Cea mai mare industrie capitalistă, exploatarea comercială a sclavelor sexuale, trebuie abolită

31
Una dintre cele mai solide dovezi a modului în care capitalismul şi patriarhatul se întrepătrund şi se regenerează unul pe altul e industria de exploatare comercială a femeilor şi copiilor. 93 de miliarde de dolari la nivel global obţin bărbaţii care controlează vânzarea femeilor pentru a fi exploatate sexual de alţi bărbaţi. O altă dovadă vine din faptul că în timp ce toată lumea recunoaşte că femeile sunt exploatate pentru că sunt femei (şi incriminate, criminalizate, stigmatizate şi omorâte pentru că sunt femei), bărbaţii care le exploatează nu sunt traşi la răspundere ca bărbaţi.

în original aici, titlul în original „Demand and the debate”

de Dorchen A. Leidholdt, Coaliţia împotriva comerţului cu femei

Vreau să explic modul în care, din experienţa mea, chestiunile pe care le discutăm aici – cererea pentru exploatare sexuală comercială – ne ajută să producem o schimbare reală pentru a pune capăt exploatării sexuale comerciale a femeilor şi copiilor.

Prima dată m-am lovit de această dezbatere în 1978. Făceam parte dintr-un mic grup de activiste feministe din New York City, parte din coaliţia Women Against Violence Against Women (Femei împotriva violenţei împotriva femeilor). Grupul lupta împotriva imaginilor din presă care erotizau şi promovau violenţa împotriva femeilor. Lucram şi cu Women against Rape (Femei împotriva violului) din New York.

În toamna lui 1977, a avut loc o crimă care ne-a şocat şi ne-a unit. O tânără femeie a fost aruncată de la fereastra unei clădiri şi s-a zdrobit de trotuar. Fusese omorâtă cu brutalite. Dar pentru că era prostituată şi pentru că fusese aruncată de la fereastra unui bordel, poliţia a ignorat crima. Doar această femeie era, cum a descris-o presa, „o curvă”. Am fost revoltate şi ne-am comunicat furia în diverse modalităţi.

Această femeie era sora noastră, am declarat şi omorârea ei a fost o crimă împotriva tuturor femeilor. Am organizat proteste în faţa bordelului şi am anunţat presa.

La protest nu am fost doar noi însă. Au venit şi membre ale altui grup. Un grup care se numea „Wages for Housework” (Salarii pentru gospodine), cu sediul în Anglia. În timp ce mesajul nostru era simplu şi feminist, al lor era mai sofisticat şi mai complex. Media le-a plăcut şi microfoanele au fost capturate doar de această organizaţie.

Prostituţia e o slujbă la fel ca oricare altă slujbă”, au insistat ele. „Unele femei îşi prostituează degetele, ca secretare; altele minţile, ca profesoare în universităţi. E acelaşi lucru. Dacă am forma sindicate în bordeluri şi am recunoaşte munca sexuală ca o slujbă, asta (crima) nu s-ar mai întâmpla niciodată.” „Nu e nici o diferenţă între prostituţie şi căsătorie: curvelor şi nevestelor, uniţi-vă!”

Am fost impresionată de cât de uşor se descurcau activistele de la „Salarii pentru Gospodine” cu presa, le-am admirat priceperea de a face faţă presei, şi am fost mai mult decât intimidată de agresivitatea lor.

Au preluat conducerea protestului nostru şi ne-au îngropat mesajul cu care venisem noi. Dar totuşi argumentul lor nu îmi părea tocmai corect. Nu am auzit nici un caz în care o secretară sau o profesoară universitară să fie aruncată de la fereastra locului unde muncea şi să fie omorâtă (pentru că e secretară şi femeie, profesoară universitară şi femeie). Şi, în timp ce femeile căsătorite fugeau de-acasă în valuri, surorile lor din bordeluri nu aveau nici măcar o casă din care să fugă. Cu 6 ani înainte, citisem un raport din Canada care spunea că rata de mortalitate a prostituatelor din Canada era de 40 la sută. Nu era nici un secret că femeile care se prostituau erau ţinta preferată a criminalilor în serie. Câte slujbe au „crimă” trecut în dreptul riscurilor?

Activistele de la „Salarii pentru Gospodine” împrumutaseră mesajul de la o organizaţie cu sediul în San Francisco, COYOTE, acronim pentru Call Off Your tired Etics („Lăsaţi-o baltă cu etica voastră desuetă”). Fondată în 1993, COYOTE era formată dintr-un amestec de activişti libertarieni* şi profitori de pe urma industriei sexului.

(în SUA, acest termen înseamnă capitalişti fundamentalişti, de dreapta, fascişti, care vor confiscarea societăţilor pentru a exploata şi a-şi exercita puterea absolută, fără oprelişti, în mod totalitar, mult mai violent, extremist şi fascist societăţile umane cu scopul permanentizării puterii lor asupra populaţiilor; aceşti indivizi – care sunt la putere în spaţiul occident – îşi spun „libertarieni” dar intenţiile lor urmăresc să asigure eliminarea îngrădirilor care încă mai există în faţa dictaturii capitalului, subjugarea totală a vieţii capitalului, privatizarea statelor şi absolutizarea dominaţiei claselor conducătoare.)

MTM2NjQ1MTU0OTM4NDMxMDcx
Bărbatul care a vândut-o pe această femeie în prostituţie i-a tatuat pe corp modalitatea în care a reuşit să facă asta, transformând-o în obiect. Potcoava indică faptul că femeia e “un animal de povară”, un instrument de produs bani, iar cuvântul “Producţie” arată scopul transformării ei: îmbogăţirea celui care o exploatează. Exact mecanismul prin care funcţionează capitalismul.

În 1974 au organizat „Primul Bal al Curvelor”, şi doi ani mai târziu prima „Convenţie a Curvelor” (nt: folosirea acestor termeni face parte din propaganda patriarhatului, şi e făcută cu scopul de a le impune femeilor să-şi interiorizeze condiţia la care le-a redus patriarhatul de care industria exploatării sexuale a femeilor profită imens (93 de miliarde de dolari, cea mai mare industrie globală) şi pentru a normaliza stigmatizarea şi criminalizarea sexualităţii femeilor, şi mai ales degradarea lor). Ambele au fost evenimente promoţionale susţinute de industria sexului din San Francisco. Faţa publică a COYOTE era Margo St. James, care şi-a început apariţiile publice cu anunţul: „Sunt o curvă”. Peştii şi pornografii din spatele afacerii au păstrat un profil discret, au stat mereu ascunşi. Termenul „lucrătoare sexuală” a fost inventat de agenta de PR a COYOTE, Priscilla Alexander, care susţinea, fără nici o jenă, că cei patru ani pe care îi petrecuse la Bennington College o calificau să pretindă eticheta de „lucrătoare”.

St. James şi Alexander au călătorit prin Europa de vest şi şi-au promovat filosofia şi nomenclatura. COYOTE a oferit propaganda de care aveau nevoie industria exploatării sexuale, din ce în ce mai profitabilă, din Europa, şi alte interese care profitau. COYOTE şi-a consolidat baza din Europa prin Prima şi a Doua Internaţională a Congresului Curvelor (nt: denumirea acestor „congrese” copiază Prima Internaţională a clasei muncitoare din secolul 19, cu scopul de a batjocori mişcarea comunistă şi socialistă; un detaliu care spune foarte multe despre gândirea tipic fascistă a celor care controlează industria exploatării sexuale a femeilor), care au avut loc în Amsterdam, în 1985, şi în Bruxelles, în 1986.

În timp ce COYOTE promova industria exploatării sexuale a femeilor, feministele din America se organizau să lupte împotriva acesteia.

Coperta revistei Hustler din 1978 arăta trupul unei femei aruncat într-un tocător industrial de carne. Asta le-a forţat pe feministe să atace braţul de relaţii publice al industriei de exploatare sexuală a femeilor – pornografia.

Relevant, mişcarea feministă împotriva pornografiei a fost o mişcare împotriva cererii. Am făcut legătura dintre cererea din partea bărbaţilor, pentru socializarea pornografiei şi socializarea prin pornografie, şi viol, bătaia femeilor, şi hărţuirea sexuală împotriva cărora luptam deja de un deceniu. Am ieşit pe străzi cu mesaje care declarau: „Pornografia e viol pe hârtie”.

Deşi multe dintre noi credeam că protestam faţă de imaginile (imaginarea) violenţei, de fapt protestam faţă de violenţă documentată, care se întâmpla în realitate. Violul nu era doar pe hârtie. Imaginile erau fotografii ale unor femei reale, care în trecut au îndurat abuzuri îngrozitoare, şi ale căror trupuri fuseseră cumpărate, vândute şi violate în beneficiul profitorilor din industria exploatării sexuale. Am aflat asta când, ca purtătoare de cuvânt a asociaţiei „Femei împotriva pornografiei”, am răspuns la cererile media de a participa la dezbateri. De obicei, nu pornografii (exploatatorii) veneau la aceste dezbateri, ci le trimiteau pe femeile pe care le exploatau. Media prefera „luptele între pisici” iar pornografii erau cât se poate de fericiţi să le facă pe plac.

În decembrie 1984, în „Film Comment”, am scris despre trei dintre aceste femei: o fostă „vedetă porno” şi aşa-zis producătoare a unei reviste de pornografie, care se chinuia să-şi crească fata şi care mi-a mărturisit că a fost împinsă în pornografie după ce a fost violată brutal de un grup de bărbaţi; o fată de 23 de ani, model, care avea nasul spart (fusese bătută cu o bâtă de baseball), căsătorită cu un regizor de filme porno care întotdeauna o aducea cu el pe platourile de filmare; o altă „vedetă porno”, care atunci când era în direct s-a abătut de la scenariul pe care fusese învăţată să-l repete şi a declarat că soţul ei o bătea. Ulterior am aflat că el era şi peştele ei. Atunci am avut o revelaţie care m-a adus la realitate: cele care apărau industria sexului şi erau instigate împotriva noastră în timpul dezbaterilor TV erau, de fapt, victimele care erau cele mai brutalizate de industria exploatării sexuale.

Linda Marchiano, „scoasă la produs” de un peşte, ameninţată şi bătută de sinistrul Chuck Traynor, care în stilul clasic al peştilor i-a schimbat numele în Linda Lovelace, primea mereu un scenariu de la cel care o ţinea captivă:

Întrebare: Nu te deranjează să sugi puţe în faţa atâtor oameni?” „Răspuns: O, nu. Ador asta. Presupun că sunt ceea ce voi numiţi o exhibiţionistă.”

Anneka DiLorenzo, o mascotă a „Penthhouse”, trimisă în turnee de propagandă de către Guccione, şi prezentată ca „Femeia pro-Pornografie”. Ulterior a reuşit să-l dea în judecată pe Gucciano pentru hărţuire sexuală, după ce a dovedit că a vândut-o unui asociat de afaceri pentru a fi exploatată sexual.

Întotdeauna, atunci când presa discută despre “fenomenul prostituţiei”, niciodată responsabilitatea sau culpabilitatea nu e aşezată în dreptul celor responsabili de el: bărbaţii care profită de pe urma exploatării femeilor, ci doar în dreptul victimelor lor – femeile exploatate. Între peştii acestora şi clienţi, nu e nici o diferenţă, din perspectiva femeii exploatate.

Dar, în ce mă priveşte, cea mai profundă revelaţie a venit nu de la oponentele noastre, ci de la o femeie care făcea parte chiar din grupul nostru. Era un ghem de contradicţii: o teoreticiană feministă strălucită, şi o soţie din clasa muncitoare din Queens, care încerca fără succes să rămână însărcinată. A ajuns să conducă WAP (Femei împotriva Pornografiei) şi am devenit prietene apropiate. Apoi am aflat de ce nu putea să rămână însărcinată. Era în prostituţie de când a fugit de-acasă să scape de un tată vitreg, care o abuza sexual la vârsta de 14 ani; trupul ei era distrus de heroină, şi nu mai era bună ca marfă de vândut ca sex. Episoade repetitive de boli venerice i-au distrus sistemul reproductiv. Avea cicatrici pe coapse de când unul dintre peşti a bătut-o cu un umeraş. Rămăsese fără dinţi după ce a mâncat bătaie de la alt peşte. O învăţasem pe Sarah ce spunea teoria feministă, dar acum ea era cea care mă învăţa pe mine despre vieţile femeilor şi fetelor din prostituţie. Au fost lecţii care mi-au schimbat viaţa.

Am început să înţeleg, lucrând cu Sarah, că prostituţia nu era deloc o slujbă. Banii pe care îi genera rareori ajungeau la femeia sau la fata care era vândută în prostituţie. De obicei, erau confiscaţi de unul dintre bărbaţii dintr-o lungă serie care o împinseseră în prostituţie şi care o obliga să rămână în prostituţie, forţând-o de multe ori, şi ulterior ţinând-o acolo prin crearea unui mediu care făcea ca domeniul de putere şi control al agresorului ei să pară ceva inofensiv. Epuizată de abuzuri şi degradare, în cele din urmă s-a supus sorţii şi acea supunere este ceea ce e numit de cei mai mulţi „consimţământ” sau „alegere”.

Feministă tânără în anii 1970, lucrasem la un centru de criză pentru victimele violului. Acum începusem să înţeleg că ce înduraseră acele femei în timpul unui atac era o condiţie continuă pentru femeile şi fetele din prostituţie – o serie nesfârşită, abrutizantă de violuri şi abuzuri sexuale care erau comise de mulţi violatori. Aceste abuzuri continue erau impuse femeilor şi fetelor care înduraseră abuzuri sexuale când erau copile. Sarah numea prostituţia „a fi cumpărată şi vândută pentru viol.” Era viol în grup şi nu doar un singur viol în grup, ci un viol în grup care se repeta zi după zi, ani la rând. Banii – pe care industria prostituţiei îi scoate în faţă ca să dovedească că prostituţia e o slujbă – doar aprofundau violul şi abuzul la care era supusă femeia sau fata, şi împingea tot mai rău spre a se învinovăţi pe ea singură de situaţia în care era. Am devenit convinsă că paradigma că prostituţia ar fi o „slujbă”, susţinută de COYOTE şi „Salarii pentru gospodine” era greşită, şi că, la fel ca violul, prostituţia era o practică a violenţei de gen, împotriva femeilor.

4318868983_article_0_12544078000005DC_315_468x340
Clămparii vindeau fete în prostituţie în Spania, pe care torturau şi le supuneau la violenţe extreme.
cabeza-cerdo-1
Clămparu a putut fi arestat doar în Spania, unde judecătorii l-au trimis la închisoare pentru 30 de ani pentru crimele sale. În România, judecătorii l-ar fi condamnat la maximum 6 ani.

Sarah a plecat din WAP şi şi-a format prima organizaţie a femeilor care au supravieţuit prostituţiei, pentru a lupta împotriva industriei de exploatare sexuală. Aş fi vrut şi eu să plec cu ea – pentru a lupta şi împotriva industriei ca atare, nu doar a braţului ei de propagandă, pornografia – dar, lucrând acum cu Kathleen Barry, autoarea „Female Sexual Slavery”, începusem să văd dimensiunea globală a acestei industrii.

În 1987, colegele de la WAP şi grupul din Minneapolis WHISPER şi cu mine am început să organizăm o conferinţă intitulată Comerţul cu femei. Am articulat primul scop al conferinţei într-o scrisoare pe care i-am trimis-o lui Twiss Butler în ianuarie 1988: „Vrem să le determinăm pe feministe şi pe alţii să regândească pornografia şi prostituţia din punctul de vedere al femeilor care sunt cel mai victimizate de acestea, în timp ce sunt date la o parte şi făcute să fie invizibile.”

Conferinţa a avut loc în octombrie 1988. A fost prima conferinţă din lume împotriva comerţului cu femei.

Laura Lederer, o lideră a mişcării anti-pornografie, era directoare de programe la fundaţia Scaggs. Laura ne-a oferit banii de început care au făcut conferinţa posibilă.

Printre vorbitori au fost mamele care au fondat mişcarea globală împotriva exploatării sexuale a femeilor, şi, pe lângă Kathy Barry şi Diana Russell, au fost şi lidere internaţionale ca Yayori Matsui, femista extraordinară din Japonia şi fondatoarea Asociaţiei Femeilor din Asia, care a murit anul acesta; Jyotsna Chatterji, care conduce Joint Women’s Programme din New Delhi, India; Agnete Strom de la Women’s Front din Norvegia; Aurora Javate de Dios, directoarea de la Women’s Resource and Research Center din Filipine; Rosa Dominga-Trapasso, care a fondat Movimeiento el Pozo din Peru; activista anti-pornografie Sheila Jeffries din Anglia; şi cea mai influentă feministă din Zimbabwe, Rudo Gaidzanwa. Au fost invitate supravieţuitoare să vorbească în timpul dezbaterilor.

Organizatorii conferinţei au înţeles că comerţul cu femei este un concept-umbrelă, care include toate practicile de cumpărare şi vânzare a trupurilor femeilor şi copiilor – fete şi băieţi. Comerţul cu femei include pornografia americană, prostituţia din templele din India, prostituţia militară din Filipine, prostituţia stradală din Peru, turismul sexual din Europa către Asia. Conferinţa a analizat cazuri locale, la nivel micro – traficarea femeilor din interiorul familiei – şi la nivel macro, din perspectiva globală. S-a extins pentru a include şi principalele instituţii care susţin şi profită de pe urma prostituţiei: „Comerţul cu femei făcut de Armată, Guverne şi Corporaţii”.

Confeinţa a analizat industria de exploatare sexuală ca instrument de interacţiune socială atât a femeilor, cât şi a bărbaţilor: „Producţia socială a prostituţiei”, „De vânzare peste tot: reconstruirea socială a trupurilor femeilor”.

A scos la iveală legăturile dintre comerţul cu femei capturate de proxeneţi şi mamele surogat, căsătorii şi adopţii.

S-a concentrat asupra violenţei împotriva prostituatelor, a cerut servicii şi adăposturi pentru victime şi supravieţuitoare, şi a examinat strategiile legale internaţionale referitoare la comerţul cu femei.

Adrian-Meder (1)
Doi peşti şi traficanţi de fete din România care le-au explicat unor jurnalişti de investigaţii din Anglia, sub acoperire, de ce exploatează femei ca sclave sexuale: pentru îmbogăţirea lor personală. Într-un an de zile, spunea Medar, unul dintre lorzii industriei locale, “poţi face 1 milion de euro, doar cu 3 fete”. Desigur, în societăţile patriarhale şi capitaliste, stigmatizarea e îndreptată asupra victimelor lor, în timp ce propaganda peştilor e însuşită ca “punct de vedere” al femeilor exploatate.

Insist asupra acestor detalii pentru că tocmai am primit un program al unei conferinţe ONU despre „Traficul uman”, care va avea loc în New York şi de aici nu o să aflaţi niciodată că acest comerţ cu femei are vreo legătură cu femeile.

La sfârşitul conferinţei, era clar că e nevoie disperată de o organizaţie internaţională feministă de combatere a comerţului cu femei în toate formele sale. Aşa am început să organizăm Coaliţia împotriva comerţului cu femei. În cinci ani, acastă coaliţie devenise importantă pe toate continentele.

Nu toată lumea a fost încântată de modul în care feministele de la această conferinţă din 1988 au prezentat ce înseamnă şi ce face această industrie. Reprezentanţi de la centrul „Women Global Leadership”, de exemplu, au venit la confeirnţă, au urmărit totul atent, dar nu au scos un cuvânt, doar şuşoteau între ei. Reprezentanţii de la Fundaţia Olandeză privind Traficarea femeilor au venit neanunţaţi şi fără să fie invitaţi, şi au făcut tot ce-au putut pentru a deturna discuţiile. Dar abia în 1991 a ieşit la lumină agenda şi strategia acestei fundaţii, în timpul unui seminar privind traficul de femei care a avut loc în Strasbourg, Franţa, şi care a fost sponsorizat de Consiliul Europei şi de guverul din Olanda.

Am plecat spre Strasbourg, cu o oprire în Frankfurt. Am folosit această ocazie pentru a studia şi analiza atent prostituţia legalizată în stil european. Părinţii oraşului Frankfurt creaseră un sistem legal, reglementat de bordeluri, sperând să pună oprelişte unei largi palete de probleme sociale, inclusiv prostituţia stradală, controlului exercitat asupra industria de exploatare sexuală de către crima organizată, şi răspândirii bolilor cu transmitere sexuală.

A fost evident că strategia lor a dus la un eşec colosal. Prostituţia stradală explodase, grupările de crimă organizată aveau bordele clandestine, pline de femei şi fete din Asia, America latină şi Europa de est. Doar un mic grup de bordeluri legale (o număr infim) erau interesate ca clienţii să folosească prezervative.

Ce a apărut în Frankfurt, după legalizarea prostituţiei, a fost un sistem cu două viteze al prostituţiei. Ulterior, mi-am dat seama că asta era de fapt ce însemna legalizarea prostituţiei din lumea occidentală. Femeile şi fetele, care fuseseră traficate din ţările sărace, erau aruncate în competiţie cu femeile din occident, pentru clienţii locali ai prostituţiei şi pentru un număr din ce în ce mi mare de turişti sexuali. Era evident că cel mai mult aveau de suferit femeile din bordelurile clandestine care erau imigrante fără acte (nt: avocaţii folosesc termenul aberant „ilegal”, cum poate fi un om „ilegal”?) . Erau forţate să fie violate de o duzină de bărbaţi în fiecare noapte, nu se puteau proteja de HIV şi de alte boli venerice, li se luaseră paşapoartele, erau ameninţate cu violenţa şi cu deportarea, şi li se cerea să muncească pentru a plăti datorii exorbitante (inventate), care le ţineau captive în condiţii de sclavie.

Deşi nu la fel de groaznică, condiţia femeilor care erau în prostituţia legală era şi ea cumplită. O madamă dintr-un bordel legal din inima Frankfurt-ului m-a întâmpinat la intrare, în timp ce poza teatral, ştiind că fotografia ei va ajunge într-un ziar american. Bordelul părea ca un hotel de 4 stele din SUA. Curând am fost înconjurată de un grup de femei nerăbdătoare să se smulgă de obligaţia faţă de clienţi. Unii dintre soţii acestor femei erau în acelaşi timp şi peştii lor; cele mai multe femei proveneau din zonele sărace, rurale din Germania, şi toate aveau în faţă un viitor sinistru pentru că nu ştiau cum altfel să-şi câştige pâinea. Sexul în prostituţie era o agresiune pe care ele au dezvoltat o serie de strategii ca să o evite – preferata lor, mi-au povestit, era să-i îmbete atât de tare pe bărbaţi astfel încât aceştia să nu-şi mai poată da seama dacă penetrarea a avut loc sau nu. Femeile erau deprimate. Depresia lor s-a accentuat când le-am întrebat ce sperau să facă peste câţiva ani. În afară de o singură femeie care spusese că spera să ajungă să fie managera bordelului, celelalte n-au scos un cuvânt.

6a00d8341ce39f53ef019b00694635970b
Reviste respectabile capitaliste, The Economist şi Time, au deplâns ca pe o mare tragedie “declinul pieţei prostituţiei”, pe internet, listele de preţuri includ din ce în ce mai multe fete minore din Europa de Est, America Latină şi Asia, violate de “turişti sexuali” din ţările vestice.

Consecinţele comerţului cu femei în prostituţie nu erau reduse doar la Frankfurt. Femeile din Asia, care lucrau să le ajute pe victimele comerţului cu femei, mi-au spus că acestea nu îşi puteau lista numele în cărţile de telefon, pentru că primeau telefoane toată noaptea de la cumpărătorii de prostituţie. Erau solicitate constant. Presa era supra-saturată de imagistica prostituţiei.

Când m-am urcat în tren spre Strasbourg mi se părea indisputabil deja că prostituţia şi comerţul cu femei erau fenomene care se inter-susţineau. Odată ce am ajuns la destinaţie, însă, organizatorii conferinţei – „Fundaţia împotriva traficului”, finanţată de guvernul olandez – a anunţat că poziţia lor era cu totul alta. Toţi participanţii la acea conferinţă au fost instruiţi dinainte să vorbească doar despre traficul de oameni, despre prostituţie să nu discute deloc, să nici n-o menţioneze. Urmărind ce se întâmpla la această conferinţă, îmi era clar că organizatorii stabiliseră o definiţie foarte îngustă a traficului: transportul cu forţa al oamenilor dincolo de graniţele naţionale sau regionale. Faptul că femeile erau traficate cu scopul de a fi vândute în prostituţie era irelevant pentru organizatori. Era irelevant că femeile erau vândute în bordeluri şi în cluburi de strip tease. Doreau ca această conferinţă să se concentreze exclusiv asupra reţelelor care transportau oameni cu forţa peste graniţe.

A devenit evident că organizatorii conferinţei scoteau definiţia traficului (din zona periculoasă pentru interesele lor) şi că definiţia comerţului cu femei şi cenzura impusă de ei asupra chestiunii prostituţiei făceau parte dintr-o strategie deliberată.

Guvernul olandez, care finanţase conferinţa, susţinea că industria exploatării sexuale era o sursă sigură şi profitabilă de venit şi pentru state, şi pentru femei, dacă prostituţia ar fi fost legalizată şi reglementată. Toate abuzurile din industria locală şi internaţională de exploatare sexuală, susţineau ei, rezultau din statutul ilegal, care le împingea în clandestinitate şi sub controlul crimei organizate.

Prostituţia, dacă era legalizată şi curăţată de stigmat, ar fi putut fi o slujbă ca oricare alta; auzeam din nou ecoul (propagandei) celor de la COYOTE.

La un deceniu după această conferinţă, guverul olandez şi-a implementat pe deplin agenda şi a legalizat prostituţia, acordând licenţe pentru 2.000 de bordeluri şi înregistrând prostituatele femei şi fete. Odată ce prostituţia a fost legalizată în Olanda, proprietarii de bordeluri au început să recruteze femei în prostituţie prin programe de angajare, sponsorizate de guvern pentru muncitoarele şomere.

Eforturile organizatorilor conferinţei de a cenzura discuţia despre prostituţie s-au întors împotriva lor ca un bumerang. Câţiva dintre participanţi au insistat să aducă prostituţia în discuţie. Una dintre vocile disidente a fost cea a profesoarei Sven Axel Manson, care a făcut studii asupra clienţilor bărbaţi şi acestea i-au arătat că nu va putea fi oprit comerţul cu femei fără măsuri puternice prin care să fie atacată şi eliminată cererea pentru prostituarea femeilor şi fetelor. Spre imensa mea uşurare, câţiva dintre noi, inclusiv o femeie la 80 de ani care nu se mai putea mişca, dar încă lupta pentru abolirea exploatării sexuale a femeilor, Denise Pouillon, am vorbit la acea conferinţă şi am arătat care sunt legăturile dintre prostituţie şi comerţul cu femei, şi, chiar dată doar pentru moment, am reuşit să deturnăm agenda organizatorilor conferinţei.

Dar lobby-ul pro-prostituţie s-a regrupat. În octombrie 1994, au format o organizaţie internaţională care se ocupa de chestiuni legate de comerţul cu femei din perspectiva „prostituţia e o slujbă”. E vorba de Global Alliance Against Trafficking in Women sau GAATW prescurtat (Alianţa Globală împotriva traficării femeilor). Dacă intraţi azi pe site-ul GAATW, care are sediul în Tailanda, şi vă uitaţi unde vă duc linkurile postate, ajungeţi exact în locul de unde a început totul – la personajele din industria exploatării sexuale din San Francisco şi la COYOTE.

În a doua parte a deceniului 1990, celor de la GAATW li s-a alăturat şi International Human Rights Law Group (Grupul legal internaţional privind drepturile omului).

1205AM3
În Asia, bărbaţii din Occident caută fete cât mai mici pe care să le violeze după ce le cumpără de la reţele de prostituţie sau de la părinţii lor foarte săraci.

În timp ce Coaliţia împotriva industriei de exploatare sexuală a femeilor definea comerţul cu femei ca incluzând cea mai largă paletă de practici de exploatare sexuală comercială, GAATW şi aliaţii săi au restrâns „traficarea” la mutarea/transportul forţat şi la înşelarea femeilor. Evelina Giobbe a şi declarat la o dezbatere care a avut loc în 1999 între Coaliţia anti-exploatare şi GAATW: „Ai crede că pe voi nu vă interesează de fapt că femeile sunt traficate, ci drumul pe care îl fac”.

Acesta este fiul unui avocat al băncilor Goldman Sachs şi JP Morgan, face parte dintr-o familie foarte bogată, e student la cea mai elitistă şcoală din Anglia, Eton, care pregăteşte “elita” de la conducere. A fost prins de un poliţist sub acoperire care a pretins că e minor şi căruia individul i-a trimis filme porno în care copii minori erau violaţi. Ulterior s-a descoperit că avea un stoc de peste 1.800 de filme cu copii violaţi. Judecătorii britanici s-au pronunţat în sensul protejării sale încă de la începutul procesului, permiţându-i să folosească un alt nume decât cel real în timpul procesului pentru a proteja “reputaţia” familiei sale ultra bogate.

Coaliţia anti-exploatare a stabilit legăturile: între violenţa incestului privat, viol, şi abuzul împotriva soţiei, şi violenţa publică a exploatării comerciale sexuale; între afacerile de prostituţie locală şi industria globală de sex; între condiţia femeilor prostituate şi statutul tuturor femeilor. GAATW şi aliaţii lor au făcut tot ce au putut pentru a muşamaliza o asemenea analiză. În vocabularul lor termenul „prostituţie” a fost înlocuit cu „prostituţie forţată”, ceea ce sugerează că prostituţia e o problemă doar dacă e impusă cu forţa. Apoi – poate într-un efort de a pune la adăpost instituţia prostituţiei de orice asociere neplăcută – cuvântul „prostituţie” a dispărut din discursul lor cu totul, şi a fost înlocuit de „sex work” („muncă sexuală”), „traficarea pentru exploatarea sexuală” a fost înlocuită de „facilitarea migraţiei” sau „traficul de carne vie”.

Curând, referirile la „femei şi fete” şi la „genul şi sexul victimelor” au început să dispară şi ele cu totul. În martie anul acesta, am participat la o conferinţă în care un reprezentant de la un ONG afiliat GAATW a ţinut o prelegere despre „traficul uman”. Din tot ce a spus nici nu puteai să-ţi dai seama că femeile sunt cele care sunt vândute şi cumpărate cu milioanele pentru a fi exploatate în prostituţie. Nu s-a referit niciodată la exploatarea sexuală. Într-adevăr, din remarcile acestei persoane ai crede că femeile şi bărbaţii erau afectaţi la fel, într-un mod în care genul persoanelor traficate era neutru, şi că li se făcea un rău doar că erau înşelaţi sau exploataţi în muncă.

În 1998, International Labor Organization (Organizaţia Internaţională a Muncii) a publicat un raport intitulat „Sectorul de sex”, care a pledat pentru legitimizarea industriei exploatării sexuale, şi în care au susţinut că profiturile obţinute din industria exploatării sexuale ar trebui incluse în schemele contabile de alcătuire a bugetelor statelor. Când Coaliţia anti-exploatare i-a făcut de ruşine pe cei de la ILO pentru că au promovat prostituţia ca muncă, ILO a devenit mai precaută şi şi-a mascat susţinerea (dar nu a renunţat la promovarea industriei exploatării sexuale). În acest an, ILO a scris un alt raport referitor la comerţul cu femei în care insistă că doar traficarea forţei de muncă ar fi de fapt problema reală şi că traficarea pentru exploatarea sexuală ar avea o semnificaţie minoră, prin comparaţie.

O fată minoră vândută în prostituţie în Brazilia; Cupa Mondială organizată de FIFA a fost o sărbătorire a pedofilor cu bani; pe durata Cupei Mondiale, mii şi mii de fete şi băieţi au fost cumpăraţi şi violaţi de “turiştii microbişti”. Cele mai multe guverne consideră că dacă victima violului a primit bani de la violator atunci actul de violenţă poate fi decriminalizat de facto şi considerat “muncă sexuală”.

Fiind traficată la o fermă sau fabrică nu e compatibil cu drepturile fundamentale ale omului şi e distrugător pentru victimele acestei forme de comerţ cu oameni. Dar este la fel de distrugător ca răul făcut femeilor şi fetelor traficate în prostituţie în bordeluri şi supuse mereu şi mereu violului? Raportul ILO ignoră şi faptul că traficarea în scopul exploatării în muncă este diferită pentru bărbaţi şi femei – că e mai rău pentru femei. (Violenţa) ei e determinată de genul victimelor. Femeile care sunt traficate în fabrici unde sunt exploatate sau în munci domestice adesea îndură exploatare sexuală din partea patronilor sau agenţilor lor. Ironia supremă e că exact atunci când agenţiile internaţionale au început să angajeze consultanţi de gen să facă analize de gen, exact aceleaşi organizaţii, care pe faţă ar lupta împotriva traficării, în mod deliberat ignorau modul în care genul victimelor determina intensitatea violenţei la care erau supuse şi că comerţul cu femei este în mod unic bazat pe gen, pe faptul că sunt traficate femei şi fete. E mai mult decât o ironie: reprezintă un atac direct împotriva feminismului şi este o bătaie de joc la adresa activismului pentru drepturile omului.

Cei care au elaborat proiectul pentru Convenţia ONU privind Oprirea Traficării de Persoane şi a Exploatării în Prostituţie („Convenţia” din 1949) nu au găsit necesar să definească traficul/comerţul. (în engleză, „Convention for the Suppression of the Traffic in Persons and of the Exploitation of Prostitution of Others”.)

Au înţeles că traficarea e o practică de transportare a oamenilor peste graniţă „care face parte din prostituţie şi din altele” şi au scris un tratat care a ţinut cont de ambele realităţi – traficarea şi exploatarea – în mod egal. Împreună, au spus ei, „traficarea de persoane şi exploatarea lor în prostituţie” cuprinde activităţile unei industrii a exploatării femeilor pentru sex din ce în ce mai extinsă şi pe care Convenţia din 1949 le considera „incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane” (Marcovich, 2002). (nt: referirea la demnitatea umană e importantă aici, pentru a vedea cât de normalizată şi acceptabilă a devenit această atrocitate împotriva femeilor; dacă un stat încalcă demnitatea umană a unui deţinut sau prizonier, poate fi trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii conform Convenţiilor de la Geneva, dar statele şi capitaliştii care se îmbogăţesc din sclavia sexuală a femeilor fac bani mai uşor dacă reuşesc să impună peste tot „legea lui Bush”: „Ce-i aia demnitate umană! E un termen atât de vag…” Bush a apărat în acest fel legalizarea de către statul american a torturării prizonierilor capturaţi în invaziile americane în Afghanistan şi Orientul Mijlociu; statul american nu a fost condamnat nici pentru torturarea deţinuţilor de culoare într-o închisoare secretă din Chicago şi în altă închisoare din New York).

hqdefault (1)
Captură dintr-un documentar despre violenţa împotriva prostituatelor: “În prima noapte m-au forţat să fac sex.”

În 1979, cei care au elaborat Convenţia pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor* au folosit limbajul Convenţiei din 1949; articolul 6 cerând Statelor „să ia toate măsurile necesare, inclusiv legislative, pentru a suprima toate formele de traficare ŞI exploatare a femeilor pentru prostituţie”. (în engleză, Convention on the Elimination of All Forms of Discrimination Against Women).

Distingerea traficării femeilor de exploatarea lor sexuală a apărut spre sfârşitul deceniului 1980. Scopul acestei strategii a fost să limiteze capacitatea legilor internaţionale şi interne de a ataca industria exploatării sexuale şi să le îngrădească pe activistele care luptă pentru abolirea traficării şi exploatării sexuale a femeilor.

Convenţia din 1949 a criminalizat activităţile prin care industria exploatării sexuale, globală şi locală, obţinea profituri, fără a le penaliza pe persoanele exploatate în prostituţie.

2623396_370
Captură dintr-un ziar din SUA despre o fată de 9 ani, sclavă sexuală, violată de bărbaţii care o cumpărau de la reţelele de prostituţie. Articolul vorbeşte şi despre o fată de 13 ani care a fost răpită de un traficant de droguri şi ţinută prizonieră 4 luni în apartamentul său.

Dacă acească Convenţie ar fi fost echipată cu mecanisme de implementare, care să permită transpunerea ei de pe hârtie în realitate, această Convenţie ar fi fost o ameninţare serioasă la adresa industriei exploatării sexuale. O mişcare internaţională de abolire a prostituţiei, fondată de Josephine Butler la sfârşitul secolului 19, era încă activă în 1980, şi feministele, care luptau împotriva exploatării sexuale a femeilor din prostituţie, începeau să-şi unească forţele cu „aboliţioniştii” pentru a consolida Convenţia din 1949 şi pentru a promova şi implementa legi internaţionale şi consistente ca aceasta să fie aplicată.

Relatările din media referitoare la suferinţele îndurate de femeile traficate şi de globalizarea din ce în ce mai mare a industriei exploatării sexuale duceau la un sprijin tot mai mare pentru o campanie împotriva industriei exploatării sexuale.

Forţele care susţineau industria exploatării sexuale au intrat în panică şi au organizat o strategie de contracarare a mişcărilor aboliţioniste. Nu puteau ignora sau nega devastarea pe care o lasă în urmă industria exploatării sexuale, asta nu era o opţiune pentru ei pentru că nu ar fi fost credibili, întrucât (consecinţele umane) ale acestei industrii erau foarte bine documentate. Aşa că au avut nevoie de o abordare mai pragmatică, iar aceasta a fost să abată atenţia către cea mai brutală şi extremă practică a industriei exploatării sexuale – transportarea femeilor din ţările sărace în ţările bogate, folosind tactici de luare în sclavie, răpire, şi violenţă. Au atacat această extremă cu scopul de a legitima celelalte practici ale industriei exploatării sexuale, iar asta au făcut-o prin lipindu-se de mişcărea pentru drepturile muncitorilor.

Bătălia asupra definirii traficării a atins un punct culminant în 1999 când s-a lucrat la elaborarea Protocolului privind traficul pentru Convenţia transnaţională împotriva crimei organizate. Câteva organizaţii consacrate privind drepturile omului, conduse de Internațional Human Rights Law Group, au promovat definirea traficării într-un mod (care îi transforma pe traficanţii de femei în inocenţi a priori şi le criminaliza pe victime), cărora urma să li se ceară să dovedească faptul că au fost supuse coerciţiei, violenţei şi înşelăciunii.

Grupuri declarate în mod explicit feministe – cele mai proeminente fiind Coalition Against Trafficking in Women, Equality Now, şi the European Women’s Lobby – au cerut o definiţie a traficării care cel puţin includă traficarea realizată prin abuzul de putere sau prin exploatarea unei situaţii de vulnerabilitate.4188119_f520

Contextul internaţional de atunci făcuse ca ţările aflate în dezvoltare să fie deja măturate de devastarea lăsată în urmă de industria exploatării sexuale, iar aceste ţări au participat în mod activ în susţinerea organizaţiilor feministe. Argumentele propagandei şi lobby-ului pro-prostituţie, care veneau din toate părţile, au fost astfel învinse şi cele mai inclusive şi protectoare definiţii ale industriei exploatării sexuale au avut câştig de cauză.

În contrast, în acelaşi an, Congresul din SUA a adoptat o lege privind protejarea victimelor comerţului uman (Trafficking Victims Protection Act). Prevederile care se refereau la penalizarea traficanţilor şi protejarea victimelor au fost reduse şi limitate, însă, la cazuri de „traficare agravată”. Acestea impuneau prezentarea de dovezi că vânzarea femeilor a fost realizată prin violenţă sau înşelăciune. O asemenea definiţie restrictivă a creat o povară de nedepăşit pentru procurori, care trebuie să stabilească, dincolo de orice îndoială, nu doar că victima a fost traficată/vândută, dar şi că a fost înşelată şi supusă violenţei şi coerciţiei. Aceasta a fost definiţia restrictivă care a avut câştig de cauză în legislativul din SUA.

La doi ani după adoptarea acestei legi, doar 4 cazuri de traficanţi de oameni au fost aduşi în faţa justiţiei.

Care este relaţia dintre prostituţie şi traficul de femei pentru exploatare sexuală? Adevărul e că ceea ce numim „traficare pentru sex” nu e nimic altceva decât prostituţie globalizată. Cei care profită din industria exploatării sexuale transportă fete şi femei peste graniţe şi „le predau” prostituţiei în locuri unde victimele sunt cel mai puţin capabile să se opună şi unde e o mare cerere pentru ele. Ironic, cererea e cea mai mare în ţări cu mişcări feministe bine organizate şi puternice, unde statutul femeii este mai ridicat şi unde sunt relativ puţine femei care pot fi exploatate şi vândute pentru sex. Bordelurile din Statele Unite, Canada, Olanda, Germania, Austria, Australia sunt pline de femei şi fete care sunt traficate din Asia, America Latină şi Europa de Est. 50 la sută dintre prostituatele din Germania sunt femei imigrante fără acte şi 80 la sută din prostituatele din Olanda nu sunt din Olanda. (Owen, 2002, Loius, 1999).

De fapt, la ce se referă de obicei cei mai mulţi oameni când spun „prostituţie” de fapt e traficare (comerţ cu oameni) local. Grosul industriei de exploatare sexuală implică peşti şi alţi antreprenori din industria exploatării sexuale, care ţin sub control femei şi fete, adesea mutându-le din locurile unde au familia şi prietenii în locuri în care nu au nici un fel de sprijin, nici o cale de a cere ajutor cuiva. Mutarea acestor femei e esenţială pentru că clienţii cer „marfă nouă”. În Statele Unite, de exemplu, există câteva circuite naţionale şi regionale ale industriei exploatării sexuale în care femeile şi fetele vândute în prostituţie sunt mutate prin rotaţie din oraş în oraş, pentru a le asigura clienţilor „varietate” şi pentru le ţine pe aceste femei sub controlul antreprenorilor din industria exploatării sexuale.

Prostituţia şi comerţul cu femei şi fete pentru exploatare sexuală se suprapun în moduri fundamentale.

Cele care sunt exploatate comercial în industria sexuală au aceleaşi caracteristici: sunt sărace, tinere, în ţara în care sunt exploatate ajung să facă parte dinr-un grup minoritar, au fost abuzate sexual în copilărie, adolescenţă sau maturitate, şi nu au susţinere din partea familiei lor. Clienţii industriei exploatează sexual femei fără să ţină cont că au fost traficate sau nu. Industria comerţului cu femei (traficării) şi industria care exploatează femei în prostituţie (prostituţia) sunt controlate de exact aceleaşi persoane şi reţele, femeile traficate şi cele locale fiind exploatate în acelaşi loc. Bordelurile locale şi cluburile de noapte sunt de obicei destinaţiile traficanţilor şi sunt sursa lor principală de îmbogăţire. Rănile pe care femeile prostituate şi cele traficate le suferă sunt identice: stres post-traumatic, depresie severă, distrugerea sistemului reproductiv, răni de pe urma agresiunilor sexuale şi bătăilor, şi boli cu transmitere sexuală.human_trafficking_by_me19leela1

Cu siguranţă, comerţul internaţional cu femei amplifică dinamica de putere şi control care caracterizează prostituţia internă: ţinerea victimelor în izolare, ţinerea lor în dependenţă de cei care le abuzează, dificultatea de a avea acces la asistenţă juridică şi la drepturi sociale asigurate de instituţiile de protecţie socială şi teama că vor avea de suferit dacă pică pe mâna autorităţilor. Dar dinamica traficării şi a prostituţiei e una şi aceeaşi, iar punctele lor comune sunt mult mai multe decât ce cele care ar putea să le diferenţieze. În ciuda eforturilor de a diferenţia şi separa prostituţia de traficare, concluzia care nu poate fi evitată e că diferenţa între cele două, cel mult, e una de intensitate a exploatării sexuale şi nu o diferenţă a naturii lor.

Dacă comerţul cu femei pentru a fi exploatate sexual şi prostituţia ar fi fenomene distincte şi separate, şi dacă prostituţia ar fi inofensivă pe cât e trafcul de dăunător, un răspuns logic ar fi sancţiuni directe penale împotriva traficanţilor şi legalizarea şi reglementarea prostituţiei. Aceasta este poziţia susţinută de Olanda, Germania şi de alte ţări care urmează „exemplul olandez”. Dar situaţia din Germania şi Olanda – precum şi din alte jurisdicţii unde prostituţia a fost legalizată – au demonstrat doar ce se întâmplă când prostituarea e legitimată şi protejată de lege: numărul de afaceri care fac profit din exploatarea sexuală a femeilor creşte, şi alimentează cererea tot mai mare pentru femei exploatate în prostituţie.

Prostituţia legalizată atrage „turiştii sexuali” (nt: de cele mai multe ori, pedofili) şi duce la o creştere din ce în ce mai mare pentru femei exploatate în rândul bărbaţilor locali. Femeile locale nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea din partea bărbaţilor, astfel că sunt aduse fete şi femei din străinătate care sunt vândute pentru a răspunde cererii locale. Femeile traficate sunt mai ieftine, mai tinere, mai căutate de clienţi, şi mai uşor de ţinut sub control. Mai multe femei traficate înseamnă o cerere locală din ce în ce mai mare şi un turism „sexual” din ce în ce mai mare. Rezultatul final poate fi un fel de Amsterdam.

Guvernul suedez, în răspuns la comerţul masiv cu femei vândute din Europa de est în interiorul ţării, a venit cu o politică diferită. În 1999, a adoptat şi a implementat legi care au mărit măsurile împotriva prostituării femeilor nu doar prin criminalizarea directă şi dură a peştilor, proprietarilor de bordeluri, şi a altor antreprenori din industria de sex, dar şi direcţionând sancţiunile penale împotriva clienţilor. Legea a eliminat şi pedepsele şi sancţionarea prostituatelor, cum ar fi pedeapsa pentru solicitare. După adoptarea legii, Suedia a declanşat o campanie de educare publică, avertizâdu-i pe clienţii industriei de sex că exploatarea prostituatelor era un comportament criminal. Rezultatul a fost neaşteptat. Deşi nu a apărut o scădere dramatică a prostituţiei, traficul cu femei exploatate sexual în Suedia a scăzut, în timp ce în ţările scandinave vecine a explodat.

Pericolul trimiterii în judecată cuplat cu o cerere scăzută a făcut din Suedia o piaţă nepromiţătoare pentru traficanţii globali de femei exploatate sexual.

Legile din Suedia şi Olanda – tări care abordează diametral opus prostituţia şi traficarea – oferă lecţii importante pentru activiştii pentru justiţie socială şi pentru cei care elaborează politici. Legalizarea şi legitimarea prostituţiei domestice e de fapt o invitaţie făcută traficanţilor internaţionali de femei vândute în exploatare sexuală.

Retezarea cererii pentru prostituţie blochează şi traficul cu copii.

Prostituţia şi comerţul cu femei şi copii pentru exploatare sexuală reprezintă o catastrofă privind drepturile omului, fie că are o formă locală sau globală. Ambele fac parte dintr-un sistem de dominaţie de gen, a bărbaţilor asupra femeilor şi copiilor, care face ca violenţa împotriva femeilor şi fetelor să fie profitabilă la o extremă care sfidează orice imaginaţie umană.

Şi prostituţia şi comerţul cu femei sunt prădători ai femeilor şi fetelor care sunt făcute vulnerabile de sărăcie, de discriminare şi de violenţă şi care rămân traumatizate, bolnave sau sărăcite (nt: şi care îşi interiorizează opresiunea ca parte a personalităţii lor). Şi prostituţia şi comerţul cu femei îi răsplătesc pe prădători atât sexual, cât şi financiar, şi consolidează atât cererea locală cât şi operaţiunile criminale prin care se asigură „marfa” în femei şi fete.

Eforturile concertate din partea unor organizaţii non-guvernamentale şi ale unor guverne de a de-conecta traficarea femeilor de prostituarea femeilor – pentru a le trata ca fenomene distincte şi care nu ar avea nici o legătură între ele – nu înseamnă nimic altceva decât o strategie politică deliberată al cărei scop e legitimizarea industriei de exploatare sexuală şi protejarea profiturilor şi extinderii sale.

Realitatea evidentă că cererea pentru prostituţie şi cererea pentru femei traficate sunt suna şi aceeaşi demonstrează cât de falsă e această încercare de de-conectare a lor.

Peşti şi clienţi ai prostituţiei arestaţi la New York

Arată şi care e cea mai bună speranţă pe care o avem pentru a pune capăt atât comerţului cu femei, cât şi prostituţiei. Aşa cum a demonstrat Norma Hotaling în încercarea ei de a educa şi descuraja bărbaţii care vor să cumpere femei pentru exploatare sexuală şi aşa cum guvernul din Suedia a arătat arestându-i pe clienţi, deşi cererea e esenţială pentru succesul industriei de exploatare sexuală, ea reprezintă şi veriga slabă a acestei industrii.

Spre deosebire de femeile şi fetele ţinute în prostituţie, clienţii care profită de prostituţie au alegeri pe care le pot face. Şi când aceştia văd cum alegerea lor de a cumpăra femei le poate afecta lor vieţile şi le ameninţă poziţia lor financiară şi socială, atunci fac alegeri diferite.

În SUA, în fiecare an 300.000 de fete minore sunt vândute pedofililor, pentru bani. Fetele au între 12 şi 14 ani. De 15 ori pe zi, în fiecare zi, un copil din SUA e traficat pedofililor. Aceste victime sunt prezentate ca “lucrătoare sexuale”, iar poliţia le arestează deşi e evident că sunt exploatate de prădători şi de peşti.

Am văzut că asta funcţionează. Violenţa domestică împotriva femeilor a scăzut dramatic pentru că violenţa împotriva femeilor exploatate sexual a scăzut. Cazurile de omorâre a femeilor de către partenerii lor – după programe de educare care s-au întins pe decenii, după programe de susţinere materială şi socială a victimelor violenţei domestice şi, crucial, după tragerea la răspundere penală a agresorilor şi a celor care abuzează. Retezarea cererii pentru prostituţie prin tragerea la răspundere a clienţilor este pasul esenţial următor în lupta pentru a aboli şi traficărea de femei şi prostituţia.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s