Cuvintele îmi scapă printre degete, de Virginia Woolf (1937)

41183

de Virginia Woolf, transcrierea în original aici

„…Cuvintele, cuvintele engleze sunt pline de ecouri, de amintiri, de trimiteri.

Sunt rostite şi sunt pe buzele oamenilor, se aud în casele lor, pe străzi, pe câmpii, de atâtea secole.

Şi asta e cea mai mare dificultate în a le transpune în scriere azi că sunt memorate cu alte sensuri, cu alte amintiri, şi că au intrat în atât de multe faimoase căsătorii în trecut.

Cuvântul splendid „purpuriu”, de exemplu cine îl poate folosi fără să-şi amintească de „feluritele mări”?

Pe vremuri, desigur, când engleza era o nouă limbă, scriitorii puteau inventa cuvinte noi şi le puteau folosi. Azi e destul de uşor să inventezi cuvinte noi – izvorăsc de pe buze de câte ori vedem o nouă privelişte sau simţim o nouă senzaţie dar nu le putem folosi pentru că limba engleză e veche. Nu poţi folosi un cuvânt cu totul nou într-o limbă veche din motivul evident, şi totuşi misterios, că un cuvânt nu este o entitate izolată şi singulară, ci face parte din alte cuvinte.

Într-adevăr, nici un cuvânt nu e cuvânt până când nu devine parte dintr-o propoziţie. Cuvintele îşi aparţin unele altora, deşi, desigur, numai un mare poet ştie că cuvântul purpuriuaparţine feluritelor mări.”

A combina cuvintele noi cu cele vechi e fatal pentru constituţia unei propoziţii.

Pentru a putea folosi noile cuvinte în mod corect, trebuie să inventezi o limbă cu totul nouă; iar asta, deşi nici o îndoială nu vom arunca asupra ei, nu e pentru moment preocuparea noastră.

Ce ne interesează aici e să vedem ce putem face cu vechea limbă engleză, aşa cum e ea. Cum putem combina cuvintele vechi într-o nouă ordine astfel încât să supravieţuiască, astfel încât să genereze frumuseţe, astfel încât să spună adevărul? Asta e întrebarea.
Iar persoana care ar putea răspunde la această întrebare va merita toată cununa de lauri pe care lumea o poate oferi. Gândiţi-vă ce ar însemna dacă aţi putea preda sau dacă aţi putea învăţa arta scrisului. Cum ar fi ca fiecare carte, fiecare ziar să vă spună adevărul, sau să genereze frumuseţe. Dar există, se pare, un obstacol aici, o piedică în învăţarea cuvintelor. 

Pentru că, deşi în acest moment cel puţin o sută de profesori predau literatura trecutului, cel puţin o mie de critici revizuiesc literatura prezentului, şi sute şi sute de tineri şi tinere dau examene în literatura engleză cu cea mai mare onestitate, totuşi – scriem noi mai bine, citim mai bine decât citeam şi scriam acum 100 de ani când eram ne-citiţi, ne-criticaţi, ne-învăţaţi?

Literatura noastră modernă Georgiană este oare un plasture peste literatura Elisabethană? Şi atunci, pe cine dăm vina pentru asta?

Nu pe profesorii noştri; nu pe critici; nu pe scriitori; ci pe cuvinte. Cuvintele sunt de vină. Ele sunt cele mai nedomesticite, cele mai libere, cele mai iresponsabile, cele mai de-ne-învăţat dintre toate. Desigur, le poţi prinde şi le poţi încadra în categorii, le poţi pune în ordine alfabetică în dicţionare.

Dar cuvintele nu trăiesc în dicţionare; cuvintele trăiesc în minte.

Dacă vreţi dovada că aşa e, gândiţi-vă cât de des în momentele în care suntem cuprinşi de emoţie şi avem cel mai mult nevoie de cuvinte, nu găsim nici unul.

Şi totuşi, iată, avem dicţionarul; avem la dispoziţie cam o jumătate de milion de cuvinte, în ordine aflabetică. Dar chiar le putem folosi?

Nu, pentru că cuvintele nu trăiesc în dicţionare.

Uitaţi-vă încă o dată în dicţionar.

Acolo fără nici o îndoaială se găsesc piese mai splendide decât Antoniu şi Cleopatra, poeme mai minunate decât Odă unei Privighetoriromane pe lângă care Mândrie şi Prejudecată sau David Copperfield sunt cârpeli necioplite ale unor amatori. Doar trebuie să găsim cuvintele potrivite şi să le aşezăm în ordinea de care au nevoie. Dar nu putem face asta, pentru că cuvintele nu trăiesc în dicţionare, cuvintele trăiesc în minte.

Şi cum anume trăiesc ele în minte

În moduri diferite şi bizare, la fel cum trăiesc şi fiinţele umane, trag hăis şi cea, se îndrăgostesc unele de altele, se împrietenesc unele cu altele. E adevărat că sunt mult mai puţin supuse ceremonialelor şi conversaţiei decât suntem noi. Cuvintele regale se împrietenesc cu cele de rând. Cuvintele din engleză se căsătoresc cu cuvintele din franceză, cu cele din germană, cu cele indiene, cu cele africane, dacă aşa se îndrăgesc ele.

Într-adevăr, cu cât nu investigăm trecutul dragii noastre Limba Engleză Mamă, cu atât mai bine pentru reputaţia vechii doamne. Pentru că a fost o tânără hoinară, cu ochi alunecoşi.

Prin urmare, să stabilim legi pentru asemenea vagabonzi irecuperabili e mai mult decât lipsit de folos. 

Toată constrângerea pe care o putem folosi în privinţa lor ţine doar de câteva reguli mărunte de gramatică. Tot ce putem spune despre ele, când le examinăm de pe marginea acelei adânci caverne, vag luminată, în care ele trăiesc – mintea – tot ce putem spune despre ele e că cuvintele par să aprecieze ca oamenii care le folosesc să gândească totuşi înainte, şi să simtă înainte să le folosească, dar nu să le gândească şi să le simtă pe ele, pe cuvinte, ci ceva diferit.

Cuvintele sunt foarte sensibile şi foarte uşor devin conştiente de ele însele. Nu le place să se pună în discuţie puritatea sau impuritatea. Dacă faci o Societate pentru Cuvinte Engleze Pure, imediat îţi vor arăta dispreţul şi resentimentul, şi vor face o altă Societate pentru Cuvinte Impure – şi de aici vine violenţa nefirească a unei mari părţi din vorbirea modernă; este, de fapt, un protest împotriva puritanilor. 

Cuvintele sunt şi foarte democratice; ele cred că orice cuvânt e la fel de bun ca oricare altul; cuvintele needucate sunt la fel de bune cum sunt şi cuvintele educate, cuvintele neculturalizate sunt la fel de bune ca cele culturalizate, nu există titluri şi ranguri în societatea lor. Nu le place nici să fie selectate de peniţa stiloului şi examinate separat de celelale cuvinte. Se ţin unele de altele, în propoziţii, în paragrafe, uneori se agaţă unele de altele pe câteva pagini.

Urăsc să fie folositoare; urăsc să facă bani; urăsc să li se ţină predici în public. Pe scurt, urăsc orice le pune o ştampilă cu un sens şi le îngrădeşte la o singură atitudine, pentru că natura lor e să se schimbe.

Poate asta e ciudăţenia lor dramatică – nevoia lor de schimbare. Şi e aşa din cauză că adevărul pe care încearcă să îl captureze are multe părţi, şi ele îl redau în multe feluri, aruncând lumină când asupra acestei părţi, când asupra celeilalte.

Astfel, cuvintele pot însemna ceva pentru o persoană, altceva pentru altă persoană; sunt de neînţeles pentru o generaţie şi clare ca cristalul pentru altă generaţie. Şi datorită acestei complexităţii, a acestei puteri de a însemna multe lucruri, cuvintele supravieţuiesc.

Poate, atunci, explicaţia faptului că azi nu avem nici un mare poet, scriitor sau critic e că refuzăm să le lăsăm cuvintelor libertatea.

Le prindem într-un singur sens, în sensul lor utilitar, în sensul care ne ajută să prindem trenul, în sensul care ne ajută să luăm examenul…”

* Aceasta este singura înregistrare audio a vocii Virginiei Woolf. A fost transmisă de BBC pe 29 aprilie 1937. Discuţia se intitula Măiestrieşi făcea parte dintr-o serie intitulată Cuvintele îmi scapă printre degete“.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s