumătate din lume – dacă spui că ei sunt organizați în mod conștient și că își urmăresc interesele personale, atunci o să auzi cum oamenii îți spun ‘Oh, ai o teorie a conspirației? Chiar crezi că fac asta?’

Alternativa la teoria conspirației e Teoria Inocenței. Adică, ăştia fac cumva chestiile astea, dar nu o fac în interesul lor personal. O fac așa din inerție, cumva. Altă alternativă e Teoria Somnambulilor. Somnambulii au o tendință să meargă în somn. David Rockefeller se trezește dimineața și zice: Și ce-o să fac eu azi ca să-mi susțin și să-mi protejez interesele? Nu, nu pot să fac asta, pentru că ar fi ceva conspirațional.’ Mai e şi Teoria Coincidenței: e pur și simplu o coincidență că se întâmplă chestia asta. O variație a coincidenței e Teoria Supra-naturalului. Apoi mai sunt Teoria Prostiei și Teoria Incompetenței. E și Teoria Chestiilor Care se Întâmplă Aiurea. Asta înseamnă că se întâmplă aşa din senin, la întâmplare, că nu există o cauzalitate în realitate. Chestiile astea doar se întâmplă. Istoria ar fi când toate întâmplările astea aiurea se adună unele peste altele.”

Parenti respinge în mod special granițele artificiale între cauzele structurale și conspiratorii individuali, care sunt promovate de oameni ca Noam Chomsky. În carte asa Dirty Truths (Adevăruri Murdare), Parenti scrie:

“Criticii de stânga, de tipul Cockburn și Chomsky, acceptă că unele conspirații ar exista, dar de obicei acestea sunt de o importanță minoră, o abatere a atenției de la problemele reale ale puterii instituționale și structurale. O analiză structurală, așa cum o înțeleg eu, susține că evenimentele sunt determinate de configurații mai largi de putere și interese, și nu doar de victimele unei întâmplări sau de convenția unor actori politici care se grupează la întâmplare.

Nu se poate nega că tendințele mai largi structurale impun limite asupra politicii și exercită puternice presiuni asupra liderilor. Dar asta nu înseamnă că toată politica importantă e pre-determinată. Dar pentru cei din stânga e ori/ori pentru că ei au o aversiune faţă de orice tip de investigare a conspirației: fie ești un structuralist, în modul în care abordezi politica, sau un conspiraționist”, care reduce evoluțiile istorice la mașinațiuni ale unor cabale secrete, prin urmare făcându-ne să pierdem din vedere forțele sistemului. Cum spune Chomsky: “Oricât de neplăcut ar fi, nu ai cum să scapi de nevoia de a confrunta realitatea instituțiilor, politicile și acțiunile pe care ele le modelează în general.” (Z Magazine, octombrie 1992). Sunt sigur că una dintre instituțiile la care se gândește Chomsky aici e CIA. În cele mai multe operațiuni ale sale, CIA e prin definiție o conspirație, recurge la operațiuni secrete și planuri secrete, multe dintre acestea fiind dintre cele mai sinistre. Ce sunt operațiunile secrete, dacă nu niște conspirații de fapt? În același timp, CIA e o instituție, o parte structurală din statul securității naționale. Pentru a sumariza, agenția aceasta este o conspirație instituționalizată.

Așa cum am arătat în schimbul de replici pe care l-am avut cu Cockburn și Chomsky, pe care l-am făcut public (nici unul dintre ei nu a răspuns la argumente), conspirația și structura nu sunt dinamici care se exclud reciproc… Conspirațiile sunt o componentă a sistemului politic de securitate națională, nu o deviație de la acest sistem. Elitele conducătoare folosesc atât acțiuni secrete conspiraționale, cât și proceduri transparente de legitimare, și acasă și în străinătate. Finanțează tot, de la campanii electorale și edituri, la mafii și găști de asasini plătiţi. Folosesc orice stratagemă care poate fi imaginată, inclusiv asasinarea câte unuia de-al lor, dacă îl percep ca pe o barieră în fața agendei lor mai largi de a face lumea sigură pentru cei care o dețin.”

Parenti chiar eviscerează insinuările denigratoare ale unor oameni ca Marcy Wheeler, care a încercat să stigmatizeze criticii prin includerea “tacticilor de stilumare a fricii folosite de Hollywood” încercând să apere implicarea şefului ei în revoluţia portocalie de la maidan. Atacul lui Wheeler a fost tipic metodelor de lucru ale anti-conspiraționiştilor per se, care urmăresc să-i creioneze pe criticii puterii ca fiind nişte imbecili care au ajuns la asemenea analize după ce s-au uitat la prea multe desene animate. În răspuns la acest nonsens lipsit de orice substanță, Parenti spune în  “Conspiraţie şi puterea de clasă” (Conspiracy and Class Power”): “Susținători ai teoriei conspirației, cum vă sună asta? ‘Adică voi chiar credeți că există pe bune, chiar credeți că există în realitate un grup de bărbați care stau într-o CAMERĂ? Care se întâlnesc aşa și complotează având un scop clar pe care-l urmăresc? Chiar credeți că există un grup de oameni care se întâlnesc într-o încăpere?’ Pentru că într-un fel această imagine se presupune că ar fi foarte convingătoare, știți, doar e atât de improbabilă, eu le răspund mereu ‘Oh, nu nu se întâlnesc în nici o CAMERĂ! Se întâlnesc la carusel și vorbesc fără să se uite unii la alții. Sau se duc și fac skydiving, cu armele la ei, încărcate, ce credeți că vorbesc când își încarcă armele așa? Acolo se întâlnesc. SIGUR CĂ SE ÎNTÂLNESC ÎN CAMERE CU PATRU PEREŢI! Unde naiba credeți că ar putea să se întâlnească?”

În “Teoriile conspiraţiei şi înţelepciunea convenţională” (“Conspiracy Theories and Conventional Wisdom”),Charles Pigden explică faptul că stigma atașată anumitor teorii este un mod de a asocia anumite critici și de a le împinge în afara zonei de acceptabilitate oficială. Asta se face, spune Pigden, printr-un apel tradițional la ideile status quo-ului despre înțelepciunea convențională. Sunt și extrem de dăunătoare, “pentru că ideea că teoriile conspirației sunt prin ele însele supecte din punct de vedere intelectual îi ajută pe conspiratori, chiar literalmente, să scape fără a răspunde pentru asasinate (iar aici masacrarea oamenilor în războaie injuste e doar un exemplu). Dacă ideile acceptate oficial despre ce constituieteorii ale conspirațieiar fi crezute, ni s-ar permite să înțelegem fenomenul natural și acțiunile publice, şi cum s-a ajuns la ele în mod transparent. Și am putea chiar să analizăm consecinţele neintenţionate cu condiţia ca acestea să nu implice nici un complot secret. Dar am fi oficial orbi la acțiunile secrete și la planurile secrete.” Numai când un complot a fost recunoscut în mod oficial el ar devini o teorie acceptabilă.

“Din nou, merită subliniat cât de catastrofală ar fi strategia scepticismului conspirațional dacă ar fi aplicată consistent, și nu folosind-o din când în când pentru a scăpa de dificultățile politice sau de acuzațiile prostești pe care le găsim neconvenabile,scrie Pigden. “Dar epistemic dezastruos cum e scepticismul conspirațional, consecințele sale politice ar fi catastrofale. Pentru că, atunci când e vorba de conspirație, am fi atât oficial orbi cât și oficial lipsiţi de orice curiozitate.

“Dacă am dreptate, atunci înțelepciunea convențională asupra teoriilor conspirației nu e doar eronată, ci şi absurdă. Pentru că implică un principiu epistemic care contrazice făţiş istoria și ar fi politic catastrofal dacă ar fi pus în practică. Ne-ar face să fim orbi la mașinațiunile celor care torturează și la comploturile politicienilor,  și ar converti o mare parte a domeniului politic într-un haos de efecte incoerente ale căror cauze sunt dincolo de a putea fi atinse de investigația rațională.”

Desigur, acesta nu e o consecinţă nefericită întâmplătoare, ci e concepută ca atare. Teoria că orice idee care e prea critică față de clasa conducătoare ar trebui să fie descalificată automat este extrem de îndrăgită de clasa conducătoare. Intelectualii anti-comuniști Karl Popper și Richard Hofstadter au popularizat ideea de teorii conspiraționiste,” și propaganda lor a fost susţinută cu vehemenţă de atunci şi a fost folosită pentru a delegitima guvernele marxiste ca fiind mânate de teorii ale conspirației,” și astfel identice cu nazismul. A primit o susținere și mai mare din partea CIA în anii 1960— până şi atât-de-serioșii tipi de la Skeptics.com au fost nevoiți să admită că demențiisunt susținuți de dovezi academice când spun că eticheta aceasta a fost în mod deliberat folosită de către CIA.” Teoria conspirației, așa cum e folosită azi, nu înseamnă o idee lipsită de dovezi, dementă; ci mai degrabă înseamnă ideile pe care clasa conducătoare vrea să le plaseze în afara a ceea ce e raţional. Din acest motiv, apparatchici puternici, cum ar fi David Cameron și  Cass Sunstein  în mod public se gândesc la sancţiuni din partea statului pentru cei pe care-i etichetează ca teoreticieni ai conspirației.”

Fundamental, teoreticianul mediu conspiraționist are o înțelegere mai bună asupra modului în care funcționează lumea, decât liberalul obișnuit.

Chiar și cele mai de aiuritoare “teorii ale conspiraţiilor” care există — şi care spun că oameni ca George W. Bush și regina Elizabeta sunt reptilieni-extra-dimensionali-care-își-schimbă-forma — sunt mai aproape de adevăr decât fanteziile pe care le cred liberalii orbeşte. Realitatea e că clasa conducătoare și servitorii ei publici chiar se raportează ca nişte paraziţi şi prădători la vasta majoritate a omenirii; dacă ar trebui să fie cineva de râs și să fie public batjocorit pentru că susţine idei nebuneşti sunt cei care cred că Hillary e su abuela, iar Barack Obama e un tip drăguț care s-ar bucura să-şi petreacă timpul cu ei. Când e vorba de teoriile conspirației, ideile lui Noam Chomsky protejează puterea, pe când cele ale lui Michael Parenti expun şi atacă puterea.

Sprijin pentru Sistemele care există de fapt” – Anti-Comunism

Când Vladimir Ilyich Lenin era doar Vladimir Ulyanov, viitorul revoluționar a văzut că lumea în care trăia era distrusă de exploatarea de clasă. În ochii lui, războaiele coloniale duse de prădători și jefuirea muncitorilor de către stăpânii lor aveau aceeaşi rădăcină, care se găsea în existența unei mici clase conducătoare, care se bucura de bogății enorme prin exploatarea maselor. În lucrarea sa “What Is To Be Done?” (“Ce e de făcut?”), el găseşte răspunsul la întrebarea eponimă în marxism, răspândit în rândul muncitorilor de către un partid de avangardă. Acest partid va conduce revoluția proletară și va crea un stat în care toate puterile să aparțină oamenilor muncii,” așa cum a fost definit de viitoare constituție sovietică. La aceeași întrebare, Noam Chomsky e în mod tipic vag, în general, răspunde cu o formă a expresiei deveniți un activist”. Însă, e fără echivoc că cei care încearcă să schimbe lumea ar trebui să nu facă ce au făcut Lenin și bolșevicii.

Noam Chomsky este, potrivit lui Stephen Gowans, o sursă nesfârșită de insulte la adresa leninismului, pe care îl echivalează cu contra-revoluția,’ o părere heterodoxă despre ceea ce e revoluția.” Gowans argumentează și că “Chomsky are un respect enorm pentru cei care au eșuat în revoluție, și un dispreț uriaş pentru cei care au reușit.” Deși e adevărat că Chomsky a oferit o foarte bună apărare a Republicii Populare Chineze, e la fel de adevărat că a petrecut o mare parte a carierei sale lovind în URSS.

Pe parcursul carierei sale, mulți ascultători au auzit litanii despre ororile occidentale, enumerate de Chomsky și l-au întrebat de ce oamenii care sunt conștienți de ele nu ar trebui să se organizeze în liniile marxiste. Realizările notabile comuniste în domeniul anti-imperialismului includ lucrările teoretice ale lui Lenin despre imperiu, sprijinul URSS pentru decolonizare și mișcările de eliberare națională din toată lumea, sprijinul din partea Cubei și Coreei de nord pentru națiunile africane și discursul general din jurul păcii în lume și armoniei ca scop ultim al socialismului.

Răspunsul lui Chomsky e tipic – a fost prima dată dat la o conferinţă în 1989. Profesorul susține că nu are nici o problemă să cu greţa pe care i-o stârneşte poziţia comună pe care o are cu media oficială în privința subiectului URSS, aduce dovezi că Trotsky a colaborat cu fasciștii, și apoi, esențial, repetă linia principală a discursului anti-comunist. Chomsky susține că bolșevismul nu a fost “Marxism acceptat de toată lumea”, ci o deviație de dreapta”, Lenin a degenerat de la socialism libertar de stângacare eramai apropiat de esența a ceea ce socialismul trebuia să fie” şi că a devenit un tiran anti-democratic, că revoluția din Octombrie ar trebui să fie numită o lovitură de statși căunele dintre primele mișcări post-revoluționareau fost mişcări “oportuniste”, determinate de setea de putere pentru a “distruge socialismul.” Esențial, Chomsky susține că Uniunea Sovietică nu merită o apărare socialistă pentru că nu a fost socialistă. În ochii lui Chomsky, URSS a fost doar un alt stat “totalitar”.

Chomsky a susținut această linie de atac pe parcursul întregii sale cariere. În  documentarul “Manufacturing Consent”, el pune semnul egal între Stalin şi Goebbels. Așa cum scrie Michael Parenti în Another View on Chomsky” (“Un alt mod de-a-l înţelege pe Chomsky”), “la fel ca Orwell și cei mai mulți formatori de opinie burghezi și academicieni burghezi, Chomsky tratează comunismul și fascismul ca gemeni totalitari, fără să ofere nici o analiză de clasă a nici unuia, cu excepția afirmației că ambii își au rădăcinile, într-un mod care nu e specificat, în dominația corporatistă de azi. ÎZ Magazine, la patru ani după ce Uniunea Sovietică a fost răsturnată, Chomsky ne avertizează în legătură cu intelectualii de stângacare încearcă săajungă la putere pe spatele mișcărilor de masă populareși apoisă bată poporul până îl subjugă… Începi ca un leninist de bază care va face parte din birocrația roșie, şi mai târziu vezi că puterea nu se așează cum credeai tu, și rapid te transformi într-un ideolog al dreptei.În cazul lui Lenin, un devianționist de dreapta, spune Chomsky. Și, în timp ce Chomsky tratează comunismul ca fiind identic cu fascismul, adesea cel mai rău lucru pe care îl poate spune Chomsky despre excesele sistemului american e că seamănă cu comunismul (așa cum îl percepe el). Chomsky critică negocierile secrete și corupţia (lobby), care au făcut parte din elaborarea Trans-Pacific Partnership şi spune că acest tratat a fost adoptat în cel mai pur stil stalinist.” Chomsky e critic faţă de spectacolul media din jurul agresiunii şi bombardării Iugoslaviei de către NATO, în 1999, în aceeaşi linie: “o virtuală orgie de auto-glorificare şi o demonstraţie de forţă care ar fi putut să-l impresioneze pe Kim Il-Sung.” Suprapunerea lipsită de clasă pe care Chomsky o face între comunism și fascism este o trăsătură continuă a cărților sale. Într-un articol din Z Magazine despre Market Democracy in a Neoliberal Order,” (“Democrația de piață în ordinea neoliberală”), Chomsky, din nou, susține că configurația corporațiilor moderne leagă socialismul de naziști: “contextele intelectuale pentru a acorda asemenea drepturi extraordinare unor entități legale colectivistestau în doctrinele neo-Hegeliene care au fost fundamentul şi pentru Bolshevism și pentru fascism.”

Nu sunt destul de pregătit să discut doctrinele neo-Hegeliene” sau să analizez ce poziţie (sau deviație) de marxism a fost practicată de Lenin, dar istorie chiar știu, iar Chomsky îmbrăţişează o perspectivă deplin aistorică în ce priveşte relația dintre fascism și capitalism, sau fascism și liberalism. 

Clasele conducătoare în diferite puteri adesea s-au bucurat de utilitatea că fascismul servește împotriva against restive elementelor din clasa muncitoare. Clasele conducătoare în diferite regimuri s-au bucurat adesea de cât de folositor e fascismul împotriva celor din clasa muncitoare care se opuneau (lor şi capitalismului).  În analize explicative, cum ar fi “La ce foloseşte fascismul” (The Functions of Fascism”) și “Motivele reale ale celui de-al doilea război mondial” (The Real Causes of World War II”), Parenti arată în detalii de substanţă ce însemană această exegeză istorică. 

Parenti explică de ce SUA, Marea Britanie şi Franţa au decis să respingă oferta lui Stalin, de a forma împreună o alianță antifascistă, și arată cum industriaşii bogați din tot Occidentul au beneficiat de pe urma fasciştilor care spărgeau grevele muncitorilor din ţările lor. Nu degeaba, Martin Niemöller începe acel faimos poem spunând … “Prima dată au venit după socialiști…”.  Există munți de dovezi istorice  care arată că statele capitaliste tolerează și chiar preferă fascismul în perioade marcate de crize. Admiraţia dintre capitalişti şi fascişti e reciprocă, așa cum a fost în cazul lui Adolf Hitler care a găsit inspiraţia pentru legea nazistă privind rasa în colonialismul occidental. Ultima e una dintre comparaţiile făcute de Domenico Losurdo în textul său “Stalin şi Hitler: fraţi gemeni sau duşmani de moarte?” (“Stalin and Hitler: Twin Brothers or Mortal Enemies?),” care demonstrează validitatea acestei interpretări care e susţinută de foarte multe dovezi, care intră în contrast şocant cu vagile referiri pe care le face Chomsky la doctrinele “neo-Hegeliene.” De fapt, concepția lui Chomsky privind capitalismul modern – care ar fi în realitate doar un “tip rău de capitalism” – îl plasează în compania doctrinarilor liberali, care susțin că sistemul capitalist ar fi funcţionat perfect, până când a venit Regan și l-a distrus.

Afirmaţia lui Chomsky, că democrația americană şi-a pierdut ancora şi acum “naufragiază către o plutocrație, arată că poziţia sa critică e una liberală de fapt — idea că o țară născută ca un imperiu de colonialiști care dețineau sclavi poate funcționa într-un mod esențial benign poate să însemne multe lucruri, dar socialist nu e printre ele. 

În ediţiile Manufacturing Consent scrisă de Herman şi Chomsky şi republicate după 11 septembrie 2001, filtrul “anti-communism” a fost modificat în “contra-terorism”, pentru a se potrivi perioadei de “război împotriva terorii”. Asta ar putea să pară o schimbare oarecum rezonabilă, deși acum pune comunismul în linie şi cu masacrele comise de al Qaeda şi cu nihilismul nazismului. Dar două articole din 2015 arată că ajustările făcute de Chomsky la Manufacturing Consent au câteva neajunsuri. Primul a fost articolul Fulgii sunt vii!” din revista Baffler, în care Chomsky i-a luat peste picior pe căutătorii de adevăr, tankie, şi tofu” care distrug socialismul democraţilor decenţi. Apropo, de miştoul legat de aceşti „fulgi”; la conferinţa Left Forum (Forumul de stânga), care are loc anual în New York, am văzut că treaba de demenţi pe care o fac tot felul de neaveniţi” este o categorie din care fac parte cel puţin un ‘tankie’ (jargon pentru cineva care apără URSS) sau un stalinist pe faţă.” Left Forum se prezintă ca cea mai mare conferinţă anuală care aduce laolaltă un larg spectru al stângii şi al intelectualilor progresişti, activişti, academicieni şi organizaţii, împreună cu publicul interesat.” Left Forum este cea mai largă conferinţă pentru Stângişti, dar chiar şi un singur apărător al Uniunii Sovietice este considerat excentric şi se alege numai cu insulte chiar şi din partea unei foarte progresiste publicaţii de stânga. URSS a fost primul experiment pe scală mare într-un stat al muncitorilor şi cea mai mare ţară socialistă din lume de ce să nu fie prezenţi şi cei care apără URSS şi chiar pe Stalin la o asemenea adunare, la care vin zeci sau sute de stângişti? Spre deosebire de comunişti, descurajaţi de la a participa chiar şi la ceva numit „Forumul de stânga” (“Left Forum”), teroriştii vor fi menţionaţi, în funcţie de promptitudinea politică. În iulie 2015, ca parte a unei încercări occidentale, cu bătaie mai largă, de rebrenduire, un reprezentat al grupului bin Ladenist şi aliat cu al Qaeda, Ahrar al-Sham, a fost invitat să-şi susţină organizaţia pe larg în The Washington Post.

Cum se vede, după 15 ani de „război împotriva terorii”, presa tot se simte mai confortabil cu teroriştii decât cu comuniştii, chiar şi după ce a trecut un sfert de secol de la sfârşitul Uniunii Sovietice. De fapt, chiar cei de tipul al Qaeda sunt consideraţi credibili când se aliniază intereselor Departamentului de Stat al SUA.

La fel cum în trecut, fasciştii au fost folosiţi de capitalişti ca să spargă grevele muncitorilor şi ca găşti de asasini politici, la fel şi guvernele occidentale folosesc grupări teroriste, ca intermediari. La fel ca în cazul fascismului, însă, relaţia pe care clasa de la putere o are cu diferite grupări reacţionare paramilitare apare în mod explicit în expunerile lui Chomsky numai când el listează o listă descurajantă de ipocrizii şi atrocităţi. Din cauza anti-comunismului lui Chomsky, “terorismul” a devenit doar o altă categorie a totalitarismului, la fel cum e şi Marxism-Leninismul. 

Anti-comunismul virulent al lui Chomsky se spune că ar fi consecinţa poziţiilor sale de “anarhist”. Chomsky adesea se descrie pe sine ca socialist libertar”, care se opune oricărei forme de coerciţie. Din moment ce Chomsky înţelege să creadă că “obligaţia de a aduce dovezi pentru cei aflaţi în poziţii de putere şi autoritate le revine lor” (ca orice anarhist), profesorul susţine că guvernul său ideal ar avea o configuraţie anarho-sindicalistă, ca cea din Spania, în timpul războiului civil spaniol. Nu e adevărat că Chomsky respinge toate formele injuste de opresiune – profesorul arată o uşurinţă uluitoare în privinţa subiectului consumatorilor de carne, demonstrând o lipsă de cunoaştere chiar a elementelor de bază ale exploatării animalelor şi a naturii voluntare a carnivorilor. Kevin Dooley explică şi că anti-imperialismul lui Chomsky se situează într-o critică bazată pe naţiune, şi nu una bazată pe clasă. Asta se potriveşte cu analiza oarbă la clasă la care apelează Chomsky pentru a putea îmbrăţişa teoria Imperiului Inept. Asta e important, pentru că o perspectivă bazată pe clasă e punctul forte al socialismului, fie el libertar sau altfel. Modul în care Chomsky pledează pentru partidul Democrat – aşa-zisul “rău mai mic” – înseamnă că implicit el validează anumite structuri de putere. Anti-comunismul spu, care confundă comunismul cu nazismul, îl împiedică să acorde o susţinere similară unor sisteme socialiste care există în prezent. Însă, cu toată vorbăria lui despre ororile şi atrocităţile comise de americani, Chomsky sugerează o alianţă tactică cu anumite persoane care au comis aceste crime. Într-un text esenţial, “Anti-Comunismul de stânga: cel mai jignitor clişeu” (Left Anti-Communism: the Unkindest Cut,” Parenti arată că:

“Anti-comuniștii de stânga găsesc orice asociere cu organizațiile comuniste ca fiind moral inacceptabilă din cauza “crimelor comunismului.” Totuși, mulți dintre ei sunt asociați, ei înșiși, cu Partidul Democrat din SUA, fie ca votanți, fie ca membri, și nu sunt deloc îngrijorați de crimele politice, moral inacceptabile, comise de liderii acestei organizații. Sub o administrație democrată sau alta, 120.000 de japonezi americani au fost răpiți din case și din comunități și aruncați în lagăre de concentrare; bombe atomice au fost aruncate asupra Hiroshima și Nagasaki ceea ce a provocat o pierdere uriaşă de vieţi; FBI a primit autoritatea să infiltreze grupurile politice; legea Smith a fost folosită pentru a-i arunca în închisoare pe liderii partidului muncitorilor socialist trotkyst și ulterior pe liderii partidului comunist pentru pozițiile lor politice; lagăre de concentrare au fost stabilite pentru a închide pe disidenții politici în caz de urngență națională”; între finalul decenului 1940 și 1950, 8.000 de lucrători federali au fost epurați din guvern din cauza asociaţiilor politice și părerilor lor, iar multe alte mii din toate domeniile au fost hărţuiţi fiind victime ale vânătoarei de vrăjitoare şi au plătit cu slujbele şi carierele; Actul de neutralitate a fost folosit pentru a impune un embargo împotriva Republicii Spaniole şi acest act a funcţionat perfect în favoarea legiunilor fasciste ale lui Franco; programe de asasinat de contra-insurgenţă au fost declanşate în nenumărate ţări din lumea a treia iar războiul din Vietnam a fost continuat şi escaladat. Iar în cea mai mare parte a secolului, conducerea din Congres a Partidului Democrat a protejat segregarea rasistă şi a ridicat numai obstacole în calea legilor care interziceau linşajul şi care susţineau dreptul egal la angajare. Şi totuşi, toate aceste crime, care au distrus foarte mulţi oameni, nu i-au mişcat pe liberalii, pe social-democraţii şi pe anti-comuniştii „socialişti-democratici” să insiste în mod repetat că noi suntem cei care acuzăm fără nici o bază fie Partidul Democrat, fie sistemul politic care l-a produs, cu siguranţă nu cu fervoarea intolerantă care a fost îndreptată împotriva comunismului din acea vreme.”

Deşi Chomsky tolerează aceste orori comise de Partidul Democrat, la fel ca mulţi alţi anti-comunişti, acţiunile democraţiilor populare sunt prea îngrozitoare pentru ei pentru a fi susţinute, măcar de formă. Chomsky susţine o alianţă tactică cu liberalismul, dar niciodată o asemenea alianţă tactică cu bolşevismul. Chomsky face concesia, de exemplu, că America Latină e tratată de SUA mai rău decât ce au îndurat mulţi sub URSS, şi merge chiar până acolo să spună că „dominaţia sovietică a fost de fapt acea unică perversitate istorică, un imperiu în care centrul s-a însângerat pe sine pentru a menţine un nivel de trai mai ridicat în colonii, sau mai degrabă pentru a menţine calmul în aceste colonii.” Dacă Chomsky ar fi fost mai curios să vadă ce a scris Lenin, ar fi putut să ajungă la concluzia că exploatarea coloniilor este o condiţie sine qua non pentru a fi imperiu.  Doar că, adesea, faptele nu impun o reevaluare a ceea ce constituie „răul cel mai mic”, nu-i aşa?

Criticii marxişti, ca Michael Parenti şi Stephen Gowans, argumentează că anti-comunismul contemporan e mai apropiat de religie decât de un cadru de analiză concretă.  În “Anti-comunismul de stânga,” Parenti spuneMulţi de stânga din SUA au lovit în sovietici şi în Roşii cu o forţă care egalează în ostilitate şi cruzime loviturile venite din partea Dreptei. Ascultaţi-l pe Noam Chomsky [a cărui] exemplificare prin imagini este foarte îndatorată aceleiaşi culturi politice corporatiste a SUA, faţă de care, cu alte ocazii, el se arată atât de critic.

Numindu-l pe Chomsky “un izvor inepuizabil de caricaturi anti-comuniste”, Parenti îi critică pe Chomsky şi pe alţii pentru entuziasmul cu care au aplaudat sfârşitul URSS: “În mintea [lui Chomsky], revoluţia a fost trădată de o gaşcă de golani comunişti”, care erau doar însetaţi de putere în loc să-şi dorească să ajungă la putere să pună capăt foamei. În realitate, comuniştii nu „s-au grăbit prea tare” să treacă la Dreapta, ci s-au opus unui asalt uriaş, încercând să ţină socialismul în viaţă mai bine de 70 de ani. Cu certitudine, în zilele de apus ale Uniunii Sovietice, unii ca Boris Yeltsin au sărit în tabăra capitaliştilor, dar alţii au continuat să reziste şi să se opună incursiunilor pieţei libere, cu mari costuri pentru ei înşişi, mulţi fiind masacraţi în represiunile brutale din timpul atacului lui Yeltsin asupra parlamentului rus în 1993.”

Prin contrast cu Chomsky şi cu alţi anti-comunişti de stânga care au sărbătorit dizolvarea URSS (împotriva voinţei a trei pătrimi din populaţiile lor), Parenti prezintă sfârşitul socialismului în Europa ca fiind începutul unei mari tragedii. În analiza sa, “Gânduri asupra răsturănării comunismului” (Reflections on the Overthrow of Communism ”), Parenti descrie slugărnicia faţă de investitorii străini din partea lui Boris Yeltsin şi a guvernului său şi arată ce catastrofă a fost asta pentru poporul rus. Într-adevăr, în timpul jafului neoliberal al fostei URSS, ultra-conservatoarea UNICEF estimează că cel puţin 3,5 milioane de cetăţeni au fost omorâţi pe tot teritoriul Uniunii. (Un raport al Bureau of Medical Journalism spune că numărul morţilor ar putea fi de 5 milioane, dar acest număr se referă doar la ruşi).

Într-o analiză bazată pe clasă, pe care nimeni nu o va găsi în ce scrie Chomsky, Parenti face legătura dintre sfârşitul URSS şi declinul social-democraţiei din America de nord şi din Europa de vest. Aşa cum Stephen Gowans arată, “Uniunea Sovietică era un exemplu concret, care exista în realitate, despre cum funcţiona o economie deţinută public, planificată, care producea: ocuparea forţei de muncă, pensii garantate, concedii de maternitate garantate, limite ale orelor de muncă, asistenţă medicală liberă, educaţie liberă (inclusiv educaţie universitară fără taxe şi plată), vacanţe plătite, locuinţe ieftine, costuri reduse pentru creşterea copiilor, transport public subvenţionat, şi o aproximativă egalitate a veniturilor.Aceste realizări pentru clasa muncitoare au obligat occidentul să ţină cont de ceea ce Michael Parenti numeşte ameninţarea exemplului bun“.

Spune Parenti:

“Unul dintre lucrurile care i-au ajutat pe muncitori să câştige concesii (în Occident) a fost ameninţarea comunismului’. Presiunea de a fi în competiţie cu ţările socialiste pentru a arăta interes faţă de popoarele de acasă şi din străinătate a ajutat la stabilirea unor limite despre cum liderii occidentali îndrăzneau să-şi abuzeze propriile lor populaţii de muncitori… Acea competiţie a ajutat şi lupta pentru drepturile civile. În timpul deceniilor 1950 şi 1960, când liderii SUA se spunea că erau în competiţie cu Moscova pentru a câştiga minţile şi inimile non-albilor din Asia, Africa, America Latină, a fost considerat un imperativ să scăpăm de sistemul de legi rasiste Jim Crow şi să acordăm egalitate oamenilor de culoare din SUA… Odată cu răsturnarea socialismului în 1989-1991, capitalismul corporatist transnaţional pare acum să fi pus gheara pe tot globul. Şi totuşi o jeluire iritată poate fi detectată în publicaţiile conservatoare. E ceva în genul ăsta: ‘Dacă peste tot socialismul e măturat de piaţa liberă, de ce atunci nu apare nici o reducere a preţurilor, aici, în SUA? De ce trebuie să continuăm să tolerăm tot felul de reglementări colectiviste şi servicii colectiviste? (adică publice)’”

Brutalitatea neoliberalismului şi eviscerarea sistemelor de drepturi sociale din Occident nu sunt rezultatul unei versiuni aberante a capitalismului, ci vin ca urmare a sfârşitului „exemplului bun” al socialismului. Gowans îl citează pe Stalin, care a emis o avertizare profetică în 1954: “Ce s-ar întâmpla dacă sistemul capitalist ar reuşi să distrugă republica sovietelor (consiliilor)? S-ar pogorî o eră a celei mai întunecate reacţiuni în toate ţările capitaliste şi coloniale. Clasa muncitoare şi popoarele oprimate ar fi prinse de gât, poziţiile comunismului internaţional ar fi pierdute.” Predicţia lui Stalin s-a adeverit, deşi nu va afla nimeni asta dacă-l citeşte pe Chomsky. Spre deosebire de criticii marxişti care scriu într-o obscuritate relativă, Chomsky vede că doar profunde diviziuni naţionale între muncitorii din state diferite. 

Toate astea – acceptarea confortabilă a liberalismului şi a Partidului Democrat, analiza sa aproape total lipsită de clasă, toleranţa sa faţă de numeroasele forme de opresiune ierarhică, deferenţa sa în faţa mitologiei naţionaliste americane – impun întrebarea ce fel de “socialist libertare Chomsky mai exact? Aceşti factori susţin ideea că Chomsky nu e nici măcar anarhist, ci e doar un social-democrat care prezintă o critică atipic de lucidă a politicii externe a Americii şi a mediei corporatiste.

În 2011, Noam Chomsky l-a criticat pe prietenul şi fanul său Hugo Chávez pentru posibilitateade a fi asaltat democraţia din Venezuela şi pentru că ar fi virat prea aproape de o pathologie a caudillismo.” Criticat de susţinătorii revoluţiei Bolivariene, Chomsky şi Media Lens au criticat la rându lor The Guardian  pentru că ar fi comis o dezinformare „lipsită de onestitate” şi „amăgitoare”. Însă, aşa cum arată Stephen Gowans, nu era nimic lipsit de onestitate sau înşelător în relatarea din The Guardian; Chomsky într-adevăr susţinuse că administraţia Chávez o cotea către autoritarism. Modul în care Chomsky a descris aşa-zisul caudillismo al lui Chávez este filtrat prin aceeași non-analiză anticomunistă care ţine în lanţuri orice discuţie despre socialism în prezent. 

Chomsky susține că “peste tot în America Latină există potențiala amenințare a patologiei caudillismo,” situând patologia anumitor tipuri de lideri autoritari ca fiind ceva imanent acestei regiuni a lumii. Ce face ca un caudillo să fie atât de unic pentru America Latină pălăria pe care o poartă un caudillo, sau faptul că îi plac trabucurile? Chomsky nu spune ce face în ochii lui ca lumea vorbitoare de spaniolă să fie un teren atât de fertil pentru acest tip de tiranie, dimpotrivă, îl lasă pe cititor să se întrebe dacă nu cumva concluzia sa vine din faptul că îşi bazează analiza pe naţiune şi nu pe clasă, şi din conceptele sale anti-comuniste lipsite de sens care fac ca un socialist democratic ca Chávez să fie echivalat cu disctatorii fascişti plini de cruzime din Operaţiunea Condor. Dacă te uiţi chiar şi în fugă la istoria fiecărei intervenții a SUA în America Latină, de la primii aventurieri din nord până la Honduras în 2009 — și care include pe toată lumea aici de la Jacobo Arbenz la Salvador Allende — Chomsky pare să nu dorească să facă nici o concesie în fața realității intervențiilor și amestecului imperial. Nivelul în care un stat își folosește forțele productive pentru a îmbunătăți condiția populației sale, și nu pe cea a investitorilor, este direct proporţional cu intensitatea cu care va fi atacat (de imperiu).

Așa cum scrie Jean Bricmont în “Imperialismul Umanitar” (Humanitarian Imperialism): “Dacă e adevărat, așa cum adesea se spune, că cele mai multe regimuri socialiste o cotesc spre dictatură, asta e în mare parte din cauză că o dictatură e mult mai dificil de răsturnat sau de subminat decât o democrație. Înseamnă că atacurile repetate din partea claselor conducătoare occidentale împotriva fiecărui tip de socialism au provocat un tip de selecție artificială care permite numai formelor dictatoriale să poată supraviețui.” (pagina 47) 

Însă, pe cât de plin de acuratețe poate fi Bricmont, este un fapt real că alegerile din secolul 21 din Venezuela sunt foarte libere, și că Chomsky de fapt repetă în primul rând propaganda Departamentului de Stat al SUA. Gowans continuă:

“Nu trebuie să fii un intelectual de profilul lui Chomsky ca să-ți dai seama că presa oficială va folosi muniția de care dispune pentru a-l demoniza pe Chavez, și cea mai bună muniție dintre toate e cea care vine din partea stângii. E ceva ca un oficial al SUA să arunce îndoieli în ce-l priveşte pe Chavez. E de așteptat aşa ceva. Dar e cu totul altceva când un intelectual de stânga face același lucru. E greu să înghiți explicaţia că bietul Noam – a cărui înțelegere despre media este mai bună decât a oricui – a căzut orbește într-o capcană… Nu și-a dat seama deja de aceste capcane cel care a scris Manufacturing Consent cu mult timp în urmă?

Cred că ar fi onest să presupunem că și-a dat seama. Că a susținut această poziție știind ce înseamnă, și că a permis presei să adauge la criticile asupra lui Chavez ceea ce el însuși numeșteatacurile ticăloase, perseverente din partea Statelor Unite și a Occidentului în generalîmpotriva Venezuelei, ar putea să însemne unul din două lucruri. Ori Chomsky face parte dintre hienele presei. Ori nu e de fapt chiar aşa de prieten cu Chavez aşa cum crede Carroll şi mulţi de stânga. Sau ambele.” 

Când oamenii care dețin totul sunt interesați să ne vândă celorlalţi ceva anume, apelează la intermediarii media. Acești vectori vor transmite mesajele dorite acelui public ţintă. Acești vectori sunt agenți comerciali selectaţi în mod special pentru că se adresează unei anumite categorii de populaţie, apelul lor se înscrie în linii demografice. Aceleași principii se aplică oricărei încercări de a vinde orice altceva; Breaking Bad transmite mesaje spectatorilor, care sunt interesați de povești despre meșteșugari antreprenori și publicitari, în același fel în care Barack Obama vinde pe tavă studenți progresiști pentru Wall Street și Pentagon. Ca un critic instructiv al media, Noam Chomsky înțelege asta foarte bine, explicând că clasa conducătoare cere:

“ceva pentru a îmblânzi gloata năucită și cu asta se ocupă relațiile publice sau cosimțâmântul manufacturat… Media, școlile, cultura populară trebuie să dividă populaţia pentru clasa politică… trebuie să instaureze în mintea oamenilor credințele care servesc clasei conducătoare. Și dacă clasa specializată (personajele din politică și media) vor dori să participe și vor spune:îți voi sluji interesele’ (elitelor) atunci ei vor fi acceptați să facă parte din acel grup …. Asta înseamnă că au internalizat ca fiind ale lor credințele și doctrinele care vor servi cel mai bine interesele puterii private. Dacă nu pot stăpâni această pricepere, atunci nu vor face parte din clasa specializată.”

În orice caz, în mod tipic, Chomsky se face pe sine o excepție a acestui sistem și a clasei de specialişti care slujesc interesele elitei – dovedind încă o dată că argumentul lui Tarzie e real; Tarzie a spus că “Nu cred că Chomsky îşi dă seama că criticile pe care le aduce el sunt valabile şi pentru el şi se aplică chiar şi lui Chomsky.”

Din stridentul său anti-comunism de stânga, e clar că unul dintre serviciile pe care le aduce Chomsky claselor conducătoare e că vinde cititorilor  săi ostilitate constantă faţă de sistemele socialiste care există în prezent. Așa cum observă Stephen Gowans: “Dacă ar fi să ne luăm după el şi să repetăm mereu care sunt eşecurile socialismului în timp ce evităm să menţionăm şi ocolim reuşitele şi realizările sale, putem fi siguri că vom ajunge la o fundătură politică.” Încă un motiv ca Chomsky să se bucure de o asemenea platformă proeminentă. Asta e în contrast izbitor cu Michael Parenti, care apără socialismul sistemul de care capitaliștii se tem cel mai tare, din moment ce are puterea de a șterge privilegiile și bogățiile de care ei se bucură pe spatele și în detrimentul omenirii și umanității.

Sprijin pentru Sistemele care există de fapt ” – Intervenţiile militare umanitare  

Într-un articol intitulat Învăţaţi sau şarlatani?”, Stephen Gowans examinează câteva personaje cheie ale stângii care au susținut războiul NATO din 2011 împotriva Libiei și au raţionalizat şi justificat acest război. Gowans analizează un articol scris de Paul Street “Libia: Stânga şi cum ne-am pierdut calea” (Libya: the Left and Losing Our Way”) ca exemplu de autor care arată că în mare susţinerea sa pentru acest război a fost determinată în mare de ce i-a spus Chomsky. Spera să obțină instant credibilitate exploatând metodele cognitive euristice care te fac să consideri că orice spune Chomsky e probabil adevărat (sau probabil fals, dacă nu-ți place de el), fără, de fapt, să fii nevoit să faci tu efortul de a-ți da tu singur seama ce susții de fapt.” Chomsky îndeplineşte acest rol pentru mulți oameni: Street se plânge că eun pic supărat că Chomsky e relativ atât de tăcut în privința acestei chestiuni. Sfaturile sale asupra acestei chestiuni sunt foarte necesare.” Street începe prin a-și plasa propria sa poziție la mijlocul unei linii care la un capăt are poziţia Departamentului de Stat al SUA și la celălat pe cea a “ridicolei, predictibilei” “aşa-zisei stângi radicale” care “susţine că acest război urmăreşte doar să satisfacă dorința Washingtonului de a pune mâna pe petrolul Libiei”. Street explică de ce poziția sa a fost semnificativ influențată de analizele a doi intelectuali de frunte ai stângii în privința politicii SUA în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord”: Gilbert Achcar și Noam Chomsky.

Într-o corespondență privată, Chomsky l-a informat pe Street discuția umanitară e mult prea cinică pentru a fi luată în considerare,” și că “stabilirea de zone interzise zborurilor militare (NFZ) a fost de la bun început … o acoperire pentru participarea (Washingtonului) în rebeliune.” Asta sună destul de critic până acum, pentru că Chomsky respinge ideea că motivele SUA ar fi fost umanitare. Chomsky continuă, “‘E o afacere a francezilor și a britanicilor, în primul rând, care nu are aproape deloc nici un fel de sprijin internațional, întâmplător, în acea regiune sau în afara ei.’ Celelalte puteri coloniale au deschis calea şi SUA a fost ‘atrasă în acest război deşi era reticentă,’ încercând să treacă pe planul doicu mare rapiditate fără îndoială parte din motivul pentru care Obama nu s-a simțit obligat să obțină autorizația de a folosi forța militară din partea Congresului SUA.” “SUA nu planifică nici o ocupație prelungită, cu siguranţă.

Street arată și că “SUA s-a poziţionat de partea lui Gaddafi ‘până în ultima clipă’ (conform lui Chomsky) – cu totul altceva faţă de îndelunga demonizare a lui Saddam Hussein… În același timp, Casa Albă e cu siguranță conștientă că, așa cum mi-a spus Chomsky, ‘un masacru în Benghazi va fi pus în cârca Washington-ului, ceva ce nu dorea să aibă pe cap.’ Trebuie să gândești ca Obama, dintr-o perspectivă realpolitik asupra consecințelor potențial mortale politic de a-l lăsa pe Gadaffi să meargă mai departe cu un masacru: furie semnificativă globală și occidentală şi acuzaţii că ai stat cu mâinile în sân + o situație economică înrăutățită, exacerbată de un embargo inevitabil = fără discuție o ecuație care susţine că propriul tău interes e intervenția umanitară.’”

Poziția lui Chomsky în privința Libiei a fost detaliată în public în multe alte ocazii.  Chomsky a susținut că NFZ eraacoperirea pentru participarea în rebeliune,” o rebeliune pe care în altă parte a numit-o minunatăși “o eliberare” (citat în Slouching Towards Sirte de Marx Forte). Chomsky în mod tacit a criticat războiul pentru că avea o foarte redusă legitimare internațională, în timp ce îl prezenta ca fiind o afacere a francezilor și a britanicilor, în primul rândîn care Washington-ul era tras împotriva voinței sale.” Potrivit lui Chomsky, spre deosebire de Saddam Hussein în Irak, Gaddafi s-a bucurat de susținerea din partea SUA până în ultima clipă”, iar SUA a intervenit numai pentru a opri un masacru în Benghazi,” care ar fi fost politic de nesuportat pentru administrația Obama. Într-un interviu din aceeași perioadă, Chomsky a reiterat că Libia e bogată în petrol, și deși SUA și Marea Britanie au acordat chiar foarte des susținere dictatorul ei brutal, el nu e de încredere.” Potrivit lui Chomsky, principala motivație pentru intervenție ar fi fost faptul că atunci când o rebeliune non-violentă a început, Qaddafi a zdrobit-o violent, și o rebeliune a izbucnit care a eliberat Benghazi,” care era în fața unui masacruiminent din partea forțelor lui Qaddafi, care s-ar fi reflectat în mod negativ asupra imaginii Casei Albe. Chomsky a fost întrebat dacă sunt motive pentru ca progresiștii să susțină distrugerea Libyan Arab Jamahiriya. A replicat: “În cazul intervenției NATO în Libia, povara e în mod special grea,” dar “e prea mult să se spună că nu poate fi satisfăcută în principiu” şi că prevenirea unui posibil masacru în Benghazi nu e o chestiune trivială, orice ar crede cineva despre motivele intervenţiei.” Chomsky a concluzionat că Libia de după război probabil va fi compusă dintr-o regiune estică bogată în petrol și foarte dependentă de puterile imperiale occidentale și dintr-o regiune de vest sărăcită, care va fi sub controlul unui tiran brutal a cărui capacitate va fi din ce în ce mai mică, sau a unor forțe victorioase susținute de occident.” Sfatul lui Chomsky a fost ca cei care vor pacea, justiția, libertatea și democrația să caute moduri de a-și acorda sprijinul și asistența libienilor care încearcă să-și modeleze propriul lor viitor.” 

Sfatul lui Chomsky în privința războiului din Libia este chiar foarte remarcabil, având o bătaie lungă care coroborează poziţia oficială a SUA. Ţinând cont că asta e ceva care vine de la cel mai vocal critic al politicii externe, cu siguranţă Chomsky repetă foarte mult poziţia oficială a SUA de fapt. Dincolo de reputaţia sa, credibilitatea de radicalist a lui Chomsky vine din contestarea motivelor invocate de SUA pentru intervenţia militară, despre care el spune că au mai mult de-a face cu exploatarea resurselor decât cu salvarea de vieţi. Însă, Chomsky acceptă că salvarea de vieţi va fi un efect secundar al războiului dus de NATO – aşa cum a susţinut Street, Operaţiunea Odyssey Dawn a realizat o adevărată “intervenţie umanitară”, doar că nu a fost una “dezinteresată”.

aici, la fel ca în alte părți, Chomsky aderă la mașinăriile de creat demoni ale politicii externe americane, luându-l în derâdere pe Qaddafi ca un dictator “brutal” și plin de cruzime”, care se pregătea să masacreze o mișcare de opoziție care la început era non-violentă și democratică.

Deși spune că asta face parte din perfidia occidentală, Chomsky își direcționează argumentul spre concluzia că, deși povara e în mod special greaiar motivele NATO nu sunt angelice, un război al NATO va opri masacrulși îi va scăpa de la moarte pe luptătorii pentru libertate care încercau să salveze Libia. Cu alte cuvinte, Chomsky diferă de Samantha Powers cel mai mult în privința intensității cu care cred în intențiile declarate de Washington. În multe alte dăți, pozițiile lui Chomsky sunt de obicei confortabil aliniate cu cele ale status-quo-ului. Ideea că SUA nu e motivată de un idealism pur umanitar, ci de un interes gol goluț, propriu, nu spune nimic nou. Asta e piatra de temelie a așa-zișilor “realiștidin politica externă, unul dintre cele trei curente proeminente intelectuale ale menținerii imperiului american (pe lângă intervenționiștii liberali și neoconservatori).

Realiști proeminenți ai politicii externe îi includ pe Colin Powell, Henry Kissinger, Brent Scowcroft, și Robert Gates; iar administrația Obama e plină de asemenea funcționari. Chiar și vulturul liberal, Richard Haass, președintele consiliului pentru relații externe (Council on Foreign Relations), a recunoscut, în toiul operațiunii Odyssey Dawn, că scopul atacării Libiei era schimbarea de regim, și nu protejarea populației civile. Chomsky susține ideea că războaiele americane pot uneori să îndeplinească scopuri umanitare; el arată doar că intențiile sunt altele. Chomsky subscrie și la ideea că Washington-ul ar fi participat la acest război din Libia împotriva voințe sale (la urma urmei, potrivit lui Chomsky, Qaddafi era în mod esențial un aliat al SUA).

Această idee a fost scoasă la înaintare și de Casa Albă, care a susținut că ar fi “condus din umbră“. Într-un interviu recent privind mandatul său, publicat de The Atlantic, însuși Obama a dat vina pe Franța și pe Marea Britanie pentru performanța de tot rahatul” prin care au transformat Libia într-un stat nefuncțional, şi a aruncat toată responsabilitatea asupra Parisului și Londrei.

Pentru a sumariza, indiferent de reputația sa de radicalist, pozițiile lui Chomsky, în general, au fost ecoul celor exprimate de fostul ministru al apărării, Robert Gates, de șeful CFR, Richard Haass, și de președintele Barack Obama. Așa că, nimic din ce a susținut în acest caz marele disident nu a fost în afara pozițiilor oficiale ale structurilor politicede fapt, ce susține Chomsky poate fi descris literalmente ca înțelepciune a structurilor politice.

Cel mai rău lucru pe care îl poate spune Chomsky referitor la războiul din Libia e că acesta oferă condiții preferențiale investitorilor străini. Însă Chomsky se ferește să aprofundeze și să spună în mod specific ce înseamnă această exploatare din partea puterilor imperialiste. Descrierea vieții sub un regim brutal, genoicidal este ilustrată în termeni foarte stridenți și șocanți; viața dintr-o neocolonie a intereselor claselor conducătoare din America de nord și Europa occidentală ar fi relativ lipsită de orice vărsare de sânge, după raționamentul lui Chomsky.

Dar acolo unde Chomsky e cufundat în tăcere referitor la ce se întâmplă în aceste societăţi după intervenţiile imperialiste, Michael Parenti descrie cu multe detalii ce îi aşteaptă pe cetățenii din țările unde a avut loc o schimbare de regim. După asasinarea lui Qaddafi, Parenti a postat o listă pe pagina sa de Facebook de16 lucruri pe care Libia nu le va mai vedea vreodată.”

În timp ce Chomsky nu se oboseşte să vorbească absolut deloc despre sistemul de distribuție a bunăstării sociale din Libia, Parenti arată sărăcirea şi lipsurile care vor urma în urma victoriei regimului susținut de Occident. Parenti le reamintește cititorilor că

1) în Libia nu există facturi pentru electricitate; electricitatea era liberă (publică, un drept) pentru toți cetățenii săi,

2) nu există dobânzi la împrumuturi; băncile din Libia erau deținute de stat iar împrumuturile erau date tuturor cetățenilor cu o dobâdă de 0 la sută prin lege,

3) a avea o casă era considerat un drept al omului în Libia

4) toți tinerii care se căsătoreau în Libia primeau $60,000 dinari (50.000 de dolari) de la guvern pentru a-și cumpăra primul apartament etc.

Cu alte cuvinte, acolo unde Chomsky prezintă în termeni vagi şi antiseptici ce înseamnă pentru Libia victoria investitorilor occidentali, Parenti o prezintă, fără echivoc, ca pe o tragedie pentru drepturile omului, ceea ce şi este în realitate.

Așa cum a spus într-o emisiune: “Va urma o privatizare masivă. Economia publică pe care guvernul lui Qaddafi a construit-o în ultimii 40 de ani, care includea subvenții publice pentru locuințe, pentru educație și pentru asistență medicală – toate acestea vor fi privatizate. Câmpurile petroliere vor fi date companiilor private pentru profituri private. Găști de asasini vor fi trimise să-i lichideze pe cei care încă ar putea susține dreptul la un salariu social sau salariu comunal. La asta trebuie să ne așteptăm și asta e intenția reală a acestui război.”

Fiecare an a arătat că stânga radicală pe care o batjocorea Paul Street a avut dreptate, şi că poziţiile ambivalente ale progresiștilor care și-au copiat ideile de la Chomsky ar trebui să-i facă să le fie ruşine.

Povestea despre masacrul iminent din Benghazi, vândută de Washington prin Chomsky, a fost o ficţiune la fel de mare ca şi povestea bebelușilor din incubator din Kuweit (n.t.: vândută de Washington prin Amnesty Internațional).

La fel o ficţiune e şi povestea că Qaddafi ar fi fost îndrăgit şi susţinut de Occident, iar scopul acestei minciuni a fost să domolească temerile multor progresiști față de intervenție. Jurnalistul Dan Glazebrook numește asta un mit”, în timp ce Street și alții i-au luat în derâdere pe cei care au apărat Jamahiriya ca pe o fortăreață locală împotriva intervenţiei imperialiste, dar emailurile dezvăluite public au arătat exact asta era exact gândirea din capitalele NATO.

În Franța, un factor major din spatele războiului a fost planul pentru o monedă pan-africană, bazată pe dinarul libian în aur, pe care Parisul o percepea ca pe o amenințare față de sfera sa de influență din Africa.

Stephen Gowans arată că investitorii din occident s-au opus prin orice cale eforturilor Jamahiriya de a „libaniza” economia, adică de a da roadele activităţilor economice oamenilor din Libia şi nu investitorilor străini.

SUA nu a condus acest război deloc „din umbră”, ci a fost implicată direct de la început, finanţând şi înarmând filiala locală a Al Qaeda, care va deveni una dintre multe trupe de șoc ale NATO, pe care Chomsky și alții le-au ridicat în slăvi ca „luptători pentru libertate”. Rezultatul a fost unul pe care Chomsky îl ştia dar nu a vrut să-l spună: Libia a fost convertită dintr-o țară cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor și cu cel mai mare standard de viață de pe continentul African într-un stat naufragiat condus de câteva facțiuni armate, inclusiv Daesh (ISIS).

Deși Chomsky a susţinut că nu va exista o ocupație pe termen lung, prezența NATO în această țară continuă să se extindă.

Numeroşii fani ai lui Chomsky ar putea digera cometariile sale privind Libia ca fiind o eroare de moment, dar acestea fac parte dintr-un tipar mai larg. În ultimii ani, Chomsky a inclus lecțiile războiului din Kosovo din 1999 în repertroiul său. Prin urmare, apărătorii acelui război îl etichetează ca fiind un apologet al lui Milosevic”, deşi Serbia l-a lăudat tocmai pentru că a arătat ipocrizia americană, (e aur în munții ăia).

Însă, Jared Israel argumentează că, în 1999, Chomsky “a criticat” NATO, repetând în general poziția oficială la care a făcut doar câteva modificări. Israel arată că asta a dat comentariilor sale o aparență de critică, în timp ce modul în care Chomsky analiza evenimentele a fost esenţial acelaşi cu modul în care le prezenta comandantului NATO, Wesley Clark.”

Când a fost presat asupra acestei idei de către Israel, într-un schimb de emailuri, Chomsky a arătat căîn ultimii 10 ani, regimul Milosevic a comis multe crime”, și, în cele din urmă, l-a luat în derâdere pe interlocutorul său pe care l-a considerat total incapabil de orice discuţie rațională.”

Cei care ar specula că Chomsky ar fi învăţat ceva din greşelile sale privind experienţa cu Libia, ar face bine să citească un alt schimb de emailuri, din 2015, privind Siria. Pe blogul The Wall Will Fall ”, Jay Therappel postează un schimb de emailuri pe care l-a avut cu Chomsky, privind războiul din Syria, care seamănă foarte mult, în ton și în conținut, cu schimbul de emailuri dintre Chomsky și Israel privind Iugoslavia. La fel ca în Libia, Chomsky a aderat în mare parte la linia Departamentului de Stat a SUA; schimbul de mesaje a început de la Therappel care i-a cerut lui Chomsky să explice afirmației sa că Syrian Arab Army a jucat un rol minor, dacă a jucat vreun rol, în lupta împotriva ISIS— Chomsky susține că scopul principal al armatei siriene a fost să omoare populația civilă, nu să se lupte cu ISIS. Când insistă asupra acestei idei, Chomsky susține că obiectivele lui Assad sunt de a rămâne la putere, indiferent cât de mulți sirieni omoară și de cât de multă distrugere provoacăși se referă la guvernul sirian numindu-l ticălos şi corupt”, “regimul monstruos al lui Assad” și dezvinovăţeşte rolul SUA în Siria ca fiind mai degrabă ambiguu.” Chomsky se comportă de parcă nu ar înţelege o idee – poate pentru că nu vrea să o înţeleagă – apoi se fixează asupra ei, pentru a-şi ascunde poziţia reală, în timp ce îi impută interlocutorului său Therappel că e de rea credinţă.

Deși poziția sa asupra Siriei e mai superficială şi mai ambiguă decât poziţia pe care a avut-o privind Libia, Chomsky susține că implementarea cu forța a unor „zone interzise zborurilor şi a unor coridoare umanitare, precum şi sprijinirea kurzilor probabil vor fi de ajutor.”

Stephen Gowans explică centrul gravitațional al lui Noam Chomsky se bazează pe reputația sa de lingvist de mare profil, pe legătura sa cu MIT, și pe prolificele sale cărți. Un mod prin care se evaluează dacă ce spune el are sens e să se facă mereu trimitere la meritele şi titlurile sale intelectuale – „o la la, un tip ca ăsta sigur știe ce spune.” În privința acestui aspect al prolificelor cărţi ale lui Chomsky — nu există prea multe dovezi că lucrările voluminoase sunt o condiție necesară ca să ai o cunoaştere aprofundată asupra unui fenomen. Parenti a scris zeci de cărți și nu e rugat să comenteze în privința fiecărui război umanitar de către In These Times și Pacifica.

Câteva dintre aceste cărți demontează mitul construit în jurul războaielor umanitare – deși în cazul războiului din Kosovo, Chomsky face trimitere la aproape toți autorii de stânga, cu excepția lui Parenti.

La celălalt capăt al spectrului sunt cei ca Molly Crabapple, deveniți peste noapte experți în construirea dușmanilor ceruţi de Washington, care deşi au puține cunoștințe despre ce vorbesc sunt promovate ca celebrităţi.

Cu alte cuvinte, munca din trecut nu e de o mare relevanţă, iar sursa reală a prestigiului său vine din profilul pe care şi l-a construit în timp şi din statutul pe care îl are la MIT— ambele fiind poziții care i-au fost oferite de oameni din sfere înalte.

Judecând după ce a scris Chomsky despre războaiele din Libia, Syria, și într-o anumită măsură Kosovo, e clar că poziția sa are scopul de a se adresa celor care repetă sau au tendinţa să repete linia oficială a Departamentului de Stat al SUA. Critici de genul războiul e în mod real despre petrolsunt permise, din moment ce comentatori ca Chomsky foarte rar sapă mai în profunzime, şi oferă echivări folositoare între imperiu și victimele sale. 

 Doctrina celui mai mic rău

Chomsky nu e eniciodată mai vizibil în spaţiul public ca atunci când vine sezonul alegerilor prezidențiale (din SUA) și există o explicaţie: “Cum spectrul electoral își dezlănțuie toate armele și forțele în fiecare sector al discursului politic american, Noam Chomsky, unul dintre cei mai faimoși şi respectați disidenți intelectuali, continuă lunga sa tradiție de a ne reaminti de apocalipsa care stă să se abată asupra noastră și care trebuie amânată prin orice mijloace necesare,” scrie Kevin Dooley, ceea ce de fapt înseamnă că ne îndeamnă să votăm un anumit candidat al partidului Democrat, acum Hillary Clinton.

Așa cum nu e niciodată mai vizibil ca în perioada acestui spectacol electoral, odată la patru ani, Chomsky nu e niciodată mai prescriptiv. Iată câteva exemple din ceea ce spune Chomsky și cum o spune:

  • ianuarie 2016: într-un interviu pentru emisiunea Upfront de la Al Jazeera, Chomsky spunea în mod absolut va vota pentru Hillary Clinton, oricare alt candidat republican ar fi nominalizatși căsunt diferențe enorme între politicile democraților și cele ale republicanilor.

  • martie 2016: Chomsky spune Hillary Clinton ecam războinicășimult mai militantă decât democrații de centru”, dar că, dacă republicanii vor fi aleși, vor exista schimbări majore, care sunt îngrozitoare. Nu am văzut niciodată asemenea demenți în sistemul politic. De exemplu, răspunsul lui Ted Cruz la terorism e să bombardăm cu nemiluita pe toată lumea.”

  • mai 2016: Chomsky spune că ideile lui Donald Trump sunt „aproape o condamnare la moarte pentru specia umană” și le spune cititorilor dacă aș locui într-un stat unde nehotărâţii sunt majoritari, un stat important, și aş avea de ales între Clinton și Trump, aș vota împotriva lui Trump. Asta înseamnă să te ții de nas și să o votezi pe Clinton.”

Asta e retorica similară din alegerile anterioare, în timpul cărora Chomsky a spusce putea fi mai rău nu s-a întâmplat, și ar fi putut să se întâmple… Adică… sunt totuși niște diferențe; nu e un impact zero, înțelegeți.” Anul ăsta,aproape o condamnare la moarte pentru specia umanăe un limbaj extraordinar de puternic, venind din partea unui profesor și mulți cititori ai lui Chomsky îi vor urma probabil sfatul în ziua votului. Chomsky are într-adevăr dreptate că încălzirea globală va ucide majoritatea vieţuitoarelor de pe pământ în câteva generații. Face profeţia că încălzirea globală e un motiv urgent pentru a ne duce în noiembrie să o votăm pe Hillary Clinton, dar nimeni nu știe cum un mandat al lui Clinton va duce la un climat mai stabil. Chomsky spune că Donald Trump e mult prea susținut și apropiat de pozițiile celor care neagă încălzirea globală, dar același lucru e adevărat și pentru Clinton, despre care Chomsky face concesia că emai militaristă” decât Obama și e candidatul preferat de Wall Street. Armata SUA e suflă din spate zoologiei ca unul dintre cei mai mari poluatori, iar un servitor al marilor afaceri nu va reprezenta niciodată o amenințare serioasă pentru continuarea operaţiunilor capitalismului. Aşadar, alegătorii sunt lăsați să vadă doar nişte diferențe de nuanțe: Trump se afişează public cu oameni care spun că încălzirea globală nu există, în timp ce Clinton admite că aceasta există, dar nu va face nimic împotriva ei. Nu e nici o diferență practică între aceste două poziții orice capitalist ar putea fi foarte bine considerat un negaționist al încălzirii globale. Ca multe alte motive urgențe pe care le oferă Chomsky, asta e o schimbare mică și superficială pe care profesorul o umflă pentru a o putea prezenta propaganstic ca o chestiune de viață și de moarte, folosind perdele de fum și iluzii optice.

O mare parte din media hiperventilează că rolul lui Trump și al republicanilor e să abată atenția de la faptul că democrații de la putere fac exact același lucru pe care-l vor şi ei. Trump îi îngrozește pe liberali și îi excită pe mulți susținători de-ai săi, cerând deportarea a 11 milioane de latino, între timp Barack Obama a deportat mai mulți latino decât toți președinții din secolul 20 la un loc. Trump cere asasinarea familiilor celor acuzați de terorism, Obama chiar face asta. Chomsky face același serviciu pentru Clinton acum. El diminuează poziţia lui Clinton o descrie ca fiind cam războinicăși mai militaristă decât democrații centriști”—un exemplu care minimalizează modul de a descrie pe unul dintre cei mai războinici oameni din politica americană, și, prin extensie, din lume. Numind-o pe Clinton “came mai degrabă o albire a unui politician al cărui trecut e în mod fundamental neoconservator, și care de altfel e candidatul preferat al neoconservatorilor. Clinton nu e doar “mai militaristă decât democrații de centru,” probabil e mai militaristă și decât mulț republicani de dreapta. Dacă cineva vrea să arate că un anumit candidat reprezintă „o condamnare la moarte pentru omenire”, Clinton e un candidat care se califică mai bine aici doar dacă ne uităm la militarismul ei. Dat fiind trecutul îndelung al lui Clinton și actuala retorică de campanie, un argument solid poate fi susţinut Clinton ar putea fi candidatul care prezintă cel mai mare risc de a declanşa un război nuclear. Așa că, atunci când Chomsky spune să votăm pentru Clinton pentru că Ted Cruz şi Trump vor bombarda pe toată lumea şi pentru că politica lor externă e cretină, trebuie înțeles ca el susţine altceva decât un argument factual.

Constanta susţinere a faptului că democraţii sunt mereu plini de bune intenţii, indiferent de dovezi, e un lucru pe care Chomsky îl face chiar foarte desde exemplu, speculează că senatorul Elizabeth Warren susține Israelul pentru că probabil nu știe nimic legat de Orientul Mijlociu”. Însă, Chomsky extinde aceste grații bune și politicii interne chiar a Statelor Unite. Chomsky e bine cunoscut ca un critic nemilos al politicii externe a SUA, și a mers până acolo încât a observat că, dacă standardul de la Nuremberg ar fi aplicat în mod corect, atunci fiecare președinte american post-război ar fi trebuit să fie spânzurat.

Chomsky va descrie nenumăratele orori, dar concluziile sale din ultimii ani, în general, sunt ceva în genul acesta. Încercând să le spună americanilor că alegerile din

2016 reprezintă riscul unui dezastru total”, Chomsky susţine:

Cu toate defectele sale, America e încă o societate liberă și deschisă, prin standarde comparative. Alegerile contează, cu siguranță. În opinia mea, ar fi un dezastru total pentru țară şi pentru lume și pentru generațiile viitoare, dacă orice candidat republican ar fi să ajungă la Casa Albă și dacă ar controla Congresul. Analizarea chestiunilor foarte importante pe care le-am arătat anterior e suficientă pentru a ajunge la concluzia aceasta, și asta nu e tot. Din aceste motive, ca cele pe care le-am arătat anterior, democrația americană, întotdeauna limitată, s-a îndreptat substanțial către o plutocrație. Dar aceste tendințe nu sunt bătute în piatră. Ne bucurăm de o moștenire neobișnuită a libertății și drepturilor care ne-a fost lăsată de predecesorii care nu au capitulat, adesea în condiții mai dure decât cele cu care ne confrutăm noi azi. Și asta oferă oportunități ample pentru o muncă de care e foarte mare nevoie, în activismul direct și în presiuni exercitate pentru a susține alegeri politice semnificative, în construirea unor organizații ale comunităților viabile și eficiente, în revitalizarea mișcării muncitorilor, iar, în arena politică, de la consiliile directoare ale școlilor până la cele legislative ale statelor și mult mai multe.”

Asta e ceva chiar tipic. Tarzie numeşte asta modul persistent în care Chomsky albirea represiunea internă din SUA”, și nu există un mod mai corect de a o descrie. Când a numit represiunea din SUA de nedetectat”, prin comparație cu restul lumii, Chomsky a făcut să dispară, de dragul retoricii, două milioane de oameni care putrezesc în închisorile din SUA”. În altă parte, Chomsky susține că numărul de disidenți care sunt suprimaţi e aproape universal, fie că sunt în închisoare… dacă e vorba de America Latină, se aleg cu creierele spulberate. În Statele Unite, ei sunt marginalizați în diferite moduri. Statele Unite sunt o țară liberă… Există mai multă protecție pentru libertatea de exprimare decât în Anglia… Dar esențial ei nu pot obține slujbe, sunt marginalizați, sunt demonizați. Tot felul de lucruri li se întâmplă, dar asta nu e chiar pedepsire, sincer, dar e real”. Tarzie scrie că:

În primul rând, a fi demonizat și a ţi se nega total posibilitatea de a supravieţui înseamnă de fapt chiar o foarte mare pedeapsire, dacă stadardul la care te raportezi e „că nu trebuie să fii persectutat, şi nu „că nu eşti asasinat”. Dar represiunea disidenților din SUA nu se opreşte la marginalizarea extremă. E dincolo de scopul pe care-l avem aici să-i enumerăm pe toți disidenții din SUA a căror persecutare depășește bagatele ca ostracizarea și ruina financiară, mai ales dacă nu ne limităm la o anumită perioadă, dar următoarele sunt suficiente pentru a demonstra ce spunem:

  • Ali al-Timimi, un cleric musulman din Virginia, condamnat la închisoare pe viață pentru că le-a cerut credincioșior să lupte pentru talibani după 9/11.

  • Anwar al-Awlaki, executat fără proces pentru că a opus rezistență violentă SUA. Fiul său de 16 ani a fost asasinat după câteva săptămâni fără nici o justificare oficială.

  • Samir Khan, executat fără proces pentru că scria o revistă care a fost acuzată de legături cu al-Qaeda.

  • Tarek Mehanna, condamnat la 17 ani de închisoare pentru că a tradus public documente pro-jidad și le-a postat online.

  • Chelsea Manning, condamnată la închisoare, de mai bine de trei ani fără proces și supusă la condiții brutale. A primit o sentință de 35 de ani pentru că a făcut publice documente ale departamentului de stat car edovedesc crime de război-year sentence for leaking military and State Department documents. (Recent a încercat să se sinucidă în celulă).

  • John Kiriakou, fost ofițer CIA, condamnat la 2 ani și jumătate de închisoare pentru că a dezvăluit presei documente clasificate și a dezvăluit publicului faptul că SUA tortura prizonieri, prin metoda de tortură „simularea înecului”.

Orice considerație a nivelului de libertate” din societatea din SUA trebuie să ia în considerare și factorul de hărțuire, raziile și capcanele, stigmatizarea, folosite împotriva musulmanilor, anarhiștilor, activiștilor hackeri, ecologiștilor militanți și activiștilor pentru drepturile animalelor; brutalitatea și arestările de rutină dezlănțuite de o poliție militarizată împotriva protestatarilor pașnici; încarcerarea în masă a afro-americanilor și a altor comunități marginalizate care este, printre altele, o măsură preventivă împotriva mobilizării politice. Chomsky e conștient de aceste realităţi specifice, și, din acest motiv, evaluarea sa general pozitivă a libertăţilor din SUA e, chiar şi doar la o primă privire, extrem de bizară”.

Într-o postare ulterioară, Tarzie publică unul dintre video-urile lui Chomsky care demonstrează că printre multele servicii pe care Chomsky le face puterii e acela de a colora în roz opresiunea din partea statului în SUA. În video, Chomsky răspunde la întrebarea perenă Ce putem face?’ fără a face sugestii concrete pentru angajare politică, ci prezentând o evaluare roză despre cât de greu ar fi devenit petru stat să-i persecute pe disidenți. Cred că e o temere excesivă în rândul grupurilor de activiști privind represiunea din partea statului’, anunță el la un moment dat în tributul elogios pe care îl aduce libertății politice americane.” Chomsky ignoră miile de exemple de represiune domesticăanunțând cu entuziasm că şansele oricui de a participa şi de a fi activ politic sunt aproape nelimitateşi îi critică pe camarazii pesimişti pentru

paranoia lor privind lagărele de concentrare’. ‘Statul ar putea încerca să te reprime,’ spune el, ‘dar nu poate face prea multe.’”

Scriitorul de literatură fantastică, Robin Hobb, a spus că, dacă un autor vrea să-l facă pe cititor să creadă ce pot face și ce nu pot face dragonii în lumea de ficțiune, scriitorul trebuie să descrie cu acuratețe ce pot face caii și ce nu pot face ei în lumea reală. Pentru a face fantezia convingătoare, autorul trebuie să țină cont de elementele reale cu cât mai convingător sunt descrise aceste elemente reale, cu atât mai mult ele acordă autenticitate fanteziei. La acest mod recurge Chomsky în criticile pe care le aduce politicii externe a SUA versus politica internă din SUA. Cititorii săi sunt obișnuiți cu un Chomsky care e cel mai lucid și incisiv critic al politicii externe americane și al mass media. Asta îi acordă o credibilitate de care el are nevoie pentru a picta o halucinantă, a-istorică și senină imagine represiunii politice interne, îi permite să-i albească în mod convingător pe politicienii democrați și să învârtă mereu dilematic teiul de aur din ceaunul alegerilor plutocrate.

Realitatea e că politicienii democraţi şi personalităţile publice liberale nu sunt în nici un caz relele cele mai mici. Chomsky și alții care vând înșelătoria electorală au dreptate că există diferențe între cele două partide. Sunt diferențe cruciale, atât în ton, cât și în modul în care ele le vând alegătorilor agenda claselor conducătoare. Mulți votanți ai Partidului Democrat ar putea fi îngroziți, pe bună dreptate, de realitățile capitalismului și colonialismului colonizatorilor, așa că, pentru ei, e nevoie de o retorică fundamental diferită decât cea xenofobă pe faţă de care e nevoie pentru alegătorii republicani. Însă, de-a lungul istoriei, partidele centriste au fost capabile să promoveze o agendă pe care extrema dreaptă nu are cum s-o susțină în mod credibil. Potivit cărţii lui „Black Against Empire” Joshua Bloom și Waldo E. Martin, Jr., o istorie a Partidului Panterele Negre (Black Panther Party): Dreapta fundamentalistă nu a fost cea mai mare amenințare pentru acest partid. Mai degrabă, concesiile pentru negri și oponențții războiului au restabilit credibilitatea liberalismului în fața alegătorilor lor cheie… Când Partidul Democrat a început să lupte pentru a pune capăt războiului, administrația Nixon a dat renunţat la recrutarea obligatorie pentru armată și a creat programele de acțiune afirmativă, Statele Unite au normalizat relațiile cu guvernele revoluționare din străinătate, iar reprezentarea electorală a negrilor s-a mărit ca un balon, partidul a fost obligat să lucreze din greu pentru a menține sprijinul aliaților electorali.” (pp. 393-4).

În Statele Unite, Partidul Democrat s-a dovedit a fi, istoric, nu doar cel mai eficient în cooptarea mișcărilor sociale, dar, în multe cazuri, în susţinerea şi promovarea agendei capitalului, în detrimentul oamenilor. Asta l-a făcut pe Glen Ford— un alt socialist a cărui analiză e mult mai bună decât a lui Chomsky, ceea ce-l condamnă la obscuritate să respingă ideea că Barack Obama și democrații sunt un rău „mai mic”. Dimpotrivă, Glen Ford i-a numit pe aceştia un rău mai eficient.

În opoziţie cu imaginea roză pe care o construieşte Chomsky politicienilor democrați, Ford își susține afirmația cu fapte solide:

Obama a fost mai eficient în a face rău, decât Bush în sensul de a proteja citatedelele puterii corporatiste și de a susține agenda imperială. A pus și puterea Wall Street și puterea imperială a SUA pe noi linii, mult mai agresive pentru că de-asta a fost angajat. Asta a fost întotdeauna așteptarea pe care Wall Street a avut-o de la Obama, și asta a fost promisiunea pe care el a făcut-o Wall Street. De aceea i-au dat mult mai mulți bani în 2008 decât lui John McCain. Cumpărau „acțiuni Obama” pe piața electorală politică – și s-au comportat ca niște bandiți. Obama a fost omul bancherilor în cursa pentru obținerea nominalizării Partidului Democrat. Dintre ultimii trei finaliști în 2008, Obama a fost cel care s-a opus oricărui moratoriu împotriva puterii băncilor de a-i lăsa pe oameni fără case. (Piaţa) să-și urmeze cursul, a spus candidatul Obama. Și s-a ținut de cuvânt, a lăsat băncile să confiște casele și piața să-și urmeze cursul catastrofic.

După doar câteva luni, când a urmat colapsul iar capitalul financiar se dezintegra, cine a salvat Wall Street? Nu a fost George Bush. Bush a încercat, dar deja era epuizat, nu mai era eficient. Nu a fost John McCain. Ăsta era în comă, părea plin de lipici, total ineficient. Luni propunerea lui Bush de a acorda subvenţii publice băncilor a fost respinsă. Vineri, Obama convinsese deja destui democrați, care se opuneau, să dea înapoi iar ajutorul pentru bănci a fost adoptat, ceea ce a creat o conductă permanentă prin care zeci de trilioane de dolari (publici) au curs direct în conturile Wall Street via Federal Reserve. Iar Obama nici nu fusese încă ales.

Obama a scos Social Security (drepturile sociale) și Medicaid (asigurările publice de sănătate) și toate drepturile sociale la mezat, la mijlocul lui ianuarie. Republicanii suferiseră o înfrângere răsunătoare. Nimeni nu a făcut presiuni asupra lui Obama din partea dreptei să facă aşa ceva. Când dreapta căzuse în cap, Obama a fost cel care s-a ridicat şi i-a susţinut cauza. Nu a fost nici un diavol malefic care l-a forțat să pună toate drepturile sociale pe butucul de tăiere. EL singur a făcut asta. El a fost cel malefic – și nu a fost „cel mai mic rău”. A fost un rău eficient pentru că actuala fază a austerității a început în acea zi, în ianuarie 2009. Iar Obama nici nu depusese încă jurământul ca preşedinte.

Stephen Gowans aduce un argument similar în “Obama mai bun decât Bush? Da, dar pentru cine?”:

Obama e doar un executant al claselor conducătoare, dar chiar dacă e doar un pic mai bun decât un președinte republican, e totuși doar un pic mai bun...Şi un pic mai bun poate, așa cum a spus la un moment dat Noam Chomsky, să fie o diferență imensă. Presupun că așa e, dar depinde ce susţii. Dacă susţii ca pensiile publice să rămână măcar neatinse încă trei ani în loc de 1 an, diferențele mici nu prea contează. Dar e un punct în care ce susţii poate să fie ceva atât de puţin că poate să semene cu o capitulare de fapt. Mai mult, e îndoielnic că democrații sunt chiar un pic mai buni. Părerea stângii vine din credinţa că democrații și republicanii sunt diferiți doar în intensitatea cu care vor să facă concesii pentru clasa muncitoare și pentru a cumpăra pace socială. Democrații vor merge mai departe, ni se spune.

Dar e o altă părere, pe care liberalii, progresiștii și radicaliștii timizi o resping ca fiind de “ultra-stânga.” Aceasta spune că democraţii în mod fals sunt percepuţi a fi „partidul omului obişnuit” pentru că ei de fapt merg chiar mai departe în susținerea agendei ultra-bogaților – și chiar fac asta. Motivul e că, odată ce democraţii au ajuns la putere, omul obișnut se duce la culcare. Ultra-stânga sau nu, această părere e mai apropiată de fapte decât cea care îi vede pe democrați mai prietenoși față de omul obișnuit (chiar dacă doar pentru a servi scopurile clasei conducătoare), prin comparaţie cu republicanii.

Comentând în privința diferenței dintre guvernele laburist și conservator din Marea Britanie, sociologul radicalist Albert Szymanski a remarcat, la un moment dat, că laburiștii aplică același tip de politici economice conservatoare vis-a-vis de balansarea bugetului, reducând deficitul comercial și restricționând solicitările muncitorilor pentru creșteri salariale, la fel cum au făcut înaintea lor și guvernele conservatoare și liberale și la fel cum vor face acestea și după ei.Dardiferența principală între cele două tipuri de guverne a fost că un premier laburist era mai capabil să obțină acceptul din partea clasei muncitoaresă facă sacrificii care erau în beneficiul băncilor, investitorilor și corporațiilor. Cu alte cuvinte, dacă vrei să pacifici clasa muncitoare și stânga, în timp ce impui măsuri dure prin care promovezi interesele capitalului în detrimentul tuturor celorlalți, adu la putere un laburist sau democrat sau un guvern democrat (in Canada) NDP. Cu siguranță, sunt mult mai capabili să garanteze pacea socială dar numai pentru că votanții îşi fac iluzia că mingea se află în jumătatea lor de teren.”

Asta e realitatea din spatele așa-ziselor rele mai mici.” Americanii, în special, sunt supuși unui nesfârșit torent de minciuni, astfel că ei nu sunt expuși niciodată faptului că partidele liberale (aşa-zis de stânga) sunt mult mai eficiente în sărăcirea umanității prin virtutea faptului că se prezintă ca fiind de stânga (pentru a putea aplica politici de dreapta). Noam Chomsky se alătură restului presei centrale și oficiale și vinde fără nici o rușine aceste minciuni publicului. Însă, cei care îl citesc pe Michael Parenti se aleg cu un răsuflu binevenit. Într-o postare pe Facebook numită “Bernie și cu mine,” Parenti discută relația sa cu sentorul independent din Vermont:

Oamenii m-au întrebat ce cred despre campania lui Bernie Sanders. Bernie și cu mine am fost prieteni apropiați politic în Vermont la începutul anilor 1970. Am candidat împreună din partea unui al treilea partid (the Liberty Union Party). Eu am candidat pentru Camera Reprezentanților, iar bernie pentru Senatul SUAAm rămas prieten bun cu Bernie. L-am spijinit moral și financiar în campaniile în urma cărora a ajuns primarul din Burlington, şi apoi deputat în Camera Reprezentanţilor.

Dar în cele din urmă am rupt legăturile cu el din cauza poziției sale în privința războiului din Iugoslavia, “războiul umanitar”, așa cum Bill Clinton și oamenii săi din statul securității naționale l-au numit. La fel cum au făcut mulți liberali și troțkiști și unii anarhiști, Bernie a stat umăr la umăr de partea NATO și a CIA și a administrației de la Casa Albă condusă de Clinton în distrugerea Iugoslaviei: 78 de zile de bombardamente au înecat Serbia în uraniu, lăsând această ţară a cu cea mai mare rată de îmbolnăviri de cancer din Europa, au rupt Iugosalvia, una dintre cele mai bune social-democrații din Europa, deși nu fără neajunsurile sale serioase.

Azi, îi doresc toate cele bune lui Bernie. E un democrat, deși îşi spune socialist şi independent. Dar are poziții bune în privința drepturilor sociale, serviciilor pentru oameni și loveşte în bancherii-gangster.

Însă nu a spus nici un cuvânt despre politica sa externă. Presupun că aceasta nu s-a îmbunătățit. Cel mai probabil nu îl voi vota, probabil voi sprijini un candidat al unui al treilea partid care va duce o campanie lipsită de speranță la fel cum am dus și noi în Vermont cu mulți ani în urmă. —-MICHAEL PARENTI”

Sentimente similare sunt invariabil batjocorite de mulţi care se identifică în mod vag progresişti. Sunt repinse pentru că nu se ridică la puritatea ideologică, puse în fața plutonului de execuție sau a elitismului cercului de umaniști din Departamentul- Cafenele (alegeți-vă clișeul). “Existenţa principiilor pe care trebuie să le respecţi sau a acţiunilor e adesea confuză pentru liberalii care se imaginează socialişti”, scrie Kevin Dooley. Pentru cei care se opun asasinării în masă a civililor în beneficiul investitorilor străini, este inacceptabil, chiar de neconceput, chiar grotesc să voteze politicieni care au susţinut şi au indicat o continuă dorinţă de a face exact acest lucru.

Mulţi dintre liberalii-care-se-cred-radicalişti pur şi simplu nu au nici o obiecţie serioasă la asemenea lucruri şi îşi bat jod de cei care au, pentru că altfel ar trebui să-și admită propriile lor sentimente.

Prin poziția pe care o ia împotriva „celui mai mic rău” care ar fi reprezentat de democrați, Parenti dovedește că face parte din prima categorie, în timp ce Chomsky arată că face parte din a doua. Așa cum scrie Dooley:

În fața întregii presiuni reacționare, importanța menținerii principiilor socialiste nu poate fi subliniată îndeajuns. Motivul pentru care a pleda pentru „răul cel mai mic” trebuie să fie primit cu opozție foarte puternică e din cauza efectului toxic pe care îl are asupra abilității multor oameni de a respine spectacolul și de a vedea cum interesele lor de clasă sunt sabotate de oamenii care se prezintă ca aliați ai progresului. A ne preda unui democrat care ar semnaliza către intelectualii publici sau politici care constant își folosesc platformele pentru a sfătui înțelepciunea tactică a compromisului în loc de necesitatea urgentă a unei revoluții va continua să ne ducă exact unde suntem și azi. Cât mai repede îndepărtăm aceste influențe și începem să construim ceva care e bazat pe propriile noastre principii, cu atât mai bine.”

Descriere versus Prescriere

Dacă nu l-ați mai văzut și chiar dacă l-ați mai văzut, faceți-vă câteva minute să urmăriţi acest scurt clip în care Michael Parenti discută despre revoluția din Cuba; e dintr-o prelegere din 1986: [https://www.youtube.com/watch?v=npkeecCErQc]

(Traducerea clipului:

„Puteţi să vă uitaţi la orice ţară socialistă care există… Dacă nu vreţi să le numiţi socialiste, spuneţi-le cum vreţi, post-capitaliste, în fine. Nici nu-mi pasă. Spuneţi-le cămile. Nu contează, atâta timp cât ştiţi la ce ţări mă refer. Puteţi să vă uitaţi la oricare dintre aceste ţări şi le puteţi evalua în mai multe moduri. Un mod de evaluare e să comparaţi cu ce aveau înainte de socialism. Şi acest mijloc de comparaţie e foarte convingător. Asta face ca o ţară cum e Cuba, de exemplu, să fie atât de convingătoare.

Când am fost în Cuba, m-am dus într-o regiune muntoasă unde oamenii erau foarte săraci.

Şi l-am întrebat pe acest campesino (ţăran):

„Îţi place de Fidel?”

Iar el mi-a răspuns:

„Da, da, din toată inima”.

Şi-mi amintesc gestul pe care l-a făcut când a spus „din toată inima”.

„De ce?”, l-am întrebat.

Şi mi-a arătat o clinică, pe un deal. Vizitasem acea clinică. Şi mi-a spus: „Uite ce-i acolo! Înainte de Revoluţie, noi n-am văzut niciodată un doctor. Dacă cineva era foarte rău bolnav, era nevoie de 20 de oameni să-l care pe acel om, pentru că trebuie să mergi zi şi noapte. Şi dura 2 zile şi 2 nopţi să ajungem la spital. În primul rând, pentru că era foarte departe. Şi în al doilea rând, pentru că nu puteai merge direct spre spital: nu aveai voie să păşeşti pe moşia (capitalistului). Latifundiarul te-ar fi ucis. Trebuia să o ocoleşti. Şi de multe ori până ajungeam la spital, persoana murea pe drum. Acum avem clinica asta aici. Şi aici lucrează, cu program permanent, un doctor. Şi azi, când ajungi doctor în Cuba trebuie să lucrezi doi ani la ţară. Ăsta e angajamentul tău faţă de oameni. Avem şi un dentist care vine de două ori pe săptămână. Iar pentru boli mai grave, acum cel mai apropiat spital nu e la o distanţă mai mare de 20 de minute. Asta înseamnă libertate. Suntem mai liberi azi. Avem mai multă viaţă.”

Şi-am stat de vorbă şi cu un tip în Havana, care mi-a spus, „Voi vedeţi Havana ca pe un oraş părăginit şi vechi. Noi îl vedem ca pe un oraş curat. E adevărat, tencuiala mai cade de pe ziduri, dar azi nu vezi nici un copil cerşind pe străzi. Şi nu vezi nici o femeie exploatată în prostituţie. (Înainte de revoluţie) erau mereu prostituate pe străzi. Prostituţia era cea mai mare industrie a Cubei (capitaliste).” Şi azi, omul ăsta se duce la o şcoală de seară. Şi-mi spune: „Ştiu să citesc! Ştiu să citesc! Ai idee ce înseamnă să ştii să citeşti? Dar ştii ce înseamnă să nu poţi să citeşti?”

Îmi amintesc când i-am dat tatălui meu cartea pe care o scrisesem. I-am dedicat tatei o carte de-a mea, „Puterea şi cei fără de putere”. Am scris, „Pentru tatăl meu, cu dragoste”. I-am dat cartea. O deschide. A mers la şcoală doar până în clasa a 7-a. Era fiul unui imigrant, din clasa muncitoare,  din Italia. Şi deschide cartea, şi o răsfoieşte şi îi apar lacrimi în ochi. Eu mi-am imaginat că lăcrima pentru că era atât de emoţionat că fiul său îi dedicase o carte. Dar nu de-asta plângea. Şi-a ridicat privirea din carte, m-a privit şi mi-a spus: „Dar eu nu pot citi asta, puştiule.” I-am răspuns: „Nu-i nimic, nici studenţii nu-s în stare s-o citească. Nu te stresa din cauza asta. Am scris-o pentru tine. E cartea ta. Şi nu trebuie s-o citeşti. E o carte complicată. O carte academică.” Şi el continua să spună: „Nu pot citi cartea asta…” Şi… înfrângerea… înfrângerea pe care o simţea acel om… Asta înseamnă analfabetismul. De-asta oamenii se bucură atât de mult că au programe de alfabetizare. De-asta în Nicaragua vedeţi oameni care merg pe stradă cu capul sus acum, cu mândrie, pentru prima dată. Înainte erau animale: Nu aveau voie să citească, nu aveau voie să înveţe să citească.

Comparaţi o ţară cu locul de unde a venit, cu toate imperfecţiunile ei. Cei care cer perfecţiune instantă sunt cei care în prima zi după Revoluţie se ridică şi încep să urle: „Dar fasciştii au libertăţi civile?” „Fasciştii vor avea voie să aibă ziarele lor şi programele lor la radio? Vor putea să-şi ţină toate moşiile?”

Pasiunea pe care liberalii o arată în prima zi după revoluţie e o pasiune pe care o simt pentru fascişti, pentru libertăţile şi drepturile civile ale acelor fascişti, care, înainte de revoluţie, aruncau oameni la gunoi, distrugeau oameni, masacrau oameni. Şi acum ei cer ca revoluţia să fie perfectă din prima zi, fără nici un defect. Ăsta nu e criteriul meu de analiză. Criteriul meu e ce se întâmplă cu acei oameni care nu ştiau să citească. Ce se întâmplă cu acei bebeluşi care nu aveau ce mânca şi care mureau de foame.

Din acest motiv sprijin Revoluţia (n.t.: istoric, revoluţiile sunt socialiste, comuniste, în nici un caz capitaliste. Ce numesc capitaliştii „revoluţii”, în propaganda lor, în realitate sunt contra-revoluţii).

O să sprinin acea Revoluţie care hrăneşte copiii. Nu o susţin orbeşte, fără să ştiu ce susţin.)

Deși acest clip arată ce are Parenti are mai bun în el, e chiar ceva obişnuit pentru munca sa. Pe lângă faptul că e bine informat și argumentat, Parenti e pasional și inspiră. Urmărind acest clip mulți ar putea să simtă speranţă faţă de ce e capabilă omenirea atunci când ne unim și cerem ce ni se cuvine. Dacă acest segment are unele minusuri, e că nu poate să arate cât de glumeț poate fi Parenti. Conține și o prescriere clară: dacă oamenii vor să se bucure de vieți trăite în siguranță, bunăstare și demnitate, pot face ce-au făcut cubanezii în 1959—se pot organiza și pot lua forțele productive ale societății din mâinile claselor exploatatoare și conducătoare, și pot folosi acele forțe pentru binele celorlalți. Țineți minte acest clip.

Spre deosebire de Parenti, dar foarte mult la fel cum fac colegii săi cuprinși de angoase liberale, Noam Chomsky e cât se poate de vag, în cel mai bun caz, atunci când e vorba despre ce crede că trebuie făcut pentru a crea o societate progresivă. Dimpotrivă, e chiar cât se poate de clar în privinţa a ce NU ar trebui să facă nimeni vreodată. Desigur, Chomsky are două seturi de standarde: unul pentru Statele Unite și altul pentru restul lumii (și pentru America Latină pentru care Chomsky, la fel ca mulți progresiști, are o slăbiciune). În timp ce Chomsky îi ridică în slăvi pe cei din gherilele sandiniste pentru că au luptat împotriva unei dictaturi brutale, acea prescriere nu are nici un fel de greutate în afară de Nicaragua.

Chomsky prezintă socialismul ca fiind înrudit cu fascismul, de unde deduce că comunismul ar fi inacceptabil. Chomsky argumentează și împotriva multor forme de acțiune directă, cum a făcut în cazul hackerului care s-a sinucis, Aaron Swartz. Swartz s-a sinucis în urma unei campanii dusă de stat împotriva sa, și a unor acuzații susținute ca pedeapsă extremă, din cauză că Swartz a descărcat și a făcut publice pentru toată lumea documente JSTOR —o acțiune cu care Chomsky dă de pământ printre altele şi o consideră „furt”.

Sunt foarte multe distorsionări la care recurge Chomsky, potrivit lui Tarzie

După ce citim tot ce răspunde Chomsky, înţelegem de fapt ce a vrut să spună din primul moment în care a susţinut Swartz eun caz diferit.’ A vrut să spună că Swartz nu era un disident real. Era „un puști”, prins de spiritul anticolectiv al vremurilor, şi care dorea doar să facă ceva pentru el, era prea tânăr și prea egoist să-și dea seama că există doar un singur mod de a democratiza o instituție academică: să petreci o viață făcând petiții ca statul să acorde subvenții. Dacă ar fi fost un disident real, ar fi fost doar marginalizat și supus la pedepse nu prea mari, sincer’, în schimb a fost împins în faliment și la sinucidere de procurori răzbunători. Ce s-a întâmplat cu Swartz a fost o tragedie, un eveniment groaznic, dar nu a fost represiune. Statele Unite sunt o țară liberă.”

Lista de rezistență indezirabilă a lui Chomsky e mai lungă. Într-un interviu referitor la mișcarea împotriva războiului din Vietnam, Chomsky spunetrebuie să faci o distincție între două tipuri de tactici: ai putea să le numești tactici care te fac să te simți bine că ai făcut ceva și tactici care chiar fac ceva, ceva pentru altcineva. Păi știți mișcarea anti-război s-a dizolvat într-o mare măsură în tactici „să ne simțim bine”, care sunt dăunătoare.”

Chomsky împarte tacticile, în mod ostentativ, între cele care sunt eficiente și fac ceva bun în realitate și cele care sunt doar de spectacol și nefolositoare. Asta e o distincție rezonabilă, doar că vedem unde bate Chomsky: “De fapt, vietnamezii știau asta. Am vorbit cu ei. Ce doreau ei erau demonstrații liniștite, non-violente în care, știți, un grup de femei să stea în tăcere undeva și să țină bannere în mâini. Nu le-a plăcut cum a procedat mişcarea anti-război (din SUA). De exemplu, Weathermen… erau frustrați, erau plini de mânie, nimic nu le convenea. OK, ziceau „să ne ducem undeva și să sparem niște ferestre. Sau să ne ducem într-un bar pe 3rd Avenue și să le arătăm oamenilor că suntem autentici etc” … Deci o mare parte din ce-au făcut ei a fost auto-distructiv.” Chomsky șterge cu buretele cea mai mare parte a activismului anti-război, apelând la această bizară dihotomie între femeile care protestau în linişte versus cineva care se apucă să se bată într-un bar. Însă cea mare partea a agitației anti-război, cea care a speriat cel mai rău regimul SUA, a fost mult mai apropiată de prima decât de ultima. În Black Against Empire Joshua Bloom și Waldo E. Martin descriu aceste proteste:

Un sfert de milion de oameni au venit pe 15 aprilie 1967, pentru mobilizarea de primăvară împotriva războiului (din Vietnam), în New York și San Francisco—cele mai masive proteste anti-război din istoria Americii (de nord). Când [Stokely] Carmichael vorbea, cei din mulțime au început să strige Putere pentru negri (Black Power)!”

El a numit războiul “brutal și rasistși a cerut să înceteze recrutarea forțată a tinerilor. Mulți manifestanți au preluat sloganul SNCC: “Hell No, We Won’t Go! (La naiba, nu. Nu vom merge la război.)”

Unii protestatari au venit cu stegauri ale Frontului de Eliberare Națională a Vietnamului. În San Francisco, un contingent de naționaliști de culoare a condus marșul, purtând un banner pe care scria “Vietnam N.L.F. nu ne-a zis niciodată negrotei (Never Called Us Niggers).” [p. 130]

În urma rebeliunilor din ghetouri, din iulie, Comitetul pentru mobilizare națională pentru a pune capăt războiului din Vietnam (MOBE), o coaliție națională a organizațiilor pentru pace [și cea mai mare coaliție anti-război din SUA în acel moment], a anunțat la o conferință de presă că susținea rebeliunile din orașe și plănuia acțiuni pentru octombrie care „să obstrucționeze mașinăria de război”. MOBE a proclamat că era vorba de o singură luptă pentru auto-determinare pe care o susținem în Vietnam și în America celor de culoare.”

Un nou spirit a cuprins mișcarea anti-război. În acel octombrie, numărul ordinelor de recrutare care erau arse în public a crescut de 10 ori… Mii de recruți disidenți au luat cu asalt Pentagonul. Poliția militară și Garda națională a SUA au bătut demonstranții și i-au atacat cu gaze lacrimogene, reocupând teritoriul metru cu metru. Dintre protestatari, 647 au fost arestaţi și 47 spitalizați. A fost depăşită o limită. Acum studenții și activiștii anti-război nu mai erau doar niște americani care își exprimau părerile prin intermediul canalelor care le erau permise de strucrturile de la conducere. Acum, inspirați de mișcarea de eliberare a negrilor și încurajați de rebeliunile din ghetouri, mulți activiști anti-război s-au declarat revoluționari și au încercat să obțină auto-determinare prin rezistență fizică.” [p.133] 

O componentă a mișcării de rezistență față de imperialismul american în Indochina a fost revolta recruților de culoare, o răzmeriță care a avut loc în toată armata și printre veteranii de acasă, și care a inclus de acum infamele crime împotriva ofițerilor superiori de pe front.

Sunt doar câteva exemple care arată că faptele istorice demonstrează că cea mai eficientă rezistență a fost cea stridentă, gălăgioasă, și în forță, contra afirmației lui Chomsky, care susţine că ar fi contat oamenii pașnici și liniștiți care țineau bannere în mâini. Așa cum adesea e cazul când predică supunere, Chomsky nu se oboseşte să arate pe ce dovezi îşi bazează spusele. Cel mult poate susține că știe el care erau sentimentele vietnamezilor”— doar a vorbit „cu ei” la urma urmei.

Dacă acești vietnamezi au fost mai reali decât prietenul negru al lui Slavoj Žižek (n.t.: un intelectual rasist, fascist şi susţinător al imperialismului, care se dă „de stânga” pentru a parazita mişcările anticapitaliste şi anti-imperialiste), a rămas totuși un mister cine erau de fapt „ei”.

Și mai mare e misterul despre cum au putut “Vietnameziisă vadă un grup de femei care stăteau liniștite pe undevaca fiind pe cele mai indispensabile aliate din America în lupta antiimperialistă, şi cum nu i-au văzut deloc şi pe activiștii și disidenții care de fapt se aruncau fizic în luptă pentru a opri mașinăria de război. 

Afirmația lui Chomsky, pe care jurnalistul care-l intervieva o acceptă ca pe un fapt, este o foarte neîndemânatică inversiune a realității. Chomsky defineşte rezistența ca nonsens dăunător, ca fiind despre unii care voiau să se simtă bine că sunt opozanţi, şi converteşte o tactică ineficientă (ţinerea bannerelor în mâini) în ce nu a fost – un act curajos și decisiv pe care l-ar fi adorat vietnamezii.

Chiar anumite forme de acțiune non-violentă sunt dincolo de limitele a ceea ce e acceptabil pentru disidentul academic. Chomsky se opune unui boicot cultural al Israelului, parte din mişcarea Boycott, Divest, Sanction (BDS), care în sine e o componentă non-violentă internațională a luptei de eliberare a palestinienilor.

La fel cum nu sugerez să boicotăm universitatea Harvard și propria mea universitate, chiar dacă Satele Unite sunt implicate în acte îngrozitoare… ați putea foarte bine să boicotați Statele Unite”, adaugă academicianul. Această comparație, adesea spusă în apărarea colonizatorilor din Israel trădează o lipsă de cunoștințe rudimentare despre contururile mișcării de eliberare a palestinienilor, și al rolului pe care BDS îl joacă în această luptă (n.t.: BDS e susţinută de stânga din Israel care speră să-i impună un caracter anti-capitalist). Însă dacă o mișcare a indienilor americani, Aztlán, și republica din New Afrika ar fi dus o luptă de eliberare pe care străinii ar fi putut s-o ajute prin boicotarea instituțiilor americane, atunci analogia lui Chomsky chiar ar avea sens. Și chiar și aşa, Chomsky tot respinge această luptă non-violentă, ceea ce te face să te întrebi ce fel de aliat e el mai exact.

Cu siguranță stârneşte întrebări despre cât de mult știe dincolo de cifrele obișnuite pe care le spune la Democracy Now cu scopul de a face publicul să-şi frângă mâinile de durere.

Pentru cei care vor să înlocuiască regimul american cu ceva mai progresist, Chomsky în general e confortabil în a face ceea ce știe cel mai bine: împarte informaţii. Într-un interviu din 2006 cu Michael Hastings, corespondentul acum decedat îl întreabă pe Chomsky de ce mișcarea anti-război din anii 1960 a avut un succes mult mai mare decât mișcarea anti-război din zilele noastre.

Chomsky a răspunsCred că e exact invers. Statele unite au atacat Vietnamul în 1962. A durat 10 ani până când a apărut primul protest. Cu Irak e prima dată în sute de ani de istorie europeană și americană când un război a fost respins prin proteste masive, înainte să fie declanşat. În februarie 2003 au existat proteste uriaşe. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria Occidentului”. Aici e reflectată ideea lui Chomsky că “reacţiile populare” împiedică statul represiv să meargă prea departe. Discutând motivele optimismului său într-un interviu din 2001, Chomsky citează cum s-au schimbat percepțiile privind cucerirea Americilor. Academicianul explică că în cea mai mare parte a istoriei americane, percepția dominantă albise total cel mai șocant genocid comis împotriva indigenilor din Lumea nouă. Însă, “în anii 1960, asta s-a schimbat. Pentru prima dată în sute de ani de istorie a Americii, conștiința s-a schimbat semnificativ în privința asta. E destul de groaznic – nu vreau să spun că e o utopie dar pentru prima dată a existat o dorință de a recunoaște că ceva destul de oribil s-a întâmplat. Acestea sunt marile schimbări – e un motiv foarte mare să fii optimist”.

Lucrurile par să meargă și mai bine în departamentul privind puterea percepției publice”. La fel cum Chomsky susține că opinia publică ne face mai liberi decât oricând acasă, la fel face și în restul lumii. Într-un material cu bătaie foarte lungă de a-și promova noua carte, „Cine conduce lumea”, profesorul raportează că, pe măsură ce SUA își pierde controlul strâns asupra puterii, opinia publică mondială a devenit o a doua superputere,” care e capabilă să constrângă cele mai rele impulsuri ale unor bărbați ca Dick Cheney și Donald Rumsfeld.”

Asta e o gură de aer proaspăt pentru cititorii care sunt aduși la disperare de enunţurile contemporane cum ar fi: „Lumea pe care o creăm pentru nepoții noștri e sinistră”, și percepția sa corectă că încălzirea globală amenință să extermine cea mai mare parte a vieții de pe pământ.

Evaluarea pe care Chomsky o face mișcării anti-război din 2003 pare foarte însorită în retrospectivă, pentru că a fost formată în vasta majoritate din protestatari liberali care se opuneau ca un anumit texan și hăndrălăilor săi neoconservatori care doreau să declanșeze războiul. Azi protestele se termină direct cu arestări și sunt susţinute ca branduri de spectacol fără nici o sfidare reală.

Transformarea de conștiință” pe care Chomsky o vedea prinzând rădăcini în anii ‘60 și ‘70 nu a avut nici un efect asupra condiției materiale a americanilor indieni, nici nu a dus la eliberarea sau la reînvierea activiștilor care au căzut victime ale COINTELPRO, iar azi rezervația de indieni de la Pine Ridge are cel mai scăzut nivel de trai din toată emisfera vestică, după Haiti. Așa că, în ciuda optimismului lui Chomsky, acestea nu par deloc niște schimbări substanţiale, de masă; de fapt dovezile sugerează că aceste schimbări sunt cu totul superficiale. La fel cum profesorul poate emite o acuzaţie fără drept de apel asupra sistemului american și poate descrie lucrurile ca fiind mai libere și mai democratice decât oricând, la fel poate avea o viziune sinistră, aproape apocaliptică a viitorului pe care influenţele mișcărilor vag populare l-ar face să fie roz. În analiza golită de clasă pe care o are Chomsky asupra lumii, faptul că imperiul militar american este contestat de puteri regionale e echivalent cu o victorie pentru o umanitate mai largă. Pe parcursul cărții sale “Who Rules the World?”, Chomsky enumeră o mulțime de titluri de ziare care sunt familiare cititorilor obișnuiți: războiul de independență american, ascensiunea Chinei, revoluția portocalie din Ucraina, războiul împotriva terorii, Doctrina Monroe, Cuba, TPP, NATO, 9/11 etc. Toate astea par foarte pline de substanță, dar în nici un moment Chomsky nu explică cum oricare dintre aceste evenimente demonstrează o victorie pentru noi ceilalţi. Titlul întreabă cine conduce lumea “Who rules the world? America nu mai e răspunsul evident”, iar cititorul e lăsat cu un amestec de evenimente istorice și cu un sentiment vag că ar fi aflat ceva. 

Prin contrast, Michael Parenti nu are asemenea iluzii confortabile, lipsite de orice fundament. Ca cineva care percepe în mod corect cauza pentru libertatea umană în termeni de clasă, Parenti vede că imperiul o duce chiar foarte bine. Imperiul marchează victorie după victorie.Distrugerea statelor intransigente, prezența fasciștilor susținuți de oligarhii americani din Ucraina până în India, dominația forțelor neoliberale și neoconservatoare în toate puterile din ţările NATO, forțele contrarevoluționare dezlănțuite împotriva fragilelor social-democrații din America Latină acestea sunt victorii pentru imperiu, pentru că scopul sau rolul funcționării statului în imperiu este să promoveze interesele imperiului, iar acele interese sunt: pământul, muncitorii, resursele naturale, resursele umane și organizația socială a culturii. Piețele din fiecare ţară ar trebui să fie parte sau cel puțin în orbita acestui stat giantic imperial care e SUA”. Acesta e scopul urmărit, indiferent de neplăcerile de moment care îl înduioșează pe Chomsky. Iar SUA nu e în nici un caz o ţară care să tolereze vreo contestare. Așa cum @Cordeliers arată: o Noul buget al Pentagonului arată că SUA a abandonat reechilibrarea strategicăși că intenționează să-şi impună dominația direct, mai brutal, pe fronturi multiple. Nu mai merge cu redistribuirea valorilor și să ne bazăm pe intermediari. Imperialismul SUA va ataca frontal de-acum pentru a distruge total”.

Să revenim la clipul cu Parenti de mai sus și să îl punem în contrast cu comentariile tipice din partea lui Noam Chomsky. Dacă doriți, puteţi urmări acest video de la o apariție din 2014 de la Democracy Now, unde se discută despre Gaza:

[https://www.youtube.com/watch?time_continue=54&v=6BX0MOmDM8I]

Acest clip în mod esențial este tot ceea ce comentariile lui Parenti nu sunt. Nu e nici pasional, nici inspirant. Este chiar lung, continuă pentru câteva minute repetitive unde o recapitulare pe scurt ar fi de ajuns. Comentariile lui Chomsky conțin multe informații, prezentate ca o succesiune de lucruri sinistre. Tarzie l-a poreclit memorabil pe Chomsky “negustorul de ororipentru acest tip de enumerare a ororilor. Îmi amintește de o glumă de la Futurama, când profesorul răspunde la un telefon care ia o întorsătură sinistră și amuzantă:O ce groaznic. A murit cel puțin fără dureri? În bucăți, zici? Of, și cum rezistă soția? În bucăți, zici?”

Nu e nici un efort de a oferi o soluție, doar și mai multe căderi în banal. Pe când comentariile lui Parenti inspiră și oferă o cale clară de acţiune, cele ale lui Chomsky oferă doar o caligrafie de mână. Singurul lucru în urma ascultării lui Chomsky pe care-l poate face un ascultător e să simtă groaznic despre starea lucrurilor din lume – și poate să deschidă o nouă pagină de internet sau să se ducă să tragă un pui de somn. 

Cu aceste două tipuri de discursuri aflate în contrast violent, e necesar să descindem pentru moment în canalul criticii de stil. Acest tip de analiză e singura făcută în silă, din moment ce critica de stil e de obicei lipsită de orice substanță privind conţinutul politicii, așa cum adesea e cazul cu modul critica asupra lui Chomsky care vine din partea dreptei. Însă, e necesar să discutăm stilul lui Chomsky pentru că la el mijlocul de comunicare înseamnă foarte mult mesajul. Pentru consumatorii progesiști de media, Chomsky e în contrast izbitor cu ofertele tipice, banale ale Faux Snooze și ale noilor giganți corporatiști.

Există un spectru, cu lumini puternice și grafică sexi la un capăt și discurs plin de substanță, metodic, la alt capăt. Un segment din decembrie 2006 al Daily Show ilustrează această idee. Corespondentul Samantha Bee se întâlnește cu crainicii noului canal în engleză Al Jazeera, și le oferă ponturi despre cum să-și facă televiziunea mai seducătoare. Recomandându-le să adopte certurile cu urlete ca coloană sonoră insipidă, să prezinte ştiri despre celebrităţi, tactici cinice de a-i speria pe oameni și declarații de afecțiune pentru popor, Bee le transmite mesajul că acestea sunt lucrurle care marchează știrea ca fiind neserioasăpentru tipul de oameni care se uită la The Daily Show. Chomsky prezintă celălalt capăt al spectrului. Faptul că vorbește molcom și lipsit de pasiune, în timp ce oferă un râu de informații este o dovadă că vorbeşte pe bune, e serios, în același mod în care o cameră care tremură într-un film imită stilul realist-verité.

Chomsky însuși aprobă această percepție. Întrebat de un jurnalist dacă se consideră vreodată ca un fel de predicator, Chomsky a răspus: “Nu, oamenii spunUite, nu e un mare orator,’ și mie -mi convine asta. Dacă aș ști cum s-o fac, tot nu aş fi un bun orator. Nu-mi plac vorbitorii buni. Cred că sunt oameni periculoși. Pentru că nu ar trebui să convingi oamenii prin forța retoricii tale. Ar trebui să-i faci să se gândească astfel încât să-și dea seama ce vor să facă. Cel mai bun mod în care poți face asta, pe care mi-l pot imagina, e să spui De ce nu te gândești la aceste chestiuni?’ Calm, fără să țipi. ‘Gândește-te la aceste chestiuni. Dă-ți seama singur care e cea mai bună cale de a le rezolva.’”

Chomsky crede că vorbitorii care inspiră sunt ca șerpii în costume care vând petrol și care încearcă să cumpere un set de legi groaznice.

Aici, Chomsky seamănă foarte mult cu părinții fondatori ai abominabilei democrații americane care se temeau de masele animate de pasiune și care au încercat să conducă imperiul prin apelul la raţiunea rece.

Asta e partea din serviciul oferit imperiului de Chomsky care-i asigură o asemenea platformă influentă de comunicare. Așa cum explică Tarzie, “Celebritatea lui Chomsky marchează un punct de cotitură sau o inovație în contrângerea, limitarea sau modelarea disidenței din partea calsei de mijloc, prin comodificarea repulsiei și reconfigurarea caligrafiei (esteticii) ca rezistență.

Chomsky şi-a primit toiagul de mare înţelept, când generațiile anterioare de radicaliști au fost toți asasinați, aruncați în închisori, intimidați sau cooptați. Mulți dintre acești activiști erau fără rușine socialiști și erau dedicați cauzei lor, din moment ce nu aveau de ales. Vorbeau la megafoane, pledau pentru căi clare pentru o lume mai bună, și au ajuns proeminenți odată cu ascensiunea mișcărilor de masă. Chomsky a fost ridicat în slăvi ca reprezentând o generaţie nouă de critici proeminenţi ai mass media. Acești critici au ajuns să devină influenţi în jurnalism sau academii, au investit mult mai puțin în scimbare radicală și la fel ca Chomsky sunt copleșitor de bogați, albi și bărbați.

În loc de acţiune, ei au oferit informații chiar dacă mai mult știri, rapoarte clasificate sau rapoarte oficiale. Azi, așa cum a spus și Tarzie, stânga permisibilă (capitalistă) arată mai mult ca un cult dedicat perpetuării dezvăluirii de informații. Noile generații seamănă mai mult cu ceea ce Tarzie numeștecopilul mutant al iubirii dintre liberalism și libertarianism”, cu iubirea liberală pentru puterea militară americană ca o forță de civilizare și cu iubirea libertariană pentru soluțiile sectorului privat. 

Prin comentariile sale despre cum știa el ce doreau “Vietnamezii,” Chomsky chiar i-a anticipat pe … beligeranţii libertarieni („an”capşi) de la Departamentul de Stat, care susțin că:

1) îi cunosc pe sirieni;

2) prietenii lor sirieni vor ca SUA să atace Siria;

deci

3) în mod plauzibil, ei pot susţine că vorbesc în numele sirienilor când cer schimbarea de regim impusă din afară în Siria.

Actuala stângă (fie că e numită stânga celebrităților, sau pseudo-stânga sau orice altceva) e din ce în ce mai departe de ceea ce e un coşmar pentru clasa conducătoare: socialismul.

Aici, Chomsky a fost un inovator. Am arătat deja cum analiza lui Chomsky e bazată pe națiune și nu pe clasă, dar merită să insistăm. Într-un eseu tipic, Chomsky promite să expună motivele reale din spatele acțiunilor SUA. Care sunt motivele reale ale americanilor se discută rareori, și trebuie să te uiți la un documentar și la documentele istorice ca să le dezgropi”, dar el vrea să le ofere în mod chinuitor: “Care sunt motivele SUA? La un nivel foarte general, dovezile par să-mi arate că nu s-au schimbat prea mult de la studiile de planificare la nivel înalt din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial”, când SUA și-a consolidat poziția de super-putere și a decis s-o mențină. Deci, sistemul american a fost instituit după al doilea război mondial și s-a perpetuat pe sine de atunci pentru a-şi menţine hegemonia. Dar de ce? După câteva sute de cuvinte, Chomsky spune SUA a vrut să obţină (prin invadarea Irakului), condiţii care să garanteze accesul infinit (la resurse) și privilegii pentru investitorii americani pe care irakienii erau obligaţi să le respecte”. Ulterior, menționează rezervele de hidrocarburi”. Pentru a sumariza, într-un interviu care ar avea scopul de a expune adevărul din spatele motivelor SUA, Chomsky doar aruncă ici-colo niște mențiuni aruncate despre foamea rapace economică a clasei conducătoare. Chomsky adesea se referă la principiul mafiei”, ca la teoria care stă la baza hegemoniei globale a SUA, iar asta la o primă vedere pare o analiză lucidă. Însă, modul în care el o folosește are o calitate tautologică care înlătură clasa conducătoare din raza vizuală (aceste cuvinte, clasa conducătoare sunt extrem de rar folosite de către Chomsky): SUA nu tolerează nici o opoziție pentru că e hegemonică, SUA e hegemonică pentru că nu tolerează nici o opoziție.

În timp ce va face referiri la interesele de afaceri”, acestea sunt rareori puse în legătură de cauzalitate cu restul informației pe care o prezintă Chomsky. Când îl citești pe Chomsky, puterea SUA pare ca un dinam, care a fost pus în mișcare și continuă să existe prin inerţie.

Că politica externă americană e structurată în așa fel încât să acorde intenționat beneficii super-bogaților este o preocupare principală în comentariile marxiste – cum e cazul lui Parenti -, în timp ce e în cel mai bun baz marginală în cazul lui Chomsky. Ultima carte a lui Chomsky, Cine conduce lumea?”, pare să ofere aceeași analiză articulată foarte retoric, dar lipsită de orice analiză de clasă. Dacă un articol intitulat „Cine conduce lumea” răspunde cu oricare altă întrebare decât „clasa conducătoare”, atunci cititorul e lăsat cu buza umflată.

Chomsky dă nişte lovituri împotriva programelor neoliberale din ultima generație care au dus la concentrarea de avuție și de putere în mult mai puține mâini, în timp ce au subminat democrația funcțională,” și nu spune nimic altceva folositor sau nou.

Într-un interviu despre Manufacturing Consent”, David Barsamian îl întreabă pe celebrul academician:

Antonio Gramsci, care a ajutat la popularizarea termenului “hegemonie,” a scris în 1925: “Un principal obstacol la schimbare este reproducerea de către forțele dominante a elementelor ideologiei hegemonice. Este o sarcină importantă și urgentă să dezvoltăm interpretări alternative ale realității.Cum dezvoltă cineva interpretări altenative ale realității,” așa cum sugerează Gramsci?

Noam Chomsky: Îl respect pe Gramsci foarte mult, dar cred că e posibil să parafrazăm acel comentariu, și anume, prin a spune „Nu trebuie decât să spuneți adevărul.” În loc să repetăm fanatismul ideologic, distrugeți-l, dezmembrați-l, încercați să găsiți adevărul și să spuneți adevărul. Spune acesta ceva diferit? E ceva pe care-l poate face oricare dintre noi. Țineți minte, intelectualii internalizează concepția că trebuie să facă lucrurile să pară foarte complicate, altfel la ce mai e nevoie de ei? Dar merită să vă întrebați cât din realitate e într-adevăr atât de complicată. Gramsci e o persoană foarte admirabilă, dar luați acea declarație și încercați să o traduceți în engleza simplă. E complicat să înțelegem sau să știm cum să acționăm?”

Toate informațiile de care e nevoie pentru a dărâma actualul sistem sunt deja de 1000 de ori disponibile: oamenii au nevoie de ele într-o formă sintetizată și au nevoie de o soluție. Au nevoie de ceea ce a numit Gramsci “interpretări alternative ale realității”. Cum e un comentator marxist superior lui Chomsky în orice mod care poate fi conceput, Michael Parenti oferă o asemenea alternativă la starea de lucruri actuală.

Prin contrast, Chomsky vede aceleași condiții pe care le vede și Parenti, și îi duce pe ceilalți departe de soluțiile care de fapt ar putea amenința să schimbe sistemul prea mult.

Cum arată Tarzie, “Chomsky a primit o largă platformă de exprimare pentru că el e folositor în a oferi o analiză marxistă lipsită de o soluție marxistă”. Chomsky arată cât se poate de clar că o analiză lucidă fără o soluție fermă socialistă nu îi sperie pe cei din clasele conducătoare nici măcar cât pișcătura unui purice. Dacă omenirea vrea să omoare capitalismul înainte ca capitalismul să omoare omenirea, e timpul să ne dăm seama de asta și nu o pierdem din perspectivă.

Lecturi recomandate :

Michael Parenti: Left Anticommunism—the Unkindest Cut: 

Tarzie: Passing Noam On My Way Out, Part 1: despre modul consistent în care Chomsky muşamalizează represiunea domestică din SUA

Passing Noam On My Way Out, Part 2: aici sunt arătate insultele pe care Chomsky le aduce post-mortem lui Aaron Schwartz, şi cum acestea fac parte din încercările de muşamaliyare a represiunii din SUA. 

White Supremacy and Magic Paper: (Part 3: Magic Paper Theory)

Chomsky’s Insistent Whitewashing of Domestic Repression 

Chomsky’s Provisional Fascism

Passing Noam On My Way Out—Intermission

Kevin Dooley:

The Responsibility of Radicals

The Limits of Chomsky’s Anti-Imperialism

Stephen Gowans:

The Revolution Will Not Be Televised—Nor Will it be Brought to You By Russell Brand, Oliver Stone or Noam Chomsky

The Responsibility of Intellectuals

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s