Stalin şi Hitler: fraţi gemeni sau duşmani de moarte?

de Domenico Losurdo *

“Plecând de la categoria “totalitarism”, ideologia oficială consideră că Hitler și Stalin ar fi frați gemeni. Dimpotrivă, dar de data asta judecând după categoria colonialism, vedem că, de exemplu, în timpul luptelor pentru independența Indiei, Gandhi considera că Churchill era fratele geamăn al lui Hitler: Hitler urmărea să transforme Europa de Est, și mai ales Rusia Sovietică, în “Indiile germane(trimitere la colonizarea Indiei de către Marea Britanie). Care dintre cele două categorii ne ajută să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat în secolul 20?

În zilele noastre, istorici renumiți sunt de acord să caracterizeze războiul dintre al Treilea Reich (al treilea imperiu) și Uniunea Sovietică ca fiind cel mai mare război colonial din istoria lumii.

56486
Imagine surprinsa dupa ce nazistii au distrus un sat din URSS. In total URSS a pierdut 27 de milioane de oameni (aproximativ; dintre acestia 10 milioane au fost civili masacrati de nazisti).

Putem face afirmația că Hitler și Stalin au fost ambii “totalitari”, dar nu avem voie să uităm că Hitler, în timp ce a continuat și a radicalizat și mai mult tradiția colonialistă occidentală, a dus un război pentru a subjuga și înrobi rasele inferioaredin Europa de est, și că a fost oprit de rezistența aprigă a țării pe care o conducea Stalin. În acest sens, Stalin nu a fost fratele geamăn al lui Hitler, ci dușmanul lui de moarte. Invadarea Stalingradului de către Hitler, pentru a-și duce la îndeplinire planul de a transforma aceste teritorii din Europa de est în Indiile germane a fost începutul declinului pentru colonialismul britanic din India și pentru sistemul colonial al lumii în general”.

1. Evenimentele istorice și categoriile teoretice

Când filosofii investighează evenimentele istorice, ei încearcă să analizeze, în același timp, categoriile prin care evenimentele istorice sunt reconstruite și descrise. Azi, ni se cere să îi includem în categoria “totalitarism” (cuvânt prin care ni se cere să înţelegem dictatura teroristă a unui singur partid politic și cultul personalității) și pe Stalin, și pe Hitler, ca întruchipări extreme ale acestei nenorociri, ca pe doi indivizi monstruoși, care ar avea în comun trăsături atât de similare, că s-ar putea crede despre ei că sunt gemeni. Nu degeaba – susține această teorie – amândoi au fost legați timp de aproape doi ani de un pact rușinos. Într-adevăr, acest pact a fost urmat de un război nemilos, dar “gemenii” l-au încheiat, chiar dacă de pe poziţii antagonice şi belicoase.

Este aceasta o concluzie obligatorie?

Să ne îndepărtăm de Europa pentru moment. Gandhi a fost și el convins că Hitler avea un fel de frate geamăn. Dar nu se gândea la Stalin, care, chiar și în septembrie 1946, era considerat de către liderul indian ca un mare bărbatcare conducea un mare popor.” (1) Nu, fratele geamăn al lui Hitler era de fapt Churchill, cel puțin judecând după două interviuri pe care Gandhi le-a acordat în aprilie 1941 și în aprilie 1946: “Susțin că în India avem o conducere Hitleristă, oricât de mascată ar fi de aparențe mai puțin brutale.” Și continuă: “Hitler a fost păcatul Marii Britanii. Hitler este singura consecință posibilă a imperialismului britanic.” (2)

Poate prima dintre cele două explicații e cea care e cea mai sugestivă. A fost exprimată într-un moment în care tratatul de non-agresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică era încă în vigoare: liderul indian al mișcării de independență nu părea să se simtă ofensat de acest pact. 

În mișcarea anti-colonială, politica liderilor populari s-a lovit de cele mai mari obstacole. Motivul este explicat de un mare istoric afro-american din Trinidad, un entuziast admirator al lui Trotsky, și anume C.L.R. James, care, chiar și în 1962, descrie evoluția altui susținător al cauzei de emancipare a negrilor, tot din Trinidad, după cum urmează: “Odată ajuns în America, a devenit un comunist activ. A fost mutat la Moscova să conducă departamentul de propagandă al negrilor și organizarea lor. În acel post a devenit cel mai bine cunoscut și cel mai de încredere agitator pentru independența africană. În 1935, încercând să facă alianțe, Kremlinul a separat Britania și Franța pe care le considera imperialism democratic – de Germania și Japonia, pe care le considera imperialism fascist, făcând din imperialismul fascist principala țintă a propagandei comuniste și rusești. Asta a redus activitatea pentru emanciparea africană la o farsă: Germania și Japonia nu aveau colonii în Africa. (George) Padmore a rupt instant relațiile cu Kremlinul.” (3)

Dar nu l-a criticat și nu l-a condamnat pe Stalin ca pe “fratele geamăn al lui Hitler”, tocmai pentru că a recunoscut în Hitler pe fratele geamăn al imperialismului britanic și francez. Pentru importante personalități ale mișcării anti-coloniale nu a fost ușor să înțeleagă că între timp al treilea Reich preluase conducerea contra-revoluției coloniale și de înrobire a popoarelor: din acest motiv, discuția obișnuită despre pactul de non-agresiune (dintre Germania și URSS, din 1939) suferă clar de euro-centrism.

Pe cât de discutabil ar fi să-l punem pe Churchill în proximitatea lui Hitler, așa cum face Gandhi (și cum fac mai indirect și alți susținători ai mișcării anti-coloniale), e totuși de înțeles de ce el face asta: nu a declarat Hitler în mod repetat că vrea să-și facă o Indie germană în Europa de est? Și nu a promis Churchill să apere colonia britanică în India cu orice preț? În 1942, premierul britanic a suprimat mișcarea de independență din India și pentru a face asta a recurs la mijloace extreme: a trimis aviația să bombardeze populația, iar protestatarii au fost mitraliați în masă.(4)

Ideologia care stă la baza acestei represiuni e în mod special sugestivă. Să-o auzim chiar de la Churchill: “Îi urăsc pe indieni. Sunt un popor de bestii cu o religie de bestii”; din fericire un număr fără precedent de soldați albiau asigurat păstrarea ordinii. Misiunea de a ataca o rasă protejată de la dispariția totată doar de faptul că se înmulțea rapida revenit mareșalului Arthur Harris, care a fost sfătuit (de Churchill) să trimită în India niște bombardiere în plus ca să-i nimicească.” (5)

Să revenim din Asia în Europa. Pe 23 iulie 1944, Alcide de Gasperi, liderul catolic care avea să devină primul ministru din Italia eliberată de fascism, a ținut un discurs în care a proclamat cu emfază: Când văd cum Hitler și Mussolini au distrus ființe umane din cauza rasei lor și au inventat această legislație înspăimântătoare împotriva evreilor, și când văd cum în același timp în Rusia trăiesc 160 de rase pe care rușii încearcă să le armonizeze, când văd aceste eforturi de a unifica societatea umană, permiteți-mi să spun că asta înseamnă creștin, care e eminamente universalist, în sensul catolicismului.” (6)

În acest caz, punctul de plecare e categoria rasism, o calamitate care și-a găsit cea mai grotescă expresie în Italia lui Mussolini și în Germania lui Hitler. Ei bine, cine s-a opus acestora? Din cauza motivul menționat mai sus nu avea cum să fie Churchill al Marii Britanii. Şi nici Statele Unite unde – cel puțin în statele din sud – supremația albilor era la putere. În privința acestui regim, un important istoric din SUA (George M. Fredrickson) a scris recent: “Efortul de a garanta puritatea de rasăîn sudul SUA a anticipat aspecte ale persecutării naziste a evreilor din anii 1930”, referindu-se la legea care spunea că şi o singură o picătură de sânge „impur” era suficientă pentru a fi exclus din comunitatea albilor. Asta ne duce la următoarea concluzie: “Definiția evreului dată de naziști nu a fost atât de stringentă caregula picăturii de sângecare a dominat în categorizarea negrilor în legile de puritate rasială din sudul SUA.” (7)

542418475
Copil din estul Europei obligat să-i lustruiască cizmele unui ofiţer nazist, care pare încântat de ce scrie presa. Imaginea e surprinsă din timpul ocupaţiei naziste a Estului Europei.

Astfel, nu ne poate surprinde că De Gasperi vedea în Uniunea Sovietică marele și adevăratul opozant al Germaniei lui Hitler. Frații gemeni, aşa cum sunt văzuţi de categoria “totalitarism”, apar ca fiind duşmani de moarte, potrivit categoriilor de rasism și colonialism.

2. “Cel mai mare război de colonizare din istorie

De ce categorie ar trebui să ţinem cont prin urmare? Să dăm cuvântul personalităților în discuție. Când Hitler s-a adresat industriașilor din Dusseldorf (și din restul Germaniei), pe 27 ianuarie 1932, și a câștigat sprijiul lor pentru a putea accede la putere, a explicat concepția sa privind istoria și politica în următoarea manieră: Pe tot parcursul secolului 19, “oamenii albişi-au impus dominația incontestabilă și aceasta este urmarea unui proces care a început odată cu cucerirea Americilor și s-a dezvoltat sub semnul unui sentiment înnăscut, absolut, de dominație pe care îl are rasa albă.” Bolșevismul, care a contestat sistemul colonial și astfel a dus la înrăutățirea confuziei în gândirea albilor europeni,” reprezintă un pericol de moarte pentru civilizație. Dacă cineva vrea să lupte împotriva acestei ameninţări, trebuie să reimpună “convingerea supremației și, prin aceasta, dreptul rasei albeși trebuie să apere necondiționat poziția de stăpân a rasei albe asupra restului lumii”, chiar și cu cea mai brutală cruzime”: Este necesar un extraordinar de brutal drept al stăpânului.

Nu încape nici o îndoială: Hitler îşi prezintă candidatura pentru a obţine conducerea uneia dintre cele mai importante țări din Europa, comportându-se ca vârf de lance al Supremației albilor, pe care o vedea ameninţată pe tot globul.

Apelul la apărarea și mobilizarea rasei albe și-a găsit un profund ecou în Germania în timpul primului război mondial și mai ales după acest război.

Faptul că Antanta, și în special Franţa, au recrutat în armată bărbaţi de culoare a provocat scandal și indignare. Mai mult, acești soldați de culoare au fost trimişi să facă parte şi din trupele care au ocupat Rhineland şi au violat femei germane: asta a fost văzută ca inexorabila răzbunare din partea învingătorilor împotriva duşmanului pe care încercau să-l umilească în orice mod și chiar să încerce să-i contamineze sângele pentru a obține mulatrizarea’.

În orice caz, (se spunea) amenințarea din partea negrilor nu exista doar în statele din sudul Statelor Unite, unde Ku-Klux Clan-ul era foarte vigilent, ci, iată, chiar și în Germania (și în Europa): în acest mod, atunci, publicul larg a fost făcut să cadă de acord cu Germania. Iar acest climat ideologic a influențat puternic formarea liderilor naziști.

Pe 14 iunie 1922, Heinrich Himmler a participat la un protest în Munich, care fusese organizat de “Deutsche Notbund gegen die Schwarze Schmach” (8), despre care un ziar local a relatat: ocupaţia Rhineland de către coloraţi e o crimă premeditată în mod bestial care are scopul de a ne îngenunchea ca rasă şi de a ne distruge total în cele din urmă.” (9) (După protest), Himmler şi-a notat în jurnal: “Chiar foarte mulți oameni. Toți au strigat: ‘Răzbunare’. Foarte impresionat. Deja am participat la mai multe evenimente excitante și încântătoare de acest fel.” (10)

Din fericire, Anglia nu ştia de iresponsabilitatea de rasă comisă de Franța. Asta gândea Alfred Rosenberg, care pleda pentru “Federația a două popoare albesau mai bine a trei popoare albe ca atare, dacă ţinem cont şi de lupta împotrivanegroizăriidusă la nivel global și „dacă luăm în calcul, în afară de Germania și Marea Britanie, și pe Statele Unite”. Chiar la sfârșitul lui 1942 – când al treilea Reich și Japonia erau deja aliate în război – Hitler, în loc să fie mulțumit de succesul partenerilor săi de alianță din rasa galbenă, deplângepierderile grele pe care rasa albă trebuie să le suporte în Asia”. Asta relatează Joseph Goebbels în jurnalul său, denunţându-l pe Churchill ca pe adevăratul gropar al imperiului englez.” (11)

55fce8aa37c43b3a0de78dcef79af448
O femeie însărcinată şi 2 bărbaţi spânzuraţi de nazişti în Belarus şi lăsaţi să putrezească pentru a da exemplu altora care se opuneau ocupaţiei naziste.

Rasa albă deja trebuia „apărată” în Europa. Principalul ei dușman era Uniunea Sovietică, care incita rasele de josla rebeliune și care ea însăși aparținea lumii coloniale. Această concepție era chiar foarte răspândită în Germania în acea vreme: după ce bolșevicii au preluat puterea scria Oswald Spengler în 1933 – Rusia își aruncase din nou masca’ albă’” și a devenito super putere asiatică, mongoloidă’”, acum parte integrală din populația complet de culoare de pe pământși era plină de ură împotriva umanității albe.” (12) Marea „amenințare” a fost în același timp și “o oportunitate”: în fața rasei albe și a Germaniei, tocmai se deschidea un spațiu imens colonial. Era văzut ca un fel de est sălbatic.

Deja “Mein Kampf” ridica îl slăvi forța interioară incredibilăa modelului american de expansiune colonială care trebuia urmat şi imitat pentru a forma un Reich (imperiu) compact teritorial în Europa Centrală și de Est. (13)

Ulterior, după dezlănțuirea operațiunii Barbarossa, Hitler a comparat de câteva ori războiul său împotriva popoarelor indigenedin Europa de est cu războiul împotriva Indiei,” şi cu bătăliile împotriva indienilor din America de nord”: în ambele cazuri, rasa mai puternicătrebuia să fie victorioasă.” (14)

În discursul secret – de care publicul nu trebuia să afle vreodată -, Himmler a detaliat, într-o manieră în mod particular explicită, un alt aspect al programului colonial al celui de-al Treilea Reich: necondiționat, germanii aveau nevoie de rasele străine de sclavi,” în fața cărora rasa stăpânăsă nu-şi piardă niciodată dominaţia (15) și cu care să nu se amestece niciodată.” “Dacă nu vom umple lagărele de sclavi în această sală spun asta foarte explicit și foarte clar cu sclavi muncitori, care, indiferent câţi pier, să ne construiască orașele, satele și fermele,” programul de colonizare și germanizare a teritoriului cucerit în Europa de Est nu va putea fi realizat. (16)

Iar la final a adăugat: “indigeniidin Europa de Est erau pe de o parte „piei roșii”, care trebuia să fie lipsiți de pământ, deportați și decimați; pe de altă parte, erau „negri” care erau destinați să fie sclavi muncitori în slujba rasei stăpâne; în timp ce evreii, care erau pe o poziție de egalitate cu bolșevicii din cauza responsabilității lor pentru incitarea raselor de jos (la comunism) trebuie să fie anihilați total.”

Desigur, această concepție a victimelor predestinate, în prima linie fiind Uniunea Sovietică, nu putea fi anunţată public. Totuşi, e interesant să observăm că, deja între februarie și octombrie 1917, Stalin atrăgea atenția asupra faptului că Rusia, epuizată de un război (civil) nesfârșit, risca să se transforme într-o colonie a Angliei, Americii și Franței.(17) Stalin: „Antanta, încercând într-un fel să continuae războiul, a acționat în Rusia ca și cum s-ar fi crezut în “Africa centrală.”” (18) Revoluția bolșevică a fost necesară și pentru a îndepărta acest pericol. După octombrie, Stalin vedea în puterea sovietică deschizătorul de drumuri în transformarea Rusiei dintr-o colonie într-o țară independentă și liberă.” (19)

Hitler plănuise de la bun început să reia tradiția colonială și să o implementeze în Europa de est și în special în Rusia, sălbăticităde victoria bolșevismului; pe de altă parte, de la început, Stalin a cerut țării sale să țină piept pericolului subjugării coloniale și să interpreteze revoluția bolșevică exact din acest punct de vedere.

Chiar dacă n-a avut nici o idee clară de la bun început, Stalin a început să recunoască trăsăturile și caracteristicile esențiale ale mileniului care abia începuse. Pe valul revoluției din octombrie, Lenin sperase că obiectivul principal, exclusiv, va fi lupta dintre capitalism, pe de o parte, și socialism/comunism, de cealaltă parte; lumea colonială era în același timp complet ocupată de puterile capitaliste și fiecare nouă împărțire, urmată de inițiativa țărilor învinse sau dezavantajate’, avea să ducă la un nou război mondial și va reprezenta un pas și mai apropiat în direcția destructurării definitive a sistemului capitalist; cucerirea noii ordini socialiste este urgenţa de la ordinea zilei. Dar atunci Hitler a făcut o mișcare neașteptată: A recunoscut în Europa de est și în special în Rusia Sovietică spațiul de sine stătător, colonial, neocupat, care era la dispoziția Reichului german pe care intenţiona să-l extindă în acele teritorii. La fel s-a comportat și Imperiul Japonez, care a invadat China, și la fel a făcut și Italia fascistă, care (cu excepția Etiopiei) avea ca țintă să ocupe Balcanii și Grecia.

Stalin a început să-și dea seama că secolul 20 va fi marcat, împotriva tuturor așteptărilor, de o ciocnire, în Europa, între colonialism și anti-colonialism (acesta din urmă fiind susținut și promovat de mișcarea comunistă).

Istoricii contemporani au subliniat în mod corect: “Războiul lui Hitler pentru Lebensraum a fost cel mai mare război colonial din istorie.” (20) Acest război colonial a fost dezlănţuit prima dată împotriva Poloniei. Instrucțiunile Führerului în seara dinaintea agresiunii sunt grăitoare: eliminarea forțelor vitaleale poporului polonez e necesară; “acțiunea brutalăe necesară, fără a fi inhibată de “empatie”; “cel mai puternic își ia dreptul.” (cel mai puternic are dreptate)

Similare au fost directivele pe care le-a dat ulterior pentru operațiunea Barbarossa (invadarea URSS): după încarcerarea comisarilor politici, cadrele armatei roșii, ale statului sovietic și ale partidului comunist trebuie imediat exterminate; în Est trebuie luate măsuri extreme și dureiar ofițerii și soldații germani trebuie să-și depășească rezervele și să nu aibă nici un scrupul moral.

Pentru a-i împinge pe cei dintr-un popor cu o cultură veche în situația de a fi „piei roșii” (pentru a fi expropriați și decimați) și „negri” (pentru a fi luaţi în sclavie) “toți reprezentanții intelectualității poloneze trebuie asasinați”; același tratament trebuie aplicat desigur și intelectualității ruse și sovietice; “Sună brutal, dar asta e legea vieții.” (21)

Așa se explică soarta clerului catolic, a cadrelor comuniste din URSS și, în ambele țări, a evreilor care erau bine reprezentați la nivelul intelectualității și care erau bănuiți că inspiraseră și susținuseră comunismul.

(Înainte de a o ataca) Hitler a reușit să întoarcă Polonia împotriva Uniunii Sovietice, dar pregătise aceeaşi soartă pentru ambele țări; la urma urmei, tragicul și fulgerător război de rezistență națională al poporului polonez și marea bătălie patriotică a Uniunii Sovietice sunt legate unul de altul.

Punctul de cotitură alcelui mai mare război colonial din istorieeste Stalingrad. Dacă Hitler era conducătorul contra-revoluției coloniale, Stalin era în fruntea revoluției anti-coloniale, care, într-un mod neașteptat, și-a găsit centrul în Europa.

3. Stalin, Hitler și minoritățile naționale

Intră în conflict definiția lui Stalin, pe care tocmai am prezentat-o, cu politicile pe care le-a aplicat cu privire la minoritățile naționale din Uniunea Sovietică? E dincolo de orice îndoială că nu e de conceput atacarea URSS pentru a o da înapoi, în concepția lui Stalin. Așa cum e confirmat de conversația sa cu Dimitrov, din 7 noiembrie 1937: “Oricine lansează un atac asupra statului socialist, prin faptă și prin gând, va fi anihilat fără milă.” (22) Chiar și gândurile sunt pedepsite: aceasta e extraordinar de eficienta și involuntară definiție a totalitarismului!

Pe de altă parte, Stalin îmbrățișează și susține renașterea culturală a minorităților naționale din Europa de est, care fuseseră suprimate atât de mult timp. Grăitoare în acest sens sunt observațiile pe care le-a făcut la al 10-lea Congres al Partidului Comunist rus din 1921: “Până acum 50 de ani toate orașele ungurești aveau un caracter german; acum ele sunt maghiarizate”; la fel și cultura belarușilorcunoaște odeșteptare”.

Acesta e un fenomen care e conceput pentru a cuprinde întreaga Europă: Riga va deveni dintr-un oraș german” un oraș leton”; orașele din Ucraina vor fi “inevitabil ucrainizate și vom face ca elementul rus, care până acum era dominant, să devină un element secundar.” Constant, Stalin intră în polemici împotriva asimilatorilor,” fie ei “asimilatori turci,” “germanizatori prusaco-germanisau rusificatori țaristo-ruși.” Prin urmare, această poziție e în mod special importantă, pentru că este legată de o concepție teoretică a unui caracter universal.

În polemicile împotriva lui Kautsky, Stalin subliniază că socialismul nu înseamnă deloc dispariția limbilor naționale și a particularităților, ci duce la și mai buna lor dezvoltare și evoluție.

Fiecare “politică de asimilareavea să fie condamnată ca fiind “anti-popularăși “contra-revoluționară”: este în mod particular “fatal,” pentru că nu cuprinde puterea colosală de stabilitate deținută de națiuni;” (23) dacă cineva încearcăsă declare un război împotriva culturii naționale”, atunci acel cineva e un susţinător al colonizării.” (24)

Pe cât de dramatică ar putea fi discrepanța dintre anunțarea unor politici și punerea lor în practică în mod concret, aceste declarații nu au cum să fie doar niște vorbe-n vânt – și nici nu sunt – într-un regim politic în care educația și mobilizarea ideologică a funcționarilor și activiștilor de partid jucau un rol foarte relevant.

Și, din nou, și aici se vede cât se poate de clar contrastul dintre Stalin şi Hitler. Și Hitler pleacă de la asumarea Slavicizării și “De-Germanizăriiîn Europa de est. Dar pentru el acesta este un proces care trebuie dat înapoi prin orice mijloc posibil. Pentru Hitler nu e de ajuns să contracareze asimilarea lingvistică și culturală, care pentru el reprezintă începutul îndobitocirii prin “anihilarea elementelor germanice”, adică prin “anihilarea exact a trăsăturilor care care le-au permis popoarelor cuceritoare să devină din nou victorioase.” (25)

Pentru Hitler, e un proces prin care trebuie germanizat pământul, solul, fără să fie germanizat poporul. Asta e posibil doar dacă e urmat un model foarte precis: dincolo de Atlantic, rasa albă s-a extins în teritoriile din vest, prin americănizarea teritoriului, dar cu siguranță nu și a pieilor roșii; în acest fel SUA a rămas un stat “Nordic-Germanic”, fără să decacă într-un amestec international de oameni.” (26) Același model trebuia aplicat și de Germania în Europa de est.

4. Rolul geografiei și al geopoliticii

Când e vorba de atitudinea față de chestiunea națională, antiteza dintre Rusia sovietică și al Treilea Reich e încă o dată confirmată. Dacă însă vom compara practicile de guvernare ale cele două regimuri pe baza categoriei totalitarismului, această atitudine va fi mascată şi nu se mai poate vedea iar asta ne va duce la concluzii total diferite. Chiar și așa, am fi induși în eroare dacă am interpreta teroarea, brutalitatea și chiar și cerința pentru controlul gândurilor într-un mod strict psihologic.

Nu trebuie să uităm doctrina de la baza metodei care a fost pusă în aplicare de un clasic al liberalismului. În anul 1787, Alexander Hamilton a declarat, în ajunul adoptării unei noi constituții federale, că limitarea puterii și introducerii supremației legii în două state cu caractere insulare (Marea Britanie și SUA), care sunt protejate de mări împotriva oricărei amenințări din partea unor puteri inamice, a avut succes. Dacă proiectul unei federații ar fi eșuat, și dacă pe ruinele sale aveau să se ridice contururile unui sistem de state, care doar semănau cu această federație, și care se puteau găsi deja pe continentul european, atunci, chiar și în America ar fi avut loc un fenomen care s-ar fi manifestat prin nevoia de armată permanentă, o putere centrală puternică și chiar absolutism.

Astfel, am fi văzut cum, într-un timp foarte scurt, în fiecare colț al țării, s-ar fi stabilit aceleași forțe ale despotismului, care au fost nenorocirea Lumii Vechi.” (27) Potrivit lui Hamilton, pentru a explica păstrarea sau dispariția instituțiilor liberale, trebuie ținut cont în primul rând de condițiile geografice și geopolitice.

Dacă investigăm marile crize istorice, vedem că toate – chiar dacă într-o măsură diferită – au dus la o concentrare a puterii în mâinile unei singure sau mai multor personalități autocrate: prima revoluție engleză a pus capăt puterii personale a lui Cromwell, revoluția franceză mai întâi l-a adus la putere pe Robespierre și apoi mai ales și mai presus de orice a dus la puterea lui Napoleon, rezultatul revoluției sclavilor de culoare din San Domingo (Haiti) a fost dictatura militară, la început a lui Toussaint Louverture și apoi a lui Dessalines; revoluția franceză din 1848 a dus la puterea personală a lui Louis Napoleon, sau Napoleon al treilea. Categoria totalitarismului e de folos în cazul unei comparații analitice a practicilor de guvernare, care, într-o situație de criză, mai mult sau mai puțin acută, sunt puse în aplicare. Dar dacă vom ignora că această categorie are un caracter formal, și dacă îl vom absolutiza, atunci frații gemeni riscă să devină o mare familie eterogenă.

În secolul 20, au avut loc numeroase crize, în perioada dintre primul și al doilea război mondial, care au dus la apariția dictaturii din partea unui singur om. La o privire mai atentă, asta e chiar și soarta aproape tuturor țărilor din Europa cotinentală (de vest). Lăsând deoparte țările cu statut de insule’, pe care le-a menționat Hamilton, deși chiar și acestea au avut tradiții liberale și s-au bucurat de o situație geografică și geopolitică favorabilă, tot au avut tendința de a concentra puterea, de a reintroduce puterea executivă peste puterea legislativă, de a reveni la arbitraiul legii: în SUA, un ordin executiv semnat de Franklin Delano Roosevelt a fost de ajuns pentru a încarcera în lagăre de concentrare cetățenii americani de origine japoneză. Asta înseamnă că investigația care se bazează pe categoria totalitarismului le poate include în această categorie chiar și pe țările care altfel ar fi în afara oricărei bănuieli de a fi totalitare.

5. “Totalitarismșiatotstăpânitoarea autocrație a rasei

Să ne mutăm atenția de la practica de guvernare la scopurile politice. Chiar și în privința politicii interne, Hitler privea SUA ca pe un exemplu pe care trebuia să-l urmeze. Mein Kampf” și “Hitler’s Zweites Buch” avertizează în mod repetat. Iată ce spunea el, pe scurt: în Europa, nu doar Rusia sovietică e cea care incită toate rasele de culoare să se ridice împotriva supremației albe și e un dușman declarat al civilizației și supremației rasei albe; nu trebuie să uităm de Franța, care a supus o țară de rasă albă, ca Germania, să fie ocupată de trupele ei de culoare. E nevoie ca atenția să fie direcționată către pângărirea”, “negroizareasau chiar “universala negroitizarecare are loc în Franța, sau mai precis în statul European African al Mulațilorcare s-a extins de la Rin până în Congo.” (28) Această nemernicie e contracarată, în mod pozitiv pentru Hitler, de exemplul Americii de nord”, unde “Germaniciiau evitat amestecarea sângelui arienilor cu popoarele inferioareși pângărirea sângelui”, și au rămas rasial neamestecate și pure,” motiv pentru care, după Hitler, acum sunt capabile să domine întregul continent. (29)

Regimul Supremației Albecare domină în sudul Statelor Unite e un model, deja, pentru cultura reacționară care a dus la nazism. În timpul unei vizite în SUA, la sfârșitul secolului 19, Friedrich Ratzel, un mare teoretician al geopoliticii, creionează un tablou caracteristic:

“Când norii de fum ai ideologiei, cu loialitatea ei față de principiul de dreptate”, dispar, ce iese la vedere este realitatea unei aristocrații rasiale”, exprimată de exemplu prin legea de linșare a negrilor, “represiunea și distrugerea indienilorși persecutarea la care sunt supuși imigranții din est. În SUA, a apărut o situație care evită forma sclaviei în lanțuri, dar păstrează esența subordonării și se menține prin stratificărea sociale a raselor.”

O virare spre trecuta avut loc în privința iluziilor îndrăgite de aboliționiștii și de susținătorii democrației multi-rasiale din anii de ‘Reconstrucție’. Toate acestea, concluzionează Ratzel, cu luciditate, vor avea consecințe care vor trece dincolo de granițele republicii din America de nord: “Suntem la începutul repercusiunilor pe care această virare spre trecut le va avea asupra Europei și, chiar mai mult, asupra Asiei.

Ulterior, și viceconsulul imperiului austro-ungar din Chicago vorbește despre contra-revoluția care are loc în SUA și despre caracterul ei ‘caritabil și instructiv’: 

Aici Europa are o restanţă, pentru că aici negrii din colonii sunt primiţi ca ceva exotic. Ce diferență (între Europa și) comportamentul americanului care se mândrește cu puritatea rasei saleși care evită contactul cu non-albii, unde el îi include și pe cei prin venele cărora curge chiar și o singură picătură de sânge de negrotei”! Ei bine, “dacă Europa poate învăța ceva de la America, poate învăța (cum să procedeze) în chestiunile legate de negrotei și de rasă.”

Așa cum au prevăzut ambii autori citați mai sus, contra-revoluția rasistă, care a pus capăt democrației multi-rasiale din anii ‘Reconstrucțieidin SUA, de fapt va traversa Atlanticul. Alfred Rosenberg, de exemplu, a ridicat în slăvi Statele Unite pe care le admira ca minunata țară a viitorului”: prin restricționarea drepturilor civile de care să se bucure doar albii și prin consolidarea, la toate nivelurile și prin orice mijloace, a supremației albilor’, are meritul de a fi formulat idea fericită a “noului stat-(bazat pe)- rasă”.

Da, chestiunea negroteilor e în fruntea tuturor chestiunilor existenței în SUA;” și odată abandonat absurdul principiu de egalitate pentru negrotei, de ce să nu ajungem la aceleași consecințe necesare și pentru rasa galbenă și pentru evrei”. (30)

Asta doar aparent o explicație care să șocheze pe cineva. La începutul secolului 20, în anii de formre a mișcării naziste în Germania, ideologia care domnea în statele din sudul SUA și-a găsit expresia în “Jubileul Supremației Albe”, când persoane înarmate, purtând uniforme, mărșăluiau pe străzi, inspirate fiind de “crezul rasist al celor din sudul SUA.”.

Iată ce însemna acest crez rasist:

1. ‘Sângele contează.’

2. Rasa albă trebuie să stăpânească.

3. Popoarele teutonice susțin puritatea de rasă.

4. Negroteiul e inferior și așa va rămâne.

5. “Asta e țara omului alb’’.

6. Nu va exista nici o egalitate socială.

7. Nu va exista nici o egalitate politică.

8. În privința drepturilor civile, și modificării legilor, acordaţi omului alb, şi nu celui de culoare, prezumţia de nevinovăţie; şi în nici o condiţie să nu afectaţi prestigiul rasei albe.

9. În politica educaţională, lăsaţi-l pe negrotei să se mulţumească doar cu firimiturile care cad de pe masa omului alb.

10. Permiteți ca pregătirea industrială a negroteiului să fie în asemenea măsură doar cât să-i permită să-l servească pe omul alb […]

14. Faceți ca omul alb din cea mai joasă clasă socială să conteze mai mult decât negroteiul care ajunge pe cea mai înaltă poziţie socială posibilă pentru el.

15. Declaraţiile de mai sus arată că acestea sunt poruncile Divinităţii.(31)

Fără îndoială, aşa ceva e în proximitatea nazismului. Mai ales că statele din sudul SUA, dedicate catehismului, cereau în mod expres să se ducă dracului Constituţia”, pentru a putea desăvârși, în teorie şi în practică, „Superioritatea absolută a arienilor” şi pentru a scăpa de HIDOSUL, AMENINŢĂTORUL, PERICOL NAŢIONALcare venea din partea negrilor.

Ținut mereu în teroare, Negroteiul nu va face nici un rău”. Mai apăreau uneori voci critice din când în când, dar bandele de rașiști nu erau mulțumite niciodată și se manifestau mereu dispuse să-l omoare şi să-l radă de pe faţa pământului”; sunt hotărâte să impună o atotstăpânitoare autocraţie a rasei”, în care rasa mai puternică să fie absolut identificată cu tot ce aparţine statului.” (32)

Ce definește mai corect cel de-al Treilea Imperiu (al treilea Reich): categoria totalitarismului” (care îl echivalează pe Hitler cu Stalin) sau categoria atotstăpânitoarei autocraţii a rasei” (care se referă la regimul de Supremaţie a albilorcare domnea în statele din sudul SUA exact în momentul în care Hitler ajungea la putere în Germania)?

Un lucru e clar: Nu se poate înţelege vocabularul nazist în mod corect, dacă ne uităm doar la Germania. Ce înseamnă „pătarea sângeului” despre care ‘Mein Kampf’ vorbeşte aşa cum am văzut dacă nu amestecareacare este condamnată şi de susţinătorii Supremaţiei rasei albe’? Chiar termenul din ideologia nazistă sub-uman [Untermensch]’ este o traducere a termenului american de ‘Under Man’!

Asta subliniază în 1930 Alfred Rosenberg, când îşi exprimă admiraţia pentru autorul american din SUA, Lothrop Stoddard: el e cel care a exprimat primul acest concept în cartea sa Ameninţarea Sub-Omului (“The Menace of the Under Man), care a apărut în New York în 1922, iar după trei ani a fost tradusă în germană şi publicată în Munich (“The Drohung des Untermenschen”). (33) Concluzia lui Rosenberg a fost aceeași: Sub-omul (Under Man)”, respectiv Untermensch, este ceea ce ameninţă civilizaţia şi, pentru a opri acest pericol, trebuie impus un regim atotstăpânitor al autocraţiei rasei”!

Dacă începem din acest punct şi nu de la categoria de totalitarism, asta implicit înseamnă că Stalin nu poate niciodată asemuit lui Hitler, ci dimpotrivă susținătorii supremației albe din sudul Statelor Unite şi naziştii din Germania sunt fraţii gemeni ai lui Hitler. Iar Stalin e cel care s-a opus ambilor. Nu degeaba Stalin e admirat de activiştii afro-americani ca un “nou Lincoln.” (34)

6. Două războaie pentru a restaura stăpânirea colonialistă şi sclavia

Cu siguranţă pactul Ribbentrop-Molotov încă trebuie explicat. Uniunea Sovietică nu e prima ţară care a semnat pactul cu al Treilea Reich, ci ultima (n.t: prima a fost Polonia, care a semnat un pact pe baze ideologice în 1934, imediat ce Hitler a ajuns la putere). Dar aici, ca filosof care ajunge de la analiza categoriilor politice la comparaţii istorice, aş vrea să fac o consideraţie diferită. Cu aproape un secol şi jumătate înainte de războiul dezlănţuit de Hitler pentru a subjuga şi înrobi popoarele din Europa de est, a existat un alt mare război, în alt context istoric, al cărui scop a fost restauraţia dominaţiei coloniale şi a sclaviei.

Este vorba despre campania comandată de Napoleon, şi încredinţată cumnatului său, Charles Leclerc, împotriva San Domingo (Haiti), insula guvernată de liderul revoluţiei victorioase a sclavilor negri, Toussaint Louverture.

Chiar după 29 august 1793, ziua în care L.F. Sonthonax, reprezentantul Franţei revoluţionare a proclamat abolirea sclaviei pe acea insulă, Louverture a continuat să lupte împreună cu Spania. Pentru că nu avea încredere în Franţa, liderilor negrilor colaborase o lungă perioadă în ţara-colonie de sclavi, cu fostul regim, care ulterior a dus un război împotriva republicii iacobine şi a puterii aboliţioniste care între timp se stabilise în San Domingo. Chiar în anul 1799, el începuse, pentru a salva ţara de la colaps economic, relaţii comerciale cu Marea Britanie care ducea un război împotriva Franţei şi o posibilă victorie a Angliei ar fi avut destule efecte negative asupra proiectului de abolire a sclaviei. (35)

Şi totuşi, Toussaint Louverture întotdeauna va rămâne marele conducător al revoluţiilor anti-coloniale şi aboliţioniste şi duşmanul etern al lui Leclerc (şi al lui Napoleon). În ciuda situaţiei istorice complet transformate, doar un secol şi jumătate mai târziu, nu există nici un motiv pentru a-l aborda pe Stalin diferit: procesul istoric întortocheat nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere ce e esenţial.

Chiar înainte de invazia franceză şi prevăzând-o, Toussaint Louverture a impus o dictatură neobosită productivistă şi a reprimat cu mână de fier toate contestările şi atacurile asupra puterii sale; ulterior, debarcarea trupelor franceze conduse de Leclerc a fost începutul unui război care în cele din urmă va deveni un război de exterminare de ambele părţi.

Ce ar trebui să spunem despre interpretarea acestei ciocniri care îi încadrează şi pe Louverture şi pe Leclerc în categoria “totalitarismuluipentru a-i pune în contrast pe ambii cu conducerea liberală şi democratică a SUA? Această caracterizare ar trebui să fie pe de o parte banală: oroarea e e evidentă într-un conflict care în cele din urmă s-a transformat într-un război între rase; pe de altă parte ar fi extrem de distorsionată: ar plasa pe duşmanii sclaviei şi pe stăpânii de sclavi pe acelaşi nivel şi ar omite că stăpânii de sclavi îşi găsiseră inspiraţia şi susţinerea în SUA, unde sclavia negrilor a continuat multă vreme.

Categoria totalitarismului nu devine mai convingătoare dacă este folosită ca singurul criteriu al interpretării unui conflict gigantic între revoluţia anti-colonială şi contra-revoluţia colonială, care susţinea sclavia, care s-a dezlănţuit în prima jumătate a secolului 20. Este clar că acesta este un capitol al istoriei care necesită investigaţii profunde şi care face ca interpretările controversate să fie inevitabile; dar nu există nici un motiv să îi transformăm pe doi duşmani de moarte în fraţi gemeni.

(tradusă în engleză de Frank Ruda)

*Această analiză demontează o parte din propaganda împotriva Europei de est, care, în timp ce deplânge soarta populaţiei din URSS sub ‘stalinism’, uită să menţioneze că nu o face de pe poziţii care ar urmări interesele populaţiilor din Europa de est, ci de pe poziţii contrare lor. Din acest motiv, evenimentele istorice din Europa de est – în special Revoluţia rusă şi evoluţia statelor socialiste din blocul de est – sunt cufundate în beznă şi supuse analizei şi înţelegerii doar din perspectiva care convine intereselor imperiilor occidentale, iar aceste interese în mod relevant coincid cu cele ale imperiului nazist în privinţa europenilor de est şi cu interesele tradiţionale ale claselor conducătoare din vestul Europei faţă de est europeni. Aceste interese nu au fost doar confirmate cu o cruzime tipic fascistă – în cazul Iugoslaviei şi al Ucrainei – ci şi de politicile economice de recolonizare şi terorizare a populaţiilor şi teritoriilor din estul Europei. Această analiză e respinsă de inamicii revoluţiei din Rusia – ruşii albi, al căror exponenţi azi sunt capitaliştii fundamentalişti din Rusia, fraţii ideologici ai unor ‘an’capsi ca Tucker şi alţii; şi fasciştii de tip Dugin – cu aceeaşi teamă cu care e respinsă şi de liberali şi de “stânga respectabilă” şi foarte capitalistă şi imperialistă din Occident.

Bibliografie:

Gasperi, Alcide De 1956, La democrazia cristiana e il momento politico (1944), in Discorsi politici, ed. by Tommaso Bozza, Rome: Cinque lune.

Dimitroff, Georgi 2000, Tagebücher 1933-1943, Berlin: Aufbau-Verlag.

Fredrickson, George M. 2002, Racism: A Short History, Princeton &Oxford: Princeton University Press.

Gandhi, Mohandas K. 1969-2001, The Collected Works of Mahatma Gandhi, Publications Division, Ministry of Information and Broadcasting, Government of India, New Delhi (new edition in 100 vol.).

Goebbels, Joseph 1992, Tagebücher, ed. by Ralf Georg Reuth, München Zurich: Piper.

Hamilton, Alexander, “The Consequences of Hostilities Between the States”, on: http://thomas.loc.gov/home/histdox/fed_08.html.

Himmler, Heinrich 1974, Geheimreden 1933 bis 1945, ed. by Bradley F. Smith u. Agnes F. Peterson, Berlin: Propyläen.

Hitler, Adolf 1939, Mein Kampf (1925/27), Münich: Zentralverlag der NSDAP.

-1961, Hitlers Zweites Buch. Ein Dokument aus dem Jahre 1928, ed. and with a commentary by Gerhard L. Weinberg, Stuttgart: Deutsche Verlags-Anstalt.

-1965, Reden und Proklamationen 1932-1945 (1962-63), ed. by Max

Domarus, Munich: Süddeutscher Verlag.

-1980, Monologe im Führerhauptquartier 1941-1944. Die Aufzeichnungen Heinrich Heims, ed. by Werner Jochmann, Hamburg: Albrecht Knaus.

James, C. L. R. 1963, The Black Jacobins. Toussaint Louverture and the San Domingo Revolution, London: Penguin Books.

Longerich Peter 2008, Heinrich Himmler. Biographie, Siedler, Munich./Longerich, Peter 2012, Neinrich Himmler, Oxford: Oxford University Press

Losurdo, Domenico 2007a, Kampf um die Geschichte. Der historische Revisionismus und seine Mythen – Nolte, Furet und die anderen, Cologne: PapyRossa.

-2007b, “White Supremacy” und Konterrevolution, Die Vereinigten Staaten, das Russland der “Weissen” und das Dritte Reich, in Christoph J. Bauer et alii (eds.), Faschismus und soziale Ungleichheit, Universitätsverlag Rhein-Ruhr, Duisburg, pp. 155-185.

-2012, Stalin. Geschichte und Kritik einer schwarzen Legende, Cologne: PapyRossa.

Mukerjee, Madhusree 2010, Churchill’s Secret War. The British Empire and the Ravaging of India during World War II, New York: Basic Books.

Olusoga, David, & Erichsen, Casper W. 2011, The Kaiser’s Holocaust.

Germany’s Forgotten Genocide (2010), London: Faber and Faber.

Piper, Ernst 2005, Alfred Rosenberg Hitlers Chefideologe, Munich: Blessing.

Rosenberg, Alfred 1937, Der Mythus des 20. Jahrhunderts (1930), Munich: Hoheneichen.

Spengler, Oswald 1933, Jahre der Entscheidung, Munich: Beck.

Stalin, Josif V. 1917, „To all the Toilers, to all the Workers and

Soldiers of Petrograd“, on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1917/06/17.htm.

-1917a, “Foreigners and the Kornilow Conspiracy”, on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1917/09/12.htm.

-1920, “The Military Situation in the South”, on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1920/01/07.htm.

-1921, “The Tenth Congress of the R.C.P. (B.), on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1921/03/08.htm.

-1927, “Speech Delivered on the 1st of August”, on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1927/07/29.htm#Speech_

Delivered_on_August_5_.

-1929, “The National Question and Leninism”, on: https://www.marxists.org/reference/archive/Stalin/works/1929/03/18.htm.

Tendulkar, D. G. 1990, Mahatma. Life of Mohandas Karamchand Gandhi, New Delhi: Publications Division.

Torri, Michelguglielmo 2000, Storia dell’India, Roma-Bari: Laterza.

Woodward, C. Vann 2013, Origins of the New South 1877-1913 (1951/1971), Baton Rouge: Louisiana State University Press.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s