Big Brothers: George Orwell și Christopher Hitchens

scris de John Dolan, apărut aici

Christopher Hitchens a pornit să salveze America. Și-a luat cu el, în cruciadă, și crucea Sfântului George – Orwell, adică. E peste tot în presa din America în ultimul timp; își pune accentul și vasta importanță de sine în susținerea cauzei Libertății.

cusl01_hitchens0710
Hitchens pozând în baie; acest tip de porno intelectual e tare îndrăgit de conservatorii capitalişti şi imperialişti. Şi Bush jr. şi-a pictat picioarele în cadă şi alte părţi ale corpului în timp ce făcea baie. “Picturile” sale au fost făcute publice de Gucifer, un hacker care a fost predat de statul român imperiului american pentru că a comis obrăznicia să-l supere pe criminalul de război şi pe asasinul în masă Bush Jr.

Poate vă mirați de ce un import ca Hitchens e în centrul atenției în SUA în perioada asta. S-ar putea crede că o țară de 300 de milioane de oameni ar putea găsi pe cineva să susțină în mod coerent cauza atacării Irakului. Dar v-ați înșela. I-ați văzut? Bush vorbește de parcă e un căpşunar din Oklahoma care a băut lipici, Cheney bolborosește ca un judecător obosit după ce-a spânzurat oameni o zi întreagă, iar Rove, șeful lor de PR, nu vorbește public pentru că știe că, dacă ar face-o, ar semăna cu profesorul din tabără care încearcă să-ți explice de ce s-a dus noaptea peste copilul tău în cort. (1) Suntem lipsiţi de orice speranță.

De aceea o mârţoagă înveninată ca Hitchens, al cărui principal merit în lumea literară din Anglia e zelul cu care-şi toarnă prietenii când poate profita de asta, a sărit peste ocean ca să fie întâmpinat – și plătit – de parcă ar fi un Edmund Burke reînviat. (2) Hitchens vorbeşte pentru majoritatea care se ascunde după Bush și a cărei limbă e legată. Această majoritate nu e neapărat tăcută, cât sugrumată de o încăpăţânare de catâr să se dea mare cu elitele, chiar dacă întreaga ţară se prăbușește și ia foc în timp ce ei fac asta. Dar pentru că nici unul dintre ei nu poate SPUNE asta, înseamnă că n-au nimic de zis.

Și acesta e momentul în care trebuie să intre pe scenă Hitchens: pentru a da glas urii. Doar ura trebuie să se facă auzită, nu? Unde mai pui că acești britanici o fac să sune al naibii de suav, cum ar spune Frank Drake. O fi din cauza accentului, o fi din cauza istoriei, pederastiei sau ceaiului, dar al naibii să fiu: ăștia știu să urască.

Americanii fanatici nici nu se apropie de degetul mic de la piciorul lui Hitchens. Prin comparație cu el, Ann Coulter pare clownul Carol Burnett. Te uiți la ea și îți dai seama că filtrează, că le face ochi dulci băieților. Și amărâtul ăla care dă din cap mereu şi vorbeşte numai prostii, Rush Limbaugh, când e comparat cu Hitchens, pare un burtos de la clubul de golf care încearcă să-l impresioneze pe un prof senil din orașul său natal, dând de pereți cu toți hipioții.

Ar trebui să admitem realitatea. Talentul americanilor în comunicare e să fie mucaliți, se ocupă de glumițe, mese pentru lobiști, amuzarea penibililor din corpul de presă cu niște sesiuni false de întrebări dure. Cum a zis Twain, descărcarea pistolului de două ori în spatele cuiva e ideea noastră de confruntare. Bătălii care se duc de unul singur.

Americanii au început să se îndrăgostească, fără să le-o ceară nimeni, de acești volubili vizitatori britanici din vremea când ne ciondăneam pe granițe. De fiecare dată când un autor britanic din secolul 19 plătise mai mult decât îl ținea punga pentru a viola copii exploataţi în prostituţie sau pentru a-şi face rost de laudanum, el sau ea pornea într-un turneu prin America pentru a reface finanțele familiei, păşind pe calea bătătorită de Dickens, dintr-un oraș-cârciumă, îngropat în glod, în altul. La fiecare oprire, autorul le permitea localnicilor neciopliţi să-l adore, apoi se retrăgea, în camera sa, și așternea pe hârtie notiţe și detalii despre ignoranța localnicilor, despre lipsa lor de maniere la masă și despre prostia lor generală – notițe care urmau să fie următoarea carte pe care avea să o publice, în siguranță, când se întorcea la Londra.

Iar yankeii picau de fiecare dată de fraieri și îi credeau. După ce le dădeau de mâncare și vin distinșilor oaspeți, închipuita elită socială locală comanda cărțile nobilului vizitator, sperând să-și vadă numele pe o invitaţie personală, tipărită, la prelegerea acestuia organizată pentru elita închipuită, unde aveau ocazia să audă chiar din gura scriitorului cum îi descria pe localnicii din oraş ca pe o mlaştină puturoasă, iar pe falnicele faruri ale elitei oraşului ca pe „o gloată de bestii execrabile.”

Sunt gata să pariez că şi Hitchens îi urăşte pe fraierii de americani care bălesc după el, la fel de tare cât îi urau pe înaintașii acestora şi predecesorii săi victorieni.

OrwellBurmaPassport-800x430
Fotografia de paşaport a lui Eric Blair (George Orwell) de când era poliţist al forţelor de ocupaţie ale imperiului britanic în Birmania.

Cărțile lui Hitchens se remarcă prin tonul lor strident anti-american – și aici le compar cu alte cărți ale troțkiștilor britanici. Cu alte cuvinte, tipul e plin de venin. Ar apăsa oricând pe acel buton nuclear să vă evaporeze orașul drăguț într-o secundă, fraierilor. Copia lui Hitchens, care seamănă cu o orcă, Mark Steyn, care acum pozează într-un susținător al SUA, a fost mai puțin discret decât Hitchens, descriindu SUA (într-un articol în care îşi exprima încântarea pentru atacul din Atlanta) ca Statele Unite ale Rataților și Bețivilor. Trebuie că stăm tare prost la purtători de cuvânt, dacă ăștia sunt vedetele noastre de aur.

Americanii vorbesc despre consens, pentru britanici e o treabă care ţine de arte marțiale. De la naștere, se antrenează pentru o lume în care cruzimea verbală e ceva obișnuit, ceva care se mai găsește în America doar în limbajul negrilor din suburbii. (Din cauza asta doar negrii din America au inventivitatea verbală să le țină piept britanicilor.) Comparați un tabloid britanic cu unul american; Enquierer își pierde timpul cu fantezii, vise despre auto-transformare injectate într-un public care încă mai speră să fie „special”. Dar fiţuicile britanice nu-și pierd vremea cu basme de Disney. Ăştia vând ură tare ca oțelul, două minute de cântece „Oi” transpuse în proză. Fiecare articol desemnează un obiect al urii, care e aruncat mulțimii să-l vâneze și să-l lovească, până crapă.

Fanii lui Hitchens din America nu au nici cea mai mică idee despre aceste bârloage, în care britanicii își ascuţesc ura. În schimb, cei mai mulți dintre noi dăm de ura britanică în contexte care o fac să pară ca fiind ceva bun: cântece pop, romane de comedie, sau acele eseuri dure, neiertătoare, la care britanicii sunt mai talentați decât noi.

Şi aici mă refer la înaltul prelat al urii britanice, George Orwell.

Sunt sigur că mulți dintre voi, la fel ca mine, ați dat peste eseurile lui Orwell în primii ani de facultate și le-ați găsit a fi singurele chestii care puteau fi citite în revista Norton Reader, acea uriașă colecție de predici civile. În contextul ăla siropos şi plângăreţ, Orwell ieșea singur în evidență.

Hitchens a scris o carte „De ce Orwell contează”, încercând să demonstreze, rezervat, de ce el, Hitchens, trebuie considerat moștenitorul lui Orwell din această generație, curajosul lup singuratic britanic, care ţine piept unei lumi pline de ideologi. Subiectul acestei cărți nu e Orwell, desigur, ci însuși Hitchens.

Cei mai decenți liberali americani (4), care continuă să-l idolatrizeze pe Orwell, dar îl detestă pe Hitchens, au respins legătura pe care el a insinuat-o între Hitchens şi Orwell. Mi-aș dori să aibă dreptate. Dar, vedeți, m-am uitat peste scrisorile lui Orwell şi peste eseurile și romanele sale și mă tem că afirmaţia lui Hitchens nu poate fi aşa de ușor respinsă. De fapt, doar o foarte indulgentă lectură a cărților lui Orwell poate susține reputația sa de socialist, de anti-imperialist, sau chiar de gânditor independent. La o examinare mai atentă, toate componentele reputației lui Orwell se evaporă, iar curajosul rebel apare lugubru ca un afumat şiret reacţionar.

O să încep cu un eseu clasic al lui Orwell, „Împușcând un elefant”. Este o poveste simplă, intensă, despre cum tânărul Orwell a fost forțat de presiunea unei mulțimi birmaneze să împuște un elefant, care nu făcea nimic nimănui. Teza de suprafață a lui Orwell, cuprinsă în paragrafele din concluzie, susţine că imperialismul îl transformă pe imperialist într-o marionetă în mâinile băştinaşilor aflați sub ocupaţia imperialiștilor.

Iată cum începe acest eseu:

În Moulmein, sudul Birmaniei, am fost detestat de un mare număr de oameni – singura dată în viața mea când am fost suficient de important să mi se întâmple așa ceva. Eram ofițer de poliție, dintr-o subdivizie a poliției din oraș și, într-un mod lipsit de sens, josnic, sentimentul anti-european era extrem de puternic şi de înverşunat. Nimeni nu avea curajul să stârnească o răzmeriță, dar, dacă o femeie europeană se ducea singură prin bazar, probabil se găsea cineva să-i scuipe suc pe rochie.

Ca ofițer de poliție, eram o țintă evidentă și eram atras cu momeli de fiecare dată când se simțeau în siguranţă să facă asta. Când un birmanez olog mi-a pus piedică pe un teren de fotbal, iar arbitrul, tot un birmanez, s-a făcut că nu vede, mulțimea a izbucnit în hohote de râs hidoase. Asta s-a întâmplat de mai multe ori. În cele din urmă, batjocoritoarele fețe galbene ale tinerilor care se uitau la mine oriunde mă duceam, insultele huiduite în urma mea, când ajungeam la o distanță de unde nu le mai puteam face nimic, m-au călcat rău pe nervi. Tinerii preoți budiști erau cei mai răi dintre toți. În oraș erau câteva mii de astfel de preoți, și nici unul dintre ei nu părea să aibă altceva de făcut, în afară de a sta la colțurile străzilor să-şi bată joc de europeni.”

Obişnuit cu predicile blânde, civice din Norton, acestă ură în stare crudă m-a prins ca-n transă. O rostea cum ar face un hrăpăreţ Ted Hughes după câteva rachiuri: nici un pic de milă pentru supuşii birmanezi, nici un fel de „înțelegere” pentru motivele lor. Și modul suav în care se scutură de notorietate cu o glumă – „singura dată în viața mea când am fost suficient de important” – nici un om de litere, tânăr, nu ar putea rezista acestei persoane: Exact ca tipul ăsta vrei să fii și tu.

Totuși m-a neliniștit acea descriere a birmanezilor. Era rasistă. Dar citind mai departe, am observat că făcea parte dintr-o strategie, o dublă întoarcere, în care la început te împroaşcă cu descrierile sale anti-birmaneze, apoi le balansează cu un paragraf despre disprețul său față de „imperiul pe care îl servea”. E o strategie atât de riscantă, atât de grosieră, că m-am simțit mândru că m-am prins de ea. În anii de profesorat, am predat „Împușcând un elefant” ca structură clasică de retorică. Acum cred că am înţeles-o greșit, că am respins ce era evident şi că, în schimb, m-am lăsat cooptat de către autor. De fapt, exact un cititor ca mine era fraierul căruia i se adresa Orwell: un provincial pe jumătate inteligent, învățat să scape din vedere ce era evident și să se agațe de ceea ce era artificial. Incitându-l pe acest tip de cititor cu acea introducere șocantă, apoi reasigurându-l („Nu-ţi fă griji. Sunt imperialist.”), Orwell m-a făcut să ignor cea mai mare și cea mai importantă trăsătură a acestui eseu: ura totală, simplă, nediluată pe care Orwell o simţea pentru birmanezi. Mă lasă mereu perplex să-mi dau seama că am făcut ca generații de studenți să-și învingă instinctul simplu, corect (mereu câte-un copil onest mă întreba „Dar asta nu e rasism?”, iar eu mereu îl convingeam să se uite la pelerina glorioasă a împăratului). Ah, dacă cineva i-ar premia pe elevi pentru că au văzut evidența în loc să caute febrilul şi artificialul!

Pe lângă ura de rasă, mai există o trăsătură evidentă a acestei introduceri: modul în care Orwell îl dramatizează pe însuși Orwell: un tânăr sensibil, alb, singur, în mijlocul unei mulțimi de străini răi şi malefici. Acest obicei de auto-dramatizare nu se schimbă niciodată la Orwell. Este o constantă în operele sale, singura diferență e că scena se mută din Birmania în Europa, și că mulțimea ostilă constă din colegi intelectuali care încearcă să-l ademenească într-una din ortodoxiile pe care ei, în mod laş, au îmbrățișat-o.

În „Împușcând un elefant”, izolarea sa e palpabilă, nici un alt englez nu pare să fie la post în acel oraș, Moulmein, când elefantul evadează. Singur, Orwell capitulează la presiunile mulțimii și îl împușcă pe elefant. Dar victima devine chiar Orwell, forțat să comită violență împotriva conștiinței sale.

Argumentul folosit aici e boala molipsitoare. Birmanezii sunt prezentați ca fiind atât de abjecţi, de ticăloși, că îl infectează pe erou; el și camarazii săi ar trebui să renunțe la Birmania pur și simplu pentru a nu se lăsa infectați. Desigur, povestea sugerează că nu au de ales, imperiul e condamnat oricum. De fapt, imperiul e un motiv de milă pentru Orwell: „Nici măcar nu știam, tânăr abia trimis la post în Birmania, că imperiul britanic murea, cu atât mai puțin știam că a fost mult mai bun decât imperiile mai tinere care aveau să-i ia locul”.

Birmanezii sunt total lipsiți de simpatie, ei sunt cei norocoși pentru că primesc fripturi de elefant, gratis, şi că au fost spectatori la omorârea pachidermului fără să plătească nici un bilet de intrare. Ocupația militară britanică pare să fie o distracţie totală pentru ei, o șansă să se complacă în obiceiul lor mârşav de a înșela la sport.

Dacă ați citit câte ceva despre cum au cucerit şi ocupat britanicii Birmania, o să aveți o cu totul altă reacție: o să vă întrebați de ce oponenții birmanezi ai lui Orwell nu sar la el să-i scoată ochii, acolo, pe loc. Numai Dumnezeu știe, aveau orice drept din lume să facă asta. Britanicii au început să înghită Birmania bucată cu bucată, la începutul secolului 19. Raj-ul ar fi prefeat să ia toată țara dintr-o lovitură, dar birmanezii au reușit să evite războiul până în 1885, când britanicii și-au pierdut răbdarea și au invadat capitala Birmaniei, au dat foc palatului, au alungat familia regală și au sărbătorit cucerirea printr-o orgie de titluri tabloide și caricaturi care arătau că birmanezii aveau ochii imenși și arătau ca niște broaște proaste aşa țintuiţi în baionetele britanicilor.

Orwell nu dramatizează un asemenea moment niciunde în cărțile sale. Înclin să aleg explicația seacă, evidentă, pentru strania sa tăcere: acest om era un reacționar, un rasist și un imperialist.

Odată ce-ați admis această posibilitate, dovezile ies la iveală peste tot în cărţile lui Orwell. Iar pasajele în care se presupune că „ar echilibra” vitriolul anti-birmanez cu detaliile sale anti-imperialiste par intenționat foarte slabe, de complezenţă.

Iată lista lui Orwell despre „chestiile” pe care imperiul le-a făcut „greșit”, aşa cum apare în „Împușcând un elefant”: „condamnaţii stau grămezi unii peste alţii în cuști împuțite din închisori”, „feţele gri, supte ale condamnaților”, „fundurile pline de cicatrici ale bărbaților care au fost biciuiți”.

Atât? Atât a putut să spună? Unde apare ce-au făcut de fapt imperialiștii aici, George? Tot ce aveţi aici sunt niște amărâți de birmanezi ale căror crime par să fi fost că l-au făcut pe Orwell să se simtă prost în tinerețe. Te pomenești că aceşti birmanezi nici nu meritau un stăpân ca Orwell.

De fapt, teza lui Orwell, pe care odinioară am găsit-o atât de inteligentă, este doar un clișeu folosit de toți cei care fac apologia imperiului. Am dezvoltat un simț pentru ei, pe pielea mea: oriunde erau menționați irlandezii în cărțile mele preferate britanice, hop şi ei, apăreau imediat. Citeam, citeam fericit, ca un mic anglofil ce eram, și, dintr-o dată, autorii mei preferaţi începeau să scuipe ura față de noi, față de irlandezi și faţă de catolici. Nu doar că durea, dar ani la rând asta m-a năucit. Doar ei au câștiat, ei au fost cei care au învins, ei au comis toate masacrele. Nu cumva cei furioși ar trebui să fie tocmai victimele lor?

Ani mai târziu, am auzit un banc care a explicat în mod concis de ce se întâmpla asta. Un irlandez e ciopârțit cu baioneta de un soldat britanic, și, cum își dădea ultima suflare într-un șanţ, britanicul îi tot căra pumni, îl înjura și îl blestema și îi dorea să moară încet și să se chinuie mult. Cu ultima suflare, irlandezul îl întreabă: de ce sunteţi atât de enervaţi pe noi? Britanicul se apleacă și șoptește: porcule, nu o să vă iertăm NICIODATĂ pentru ceea ce noi v-am făcut.

E una din acele glume despre irlandezi și britanici – cam toate sunt la fel – care sunt mai degrabă adevărate decât amuzante. Imperiul a însemnat multe lucruri, de la piraterie pe o scală globală, la evanghelism, dar, cum beneficiile sale concrete, au început să se subțieze după 1918, valoarea sa ca punct de mândrie, un vis comun fericit, a devenit mai importantă. A face mişto de măreţia imperiului era crima cea mai groaznică pe care o putea comite un băştinaş.

Iar irlandezii, glorie lor, le-au învățat pe toate celelalte triburi cucerite cum să întoarcă biruința Imperiului împotriva acestuia și cum să transforme înfrângerea într-o victorie, în mințile și inimile celor care erau ocupați. Așa că, cel mai rapid mod de a vedea imperialişti bosumflaţi în acțiune e să cautaţi acel cuvânt fatal, „Irlanda”, în indexul oricărei cărți britanice.

Este o lecție dureroasă. Cele mai multe nici nu menționează măcar Irlanda, nu contează cât de centrală e Irlanda în subiectul lor. Ceilalți, care se specializează în tipul de concesii greţoase, procedează exact la fel ca Orwell.

Îmi amintesc un caz clasic: biografia lui Cromwell scrisă de Antonia Fraser. Trecerea lui Oliver Cromwell prin Irlanda a fost o oroare și un genocid, care a culminat cu vânzarea a mii de femei și fete irlandeze în sclavie sexuală în Indiile de vest, (unele au fost scoase la licitaţie, în pieţe, împreună cu fetele aduse de corăbiile de sclavi din Africa) și confiscarea fiecărei palme de pământ pe care se putea cultiva ceva pe acea insulă. Pe parcurs, lordul protector – cum e considerat în Anglia pentru „mila” pe care ar fi arătat-o celor învinşi – a comis masacre sălbatice, cel mai mare având loc în orașul Drogheda. Masacrul de la Drogheda e mult prea bine cunoscut pentru a nu fi menţionat absolut deloc, așa că Frasser îl amintește în silă, apoi comentează că adevărata nenorocire de la Drogheda e că a pătat reputația glorioasă a lui Cromwell și i-a diminuat măreţia. Aparent, a fost o chestiune mult mai puțin serioasă pentru cei care au fost masacrați. Doar o zi ca oricare alta pentru ei, ce mai! O bagatelă, prin comparație cu reputația betejită a bietului Oliver.

Asta deja e o ticăloșie, dar cum e o ticăloșie mai mică teza lui Orwell din „Împușcând un elefant”? Orwell a făcut ca generaţii de cititori tocilari să nu-și bată capul să observe că el nu îi consideră oameni pe „negrotei şi pe gălbejiţi”.

De sute de ori, Orwell face aluzie la lucrurile rele făcute de imperiu. Dar niciodată nu le dramatizează: și aici e cheia. Avem de-a face cu un foarte bun orator, care cunoaşte mulţimea căreia îi vorbeşte, un specialist în incitarea mulțimilor să urască. Dacă Orwell ar fi dorit să condamne cu adevărat Imperiul, ar fi povestit cum au cucerit britanicii Birmania, atât de emoţionant, că până şi Kipling suspina.

În schimb, Orwell limitează dovezile anti-imperialiste la o frază sau două, adesea îngropată în faimoasele sale enumerări. Le găsiţi înghesuite între o minciună stalinistă, o falsificare catolică, și o afirmație a propagandei fasciste. Această rețetă rapidă e mecanismul preferat al celor care apără ce nu poate fi apărat.

Aceste enumerări nu sunt niciodată menite să atace Imperiul. Sunt pur și simplu o razantă lovitură împotriva ideologiilor în faţa cărora Orwell, eroul nostru, singuraticul și curajosul, rezistă cu atâta noblețe; ultima minte liberă din Europa, clar.

Și asta e tot o minciună. Orwell nu a fost niciodată singurul rebel, și de fiecare dată el insinuează că toţi colegii săi au intrat în cine știe ce club totalitar, le pune etichete și îi face de ruşine. E adevărat că în anii 1930, mari părți ale intelectualității continentale a ales între Stalin, Hitler și Papă, dar, în lumi mult mai fragmentate cum era Franța, erau și foarte mulți scriitori independenți care se descurcau foarte bine. (n.t.: aici autorul îl menţionează aprobator pe Celine, fără să se refere la faptul că acesta nu a fost deloc independent, ci un colaborator nazist în timpul războiului și un antisemit).

Pentru scriitorii englezi, situația a fost mult mai puțin dramatică, datorită aversiunii față de idei abstracte despre care Orwell a susținut că ar fi o trăsătură naționalistă. Dacă Orwell era cenzurat, atunci asta se întâmpla pentru că Orwell îi admira pe cei care-l persecutau. De fapt, stând de partea editorilor care erau afiliați comuniștilor, cum era Gollancz, Orwell s-a asigurat că o să aibă parte de mereu de povești despre persecuție, pe care le răspândea prin scrisorile sale, consolidând marea legendă a Sfântului George. Cea mai tare chestie, Gollancz era un susţinător al antagoniştilor, şi aşa cărțile lui Orwell găseau în el un susţinător. Persecuție și publicare, ce lume de vis pentru cruciatul nostru.

Dar de ce, în afară de nevoia de a juca pe cruciatul, a bântuit Orwell printre tipografiile stângii? Pentru că, ne spune el, era un socialist. Pe bune? Cu cât mai atent mă uit, cu atât mai mult mă conving că nu era un socialist. De fapt, în primul rând socialiştii sunt mereu primele ţinte ale urii lui Orwell. Singurii socialiști „buni” din cărțile sale sunt cei morți, pe care i-ar fi cunoscut în Catalonia. Socialiștii în viață îl dezgustă, mai ales cei englezi, așa cum arată și atacul lui foarte viclean împotriva stângiștilor din ”Road to Wigan Pier” (Drumul către Wigan Pier).

Din nou, să vedem ce e evident. Orwell minte când spune că e socialist. Și din nou, odată ce această posibilitate e admisă, dovezile ies la iveală una după alta. Citiți corespondena lui Orwell cu bietul Victor Gollancz depsre ”Road to Wigan Pier” și o să vedeți cum loialul Gollancz încerca cu disperare, fără să bănuiască ceva, să înțeleagă de ce scriitorul său vedetă petrecea atât de mult timp demonizându-i pe colegii săi socialiști, într-o carte pe care el o plătea. Citiți acel schimb de scrisori și niciodată n-o să puteţi crede versiunea lui Orwell despre el că pur şi simplu era un om sincer. E diva satanică, care îl împinge pe Gollancz să accepte obiecții care îi permit lui Orwell să joace rolul său preferat – erou singuratic, neînțeles.

Dar Orwell nu a fost niciodată un stângist sau de stânga, și atunci de ce spunea despre el că e de stânga? Pentru că steaua roșie îi asigura o protecţie. Îi permitea să facă contrabandă cu ura sa pentru a o vedea tipărită, îi dădea luciul elegant al unui radicalist, și îl scutea de o lectură la rece, cu claritate, pe care eseurile sale ar fi meritat-o. (Numai academicienii cred că scriitorii vor să fie înțeleși. Scriitorii nu vor să fie înțeleși în ceea ce scriu, pentru că asta e în avantajul lor.)

Ah, dar cum rămâne cu Spania? Orwell și-a pus viața în pericol luptând pentru POUM în războiul civil din Spania. A fost împușcat în gât – un risc cam mare pentru un impostor socialist: ce explicaţii am?

De fapt, e simplu. Orwell s-a dus în Spania să lupte pentru cea mai profundă și adâncă credință a sa – așa e. Din păcate, acea credință nu era socialismul, ci cea mai groaznică și cea mai puerilă ură tribală pe care bebelușii din Anglia o învață încă din leagăn: anti-catolicismul.

Revoluția din Catalonia a fost total diferită de alte rebeliuni socialiste dinaintea ei și de după. Furia a fost rezervată pentru preoți, călugărițe, biserici și mănăstiri și anarhiștii, pe care Orwell îi admira, inventau noi metode să-i omoare pe preoți. Asta l-a atras pe Orwell în Catalonia: șansa să ajute la hăcuirea preoților în Barcelona și să le atârne mațele de altare. În sfârșit, o ocazie să dea în papiștii sângeroși, curvele Romei. Vechea și cea mai dragă ură a lui Eric Blair (Eric Blair e numele real al lui George Orwell).

De pe vremea lui Cromwell n-a mai avut englez, care se hrănea cu ura faţă de papişti, o ocazie atât de bună să-i chinuie pe preoţii nemernici.

Firesc, Orwell prins s-a grăbit să prindă primul vapor să ajungă repede în Spania. Pentru Orwell, nu era vorba despre socialism, ci despre șansa de a ucide „un porc de romano-catolic” (aşa cum chiar Orwell i-a descris pe Wyndham Lewis).

Ura lui Orwell față de catolici e atât de flagrantă, că te sperie. Mă întreb ce i-a făcut pe fanii săi să nu o vadă. (5)

Iată un exemplu, în fugă, despre Sfântul George în stilul lui Ian Paisley (politician protestant, extremist, din Irlanda de Nord):

Aproape toate sentimentele noastre anticlericale sunt îndreptate împotriva săracilor, pentru a nu supăra vechea Biserică a Angliei (protestantă). Dacă cineva zice vreodată ceva împotriva Romei, atunci e vorba doar despre vreo poveste absurdă cu iezuiți sau despre rămășițe de bebeluși dezgropate din podelele mănăstirilor.”

Aici avem un snobism de clasă amestecat cu bigotism religios: obiecția lui Orwell față de tipul dominant de ură la adresa catolicilor e că această ură era crudă, vulgară, nesofisticată; Orwell prefera ura pretenţioasă, șmecheră, vicleană. Observați și excepția sentimentală pentru draga biserică anglicană care desigur că nu a făcut rău niciodată nimănui: în afară de câteva milioane de catolici irlandezi.

E ceva la catolici care declanşează un lanț de reacții atavice în Orwell, ca aici când sare de la entuziasmul că are şansa să-i facă cu ou și oțet pe papiștii naibii la pălăvrăgeala despre grădina lui. Tipul ăsta e serios înfiorător, ca Miss Marple dacă ar fi trăit pe Shankill Road:

Am avut marea plăcere de a revizui două cărți pro-catolice; a fost prima dată când am putut să dau cu sete într-un romano-catolic, în detaliu. Am câțiva metri pătraţi de grădină, dar am obținut rezultate dezastruoase din cauza ploii, melcilor și șoarecilor.”

Și din nou, într-o altă scrisoare, sare de la Inchiziție la veştile despre cârtița din grădină:

Găsesc istoria lui Vacandard despre Inchiziție chiar foarte interesantă, se pare că pendulul din povestea lui Poe a fost de fapt folosit: tortura a fost interzisă la mijlocul secolului 18, dar papa nu a abolit-o oficial până în 1816. A dispărut cârtița.”

Nici nu știu ce să cred despre procesul de gândire care l-a dus pe Orwell de la tortura comisă de Inchiziție la dispariția cârtiței din grădina sa. Poate i-au furat-o iezuiții.

Pe vremea când eram anglofil, aceste izbucniri de ură față de biserica noastră mă dureau, dar nici nu se compara cu ce simțeam când dădeam peste bruştele convulsii de ură abjectă împotriva irlandezilor. Desigur, irlandez și catolic merg mână în mână, pentru că asta a fost mereu la îndemâna fanaticului englez.

Orwell îi urăște și pe irlandezi, desigur, dar cu mult mai multă viclenie. Pe cei mai mulți îi clasează ca fiind vagabonzi și gunoaie umane, dar numai naționaliștii, rebelii sunt cei care au parte de ura lui activă. La Orwell ura dă pe-afară într-un context straniu; modul în care îl analizează pe Sean O’Casey şi îl transformă pe O’Casey în mod bizar într-un naționalist irlandez, iar faptul că O’Casey e faimos o pune pe seama unui sentiment de vină închipuit pe care l-ar avea englezii (pe când, în realitate, piesele şi memoriile lui O’Casey au fost dedicate unei sinistre răzbunări pe naţionaliştii irlandezi pe care-i acuza că l-au sedus pe eroul său, Connolly). (6)

Dar cea mai relevantă scăpare a lui Orwell a ieșit la iveală când a trebuit să aleagă un nume pentru anchetatorul apparatchik, ticălosul, din romanul „1984”. Uitați-vă la numele bărbaților care au guvernat Anglia și atunci vă puteţi explicați de ce Orwell a ales să-i dea acestuia un nume comun irlandez, O’Brien, celui mai odios personaj din romanul său. Modul prefăcut în care gândeşte Orwell de fapt iese la iveală încă o dată. Îi urăște pe O’Brieni atât de tare că, în mod prostesc, își imaginează că irlandezii vor ajunge să conducă o Anglie sovietică din viitor și că se vor răzbuna pe Orwelli (sau ar trebui să spun pe Blairi – numele real al lui Orwell e Eric Blair, care coincide cu numele criminalului de război Tony Blair). E stupid, dar, din nou, Orwell e chiar un tip prostuț.

În afară de aceste ieşiri necontrolate, Orwell adoptă strategia obișnuită a britanicilor, când vine vorba de Irlanda: decupează, taie, admit brusc anumite fapte, întotdeauna vag și în trecere, şi anume că unele lucruri făcute de imperiu nu au fost tocmai drăguțe, apoi trec brusc la alt subiect. Față de cel mai mare masacru dintre toate, foametea din deceniul 1840, Orwell adoptă strategia britanică obișnuită: tăcere de moarte, la fel cum au făcut toți scriitorii britanici înainte de 1980.

Așa stau lucrurile cu imperialismul lui Orwell: e o treabă perfect obișnuită, distinsă numai de persoana socialistă pe care el a inventat-o, ca să îl poată rosti. Ca exemplu de disimulare literară, Orwell aparține marilor plagiatori. Dar, ca om de idei, e cu adevărat demn de cel mai crunt dispreț, e dincolo de orice dispreț. Ideile sale sunt pur și simplu născute din ura cu care a fost crescut din leagăn, ascunsă în spatele unei măști prin care Orwell se glorifică singur și de care se folosește ca pretext.

În 1984, xenofobia provincială a lui Orwell îl împinge să-și închipuie cea mai sinistră predicție despre distropie din istorie, când descrie un totalitarism sovietic, condus de un rebel irlandez O’Brien, ca viitor al Angliei. Evident ținând cont de cruzimile incalificabile ale Angliei, a bătut din nou câmpii – la fel ca atunci când documenta torturile comise de inchiziție – pentru a-și descoperi omul-sperietoare. A fost un impuls reacționar fastuos, care îl satisfăcea deplin. Xenofobia începe chiar din primele rânduri ale romanului 1984: „Era o zi răcoroasă de aprilie și orologiul bătea de ora 1.”

O, oroarea papistului continental – ceasul cu 24 de ore! Orice, dar nu asta. A avut noroc cu tuberculoza. Dacă acest netrebnic trăia mai mult, prostia sa ar fi devenit evidentă pentru toată lumea.

Povestea pe care Orwell a vândut-o întregii lumi în cărțile și eseurile sale s-a centrat asupra odiseei sale singuratice, ideologice – o evoluție care nici nu a început vreodată măcar. Din tinerețe până la moarte, Orwell și-a ținut aproape de suflet urile sale dragi, toate născute din acel uluitor și fatuous amestec de poziții populiste britanice de la sfârșitul imperiului. Crizele sale sunt cele ale unui copil secretos, intrigant.

Gândiți-vă la dilema lui Orwell, care apare constant și e menționată de zeci de ori în scrierile sale: dacă să se ridice în picioare sau nu, când se cântă imnul britanic. Asta este, înainte de orice, dilema unui spion, care se naște din malițiozitate. Mai mult, e o dilemă prostească, din moment ce doar un copil de școală s-ar putea gândi să riște să se expună, doar pentru a-și satisface un obicei sentimental.

Și acesta e Orwell: o paletă largă de minciuni, menținute cu priceperea unui adult și cu un talent considerabil, în serviciul celor mai sinistre prejudecăți ale clasei de mijloc.

Și astfel, trebuie să fim de acord că Hitchens are dreptul să se numească urmașul lui Orwell. Ca niște frați mai mari (Big Brothers, aluzia la „1984”), ei împărtășesc multe trăsături, toate ticăloase. Într-adevăr, e șocant și într-un fel dezgustător să vezi cum slugarnicul Hitchens a reușit să ducă mai departe cea mai profundă ură a lui Orwell – față de papiștii naibii. Ați fi surprinși să aflați că Hitchens a scris o carte întreagă în care o demonizează pe maica Teresa, un ditamai roman fermecător despre hiena din Calcutta. Da, dintr-o lume plină de ticăloși, pe ea a ales-o să-i fie dușmanul public nr. 1.

Tocmai această ură neobosită, nerușinată e cea care îl face pe Hitchens un adevărat urmaș al lui Orwell. Și Hitchens are dreptate și când ne amintește că Orwell contează. O, da. Orwell contează. Pentru că America a aterizat în locul de unde-a pornit el: apărând ce nu poate fi apărat, revigorând proiectul său imperial.

Orwell a fost mereu loial urilor sale și acea persistență nebunească într-un mediu ostil l-a făcut un maestru al stilului, atât de bun că părea simplu, promovând cea mai remarcabilă și puterică listă de uri din istoria literară: papiștii, vagabonzii, femeile – nu mă provocați să vorbesc despre cum le ura Orwell pe femei – și stângiștii: lista de dușmani a unui gogoman, lista unui netrebnic.

America e acum băgată până la gât într-un război atât de stupid, că nimic din ce spunem nu îl poate descrie, darămite să-l apere.

Și aici intră pe scenă mareșalul Hitchens.

Îi calcă pe urme lui Orwell și prin urmare asta înseamnă în mod necesar că ar avea dreptate. Până acum era ușor și lipsit de riscuri să-l lași pe Orwell să fie un sfânt mort. Dar Hitchens a scos cacealmaua la vedere când a spus că a venit să ducă la capăt opera lui Orwell, iar dovezile arată că aici a spus adevărul. Pentru că opera lui Orwell, după ce-i dai la o parte camuflajul, fumegă de ura unui imperiu în agonie față de o lume nesupusă, în care „nu tocmai oamenii” – așa cum îi vedea imperiul – refuzau să mai stea în genunchi.

Cea mai rea veste pe care o putea primi America e asta: Hitchens chiar e urmașul lui Orwell.”

Acest eseu a fost publicat în octombrie 2005 aici, la 2 ani după ce armatele SUA şi ale minionilor ei imperialişti au invadat Irakul pentru a-l transforma în colonie şi într-un abator uman în care victimele colonizate se hăcuiesc singure în conflicte sectariene.

John Dolan a scris „Pleasent hell” (Iadul plăcut)

note: 

(1) Bush, Cheney şi Karl Rove sunt criminali de război care susţinut cel mai puternic prin minciuni invadarea, ocuparea şi colonizarea Irakului, legalizarea torturii în SUA şi înfiinţarea lagărului de la Guantanamo.

(2) Burke, un rasist şi-un imperialist, e un apostol al conservatorilor şi al celor de dreapta care îşi bazează propaganda pe minciuna că libertatea capitalului ar fi identică cu libertatea umană.

(3) Ann Coulter şi Rush Limbaugh sunt vedetele rasiste, misogine şi imperialiste ale dreptei liberale din America.

(4) “liberali” aici are sensul de capitalişti care susţin statul social, în SUA sunt consideraţi „de stânga”.

(5) Ura revoluţionarilor din Spania față de biserica catolică din Spania își avea sursa legitimă în persecutarea de secole a populației locale de către clasa bogaților din fostul imperiu, din care preoții catolici făceau parte și căreia îi acordau tot sprijinul politic și financiar.

A doua republică a început în Spania cu o serie de reforme care vizau accesul populației la educație, în special – acces care era negat sistematic de biserică – și cu reforme agricole – ceea ce ataca direct interesele bisericii care deținea vaste plantații agricole unde țăranii erau obligați să fie de facto sclavi, existența lor era tolerată doar pentru că erau folosiți să muncească pentru averea bisericii.

Biserica a cerut o lovitură militară împotriva guvernului republican, care a avut loc în cele din urmă pe 18 iulie 1936, printr-o rebeliune a armatei, condusă de generalul fascist Franco.

Această lovitură a întrerupt cel mai progresist și modernizator guvern pe care l-a avut vreodată Spania. A doua republică, stabilită de acest guvern, aplicase cele mai importante reforme din societatea spaniolă: stabilise un sistem de școli publice, împotriva opoziției vehemente și veninoase a bisericii catolice, care deținuse până atunci controlul total asupra sistemului educațional (motiv pentru care doar bogații aveau acces la educație, două treimi din populația țării fiind ținută în analfabetism). Guvernul de stânga a introdus și reforme vitale agrare, care atacau direct interesele moșierilor și oligarhiei – din care biserica făcea parte. Guvernul a instituit măsuri vitale de protecție socială a populației, care atacau direct interesele băncilor și a companiilor de asigurări private (unul dintre cei care au finanțat lovitura de stat militară împotriva guvernului a fost Juan March, cel mai puternic bancher din Spania și liderul partidului Liberal). A introdus dreptul de vot al femeilor, cu mulți ani înainte de alte țări europene și cu mult după ce femeile obținuseră acest drept în urma revoluției socialiste din Rusia. A stabilit drepturi ale muncitorilor, care atacau direct interesele marilor industriași, cum ar fi Cambo, unul dintre liderii naționaliști și ai forțelor liberale. A introdus legi care le permiteau femeilor să divorțeze și le asigurau asistență medicală în spitale dacă nu doreau să nască, măsuri care au stârnit ura personală a preoților catolici și a ierarhiei bisericii. Măsurile adoptate de acest guvern au fost atât de populare în Spania că în 1936, o alianță a partidelor de stânga și centru (Frontul Popular) a fost aleasă cu o largă majoritate în parlamentul spaniol, având un program care extindea și consolida reformele aplicate de primul guvern al celei de-a doua republici (1931-1933). Biserica Catolică a format și a finanțat brigăzi ale morții, asasini fasciști, care au masacrat 400 de muncitori înainte de victoria Frontului Popular, sperând ca teroarea să intimideze populaţia locală.

După câteva luni de la victoria Frontului Popular în alegeri, toate forțele care au ținut Spania în stadiul uneia dintre cele mai înapoiate țări din Europa și ale căror privilegii au fost tăiate de reformele aplicate de stângişti s-au unit și au pus la cale lovitura de stat militară condusă de generalul Franco. Lovitura de stat a fost direct și activ susținută de Hitler și Mussolini, și indirect de toate guvernele occidentale. Dictatorii fasciști au trimis trupe și echipamente militare pentru a-l susține pe Franco să distrugă revoluția socială, declanșată de clasa muncitoare pentru a opri lovitura de stat militară şi declanşând aşa ceea ce e cunoscut ca revoluţia spaniolă. Pentru a apăra această revoluţie, muncitorii s-au înarmat şi au format miliţii populare, iar Franco a strâns o armată fanatică pentru a-i extermina în ceea ce e cunoscut ca războiul civil din Spania, care a devenit rapid, avanpremiera celui de-al doilea război mondial.

Cruzimile comise de fasciștii împotriva populației din Spania au fost similare celor comise de naziși în estul Europei, în timpul invadării Uniunii Sovietice și cu teroarea dezlănțuită de rușii albi împotriva populației în urma revoluției din Rusia.

Preoții catolici au incitat aceste cruzimi, au participat la ele și le-au binecuvântat. Unii preoți catolici au binecuvântat inclusiv violarea femeilor de către fasciştii spanioli şi de către islamiștii care fuseseră aduși de Franco din Maroc, colonie a Spaniei, şi înregimentaţi în armata pe care Franco o folosea în războiul civil. Aceștia sunt preoții care au fost reabilitați recent de Vatican, ca “martiri” și “victime ale comunismului” (la fel cum au fost reabilitaţi şi preoţii catolici nazişti şi naziştii croaţi, criminali în masă, responsabili pentru lagărul de concentrare şi masacrele de la Jasenovac.)

În fiecare sat și oraș, ierarhia bisericii spaniole și preoții au pregătit liste negre cu oamenii pe care să-i execute fasciştii lui Franco. Preoții le cereau fasciștilor să omoare pe oricine lipsise duminica de la slujbă sau pe oricine era suspectat că votase cu stânga. Preoții catolici au cerut inclusiv asasinarea altor preoți catolici care îi susțineau pe muncitori, pe anarhiști și pe comuniști. Principala țintă a bisericii catolice erau profesorii, considerați cei mai mari dușmani ai bisericii. Din acest motiv, în ciuda opoziției guvernului republican, pe care Franco încercase să-l dărâme prin lovitura de stat, populația și-a făcut dreptate singură, incendiind biserici și omorând preoți. După înfrângerea revoluției sociale, propaganda lui Franco, susținută de cei mai mulți istorici occidentali, au ascuns masacrele, comise de fasciști și de naționaliști. Torturile și condamnările la moarte în timpul dictaturii lui Franco s-au ținut lanț; chiar și cu câteva luni înainte de moartea sa (1975), Franco a semnat ordine de executare a cinci oameni din motive politice. Aşa ceva era tolerat, susţinut şi acceptat de occidentul „democratic” al „lumii libere”.

Faptul că ura populației din Spania față de biserica catolică era justificată și legitimă a fost recunoscut chiar de majoritatea preoților catolici în ajunul morţii lui Franco. Ştiind că dictatura lui Franco se apropia de sfârșit, s-a temut atât de mult că după ce protecția din partea acestuia avea să dispară populația se va dezlănțui şi îi va omorî pe toţi, pe bună dreptate, o parte a clerului spaniol a adoptat o declarație prin care recunoaștea vina bisericii pentru colaborarea cu fasciştii, dar nu și participarea la crimele fasciștilor. Șefii bisericii catolice din Spania au luat notă de declarația propusă de preoții catolici, dar în mod repetat au refuzat să o adopte ca poziție oficială a bisericii.

Ura lui Orwell față de catolici nu era motivată însă de represiunea sângeroasă, brutală și sălbatică pe care populația din Spania a îndurat-o din partea bisericii catolice, ci de educația sa protestantă, pentru care chiar și biserica catolică nu adoptă un capitalism destul de fundamentalist.

(6) James Connolly a fost liderul revoluţiei socialiste de eliberare a Irlandei din jugul imperiului britanic, 1916. A fost capturat de britanici şi executat. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s