Închisorile: O crimă socială şi un eşec, de Emma Goldman (1917)

Parchman_Female_Prison_Sewing_1050x700-1050x700 Eastern_State_Penitentiary_aerial_cropîn engleză aici, publicată în “Emma Goldman, Anarchism and Other Essays” („Anarhism şi alte eseuri, a treia ediţie revizuită, New York: Mother Earth Publishing Association, 1917).

În 1849, Feodor Dostoyevsky a scris pe zidurile din celula închisorii în care era ţinut, următoarea poveste, „Preotul şi Diavolul”:

“‘Salutare, preot grăsan şi bondoc!’ îi spune diavolul preotului.

De ce i-ai minţit pe săraci, de ce i-ai păcălit? Cu ce torturi din iad i-ai speriat? Nu ştiai că ei deja îndură torturile iadului în viaţa lor de pe pământ? Nu ştiai că tu şi autorităţile Statului sunteţi reprezentanţii mei pe pământ? Voi sunteţi cei care i-au făcut să îndure supliciile iadului, şi îi mai şi ameninţaţi cu iadul. Nu ştiai asta? Prea bine, atunci, ai să mă însoţeşti!

Diavolul îl apucă pe popă de guler, îl ridică în aer şi duce într-o topitorie.

Acolo muncitori alergau dintr-un colţ în altul, zoriţi, trudind în bătaia căldurii incandescente. În câteva clipe, aerul greu, apăsător şi căldura îl doboară pe preot.

Cu lacrimi în ochi, îl imploră pe diavol: „Dă-mi drumul. Scoate-mă din iadul ăsta!

O, prietenul meu drag, dar trebuie să-ţi arăt atât de multe alte locuri asemănătoare.’

Diavolul îl apucă şi mai strâns şi îl duce la o fermă. Acolo dau de lucrători care secerau grâul. Praful şi căldura erau insuportabile. Supraveghetorul ţinea în mână un bici cu care lovea fără milă pe orice truditor care se prăbuşea epuizat la pământ, doborât de căldură şi stors de muncă şi ros de foame.

Apoi, preotul e dus în cătunele de bordeie unde muncitorii din fabrică şi muncitorii de la câmp trăiesc cu familiile – în gropile mizerabile, îngheţate, pline de fum şi unde nu se poate respira, săpate sub pământ.

Diavolul face o grimasă. Îi arată sărăcia şi greutăţile care aici sunt la ele acasă.

Nu e destul ce-am văzut?’ întreabă. Şi pare că până şi lui, diavolului, i se rupe sufletul de starea oamenilor. Piosul slujitor al Domnului nu mai poate îndura. Cu mâinile împreunate, îl imploră: ‘Du-mă de aici. Aşa e, aşa e! Ăsta e iadul pe pământ!

Aşadar poţi să vezi că aşa e. Şi tot le promiţi acestor oameni un alt iad. Îi chinui, le torturezi mintea şi gândurile până la moarte, când ei deja sunt aproape, fizic, morţi! Vino! Vreau să-ţi mai arăt un singur iad – încă unul: pe cel mai groaznic.

Îl duce într-o închisoare şi îi arată celulele, mirosul izbitor, multitudinea de forme umane, furate de orice urmă de vigoare şi sănătate, care zac pe podea, acoperite de viermi care le devorează carnea de vii, goi, trupuri mumificate.

Dă-ţi jos veşmintele de mătase,’ îi spune diavolul preotului, ‘pune lanţurile grele la picioare aşa cum le poartă şi aceşti nefericiţi; întinde-te pe podeaua rece şi murdară – şi de acolo să le vorbeşti tu despre iadul care tot i-ar mai aştepta pe ei!

Nu, nu!’ imploră preotul, ‘Nu-mi pot imagina nimic mai groaznic ca asta. Te implor, scoate-mă de aici!

Da. Ăsta e iadul. Nu poate exista iad mai groaznic decât ăsta. Dar nu ştiai asta deja? Nu ştiai că aceşti bărbaţi şi aceste femei, pe care îi înspăimânţi de moarte cu imagini dintr-un iad care ar veni după moarte – nu ştiai că ei deja trăiesc în iad, aici, pe pământ, înainte să moară?

Asta a fost scris acum 50 de ani (1849) în Rusia întunecată, pe zidul uneia dintre cele mai sinistre închisori.

Şi totuşi puteţi nega că aceeaşi realitatea se aplică cu o forţă egală timpului prezent, chiar în închisorile din America?

Cu toate reformele noastre sforăitoare, cu toate schimbările noastre măreţe şi cu toate descoperirile noastre ingenioase, fiinţele umane cotinuă să fie trimise în cel mai groaznic iad, în care sunt abuzate, degradate, şi torturate, ca societatea să fie “protejată” de fantomele propriilor ei fapte. 

Închisoarea, o protecţie pentru societate?

Ce minte monstruoasă a conceput o asemenea idee? La fel de bine ar fi putut susţine că sănătatea poate fi promovată prin răspândirea unei maladii.

După 18 luni de oroare în într-o închisoare din Anglia, Oscar Wilde a dat lumii marea sa capodoperă, „Balada închisorii din Reagind” (The Ballad of Reading Goal):

Fapte cumplite – plante-otrăvite –
Pot creşte-n închisoare:
Şi numai ce-i mai bun în om
Se scutură şi moare:
Spaima nebună luptă-mpreună
Cu muta disperare.

Societatea continuă să răspândească acest aer toxic, fără să îşi dea seama că din el nu poate izvorî decât boală dar şi cele mai otrăvitoare consecinţe.

Cheltuim în prezent 3.500.000 de dolari pe zi, 1.000.095.000 de dolari pe an, pentru a menţine instituţia închisorilor, şi asta într-o ţară democratică, – o sumă aproape la fel de mare ca producţiile combinate de recoltă de grâu, evaluată la 750.000.000, şi de cărbune, evaluată la 350.000.000.

Profesorul Bushnell din Washington, D.C. estimează costul închisorilor la 6.000.000.000 pe an, iar Dr. G. Frank Lydston, un eminent scriitor american privind infracționalitatea, spune că ar fi vorba de un cost de 5.000.000.000 de dolari pe an. 

Nu s-a mai pomenit o asemenea cheltuială cu scopul de a ţine armate vaste de ființe umane închise în cuști ca niște animale sălbatice! [1] (nt: astăzi costul public pentru menţinerea închisorilor private şi de stat din SUA – închisorile private sunt finanţate tot de la bugetul public, c-aşa-i în capitalism – e aproximativ de 73 de miliarde de dolari pe an). 

Și, cu toate acestea, crimele sunt în creștere. În America sunt de 4,5 ori mai multe infracţiuni la fiecare milion de oameni azi, decât erau acum 20 de ani.

Cel mai oribil aspect este că infracţiunea noastră națională e omorul, nu furtul, frauda, sau violul cum se întâmplă în Sud. Londra e de 5 ori mai mare decât Chicago, și totuși, în Chicago, au loc 118 de crime pe an, pe când în Londra sunt 20. Chicago nici nu e fruntaș la crime, din moment ce se situează pe locul 7 din lista care e condusă de 4 state din Sud, și de San Francisco și Los Angeles.

Ţinând cont de această stare de fapt oribilă, pare ridicol să vorbim despre protecția societății care ar rezulta din închisorile sale.

E greu să înţelegi cum cea mai bine organizată şi centralizată instituție menține un nivel de cheltuială națională foarte mare şi totuşi se dovedeşte un eșec social complet, iar asta trebuie să pună în discuţie dreptul ei de a exista.

A trecut vremea când ne mai puteam mulțumi cu țesătura noastră socială pentru că era “ordonată de dreptul divin,” sau de majestatea regele sau regina, sau sau de lege.

Investigațiile care au loc în închisori, agitația, și educația în ultimii ani sunt dovezi concludente că oamenii învață să sape chiar în adâncul societății, adânc până dau de cauzele teribilei discrepanțe dintre viața socială și viața individuală.

De ce sunt închisorile o crimă socială și un eșec?images (5)

Pentru a răspunde la această vitală întrebare trebuie să căutăm natura și cauza crimelor, metodele de a le aborda, și efectele pe care aceste metode le produc în înlăturarea din societate a blestemului și ororii crimelor.

Pentru început, în privința naturii crimei: Havelock Ellis împarte crimele în patru etape, politică, pasională, pierderea minții și accidentală.

El spune că criminalul politic este victima unei încercări din partea unui guvern, mai mult sau mai puțin despotic, de a-și menține propria stabilitate. Nu e în mod necesar vinovat de o ofensă anti-socială; pur și simplu încearcă să răstoarne o anumită ordine politică care ea în sine ar putea fi anti-socială.

Acest adevăr este recunoscut peste tot în lume, cu excepția Americii unde încă domină noțiunea stupidă că într-o „democrație” nu pot exista deţinuţi politici.

John Brown a fost prizonier politic; la fel au fost şi anarhiştii din Chicago; la fel e şi fiecare grevist. Prin urmare, spune Havelock Ellis, deţinutul politic din timpul nostru sau locul nostru ar putea fi de fapt un erou, un martir, un sfânt al unei alte epoci.

Lombroso îl numeşte pe deţinutul politic precursorul adevărat al mişcării umanităţii către progres.

Criminalul din pasiune e de obicei un bărbat născut în familie bună şi cu o viaţă onestă, care sub un stres foarte mare, comite greşeala de a-şi face dreptate cu mâna lui.” [2]

Mr. Hugh C. Weir, în „Ameninţarea din partea Poliţiei” („The Menace of the Police”), citează cazul lui Jim Flaherty, un criminal din pasiune, care, în loc să fie salvat de societate, e transformat într-un beţiv şi un recidivist, cu o familie ruinată şi aruncată în sărăcie. 

O categorie şi mai năpăstuită e Archie, victima din romanul lui Brand Whitlock, „The Turn of the Balance”, cel mai bun expozeu american al crimei în devenire. Archie, chiar mai mult decât Flaherty, a fost împins în crimă şi la moarte de inumanitatea plină de cruzime a condiţiilor sale şi pentru că a fost vânat fără scrupule de maşinăria legii.

Archie şi Flaherty nu sunt decât două exemple din multe mii, şi demonstrează modul în care aspectul legal al crimei şi metodele de a o aborda ajută la crearea unei boli care subminează întreaga noastă viaţă socială.

Criminalul scos din minţi nu poate fi în realitate considerat criminal mai mult decât ar putea fi considerat un copil din moment ce mental are aceeaşi condiţie.” [3]

Legea recunoaşte asta, dar numai în rarele cazuri ale unei naturi flagrante, sau când averea acuzatului permite luxul nebuniei crimiale.

A devenit chiar o modă să fii bolnav de paranoia.

Dar întreaga “suveranitate a justiţiei” va continua să-l pedepsească pe criminalul care şi-a pierdut minţile, cu toată duritatea forţei sale.

Astfel Ellis citează din statisticile Dr. Richter care arată că în Germania 160 de oameni au probleme mentale, dintre care 144 de au fost condamnaţi şi aruncaţi în închisoare.

Infractorul accidental “reprezintă de departe cea mai mare clasă a populaţiei din închisori, şi prin urmare (ar fi) cea mai mare ameninţare socială.” Care e cauza care determină o vastă armată a familiei umane să recurgă la crimă şi infracţiune, să prefere viaţa hidoasă în închisoare vieţii din afară?

Cu siguranţă această cauză trebuie să fie un stăpân de fier, care nu le lasă victimelor nici o şansă de scăpare, pentru că şi cea mai depravată fiinţă umană tot iubeşte libertatea.

Această forţă terifică e rezultatul aranjamentului social şi economic, plin de cruzime, din societatea noastră.

Scopul meu nu e să neg factorii biologici, psihologici sau fiziologici care ar putea contribui la crearea crimei; dar nu prea poţi găsi nici un criminolog avansat care să nu fie de acord că influenţele economice şi sociale sunt de fapt cei mai neobosiţi şi cei mai otrăvitori germeni ai crimei.

Chiar dacă am admite că ar exista tendinţe criminale înnăscute, nu e mai puţin adevărat că aceste tendinţe sunt hrănite din plin de mediul nostru social.old_photos_capture_life_in_a_19th_century_new_york_city_640_22

Există o corelaţie strânsă, spune Havelock Ellis, între crimele împotriva persoanei şi preţul alcoolului, între crimele împotriva proprietăţii şi preţul grâului.

Îi citează pe Quetelet şi Lacassagne, ultimii care au analizat societatea din perspectiva unui laborator al crimelor, iar pe criminali din perspectiva unor instrumentele care execută aceste crime.

Cei doi au descoperit că “mediul social este un mediu care cultivă criminalitatea; criminalul este “microbul”, un element care doar devine important când găseşte mediul în care poate fermenta; fiecare societate are criminalii pe care îi merită.” [4]

Cea mai “prosperă” perioadă industrială face imposibil ca un muncitor să câştige destul pentru a se putea menţine sănătos şi viguros. Şi aşa prosperă cum pretinde că e societatea noastră – în cel mai bun caz asta fiind o condiţie imaginară – mii de oameni sunt constant aruncaţi în rândurilor şomerilor.

De la est la vest, de la sud la nord, această armată vastă mişună peste tot în căutare de hrană, şi nu dă decât de casele-de-muncă (precursorii lagărelor de muncă forţată) sau ghetouri.

Cei care mai au o licărire de respect de sine preferă să sfideze pe faţă aşa ceva, preferă infracţiunea sărăciei care îi devorează şi condiţiei degradante.

Edward Carpenter estimează că 5 şesimi din infracţiunile care intră sub incidenţa legii penale constau în încălcarea drepturilor de proprietate; dar această estimare e mult prea mică. O investigaţie aprofundată ar dovedi că 9 infracţiuni din 10 îşi au cauza, direct sau indirect, în inegalităţile noastre economice şi sociale, în sistemele noastre de exploatare şi jefuire a muncitorilor fără nici o remuşcare.

Nici un infractor nu e atât de stupid să nu-şi poată da seama de acest fapt, deşi s-ar putea să nu-l poată articula în cuvinte.

O colecţie de lucrări de filosofie a criminalităţii, la care au lucrat Havelock Ellis, Lombroso, şi alte persoane eminente, arată că un infractor simte mult prea profund că societatea e cea care îl împinge să comită o infracţiune.

Un hoţ din Milano i-a spus lui Lombroso: “Eu nu jefuiesc, doar iau de la bogați ce ei au în plus; nu cumva și negustorii și avocații care fac la fel jefuiesc și ei?”

Un condamnat pentru omor a scris: “Știind că 3 pătrimi din virtuțile sociale sunt vicii pline de lașitate, m-am gândit să-l atac direct pe un bogat, pentru că asta nu ar fi atât de josnic cum sunt şmecheriile sale premeditate prin care comite fraude.

Altul a scris: “Pe mine m-au băgat la închisoare pentru că am furat 6 ouă. Dar cei din guvern care fură milioane sunt onorați. Biată Italie!”

Un condamnat educat i-a spus lui Davitt: “Legile societății sunt făcute cu scopul de le a garanta bogaților lumii puterea și sunt calculate astfel încât să deposedeze cea mai mare parte a umanității de drepturile și șansele sale. De ce să mă pedepsească pe mine pentru că am luat prin mijloace similare de la cei care au luat mai mult decât aveau dreptul să ia?” Același om a adăugat: “Religia fură sufletului autonomia; patriotismul este o idolatrizare stupidă a lumii prin care bunăstarea și pacea locuitorilor sunt sacrificate de cei care profită de pe urma sacrificiului, în timp ce legile ţărilor, restricționând dorințele firești, duc un război fățiș împotriva spiritului manifestat al legii ființelor umane. Comparat cu toate acestea, furtul e un efort onorabil.” [5]

E mai mult adevăr în această filosofie decât în toate legile și cărțile morale ale societății.

Factorii economici, politici, morali și fizici fiind microbii crimei, cum răspunde societatea la această situație?

Metodele de combatere a crimelor au fost supuse unor schimbări, fără îndoială, dar cel mult în sens teoretic. În practică, societatea și-a păstrat motivul primitiv al comportamentului faţă de infractor; e vorba de răzbunare; în timp ce metodele legale și “civilizate” predică descurajarea, teroarea și reforma.2cf5f1a0de35f0b294b1fa9082085de8

În prezent, vedem că toate aceste metode au eșuat total și că azi nu suntem mai aproape de o soluție decât eram în timpul Evului întunecat.

Impulsul individual al omului primitiv de a răspunde atacului, de a răzbuna un rău a devenit desuet. În schimb, bărbatul civilizat a delegat datoria de a-l răzbuna unei mașinării organizate, în credinţa stupidă că Statul are justificarea să facă ceea ce el nu mai poate sau nu mai vrea să facă.

Majestatea legii”, susţine argumentul său, nu s-ar coborî la instinctele primitive. Misiunea ei are o natură “mai înaltă”. Atât de înaltă că încă e cufundată în mlaştina teologică, care proclamă pedeapsa ca mijloc de purificare sau care ar fi delegatul ispăşirii de păcat.

Dar legal şi social, legile exercită pedeapsa nu doar pentru a produce suferinţă condamnatului, ci şi pentru a-i îngrozi şi înspăimânta pe ceilalţi.

Care alta ar putea fi motivarea reală a pedepsei? Noţiunea liberei alegeri, ideea că omul în orice moment poate alege între bine şi rău; dacă alege răul, trebuie făcut să plătească.

Deşi această teorie a fost de mult demontată şi aruncată la coşul de gunoi, ea continuă să fie aplicată zilnic de întreaga maşinărie a guvernului, transformându-se în cel mai crud şi brutal călău al vieţii umane. Singurul motiv pentru menţinerea ei e noţiunea şi mai plină de cruzime că, cu cât pedeapsa răspândeşte o teroare mai mare, cu atât mai eficient va fi efectul ei de prevenire.SingSing_torture_1860

Societatea recurge la cele mai draconice metode împotriva celui care a comis o infracţiune socială. Şi de ce aceste infracţiuni nu se opresc? De ce nu sunt descurajate? Deşi în America se presupune că un om e considerat nevinovat până când e dovedit vinovat, instrumentele legii şi poliţiei menţin o domnie a terorii, fac arestări de-a valma, bat cu pumnii şi picioarele, bat cu bâtele, intimidează, hărţuiesc şi sperie oamenii, folosesc metode barbare “de gradul trei” (tortură) şi le supun pe victimele nefericite să se sufoce în aerul din arest, şi să fie brutalizate de limbajul şi mai violent la gardienilor.

Şi totuşi, infracţiunile se multiplică cu rapiditate, şi toată societatea are de suferit.

Pe de altă parte, e un secret cunoscut de toată lumea că atunci când un nefericit de cetăţean a primit „întreaga milă” a legii, de dragul „siguranţei” este ascuns în cele mai groaznice iaduri, şi abia atunci începe Calvarul adevărat.

Furat de drepturile sale de fiinţă umană, degradat la a fi doar un automatom fără voinţă şi simţire, dependent total de mila brutalilor săi gardieni, în fiecare zi el e supus unui proces de dezumanizare, cu care, prin comparaţie, răzbunarea (bipezilor neevoluaţi) ar părea o joacă de copii.

În Statele Unite nu există nici o instituţie penală reformatoare, pentru că în aceste instituţii oamenii sunt torturaţi „ca să fie făcuţi buni” în următoarele moduri: sunt bătuţi cu ciomegele, sunt bătuţi cu bâtele, sunt puşi în cămaşă de forţă, sunt supuşi torturii prin simularea înecului, sunt supuşi electrocutării (tot corpul lor e înfăşurat în fire electrice), izolării în celulă, torturii la jug, şi torturii prin înfometare.CAGE

În aceste instituţii, personalitatea sa e zdrobită, sufletul său e degradat, spiritul său e subjugat monotoniei de moarte şi rutinei din viaţa în închisoare. În Ohio, Illinois, Pennsylvania, Missouri, şi în Sud, aceste orori au devenit atât de flagrante că au ajuns la auzul lumii din afară. Aceste metode creştine încă sunt aplicate în toate închisorile.

Dar zidurile închisorilor rarerori permit ca ţipetele agonizante ale victimelor să răzbată în afara lor – zidurile închisorilor sunt groase şi absorb toate ţipetele. Societatea ar putea pe loc să abolească toate închisorile dintr-o dată, decât să spere că din aceste camere de tortură şi oroare ale secolului 20 ar putea să izvorască vreo speranţă vreodată.

An după an, pe porţile iadului din închisori ies înapoi în lume lanţuri de oameni deformaţi, mumificaţi, fără nici o vlagă, nişte epave, pe fruntea cărora a fost înfierat semnul lui Cain, ale căror speranţe au fost total zdrobite, ale căror înclinaţii fireşti au fost sugrumate. Cum afară nu dau decât peste foamete şi inumanitate, aceste victime curând se cufundă din nou în infracţiuni, pentru că asta e singura modalitate prin care pot supravieţui.

Nu e deloc neobişnuit să găsim bărbaţi şi femei care şi-au petrecut jumătate din viaţă – ce zic eu, unii chiar toată viaţa – în închisoare. Ştiu o femeie din Blackwell’s Island, care a fost încarcerată de 38 de ori; şi printr-un prieten am aflat că un băiat de 17 ani, pe care el l-a crescut şi de care a avut grijă în penitenciarul din Pittsburg, nu a cunoscut niciodată ce înseamnă libertatea. Cărarea vieţii acestui copil a fost numai între şcoala de corecţie şi penitenciar, până când, cu trupul distrus, a murit: o victimă a răzbunării sociale.prison.torture

Aceste experienţe sociale sunt confirmate de date exhaustive care oferă dovezi copleşitoare privind totala inutilitate a închisorilor, ca mijloc de descurajare sau de reformă.

Persoanele cu bune intenţii lucrează acum la un nou început în chestiunea închisorilor – o formă de eliberare condiţionată, pentru a da înapoi prizonierului posibilitatea de a deveni o fiinţă umană.

Oricâte intenţii bune ar avea, mă tem că e imposibil să speri la rezultate bune din moment ce nu faci decât să torni vin într-o sticlă mucegăită. Doar o reconstrucţie completă a societăţii va oferi omenirii un leac la cancerul crimei. Şi totuşi, dacă latura tocită a conştiinţei noastre sociale s-ar ascuţi, instituţiile penale ar putea avea o altă înfăţişare. Dar primul pas care trebuie făcut este renovarea conştiinţei sociale, care e într-o stare dărăpănată. 

E trist că are nevoie să fie trezită la realitatea că infracţiunea e o chestiune care ţine de intensitate, că toţi avem elementele rudimentare ale infracţionalităţii în noi, mai mult sau mai puţin, potrivit mediului nostru mental, fizic şi social; şi că infractorul individual nu e decât un reflex al acestor tendinţe agregate.

În faţa unei conştiinţe sociale trezite, individul obişnuit va învăţa să refuze “onoarea” de a fi prada în sânge a legii. Oamenii ar putea înceta să mai persecute, să dispreţuiască, şi să îl stigmatizeze pe cel care a comis o infracţiune socială, şi să-i dea o şansă să trăiască şi să respire alături de semenii săi. Instituţiile sunt, desigur, greu de atins. Sunt reci, impenetrabile, şi pline de cruzime; totuşi, odată ce conştiinţa socială s-a trezit, ar putea fi posibil să le eliberăm pe victimele închisorilor de brutalitatea ofiţerilor din închisori, a gardienilor şi a paznicilor. Opinia publică e o armă puternică; chiar şi prădătorii cărnii de om se tem de ea. Ar putea fi învăţaţi câte ceva despre umanitate.

Dar primul pas e ca prizonierii să obțină dreptul de a fi plătiți pentru munca din timpul detenției. Asta le va permite să aibă niște minime economii pentru a putea începe o altă viață când ies din închisoare.

E aproape ridicolă opoziția din partea societății actuale față de obținerea acestui drept, dacă ne gândim că oamenii muncii, ei înșiși sclavi salariali, se opun cel mai tare. Nu vreau să intru în cruzimea care stă la baza acestei obiecțiuni, ci doar să arăt că e total nepractică. Prizonierii mereu au fost exploatați în muncă în închisori; Statele au fost singurii exploatatori, chiar și când exploatatorul individual era cel care le fura munca. Statele mereu i-au trimis pe deținuți să muncească din partea guvernului, fie la ferme, fie la anumiți indivizi. 29 dintre state îi trimit la muncă la indivizi particulari.

Guvernul federal și 17 state au renunțat la asta deja, la fel cum au făcut și cele mai importante state din Europa, pentru că ducea la exploatarea hidoasă a prizonierilor, la nenumărate abuzuri și la șpăgi fără sfârșit.

Rhode Island, statul dominat de Aldrich, oferă poate cel mai sinistru exemplu. În urma unui contract pe 5 ani, datat 7 iulie 1906, și care poate fi reînnoit pentru încă 5 ani dacă așa doresc contractorii privați, deținuții de la penitenciarul Rhode Island și de la închisoarea regională sunt vânduți ca muncitori către Reliance-Sterling Mfg. Co. pentru suma de nimic, de mai puțin de 25 de cenți pe zi pe muncitor-deținut. Această companie e în realitate un gigantic trust de muncă forțată a deținuțilot din închisori, pentru că închiriază deținuți și de la închisorile din Connecticut, Michigan, Indiana, Nebraska și South Dakota, și de la școlile de corecție (adică deținuți minori) din New Jersey, Indiana, Illinois și Wisconsin, în total 11 penitenciare.

Enormitatea șpăgii obținute din contractul cu Rhode Island poate fi estimată printr-un simplu calcul: aceeaşi companie plăteşte 62½ cenţi pe zi pentru un deţinut din închisoarea din Nebraska; pentru unul din Tennessee plăteşte 1,10 dolari pe zi; deţinutul din Missouri primeşte 70 de cenţi pe zi de la Star Overall Mfg. Co.; cel din West Virginia 65 de cenţi pe zi de la Kraft Mfg. Co., şi cel din Maryland 55 de cenţi pe zi de la Oppenheim, Oberndorf & Co., care produc cămăşi. Diferenţa dintre aceste costuri arată ce şpagă enormă obţin şefii penitenciarului din Rhode Island (din munca deţinuţilor).

De exemplu, la Reliance-Sterling Mfg. Co. care produc cămăşi, costul muncitorilor ne-deţinuţi nu e mai mic de 1,20 pe duzina de cămăşi, în timp ce pentru Rhode Island o duzină costă 30 de cenţi. Şi mai mult, guvernele nu percep nici o chirie acestui trust pentru fabrica imensă pe care o foloseşte, acest trust nu plăteşte nici curentul electric, căldura, iluminatul, şi nici chiar canalizarea, şi nu plăteşte nici taxe la buget. Ce şpagă imensă!” [6]2B425CF000000578-3191934-image-m-81_1439263463074

Se estimează că produse în valoare de peste 12 milioane de dolari sunt obținute din munca deținuților, în fiecare an.

Industria muncitorilor-deţinuţi e de fapt o industrie în care sunt exploatate mai ales femei, iar acest fapt e reflectat e cantitatea imensă de muncă pe care o fac femeile prizoniere.

A doua considerație e că deținuții bărbați, care ar trebui să învețe meserii care să le ofere o șansă când ies din închisoare, sunt obligaţi să facă o muncă din care nu au cum să obțină nici măcar un dolar.images (2)

Asta e mult mai grav dacă ne gândim că mult din această munca a deţinuţilor-bărbaţi e făcută de fapt de deținuții minori din școlile de corecție, în timp ce aceste instituții se laudă peste tot că-i educă pe aceşti băieţi să devină cetăţeni folositori.

A treia consideraţie, şi cea mai importantă, vine din profiturile enorme care sunt obţinute din munca deţinuţilor. Acestea sunt un stimulent constant pentru contractori de a extrage de la victimele lor nefericite sarcini peste puterile lor, să îi pedepsească cu cruzime când efortul lor nu corespunde cererii excesive impuse împotriva lor.

Încă ceva despre modul în care sunt condamnaţi din nou deţinuţii să facă munci din care nu vor putea trăi când sunt eliberaţi. Indiana, de exemplu, este un stat cuprins de un mare snobism şi susţine că ar fi mereu descizător de drumuri în privinţa reformelor din închisori.

Totuşi, potrivit raportului din 1908, întocmit de şcoala de corecţie, 135 de deţinuţi-minori au fost folosiţi în lanţuri de manufactură, 207 la făcut cămăşi, 255 în topitorii – un total de 597 de oameni la trei ocupaţii. Dar la această aşa-zisă şcoală reformatoare, deţinuţii erau pricepuţi să facă munci în 59 de ocupaţii, 39 dintre ele având legături cu industriile din acel stat.

Indiana, la fel ca alte state, susţine că pregăteşte deţinuţii în muncă cu scopul de a le asigura un trai când ies din închisoare. De fapt, îi foloseşte pe deţinuţii minori să muncească în producţia în serie, la cusut cămăşi, făcut mături, ultimele în beneficiul Louisville Fancy Grocery Co. Măturile sunt monopolizate de către nevăzători, cămăşile de către femei, şi doar o singură ocupaţie se regăseşte într-o fabrică din acel stat şi nici un deţinut eliberat nu va putea să obţină o slujbă în această fabrică. Întreaga chestiune e o farsă plină de cruzime.

Dacă Statele pot fi foarte importante când e vorba să le fure victimelor lor, lipsite de apărare, profiturile imense pe care ele le produc, nu e momentul oare ca prizonierii să aibă dreptul să se organizeze ca să oprească această gaură neagră, şi să se insiste asupra unei renumeraţii decente pentru fiecare deţinut, la fel cum cer şi organizaţiile sindicale pentru cei din conducerea lor?

În acest fel, oamenii muncii vor ucide germenele care face din deţinut un duşman faţă de interesele clasei muncitoare.6a00d83542d51e69e2017d3cb70889970c

Am spus că mii de deţinuţi, incompetenţi într-o meserie, fără mijloace de subzistenţă, se întorc an de an înapoi la moartea socială.

Aceşti bărbaţi şi femei trebuie să trăiască, pentru că, chiar şi un ex-deţinut are nevoi de-a-şi reproduce viaţa. Viaţa de închisoare i-a transformat în fiinţe anti-sociale, şi le închide cu rigiditate în nas uşile la eliberare, ceea ce nu e de natură să le micşoreze nenorocirea. Rezultatul inevitabil e că ei formează un nucleu favorabil care e folosit apoi pentru a sparge greve, pe piaţa neagră, unde detectivii și polițișii îi recrutează şi se folosesc de ei pentru a le satisface dorinţele stăpânilor lor.

Astfel clasa muncitorilor organizați prin opoziția ei prostească de a obține plata pentru munca în închisoare își învinge propriile ei nevoi.

Ajută la crearea aburilor de închisoare care doar sufocă orice încercare de îmbunătățire economică. Dacă omul muncitor dorește să evite aceste efecte, el ar trebui să insiste asupra dreptului deținutului de a fi plătit pentru muncă, ar trebui să-l întâmpine ca pe un frate, să-l ia în organizația sa, și ajutându-l, să lovească în sistemul care îi înrobește pe amândoi.

La urmă, dar nu în ultimul rând, e nevoie de conștientizarea din ce în ce mai mare a barbariei și a inadecvării sentinței definitive. Cei care cred într-o schimbare, și care au intenţii sincere, ajung repede la concluzia că omul trebuie să aibă șansa de a face bine. Și ce să mai poată face când în fața lui sunt 10, 15, 20 de ani de închisoare?

Speranța de libertate și de oportunitate e singurul stimulent pentru viață, mai ales pentru viața deținutului. Societatea a greșit mult față de el – ar trebui cel puțin să îi lase asta.

Nu sunt optimistă că va face aşa sau că orice schimbare reală în această direcție poate avea loc până când condițiile, care dau naștere atât prizonierului și gardianului, nu vor fi abolite pentru totdeauna.

Din gură roşii maci vor da,
Din ochii-i lăcrămioare:
Căci cine spune prin ce minune
Isus mai poate-apare,
Şi cum toiagul a-nflorit
L-a Papei cuvântare?

note de subsol

1. Crime and Criminals. W.C. Owen.

2. The Criminal, Havelock Ellis.

3. Ibid.

4. Ibid.

5. Ibid.

6. Citat din publicațiile Comitetului naţional privind munca deţinuţilor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s