“În fiecare burghez se ascunde un Hitler” – “Discurs despre Colonialism” de Aime Cesaire

de Aime Cesaire

*titlul în traducerea din engleză, “Discurs despre Colonialism”, articolul în engleză îl puteţi găsi aici 

“O civilizație care este incapabilă să găsească o soluție la problemele pe care le generează este o civilizație decadentă. O civilizație care alege să închidă ochii la cele mai importante probleme, pe care pe provoacă, este o civilizație înspăimântată. O civilizație care își folosește principiile pentru a amăgi și înșela este o civilizație pe moarte.

Realitatea e că așa-zisa civilizație europeană – „civilizație occidentală” –, așa cum a fost modelată de două secole de domnie a burgheziei, este incapabilă să găsească o rezolvare la două probleme majore, care au apărut în urma existenței sale: problema proletariatului și problema colonială; e o realitate şi un fapt că Europa nu e capabilă să se justifice pe sine nici în fața judecății ”rațiunii” sau în fața judecății ”conștiinței”, și că din ce în ce mai mult se refugiază într-o ipocrizie care e cu atât mai odioasă cu cât puterea ei de a mai amăgi e din ce în ce mai mică.

Europa nu poate fi apărată. Aparent, asta e ceea ce strategii americani își șoptesc unii altora. Asta în sine nu e o chestiune gravă.

Ce e grav e că ”Europa” este moral, spiritual, de neapărat. Și astăzi, e pusă sub acuzare nu doar de masele de europeni, ci, la scală globală, de zeci și zeci de milioane de oameni care, din adâncurile sclaviei, s-au poziționat ca judecători.

Colonialiștii pot ucide în Indochina, pot tortura în Madagascar, îi pot închide în cuști pe africani, pot distruge Indiile de vest. Dar cel colonizat știe că cel care-l colonizează are doar un avantaj temporar asupra lui.

Cel colonizat ştie că ”stăpânul” lui temporar minte.

Adică, știe că stăpânul lui e slab.

Şi, din moment ce mi s-a cerut să vorbesc despre colonizare și civilizație, să începem cu minciuna principală, din care provin toate celelalte.

Colonizare sau civilizație?

Când se discută această chestiune, cea mai obişnită greşeală e să te lași amăgit de buna credință a ipocriziei colective, care, în mod șiret, prezintă problemele în mod fals, pentru că asta e cea mai bună cale de a legitima soluțiile pline de ură pe care le oferă la aceste probleme.

Cu alte cuvinte, lucrul esențial aici este să vedem clar și să gândim clar – adică periculos – și să răspundem clar la prima întrebare inocentă: Ce este colonizarea, în mod fundamental?

Nu este: nici evanghelizare, nici o întreprindere filantropică, nici o dorință de a lăsa în urmă frontierele ignoranței, ale bolii și tiraniei, nici un proiect pentru marea glorie a lui dumnezeu, nici o încercare de a extinde “domnia legii”. Trebuie să recunoaştem, odată pentru totdeauna, fără să clipim când ne gândim la consecințe, că actorii decisivi aici sunt aventurierul și piratul, negustorul en gross și proprietarul de corăbii și nave, căutătorul de aur și comerciantul, apetitul și forța, și, în spatele lor, umbra otrăvitoare, proiectată de o formă de civilizație, care, la un anumit moment în istorie, s-a găsit obligată, din motive interne, să-şi extindă la scală globală competiția economiilor sale antagoniste.

Continuând analiza, descopăr că ipocrizia e doar de dată recentă: că nici Cortez când a descoperit Mexicul din vârful unui mare teocalli (templu aztec), nici Pizzaro înainte de Cuzco (cu mult mai puțin Marco Polo înainte de Cambaluc) nu pretind că ar fi vestitorii unei ordini superioare; că ucid, jefuiesc, au coifuri, sulițe, sunt lacomi după bani; cei care fac apologia sclaviei au apărut mai târziu, că principaul vinovat în această privință e pedantismul creștinismului, care a fabricat ecuația mincinoasă creștinism = civilizație, pagâni = sălbatici, din care nu puteau decât să rezulte consecințele abominabile colonialiste și rasiste, ale căror victime aveau să fie indienii, oamenii din Asia, mongolii și negrii.

După ce am stabilit asta, admit că e un lucru bun să ca diferitele civilizații să poată intra în contact unele cu altele, e un lucru excelent ca lumile să se amestece, că, oricare ar fi geniul său particular, o civilizație care se retrage în sine se atrofiază, că, pentru civilizații, contactul înseamnă oxigen, că marele noroc al continentului Europa este că s-a găsit la răscrucea de drumuri și că, din cauză că a fost locul unde au fost generate toate ideile, receptorii de toate filosofiile, locul de întâlnire al tuturor sentimentelor, a fost şi cel mai bun centru pentru redistribuirea de energie.

Dar apoi vin cu următoarea întrebare: chiar a pus colonizarea în mod real civilizațiile în contact unele cu altele? Sau, dacă preferați, dintre toate modalitățile de a stabili un contact, cel ales de europeni chiar să fi fost cel mai bun?

Răspunsul meu e NU.

Şi spun că între colonizare și civilizație există o prăpastie infinită, că din toate expedițiile de colonizare care au fost lansate, din toate statuile coloniale care au fost ridicate, din toate memorandumurile care au fost trimise de către toate ministerele, nu putea să rezulte nici măcar o singură valoare umană.

aime_cesaire_martinique_reference

Prima dată trebuie să studiem cum funcționează colonizarea pentru a-l deciviliza pe colonizator, pentru a-l brutaliza, în adevăratul sens al cuvântului, pentru a-l degrada, pentru a trezi în el instinctele, cel mai adânc îngropate, de invidie, de violență, de ură de rasă și de relativism moral.

Trebuie să arătăm că, de fiecare dată când un om e decapitat sau i se scot ochii în Vietnam și asta e acceptat în Franța, de fiecare dată când o fetiță e violată și în Franța e acceptat acest fapt, de fiecare dată când un locuitor din Madagascar e torturat și în Franța aşa ceva e acceptat, civilizația se alege cu o altă greutate mortală agăţată de gâtul ei; are loc o regresiune universală, se instalează o cangrenă, o infecție începe să se răspândească. În cele din urmă, toate aceste tratate care au fost încălcate, toate aceste legături care au fost propagate, toate aceste expediții de a pedepsi care au fost tolerate, toți acești prizonieri care au fost legați și ”interogați”, toți acești patrioți care au fost torturați, la capătul tuturor mândriilor de rasă care au fost încurajate, al tututor demonstraţiilor de forţă, o otravă s-a instalat în venele Europei și, încet și sigur, întreg continentul descinde către barbarie.

Şi apoi, într-o zi senină, burghezia e trezită de un terific şoc în sens invers, Gestapourile sunt arhipline, închisorile gem de prizonieri, călăii își perfecționează torturile, ustensilele, inventează, rafinează, discută. Oamenii sunt luați prin surprindere, și se indignează. Spun: ”Ce ciudat! Dar să nu ne batem capul, nazismul va trece!” Şi așteaptă, și speră. Şi ascund adevărul de ei înșiși: că este barbarie, dar este suprema barbarie, barbaria regală, care însumează barbaria de fiecare zi: acesta este nazismul, da, dar înainte ca ei să devină victimele lui, ei au fost complicii lui; ei au tolerat nazismul înainte să fie impus împotriva lor, ei l-au scuzat și l-au iertat de păcate atunci, și-au închis ochii să nu-l vadă, l-au legitimat, pentru că, până atunci, a fost aplicat doar popoarelor non-europene; ei au cultivat nazismul și ei sunt responsabili de existenţa lui; şi înainte ca apele sale însângerate să cuprindă toată civilizația occidentală, creștină, a băltit, s-s prelins şi s-a scurs din fiecare crăpătură.

Da, merită să studiem clinic, în detaliu, pașii făcuți de Hitler și de hitlerism și să scoatem la lumină, în fața foarte distinsei, foarte umanistei, foarte creștinei burghezii din secolul 20 realitatea că, fără să fie neapărat conștient, fiecare burghez are un Hitler ascuns în mintea lui, că fiecare e locuit de un Hitler, că Hitler este demonul său, că dacă se ridică împotriva lui, este inconsistent cu el însuşi și că, la urma urmei, ce nu îi poate ierta, de fapt, lui Hitler nu e crima în sine, crima împotriva omului, umilirea omului ca atare, ci e crima împotriva omului alb, umilirea omului alb, și faptul că nazismul a aplicat în Europa procedurile colonialiste, care până atunci erau rezervate exclusiv pentru arabii din Algeria, pentru negricioşii din India, și pentru negrii din Africa.

Acesta e marea acuzaţie pe care o aduc pseudo-umanismului: că, pentru prea multă vreme, a diminuat drepturile omului, că conceptele sale au fost – și încă sunt – înguste și fragmentate, incomplete și părtinitoare, și, ținând cont de toate lucrurile, sordid rasiste.

M-am referit aici la Hitler pentru că merită. Hitler face posibil să vedem lucrurile dintr-o perspectivă largă și să înțelegem faptul că societatea capitalistă este incapabilă să stabilească un concept de drepturi pentru toți oamenii, la fel cum s-a dovedit incapabilă să stabilească un sistem de etică individuală.

Fie că vă place sau nu, la capătul acelei alei întunecate care e Europa – vreau să spun acea Europă a lui Adenauer, a lui Schuman, Bidault, și alții – se găseşte Hitler.

La capătul capitalismului, care e nerăbdător să își dea ultima suflare, se găseşte Hitler. La capătul umanismului retoric și al nihilismului filosofic, dăm de Hitler. 

Şi, așa stând lucrurile, nu pot să nu mă gândesc la una dintre declarațiile acestuia: ”Aspirăm nu către egalitate, ci către dominație. Ţara locuită de rase străine trebuie să devină din nou o țară de slavi, de robi, de lucrători agricoli, de lucrători industriali. Nu e vorba de a elimina inegalitățile între oameni, ci de a le lărgi și de a le transforma în lege.”

Asta se aude cât se poate de clar, de răsunător, de la înălțime, brutal și ne plasează de-a dreptul în mijlocul unei sălbăticii înfiorătoare.

Dar să mai coborâm o treaptă.

Şi acum cine vorbește? Îmi e rușine să spun: cel care vorbește acum e umanistul occidental, filosoful idealist. Că numele lui e Renan e o întâmplare. Că pasajul e luat dintr-o carte intitulată ”Reforma intelectuală și morală”, care a fost scrisă în Franța chiar după războiul pe care Franța l-a prezentat ca un război drept împotriva acestei dominaţii (hitleriste), ne spune foarte mult despre morala burgheză:

Regenerarea raselor inferiore și degenerate de către rasele superioare face parte din ordinea providențială a lucrurilor pentru umanitate. Cu noi, omul obișnuit este aproape întotdeauna un nobil declasat, mâna lui grea, robustă este mai potrivită să mânuiască sabia, decât unealta de lucru obișnuită. În loc să muncească, el alege să lupte, adică se întorce la prima sa stare. Regere imperio populos, adică asta e vocația noastră. Să dezlănțuim această activitate atotconsumatoare asupra țărilor care, la fel ca China, imploră fie cucerite de străini. Să îi transformăm pe aventurierii care tulbură societatea europeană în ver sacrum, o hoardă ca cele ale francilor, lombarzilor, nomazilor, și fiecare bărbat va fi în rolul care i se potrivește. Natura a făcut o rasă de muncitori, rasa chinezilor, care au o dexteritate manuală minunată și aproape nici un fel de simț al demnităţii; să-i guvernăm cum e drept, să le percepem, în schimbul binecuvântării de a avea un asemenea guvern (al nostru), o amplă bonificaţie pe care rasa cucerită să ne-o plătească și vor fi mulțumiți; o rasă de truditor al pământului, negrul, să-l tratăm cu blândețe și umanitate, și toate lucrurile vor fi așa cum trebuie; o rasă de soldați și de stăpâni, rasa europeană. Dacă obligăm această rasă muncească în ergastulum (închisoarea în care romanii îi ţineau pe sclavi în lanţuri), la fel cum muncesc negrul şi chinezul, se va răscula. În Europa, fiecare rebel este, mai mult sau mai puțin, un soldat care și-a greșit vocația; o creatură făcută pentru a avea o viață eroică, în fața căreia voi puneți o sarcină care este contrară acestei rase – un muncitor sărac, prea bun de soldat. Dar viața în faţa căreia muncitorii noștri se răscoală l-ar face pe chinez, sau pe altul de teapa lui, fericit, pentru că ei nu sunt creaturi militare câtuşi de puțin. Lăsați-l pe fiecare să fie ceea ce a fost menit să fie, și toate lucrurile vor fi în ordine.” 

Hitler a spus asta? Rosenberg? Nu. Renan a spus-o.

Dar să mai coborâm o treaptă şi ajungem la politicianul cu viziuni largi. A protestat cineva? Nimeni, din ce știu, nu a protestat când dl Albert Sarraut, fostul guvernator general al Indochinei, perorându-le studenților de la Școla Colonială, îi învăţa ar fi pueril să se opună întrepinderilor coloniale ale Europei, în numele ”unui presupus drept de a poseda pământul pe care l-ar avea cel care ocupă pământul și al unui fel de drept care i-ar permite să rămână în izolare sălbatică, care ar lăsa neutilizate resurse, care zac pentru totdeauna în mâinile incompetenților.”

Şi cine se sufoca de indignare când un anumit pastor, Barde, ne asigura că, dacă bunurile din această lume ”vor fi folosite în comun, pe termen nedefinit, așa cum ar fi rămas fără colonizare, asta nu ar servi nici scopurilor lui dumnezeu și nici cerințelor juste ale colectivătții umane?”

La fel ca semenul său creștin, pastorul Muller declara: ”Umanitatea nu trebuie, nu poate permite ca incompetența, neglijența și lenea popoarelor necivilizate să lase ca bogăţiile, pe care Dumnezeu le-a lăsat în grija lor, să rămână neatinse la infinit, dând (umanităţii) sarcina să le folosească pentru binele tuturor.” 

Nimeni nu a protestat față de așa ceva. Adică, nici un scriitor consacrat, nici un academician, nici un preot, nici un cruciat pentru dreptate și pentru religie, nici un ”apărător al persoanei umane” nu a scos un cuvânt în opoziţie cu aşa ceva. 

Și totuși, prin vocile Sarraut-ilor și Barde-ilor, Muller-ilor și Renan-ilor, prin vocile tuturor celor care au considerat – și consideră – că e legal să le aplice popoarelor non-europene ”un fel de expropriere în interes public”, în beneficiul națiunilor care erau mai puternice și mai bine echipate, vorbea deja Hitler! 

Unde vreau să ajung? La această idee: că nimeni nu colonizează din inocență, nevinovat, nimeni nu colonizează nici cu impunitate; că o națiune care colonizează, o civilizație care justifică colonizarea – adică justifică forța și violența – este deja o civilizație bolnavă, o civilizație care este moral bolnavă, care irezistibil trece de la o consecință la alta, de la o repudiere la alta, care îi invocă pe Hitlerii ei, adică îşi invocă pedeapsa ei. 

Colonizarea a fost vârful de lance al unei campanii de civilizare a barbariei, în urma căreia, în orice moment, putea apărea negarea civilizaţiei, pur şi simplu. 

În alte dăţi am citat pe larg câteva incidente desprinse din istoria expediţiilor coloniale. Din păcate asta nu a ajutat pe nimeni. Se pare că am scos scheletul din dulap.

Într-adevăr!

Chiar nu a avut nici un rost să-l citez pe colonelul de Montagnac, unul dintre cuceritorii Algeriei: „Pentru a alunga gândurile care uneori mă iau cu asalt, pun să se taie nişte capete, nu capete de anghinare, ci capete de oameni.”

Ar fi fost poate mai recomandabil să refuz să-l citez pe contele d’Herisson: „E adevărat că ne întoarcem cu un coş plin de urechi tăiate, pereche cu pereche, de la prizonieri, care ne-au fost prieteni sau duşmani.” 

Nu ar fi trebuit, se pare, să-i neg dreptul lui Saint-Arnaud de a-şi pune în aplicare credinţa barbară: „Pe unde trecem lăsăm în urmă numai ravagii, dăm foc, jefuim, distrugem casele şi copacii.”

Ar fi trebuit să nu-l las pe Marshal Bugeaud să sistematizeze totul în acea teorie îndrăzneaţă a lui şi să invoce precedentul faimoşilor săi strămoşi: „Trebuie să avem parte de-o mare invazie a Africii, la fel cum au fost invaziile francilor şi goţilor.” 

Ar fi trebuit să arunc înapoi umbrelor uitării memorabilele fapte de arme ale generalului Gerard şi să tac în privinţa capturării Ambike, un oraş care, să spun adevărul, nu și-a imaginat niciodată că trebuie să se apere de cineva: ”Pușcașii nativi au avut ordin să omoare doar bărbații, dar nimeni nu i-a oprit, intoxicați de mirosul de sânge, nu au cruțat nici o femeie, nici un copil… Spre seară, căldura mare a făcut să se ridice o ceață strălucitoare: era aburul sângelui celor 5.000 de victime, fantomele orașului, care se evaporau în apusul soarelui.” 

Da sau nu – sunt aceste lucruri adevărate?

Și plăcerile sadice, încântările fără nume care au trimis fiori de voluptate și fiori prin armura lui Loti când și-a dus la ochi binoclul, ca să vadă mai bine bunul masacru al Annamese-ilor?

E adevărat sau nu?

(Aici autorul se referă la o relatare despre cucerirea Thuan-An, publicată în “Le Figaro” în septembrie 1883, și care este citată în cartea lui N. Şerban, “Loti, viața și opera sa”: ”Apoi, a început un mare masacru. Trăgeau salve duble! Şi a fost o plăcere să vedem cum țâșneau gloanțele, care aveau o țintă atât de ușoară, să vedem cum sunt trase două pe minut, cu siguranță, metodic, la ordin… Am văzut unii care și-au pierdut mințile, s-au ridicat și au încercat să fugă… Alergau în zig-zag, fiecare în cursa sa către moarte, ținându-și hainele ridicate deasupra genunchilor într-un mod comic… Şi apoi ne-am amuzat numărând morții, etc.”) 

Şi, dacă aceste lucruri sunt adevărate, cum nimeni nu le poate nega, se va spune oare, pentru a le minimliza, că aceste trupuri, a căror viață a fost furată, nu dovedesc nimic? 

În ce mă priveşte, am reamintit câteva detalii ale acestor masacre hidoase, dar în nici un caz pentru că sunt morbid, ci pentru că cred că aceste capete de oameni, aceste colecţii de urechi, aceste case în flăcări, aceste invazii gotice, aceste râuri de sânge, aceste oraşe care se evaporează la vârful sabiei, nu trebuie date la o parte chiar atât de uşor.

Ele dovedesc că colonizarea, repet, îl dezumanizează chiar şi pe cel mai civilizat om, că activitatea colonială, întreprinderea colonială, cucerirea colonială, care se bazează pe dispreţul pentru nativ şi e justificată de dispreţul pentru nativ, inevitabil tinde să îl schimbe pe cel care colonizează, că colonizatorul care, pentru a-şi uşura conştiinţa, îşi face obiceiul de a-i vedea pe alţi oameni ca pe animale, se obişnuieşte să îi trateze pe aceşti alţi oameni ca pe nişte animale, şi tinde, obiectiv, să se transforme pe sine într-un animal. Aceasta este consecinţa, acesta este efectul de bumerang pe care colonizarea îl are asupra colonizatorului şi pe care am vrut să-l explic. 

Sunt nedrept? NU.

Într-o vreme, aceste fapte erau o sursă de mândrie, când, siguri de (impunitatea) zilei de mâine, oamenii nu se fereau de cuvinte. 

Un alt citat; e dintr-un anume Carl Siger, autor al unui “Eseu despre colonizare”, Paris, 1907: „Noile secole oferă un vast câmp pentru individ, pentru activităţi violente, care, în ţările metropolitane, s-ar lovi de anumite prejudecăţi împotriva unei concepţii despre viaţă, sobre şi ordonate, dar care, în colonii, au o mai mare libertate să se manifeste şi, prin urmare, să-şi afirme valoarea. Astfel, într-o anumită măsură, coloniile pot servi ca o valvă de siguranţă pentru societatea modernă. Chiar şi dacă doar ăsta ar fi singurul lor merit, tot ar fi imens.” 

Cu adevărat, există pete pe care nici un om nu va putea să le şteargă vreodată şi care nu vor fi niciodată şterse

Dar să vorbim acum despre cel colonizat.

Văd foarte clar ce a distrus colonizarea: civilizaţiile indiene minunate – şi nici Deterding, nici Royal Dutch, nici Standard Oil nu vor putea să îmi acorde vreodată o consolare pentru dispariţia aztecilor şi indienilor.

Văd foarte clar civilizaţiile acestea condamnate să piară la un anumit moment în viitor, când s-a introdus principiul ruinei: insulele din Sud, Nigeria, Nyasaland. Văd mai puţin clar contribuţiile pe care le-a adus distrugerea lor.

Securitate?

Cultură?

Domnia legii?

Între timp, mă uit în jur şi oriunde văd colonizatori şi colonizaţi, unul în faţa celuilalt, văd violenţă, brutalitate, cruzime, sadism, conflict şi, într-o parodie a educaţiei, “manufactura” făcută în grabă de câteva sute de funcţionari subordonaţi, „băieţi”, artizani, funcţionari de birouri, traducători necesari pentru ca afacerile să se poată derula în linişte.

Vorbesc despre contact. 

Între colonizator şi colonizat nu e loc decât de muncă forţată, intimidare, presiune, poliţie, taxare, jefuire, viol, recolte nehrănitoare, cultivate cu forţa, dispreţ, neîncredere, aroganţă, auto-mulţumire, resemnare, ticăloşie, elite fără minte şi fără creieri, mase degradate. 

Nu contactul uman, ci relaţiile de dominare şi de supunere sunt cele care îl transformă pe cel care colonizează într-un supraveghetor de clasă/celulă, în sergent de armată, în gardian de închisoare, şi pe omul indigen îl transformă într-un instrument de producţie. 

Acum e rândul meu să demonstrez ecuaţia: colonizare = transformare în obiect.

Aud furtuna cum se apropie. 

Ei vorbesc despre progres, despre „realizări”, despre boli pentru care au găsit tratamente, despre îmbunătăţirea nivelului de trai.

Eu vorbesc despre societăţi vlăguite de esenţa lor, despre culturi călcate în picioare, despre instituții subminate, despre pământuri furate, despre religii distruse, despre creații artistice magnifice distruse, despre posibilități extraordinare șterse din mintea oamenilor pentru totdeauna. 

Ei aruncă spre mine date, statistici, intersecții de drumuri, canale și căi ferate.

Eu vorbesc despre mii de oameni sacrificați în Oceanul-Congo (o cale ferată care face legătura dintre Brazzaville şi portul Pointe-Noire). Eu vorbesc despre cei care, chiar atunci când eu scriu asta, ei sapă în portul Abidjan cu mâinile. Eu vorbesc despre milioane de oameni rupți de zeii lor, despre obiceiurile lor, despre forma lor de viață, despre dansurile lor, despre înțelepciunea lor.

Vorbesc despre milioane de oameni în care frica a fost inculcată cu șiretenie, care au fost învățați să aibă complexe de inferioritate, să tremure de teamă, să îngenuncheze, să dispere și să se poarte ca nişte lachei

Ei se uită la mine cu mirare, cu tonele lor de bumbac sau cacao care au fost exportate, cu suprafețele care cultivate cu măslini, cu viile lor.

Eu vorbesc despre economiile naturale care au fost distruse – armonioase și adaptate la populațiile indigene – despre recoltele lor distruse, despre înfometarea introdusă pentru totdeauna, despre dezvoltarea agricolă orientată numai spre beneficiul țărilor metropolitane, despre jefuirea produselor, despre furtul materiilor prime și al resurselor.

Ei se mândresc că au eliminat abuzurile.

Dar și eu vorbesc despre abuzuri, doar că nu mă refer doar la cele din trecut – peste care ei au aşezat altele, foarte detestabile.

Ei îmi vorbesc despre tirani locali pe care i-au adus în starea de a fi raționali, dar eu îi observ în general pe vechii tirani care se înțeleg foarte bine cu noii tirani, și văd că între ei a fost stabilit un circuit de servicii reciproce și complicitate, în detrimentul populației. 

Ei îmi vorbesc despre civilizație.

Eu vorbesc despre proletarizare și mistificare.

În ce mă privește, eu fac o apărare sistematică a civilizațiilor non-europene.

Fiecare zi care trece, fiecare negare a justiției, fiecare bătaie încasată din partea poliției, fiecare cerință a muncitorilor care e înăbuşită în sânge, fiecare scandal care e mușamalizat, fiecare campanie militară de pedepsire a populaţiei, fiecare dubă de poliție, fiecare jandarm și fiecare polițai ne amintesc de cât de valoroase erau fostele noastre societăţi

Erau societăți comunale, nu au fost niciodată societăți în care cei mulţi să fie subjugaţi de cei puțini.

Au fost societăți care nu erau doar ante-capitaliste, așa cum s-a tot spus, dar erau mai ales anti-capitaliste.

Au fost întotdeauna societăți democratice.

Au fost întotdeauna societăți cooperatiste, societăți solidare.

Eu fac o apărare sistematică a socităților distruse de imperialism.

Aceste societăți existau în fapt, erau o realitate, erau chiar erau ce spuneau că sunt, nu pretindeau că sunt ceva în teorie când de fapt erau cu totul altceva în practică. În ciuda defectelor lor, nu erau societăți care nici nu trebuie urâte, nici condamnate. Erau mulțumite să existe. În aceste societăți, nici cuvântul “eșec”, nici cuvântul “avatar” nu aveau vreun înțeles, nu se regăseau în realitate.

Aceste societăți păstrau speranța intactă. 

În timp ce aceste cuvinte – “eșec” și “avatar” – sunt singurele cuvinte care pot fi aplicate, cu toată onestitatea, întreprinderilor europene din afara Europei. Singura mea consolare e că perioadele de colonizare trec, că națiunile cad în adormire doar pentru o perioadă, și că popoarele rămân.

Astea fiind spuse, pare că în anumite cercuri, ei pretind că au descoperit în mine ”dușmanul Europei”, și un profet al întoarcerii la trecutul ante-European. 

În ce mă privește, eu tot caut să văd unde aş fi exprimat părerile care mi se impută, unde am subestimat importanța Europei în istoria gândirii umane, unde am predicat vredată o întoarcere de orice tip; unde am susținut că ar putea exista o întoarcere.

Adevărul e că am spus ceva foarte diferit: să luăm aminte că marea tragedie istorică a Africii nu a fost atât de mult că a intrat atât de târziu în contact cu restul lumii, ci maniera în care acest contact a avut loc şi-a fost impus, că Europa a început să “se propage” la un anumit moment când a căzut în mâinile celor mai lipsiți de scrupule oameni ai finanţelor și căpitani ai industriei, că a fost nenorocul nostru să intrăm în contact cu acea parte a Europei, și că Europa e responsabilă în fața comunității umane pentru cei mai înalţi munţi de cadavre umane din istorie.

În altă conexiune, judecând colonizarea, am adăugat că Europa s-a înțeles foarte bine într-adevăr cu acei lorzi feudali pe care a ales să-i slujească, a ţesut o complicitate ticăloasă cu ei, le-a făcut tirania și mai eficientă și mai efectivă, și că, de fapt, a avut tendința să prelungească artificial supraviețuirea celui mai sinistru aspect al trecutului ei local. 

Am spus – și asta e ceva foarte diferit – că Europa colonialistă a altoit abuzul modern peste nedreptățile antice, şi rasismul plin de ură peste vechea inegalitate din societăţile care au fost colonizate.

Am spus că, dacă sunt atacat cu intenţia de a mi se face un proces de intenţie, eu susţin că Europa colonialistă este lipsită de onestitate când încearcă să justifice a posteriori activitatea sa de colonizare prin progresul material evident care a fost obținut în anumite domenii sub regimul colonial – din moment ce schimbarea bruscă este întotdeauna posibilă în istorie ca și în alte domenii; din moment ce nimeni nu știe în ce etapă a dezvoltării materiale ar fi ajuns aceste țări dacă Europa nu ar fi intervenit, din momment ce înzestrarea tehnică a Africii sau Asiei, reorganizarea lor administrativă, într-un cuvânt, europeanizarea lor, nu a fost (așa cum a dovedit exemplul Japoniei) în nici un fel legată de ocupația europeană, din moment ce europenizarea continentelor non-europene ar fi putut fi realizată și altfel decât sub cizma Europei, din moment ce această mișcare de europenizare era în desfăşurare, din moment ce a fost chiar încetinită, din moment ce, în orice caz, a fost distrusă de cucerirea europeană. 

Dovada e că, în prezent, popoarele indigene din Africa sau Asia sunt cele care cer școli, iar Europa colonialistă le neagă acest drept; africanul este cel care cere porturi și drumuri, iar Europa colonialistă este avară în această privinţă; omul colonizat este cel care vrea să progreseze, iar colonizatorul e cel care îl trage înapoi. 

Nu fac nici un secret din faptul că opinia mea e că, în prezent, barbaria Europei occidentale a atins un nivel incredibil, fiind depășit – depășit cu mult, e adevărat – doar de barbaria Statelor Unite. 

Şi nu mă refer aici la Hitler, nici la gardianul din închisoare, nici la aventurier, ci la ”oamenii decenți” pe care îi întâlnim peste tot; nu vorbesc despre cei din SS sau despre gangsteri, ci despre respectabila burghezie.

Într-un timp care a trecut, Leon Bloy s-a indignat cu inocență asupra faptului că şarlatanii, mincinoşii, falsificatorii, hoții, și proxeneţii primeau responsabilitatea de ”a aduce în Indii exemplul virtuților creștine.”

Am progresat: astăzi cel care primeşte această responsabilitate a posesorului de „virtuţi creştine” este cel care face combinaţii – fără prea mare succes – pentru a avea onoarea de a admnistra teritorii de peste mări, după metodelor şarlatanilor din trecut şi a celor care torturau.

Un semn că cruzimea, falsitatea, josnicia şi corupţia s-au implantat adânc în sufletul burgheziei europene. 

Repet că aici nu mă refer la Hitler sau la SS sau la pogromuri sau la execuţiile sumare. Ci la o reacţie care e surprinsă în goliciunea ei, atunci când nu e studiată, la un reflex permis, la o manifestare de cinism tolerată. Şi, dacă doresc dovezi, aş putea menţiona o scenă de isterie canibalică la care am avut privilegiul să fiu martor în Adunarea Franceză Naţională. 

În numele lui Jove, colegii mei (aşa cum vorbesc ei), îmi scot pălăria în faţa voastră (pălăria unui canibal, desigur).

Gândiţi-vă la asta! 90.000 de morţi în Madagascar! Indochina sugrumată sub cizme, zdrobită în bucăţele, asasinată, torturile scoase din adâncurile Evului mediu! Şi ce spectacol! Deliciosul fior care i-a excitat pe deputaţii care moţăiau. Rumoarea dezmăţată. Bidault, care semăna cu un difuzor din piaţă plin de căcat – canibalism mieros şi evlavios; Moutet – canibalismul înţelegerilor corupte, tenebroase şi al nonsensului bombastic, Coste-Floret – canibalismul unui pui de urs prost crescut, un ageamiu care face numai gafe.

E de neuitat, domnilor! Cu frazele lor elegante, la fel pătrunse de răceală şi solemne cum sunt şi fâşiile unei mumii cu care îl leagă din cap până-n picioare pe omul din Madagascar. Cu câteva cuvinte convenţionale îl înjunghie pentru voi. Cât vă ia vouă să vă umeziţi fluierele de poliţai, pentru ei e de-ajuns să-i scoată maţele, pentru voi. Operă de artă. Nici o picătură de sânge nu va fi risipită.

Cei care beau şi ultima picătură de sânge nu adaugă niciodată apă. Cei ca Ramadier, care îşi mâzgălesc feţele cu sânge în maniera lui Silenus*, a lui Fontlup-Esperaber care îşi întinde mustaţa cu sânge, mustaţa pleoştită a unui galez antic; bătrânii Desjardini care par să se prăbuşească de pe urma aburilor cazanelor şi se îmbată vorbind ca şi cum ar sorbi dintr-un vin nou. Violenţă! Violenţa celui slab. Un lucru semnificativ trebuie ţinut minte: civilizaţia nu începe să se împută de la cap, ci de la inimă. 

(*în mitologia clasică, Silenus era satir, fiul lui Pan. A fost tatăl adoptiv al lui Bachus, zeul vinului, şi este descris ca un om vesel, de obicei beat.) 

Recunosc că în ce priveşte sănătatea Europei şi civilizaţiei, aceste urlete de “Ucide”, “Ucide” şi „Să curgă nişte sânge”, horcăite şi de oameni bătrâni, tremurânzi, şi de oameni tineri, virtuoşi, educaţi de preoţii iezuiţi, au lăsat asupra mea o impresie mult mai sinistră decât cele mai senzaţionale jafuri armate asupra băncilor din Paris.

Şi asta, daţi-mi voie, fără nici o îndoială nu este vreo excepţie. 

Dimpotrivă, josnicia burgheziei este legea. Suntem pe acest drum de un secol. Îl ascultăm, ne surprinde, îl adulmecăm, îl pierdem, îl găsim, din nou, îl ascundem, şi în fecare zi iese la lumină şi mai enervant.

Oh. Rasismul acestor domni nuderanjează. Nu îmi stârneşte indignarea. Eu doar îl studiez. Îl notez, şi atât. Sunt aproape recunoscător pentru că ei se exprimă deschis, pe faţă, şi pentru că rasismul lor se vede clar în lumina zilei, ca un indicator.  

Rasismul e un semn că acea clasă îndrăzneaţă, care odinioară a luat cu asalt Bastilles, acum e schilodită. Un semn care arată că acea clasă are impresia că ar fi nemuritoare. Un semn că simte că e un cadavru. Şi când cadavrul începe să bolborosească, auzi aşa ceva:

Era doar prea mult adevăr în acest prim impuls al europenilor care, în secolul lui Columb, au refuzat să-i recunoască pe locuitorii degradaţi ai noii lumi ca pe semenii lor… Nu se puteau uita la sălbatici nici o clipă fără să nu desluşească anatema, vreau să spun nu doar pe sufletul lor, ci chiar şi pe forma externă a trupului lor.”
Şi aşa ceva e semnat de Joseph de Maistre. (Asta e ceea ce e trasat de moara mistică).

Şi apoi auzi aşa ceva:

Din punctul de vedere selecţionist, aş considera că ar fi ceva nefericit, dacă ar exista o mare şi numeroasă expansiune numerică a elementelor gălbejite şi negricioase (asiatici şi africani), care ar fi dificil de eliminat. Însă, dacă societatea viitorului este organizată pe o bază duală, cu o clasă conducătoare a blonzilor dolicefali (arienilor) şi o clasă a rasei inferioare, constrânsă să facă cele mai aspre munci, este posibil ca rolul acestei rase inferioare să revină elementelor gălbejite şi negricioase. Mai mult, în acest caz, nu ar fi o nici o inconventienţă pentru blonzii diocefali, ci un avantaj… Nu trebuie să uităm că [sclavia] nu e mai anormală decât domesticirea calului sau boului. Este prin urmare posibil să reapară în viitor, într-o formă sau alta. Este probabil chiar inevitabil că se va întâmpla aşa, dacă soluţia simplistă nu e găsită, în locul acelei soluţii a unei singure rase superioare, nivelată de selecţie.”

Aşa ceva e trasat de moara ştiinţifică şi e semnat de Lapouge.

Iar apoi dai de asta (de la moara literaturii de data asta):

Ştiu că trebuie să mă cred pe mine însumi superior săracului Baiaş din Mambere. Ştiu că trebuie să mă mândresc cu sângele meu. Când un bărbat superior încetează să se mai creadă pe sine superior, de fapt el încetează să mai fie superior… Când o rasă superioară încetează să se mai creadă pe sine o rasă aleasă, de fapt încetează să mai fie o rasă aleasă.”

Iar asta e semnat de Psichari-soldatuldin-Africa.

Dacă o traduceţi în limbajul ziarelor, daţi de Faguet:

Barbarul este de aceeaşi rasă, la urma urmei, ca romanul şi ca grecul. Este vărul lor. Gălbejiţii şi negricioşii nu sunt deloc verii noştri. Aici apare diferenţa reală, distanţa reală, şi chiar una foarte mare: o distanţă etnologică. La urma urmei, civilizaţia nu a fost niciodată făcută de altcineva în afară de albi… Dacă Europa devine gălbejită, cu siguranţă va exista o regresiune, o nouă perioadă de întunecime şi confuzie, adică, un alt Ev Mediu.”

Să mai coborâm o treaptă, până în adâncul gropii, mai adânc decât poate pătrunde lopata, şi acolo dăm de domnul Jules Romains, de la Academia Franceză şi de la „Revue des Deux Mondes”. (Nu contează, desigur, că domnul Farigoule îşi schimbă numele din nou şi aici îşi spune Salsette).

Chestiunea esenţială e că domnul Jules Romains merge atât de departe încât e capabil să scrie aşa ceva:

Sunt de acord să port o discuţie numai cu oameni care sunt de acord să susţină următoarea ipoteză: o Franţă care a avut pe solul ei metropolitan 10 milioane de negricioşi, cinci sau şase milioane dintre ei în valea Garonne. Populaţia noastră din sud, vitează la beţie, nu ar fi fost atinsă niciodată de prejudecata rasistă? Nu ar fi existat nici cea mai slabă respingere dacă s-ar fi pus problema ca toate puterile să fie date acestor negrotei, progenituri de sclavi? … Am avut o dată în faţa mea un şir de vreo 20 de tineri cu pielea total neagră… Nici măcar nu i-aş critica pe negroteii sau negresele noastre pentru că mestecă gumă. Remarc doar că acest lucru are efectul de a le scoate în evidenţă maxilarele, şi că asocierile care îţi vin în minte evocă pădurile de la Ecuador şi nu o procesiune din Panathenaea…. Rasa negrilor nu a produs până acum, şi nu va produce, un Einstein, un Stravinsky, un Gershwin.”

O comparaţie nătângă după alta: din momentul ce profetul de la „Revue des Deux Mondes” ne invită să facem paralele între chestiuni „foarte separate”, aş vrea să-mi permiteţi, aşa Negru ce sunt, să gândesc (pentru că nimeni nu poate fi stăpân peste asocierile libere) că această voce are mai puţin în comun cu freamătul stejarului din Dodona – sau chiar cu vibraţiile pietrelor de caldarâm – decât cu răgetul unui măgar din Missouri. Din nou, sistematic apăr fostele noastre civilizaţii ale lumii negrilor: erau civilizaţii curtenitoare.

Aşadar, problema reală, spuneţi voi, este să revenim la ele. Nu, repet asta: nu. Nu suntem oameni pentru care asta e o chestiune de „ori-ori”. Pentru noi, problema nu e să facem o încercare utopică şi sterilă de a repeta trecutul, ce vrem e să depăşim trecutul. Nu vrem să readucem la viaţă o societate care a pierit. Lăsăm asta în sarcina celor care se ocupă de exoticism. Nu vrem nici să prelungim actuala societate colonială, cel mai fetid hoit care a putrezit vreodată sub soare. Vrem să creăm o societate nouă, cu ajutorul tuturor fraţilor noştri sclavi, o societate îmbelşugată, cu toată puterea de producţie a timpurilor moderne, o societate călduroasă în care oamenii să trăiască în solidaritatea din fostele noastre societăţi (ante-coloniale). Dacă vrem câteva exemple că asta e posibil, putem să ne uităm la Uniunea Sovietică.

Nu se poate spune că micul burghez nu a citit niciodată nimic. Dimpotrivă, a citit totul, a devorat totul. Doar că creierul său funcţionează la fel ca anumite sisteme digestive. Filtrează. Şi filtrul lasă să treacă numai ceea ce poate hrăni pielea groasă care acoperă conştiinţa clară a burgheziei.

Înainte ca francezii să se ducă peste ei în ţara lor, vietnamezii erau oamenii care aveau o veche cultură, splendidă şi rafinată. A aduce aminte de acest fapt e de natură să provoace indigestie Băncii franceze din Indochina (Banque d’Indochine). Să pornească aşadar maşina de uitat!

Aceşti oameni din Madagascar, care sunt torturaţi azi, cu mai puţin de un secol în urmă erau poeţi, artişti, administratori? Shhhhh! Ciocu’ mic! Tăcerea se aşterne, tăcerea profundă ca siguranţa! Din fericire, încă mai există oamenii Negri!Ah! Aceşti oameni Negri! Să vorbim despre ei atunci! Foarte bine, să vorbim despre ei. Despre imperiile sudaneze? Despre bronzul de Benin? Despre sculptura Shango? N-am nici o problemă cu asta; ne va oferi o schimbare de la toată arta senzaţional de proastă care decorează atât de multe capitale europene. Despre muzica africană. De ce nu? Şi despre ceea ce au spus prima dată exploratorii, despre ce au văzut… Nu cei care se adapă la ieslea companiei! Dar despre d’Elbees, Marchais, Pigafettas! Şi despre Frobenius! Spuneţi-mi, ştiţi cine a fost Frobenius? Atunci să citim împreună: “Civilizaţi până în măduva oaselor! Ideea Negrului barbar e o invenţie europeană.”

Micul burghez nu mai suportă să audă aşa ceva. Îşi acoperă urechile şi alungă departe acest gând. Acest gând, ce muscă enervantă.

Prin urmare, tovarăşe, îi vei considera duşmani – cu mândrie, cu luciditate, consistent – nu doar pe guvernatorii sadici şi pe bancherii lacomi, nu doar pe prefecţii care torturează şi pe colonizatorii care îi biciuiesc pe cei colonizaţi, nu doar pe politicienii corupţi care le ling galoşii colonizatorilor şi pe judecătorii supuşi, ci la fel şi din acelaşi motiv şi pe jurnaliştii veninoşi, pe academicienii guşaţi, învăluiţi în dolari şi stupiditate, pe etnografii care plonjează în metafizic, pe îngâmfaţii teologii belgieni, pe intelectualii obsedaţi de pălăvrăgeala lor şi care put de coapsele lui Nietzsche, pe patriarhi, pe paternalişti, pe corupători, pe linguşitori, pe cei care adoră exoticismul, pe intriganţi, pe sociologii agrari, pe pupincurişti, pe propagandişti, pe artiştii la modă, pe dezinformatori, şi în general, pe toţi cei care, îndeplinindu-şi funcţiile în sordida diviziune a muncii menită să apere societatea burgheză occidentală, încearcă în culise şi prin diversiuni infame să distrugă forţele care susţin Progresul – chiar dacă asta însemană să nege chiar posibilitatea Progresului – toţi fiind unelte ale capitalismului, toţi fiind, pe faţă sau în secret, susţinători ai colonialismului prădător, toţi fiind responsabili, plini de ură, traficanţi de sclavi, şi toţi fiind de aici înainte, răspunzători de violenţa acţiunii revoluţionare.

Şi îi dăm la o parte pe toţi „cei care ascund faptele, pe inventatorii de subterfugii, pe şarlatani şi pe şmecheri, pe toţi cei care vorbesc în jargoane. Nu vrem să ştim dacă aceşti domni sunt de bună credinţă sau de rea credinţă, dacă ei personal au intenţii bune sau rele. Dacă personal – adică în conştiinţa privată a sf. Petre sau sf. Paul – ei sunt colonizatori sau nu sunt colonizatori, pentru că ce e esenţial e că buna lor credinţă, foarte problematică, este cu totul irelevantă faţă de implicaţiile obiective sociale ale faptelor rele pe care ei le comit ca apărători ai colonialismului. Şi în această legătură, citez ca exemple (special luate din discipline foarte diferite):

de la Gourou, din cartea sa „Les Pays tropicaux” (Ţările tropicale), în care, printre unele observaţii corecte, este exprimată teza fundamentală, părtinitoare şi de neacceptat, că nu a existat niciodată o mare civilizaţie tropicală, că marile civilizaţii au existat doar în climate temperate, că în fiecare ţară tropicală germenul civilizaţiei poate să apară doar dacă e adus din alte părţi din afara tropicelor şi că, dacă ţările tropicale nu cad sub blestemul biologic al rasiştilor, cel puţin asupra lor pluteşte, cu aceleaşi consecinţe, un blestem geografic la fel de efectiv.

de la păstorul Tempels, misionar şi belgian, din cartea sa “Bantu philosophy” (Filosofia Bantu) pe cât de abjectă şi fetidă ar putea fi, dar a descoperit foarte convenabil, cum Hinduismul a fost descoperit de alţii, pentru a contracara „materialismul comunist” care, se pare, ameninţă să îi transforme pe Negrii în „vagabonzi morali”.

de la istoricii sau romancierii civilizaţiei (nu e nici o diferenţă între aceştia) –nu de la unul anume, ci de la toţi, sau aproape toţi – falsa lor obiectivitate, şovinismul lor, rasismul lor şiret, pasiunea depravată pentru a refuza să recunoască orice merit al raselor non-albe, mai ales al raselor cu pielea neagră, obsesia de a monopoliza toată gloria pentru propria lor rasă. 

de la psihologi, sociologi şi restul găştii, părerile lor privind „primitivismul“, investigaţiile lor corupte şi mincinoase, generalizările care servesc scopurilor lor, speculaţiile tendenţioase, insistenţa lor asupra marginalului, caracterului „separat” al non-albilor, şi – deşi fiecare dintre aceşti domni, pentru a-şi impune înalta autoritate asupra gândirii primitive, pretinde că a să se bazează pe cel mai intransigent raţionalism – repudierea lor barbară, de dragul cauzei, a declaraţiei lui Descartes, caracterul universalismului, „raţiunea… e găsită în întreaga omenire şi în fiecare om”, şi „unde indivizii din aceeaşi specie au preocupări, calităţile lor accidentale pot apărea în diferite niveluri, dar nu în privinţa formei, sau naturii”.

Dar să nu trecem peste asta prea repede. Merită să vedem ce mai spun unii dintre aceşti domni. Nu voi zăbovi asupra cazului istoricilor, nici al istoricilor colonizării, nici al egiptologilor. Cazul primilor este mult prea evident, şi, pentru egiptologi, mecanismul prin care ei îşi mint cititorii a fost demontat fără drept de apel de şeicul Anta Diop în cartea sa „Nations negres et culture”, cea mai îndrăzneaţă carte scrisă de un Negru şi una care, cu siguranţă, va juca un rol important în trezirea Africii. 

Mai bine să revenim. La domnul Gourou, mai exact.

Mai e nevoie să spun că, de la înălţimea sa nobilă, eminentul învăţat examinează populaţiile native care „nu au participat deloc” la dezvoltarea ştiinţei moderne? Şi că nu din cauza efortului acestor populaţii, nu din lupta lor de eliberare, nu din lupta lor concretă pentru viaţă, libertate şi cultură el se aşteaptă să vină salvarea ţărilor tropicale, ci aşteaptă această salvare a lor de la bunul colonizator – din moment ce legea spune categoric că „sunt elementele culturale pregătite în regiunile non-tropicale care asigură şi vor asigura progresul regiunilor tropicale către o mai mare populaţie şi o mai înaltă civilizaţie.”

Am spus deja, cartea domnului Gourou conţine câteva observaţii concrete: „Mediul tropical şi societăţile indigene”, scrie el, făcând o contabilitate a colonizării, „au suferit din cauza introducerii tehnicilor care sunt prost adaptate pentru ele, din cauza muncii împovărătoare, a muncilor de hamali, a muncii forţate, a sclaviei, din cauza transplantării muncitorilor dintr-o regiune în alta, din cauza schimbărilor bruşte în mediul biologic şi a condiţiilor speciale care le sunt mai puţin favorabile.” 

Ce contabilitate elegantă! Privirea de pe chipul rectorului! Privirea de pe chipul ministrului când citeşte aşa ceva! Domnul nostru Gourou a scăpat lesa din mână; acum am încurcat-o, minciuna va ieşi la iveală, şi începe: „ţările care trăiesc tipic într-o climă călduroasă se găsesc în faţa următoarei dileme: stagnare economică şi protejarea nativilor sau dezvoltare economică temporară şi regresiunea nativilor.”

Domnul Gourou, aceasta e o chestiune foarte serioasă! Vă avertizez solemn: în joc e cariera dumneavoastră, asta e miza aici, cariera dumneavoastră.”

Aşa că Gourou dă înapoi şi se abţine să spună în mod specific că, dacă dilema există, atunci ea există numai în cadrul unui regim existent, că dacă acest paradox constituie o lege de fier, e numai legea de fier a capitalismului colonizator, prin urmare a unei societăţi care nu e doar perisabilă, dar deja a intrat în procesul de pierire.

Ce geografie impură şi ce verbiaj măiastru

Dacă există ceva mai bun de-atât, este pastorul Tempels. Să jefuiască şi să tortureze în Congo, lăsaţi-l pe colonizatorul belgian să fure toate resursele naturale, lăsaţi-l să le distrugă toate libertăţile, să le zdrobească cu mândrie – lăsaţi-l să se ducă în pace, pastorul părinte Tempels consimte la toate acestea. Dar aveţi grijă! Vă duceţi în Congo? Respect – eu nu spun proprietate a nativilor (marile companii belgiene ar putea considera că e un atac la adresa lor), nu spun libertatea nativilor (colonizatorii belgieni ar putea să se gândească că acesta e un discurs subversiv împotriva lor), nu spun naţiunea congoleză (guvernul belgian ar putea s-o ia razna de furie) – spun “vă duceţi în Congo? Atunci, respectaţi filosofia Bantu!” 

Ar fi cu adevărat revoltător,” scrie pastorul Tempels, „dacă educatorul alb ar insista asupra distrugerii sinelui omului negru, mai ales spiritului uman, care e singura realitate care ne opreşte să nu îl considerăm o fiinţă umană. Ar fi o crimă împotriva umanităţii din partea colonizatorului să emancipeze rasele primitive de la ceea ce e valabil, de la ceea ce constituie sâmburele de adevăr în gândirea lor tradiţională” etc

Dar câtă generozitate, părinte! Şi ce zel! 

Atunci, ştim că gândirea Bantu este esenţialmente ontologică, şi că ontologia Bantu se bazează pe noţiuni cu adevărat fundamentale a forţei de viaţă şi pe o ierarhie a forţelor vieţii, şi că, pentru Bantu, ordinea ontologică care defineşte lumea vine de la dumnezeu şi, cum e un decret divin, trebuie respectată.

Minunat! Toată lumea are de câştigat: marile companii, colonizatorii, guvernele – toată lumea, în afară de Bantu, desigur. 

Din moment ce gândirea Bantu este ontologică, Bantu cere doar mulţumirea unei naturi ontologice. Salarii decente! Locuinţe decente! Aceşti Bantu sunt spirite pure, vă spun: „Ce doresc ei, în primul rând şi mai presus de orice, nu e îmbunăţirea situaţiei lor economice şi materiale, ci recunoaşterea din partea omului alb şi respectul pentru demnitatea lor ca oameni, recunoşterea întregii lor valori umane.”

Pe scurt, îţi dai jos pălăria în faţa forţei vieţii Bantu, îi faci cu ochiul sufletului nemuritor al Bantu. Şi scapi cu-atâta! Trebuie să recunoşti că scapi foarte ieftin!

În privinţa guvernului, de ce ar trebui să se plângă? Din moment ce pastorul Tempels notează cu satisfacţie evidentă: „de la primul lor contact cu oamenii albi, Bantu ne-au privt din singurul punct de vedere care le era accesibil, punctul de vedere al filosofiei lor Bantu” şi „ne-au integrat în ierarhia lor, a forţelor vieţii, pe cea mai înaltă treaptă.” 

Cu alte cuvinte, astfel încât omul alb, şi în special belgianul, şi în particular Albert sau Leopold, să ocupe un loc în vârful ierarhiei forţelor de viaţă ale Bantu, şi gata, şmecheria merge.

Ai făcut ca acest miracol să fie posibil: dumnezeul Bantu îşi va asuma responsabilitatea pentru ordinea colonială impusă de belgian, şi orice Bantu care îndrăzneşte să îşi ridice pumnul împotriva acestei ordini va fi vinovat de sacrilegiu.

În ce-l priveşte pe domnul Mannoni, în privinţa cărţii şi observaţiilor sale privind sufletul omului din Madagascar, el merită să fie luat foarte în serios.

Urmăriţi-i, punct cu punct, paşii micilor sale şmecherii, care vă vor fermeca şi el vă va dovedi, clar ca lumina zilei, că de fapt colonizarea se bazează pe psihologie, şi că sunt pe această lume grupuri de bărbaţi care, din motive pe care nu le cunoaştem, suferă de ceea ce trebuie să fie numit un complex de dependenţă, că aceste grupuri sunt psihologic făcute să fie dependente; că au nevoie de dependenţă, că tânjesc după ea, că o cer; că aşa stau lucrurile cu cele mai multe popoare colonizate şi cu poporul din Madagascar în special.

Alungaţi rasismul! Alungaţi colonialismul! Put prea tare a barbarie.

Domnul Mannoni are ceva mult mai bun: psihoanaliza! 

Împodobită cu existenţialism, dă rezultate fantastice: cele mai folosite clişee sunt re-vândute şi făcute ca noi; cele mai absurde prejudecăţi sunt explicate şi justificate, şi, ca prin magie, luna se transformă în brânză proaspătă. 

Ascultaţi ce spune:

Este destinul Occidentalului să respecte obligaţia care i-a fost dată de porunci; O să-ţi părăseşti mama şi tatăl. Această obligaţie este de neînţeles pentru omul din Madagascar. La un moment dat în dezvoltarea sa, fiecare european descoperă în el însuşi dorinţa… de a rupe legăturile de dependenţă, de a deveni egalul tatălui său. Omul din Madagascar nu simte niciodată aşa ceva! Nu trăieşte, nu simte rivalitatea faţă de autoritatea paternală, „protestul bărbătesc” sau supliciile de inferioritate Adleriene prin care europeanul trebuie să treacă şi care sunt ca formele civilizate… ale ritualurilor de iniţiere prin care un bărbat îşi atinge bărbăţia.” 

Nu lăsaţi ca subtilităţile vocabularului, terminologia nouă să vă sperie. Cunoaşteţi deja doar vechiul refren: „Negroteii sunt nişte copii în trupuri de adulţi”. Şi-l asumă, îl poartă pentru voi, şi-l dispută pentru voi. Rezultatul este Mannoni.

Din nou, nu aveţi îndoieli. La începutul unei călătorii, ar putea să pară puţin dificil, dar odată ce ajungeţi acolo, veţi vedea, vă veţi regăsi toate bagajele la locul lor. Nu va lipsi nimic, nici chiar faimoasa “povară a omului alb”. Prin urmare, ascultaţi: „prin aceste chinuri” (rezervate occidentalului) „o persoană trebuie să triumfe asupra fricii infantile de a fi abandonat şi să obţină libertatea şi autonomia, care sunt cele mai preţioase posesiuni şi care îl şi împovărează pe occidental.”

Şi pe cel din Madagascar, veţi întreba. O rasă de mincinoşi, de robi, ar spune Kipling, iar domnul Mannoni pune diagnosticul: „Omul din Madagascar nici măcar nu încearcă să-şi imagineze o asemenea situaţie de abandon… Nu doreşte nici autonomie personală, nici liberă responsabilitate.” (Haideţi, că doar ştiţi asta deja. Aceşti negrotei nici măcar nu-şi pot imagina ce e aia libertate. Nu vor libertate, nu o cer, agitatorii albi sunt cei care le bagă în cap libertatea. Şi, dacă le-ai da libertate, nici nu ar şti ce să facă cu ea). 

Dacă îi arătaţi domnului Mannoni că totuşi oamenii din Madagascar s-au răsculat de câteva ori în timpul ocupaţiei franceze şi, din nou, mai recent, în 1947, domnul Mannoni, fidel premiselor sale, vă va explica că ăsta e pur şi simplu un comportament nevrotic, o nebunie colectivă, o luare razna în grup, cu atât mai mult cu cât, în acest caz, nu era vorba ca cei din Madagascar să-şi stabilească, să cucerească obiective concrete, ci o „securitate imaginară”, care evident implică faptul că opresiunea de care ei se plângeau era „o opresiune imaginară”. Atât de clar, atât de nebunesc de imaginară, că s-ar putea vorbi chiar de o nerecunoştinţă monstruoasă, potrivit exemplului clasic ale celor din Fiji, care au dat foc hangarului părăginit al căpitanului care le-a vindecat rănile. 

Dacă te apuci să critici colonialismul, care le aduce pe cele mai paşnice populaţii la disperare, domnul Mannoni îţi va explica faptul că, la urma urmei, cei responsabili nu sunt albii colonizatori, ci madagascarienii colonizaţi. La naiba cu tot, ei i-au făcut pe albi zeii lor, şi s-au aşteptat de la ei ce aşteaptă oricine de la divinitate!

Dacă crezi că tratamentul aplicat Madagascarienilor nevoritici a fost a bătaie de joc, domnul Mannoni, care are un răspuns pentru orice, îţi va dovedi că faimoasele atrocităţi despre care vorbesc aceşti oameni au fost torturi imaginare aplicate de „călăi imaginari”.

În ce priveşte guvernul francez, s-a arătat pe sine în mod singular moderat, din moment ce s-a mulţumit să aresteze deputaţii madagascarieni, când ar fi trebuit să-i sacrifice, dacă ar fi dorit să obţină respectul legilor ale psihologiei sănătoase. 

Nu exagerez cu nimic, iată-l pe domnul Mannoni vorbind:

Păşind pe aceşte căi clasice, madagascarienii aceştia au transformat sfinţii lor în martiri, pe salvatorii lor în ţapi ispăşitori, au vrut să îşi spele păcatele imaginare în sângele propriilor lor zei. Au fost gata, chiar cu acest preţ, sau mai degrabă doar cu acest preţ, să îşi nege alegerea încă o dată. O trăsătură a acestei psihologii a dependentului ar părea să fie că, din moment ce nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni, unul dintre ei ar trebui sacrificat ca să rămână celălalt. Cei mai agitaţi dintre coloniizatori în Tananarive au avut o înţelegere confuză a esenţei acestei psihologii a sacrificiului, şi şi-au cerut victimele. L-au luat cu asalt pe înaltul comisar, asigurându-l că, dacă le dădea sângele câtorva inocenţi, „toată lumea va fi mulţumită”. Această atitudine, ruşinoasă din punct de vedere uman, a fost bazată pe ceea ce era, în întregul ei, o destul de clară şi corectă percepţie a tulburărilor emoţionale prin care trecea populaţia de pe platoul înalt.” 

Evident, de la asta până la a-i absolvi total de răspundere pe colonialiștii însetați de sânge mai e doar un pas. Pshihologia Domnului Mannoni e la fel de ”dezinteresată” și ”liberă” cum era și geografia domnului Gourou sau teologia de misionar a domnului pastor Tempels! 

Lucrul șocant pe care îl au toţi în comun este încercarea burgheză persistentă de a reduce cele mai mari probleme umane la noţiuni confortabile, goale de conţinut: ideea complexului de dependenţă la Mannoni, ideea ontologică la pastorul Tempels, ideea „climă tropicală” la Gourou. Ce s-a întâmplat cu Banque d’Indochine, totuşi? Pe unde-a rămas? Dar cu Banque de Madagascar? Şi cu biciuirea oamenilor transformaţi în animale de povară? Şi cu taxele? Şi cu mâna de orez pentru omul din Madagascar sau pentru Nhaque? Şi cu martirii? Şi cu oamenii inocenţi masacraţi? Şi cu banii mânjiţi de sânge care se strâng în grămezi tot mai mari în seifurile voastre, domnilor? S-au evaporat! Au dispărut, s-au amestecat, au devenit de nerecunoscut pe tărâmul raţionalizărilor palide. 

Dar există un lucru nefericit pentru aceşti domni. Este acela că stăpânii burghezi sunt din ce în ce mai puţin receptivi la argumentul şmecher şi sunt din ce în ce mai condamnaţi să se îndepărteze de ei şi să îi aplaude pe alţii care sunt mai puţin subtili şi mult mai brutali. Exact asta îi dă domnului Yves Florenne o şansă. Şi într-adevăr, aici, frumos aranjate în ziarul „Le Monde” sunt publicate micile sale oferte de serviciu. Nici o surpriză posibilă. Complet garantat, cu eficacitate dovedită, total testat cu rezultate sigure, aici avem o formă de rasism, un rasism francez care, adevărat, nu e încă foarte rigid, foarte solid, dar promite. Ascultaţi-l chiar pe acest bărbat: 

Cititoarea noastră (o profesoară care a avut obrăznicia să-l contrazică pe domnul Florenne) le priveşte pe două fete metişe, elevele ei, care au un simţ de mândrie la sentimentul că există din ce în ce mai mult o măsură de integrare în familia franceză. Ar răspunde ea la fel dacă ar vedea, invers, Franţa fiind integrată în familia neagră (sau galbenă, sau roşie, nu contează), adică, să devină dizolvată, să dispară?” 

E clar că, pentru domnul Florenne, sângele e cel care face Franţa şi că baza naţiunii e biologică: „Poporul său, geniul său, sunt făcute dintr-un echilibru de mii de ani care în acelaşi timp e viguros şi delicat şi … anumite tulburări alarmante ale acestui echilibru coincid cu masiva şi adesea periculoasa infuzie de sânge străin prin care a trebuit să treacă în ultimii 30 de ani.”

Pe scurt, amestecul raselor – ăsta e duşmanul. Nu mai avem crize sociale! Nu mai avem crize economice! Tot ce a rămas sunt crizele rasiste! Desigur, umanismul nu pierde nimic din prestigiul său (suntem doar în lumea occidentală), dar să ne înţelegem bine:

Nu pierzându-se pe sine în universul uman, cu sângele său şi cu spiritul său, va reuşi Franţa să fie universală, ci faptul că va rămâne ea însăşi!” – adică la asta a ajuns Franţa burgheziei, la cinci ani de la înfrângerea lui Hitler. Şi exact aici stă pedeapsa ei istorică: să fie condamnată să se ducă înapoi, ca şi cum ar fi viciată, ca să remestece voma lui Hitler.

Pentru că, la urma urmei, domnul Florenne, încă se topea după romanele ţărăneşti, „drama pământului” şi poveştile despre oamenii cu privirea blestemată, când, cu o privire mult mai malefică decât cea a eroului rustic din basmele cu vrăjitori, Hitler anunţa:

Scopul suprem al Statului-Poporului este să păstreze elementele originale ale rasei care, prin cultura care se răspândeşte, crează frumuseţea şi demnitatea unei umanităţi superioare.”

Domnul Florenne este conştient că este moştenitorul direct al acestui strămoş. 

Şi e departe de a se jena sau ruşina de asta.

Fie. E dreptul său.

Aşa cum, ni se spune, nu e dreptul nostru să ne indignăm la aşa ceva.

Pentru că, la urma urmei, trebuie să ne resemnăm în faţa inevitabilului şi să ne spunem odată pentru totdeauna că burghezia e condamnată să devină în fiecare zi mult mai fioroasă, mult mai feroce, mult mai lipsită de ruşine, mult mai barbară. Adică, este o lege implacabilă că fiecare clasă decadentă se găseşte pe sine transformată într-un receptor în care curg toate apele murdare ale istoriei. Aceasta este legea universală: înainte să dispară, fiecare clasă trebuie mai întâi să se arunce în dizgraţie pe sine, total, pe toate fronturile, şi cu capetele îngropate în grămezile de bălegar, societăţile mor, cântându-şi cântecele lor de lebădă.

Cazul e într-adevăr copleşitor.

O bestie care, prin exerciţiul elementar al vitalităţii sale, varsă sânge şi seamănă moarte – vă amintiţi că, istoric, în forma acestui faimos arhetip s-a arătat pe sine societatea capitalistă, şi-a arătat mintea şi conştiinţa.

Din moment ce animalul a devenit anemic, îşi pierde părul, nu mai e strălucitor, dar ferocitatea i-a rămas, aproape amestecată cu sadism.

E uşor să dăm vina pe Hitler. Pe Rosenberg. Pe Junger şi pe alţii. Pe SS.

Dar cum rămâne cu asta: „Tot pe această lume fumegă de crimă: ziarul, zidurile, chipul bărbatului.”

Baudelaire a spus asta, înainte ca Hitler să se fi născut măcar.

Ceea ce dovedeşte că răul are o sursă mai adâncă. 

Şi Isidore Ducasse, contele de Lautereamont*!

În legătură cu asta, este momentul să disipăm atmosfera de scandal care a fost creată în jurul Chants de Maldoror.

Monstruozitate? Meteorit literar? Delir al unei imaginaţii bolnave? Pe bune. Cât de convenabil.

Adevărul e că Lautreamont a trebuit doar să-l privească în faţă pe omul de fier, fabricat de societatea capitalistă, să se uite în ochii săi, ca să perceapă monstrul, monstrul de fiecare zi. Eroul său. 

(*Isidore Ducasse – titlul de Conte de Lautreamont este pseudonimul sub care publica – a fost precursorul surrealismului care, necunoscut în timpul vieţii sale (1846-1870) a avut o mare influenţă asupra generaţiei de poeţi care a urmat. Este ţinut minte pentru o singură lucrare extraordinară, Cânturile din Maldoror, un fel de poem epic al cărui erou satanic s-a răsculat împotriva lui dumnezeu şi a societăţii. Episoadele deconectate prin care trece Maldoror sunt o serie de viziuni fantastice, uneori mistice şi lirice, cel mai adesea groteşti, macabre şi erotice, pline de sadism şi vampiri. Acest poem are intensitatea unui coşmar şi pare aproape să izvorască direct din subconştientul autorului. A fost tradus în engleză de Guy Wernham în 1944.)

Nimeni nu neagă veridicitatea lui Balzac. 

Dar staţi puţin: să vorbim despre Vautrin*, care abia se întoarce de la tropice, să-i dăm aripi de arhanghel şi friguri de malarie, lăsaţi-l să fie însoţit pe străzile Parisului de o escortă de vampiri din Uruguay şi de furnici carnivore, şi o să-l aveţi pe Maldoror.

(*Vautrin, care apare în Le Pere Goriot (1834) şi în alte romane, este cunoscutul netrebnic din Comedia Umană a lui Balzac. Un stăpân criminal care trăieşte pretinzând că ar fi un fost negustor, este corupt, lipsit de scrupule şi obsedat să acumuleze averi peste averi. În analiza sa cinică asupra societăţii capitaliste, Vautrin se vede pe sine ca nefiind mai lipsit de moralitate decât respectabilii burghezi din timpul vieţii sale.)

Scena s-a schimbat, dar e aceeaşi lume, e acelaşi om, dur, inflexibil, rigid, lipsit de scrupule, ataşat, dacă a putut vreodată fi ataşat de ceva, de „carnea altui om”.

Pentru a ne abate un moment de la digresiunea mea, cred că va veni ziua când, cu toate elementele la îndemână, cu toate sursele analizate, cu toate circumstanţele muncii analizate, cu toate circumstanţele muncii elucidate, va fi posibil să dăm Chants de Maldoror o interpretare materialistă şi istorică, ce va scoate la lumină un aspect cu totul necunoscut, nerecunoscut al acestei epopei frenetice, denunţarea implacabilă a chiar acelei forme de societate specială, aşa cum nu a putut să scape de cele mai tăioase priviri ale anului 1865.

Înainte de asta, desigur, a trebuie să curăţăm calea de comentariile ocultiste şi metafizice care ascund cărarea; să restabilim importanţa anumitor veşminte neglijate. De exemplu, acel pasaj straniu, cel mai straniu, cel care se referă la mina de păduchi, în care vom fi de acord că nu putem vedea nimic altceva decât denunţarea puterii malefice a aurului şi a acumulării de bani, să restabilim locul adevărat al acestui episod admirabil, al omnibuzului, şi să dorim să ne găsim cum ne-am aşezat confortabil, să refuzăm să ne strângem mai aproape unii de alţii ca să facem loc noului venit. Și, spus în trecere, cine-l întâmpină pe copilul care a respins atât de insensibil? Poporul! Reprezentat aici de către peticar. Peticarul lui Baudelaire:

Fără să bage de loc în seamă spionii polițiștilor, robia sa,

Își varsă inima în scheme nemaipomenite

Face jurăminte mărețe și dictează legi sublime,

Îi exclude pe cei răi, și ajută cauza victimelor.” 

Atunci se va înțelege, nu-i așa, că dușmanul pe care Lautreamont l-a transformat în dușmanul-canibal, ”Creatorul” devorator de creiere, sadicul tolănit pe ”un tron de excremente umane și aur”, ipocritul, depravatul, leneșul ”care mănâncă pâinea copiilor altora”, și care, din când în când, e găsit zăcând mort de beat, ”beat ca o coropișniță care a supt 3-4 litri de sânge în timpul nopții”, se va înțelege că nu dincolo de nori trebuie căutat creatorul, ci e mult mai probabil să-l găsim în directoratul de afaceri al lui Desfosses, și în cine știe ce confortabil consiliul de administrație.

Fie.

Moraliștii n-au de ales.

Fie că îi place sau nu, burghezia e condamnată să își asume responsabilitatea, ca clasă, pentru barbaria istoriei, pentru torturile din Evul mediu, și pentru Inchiziție, pentru apelul la rațiunea de a fi a Statului ca agent al războiului, pentru rasism și sclavie, pe scurt, pentru tot împotriva a ce a protestat în termeni de neuitat în vremea când, fiind clasa care lansa atacurile, se prezenta ca încarnarea progresului uman.

Moraliștii n-au ce face.

Există o lege a dezumanizării progresive, în conformitate cu care pe agenda burgheziei nu există – nu poate exista – altceva în afară de violență, corupție, și barbarie.

Aproape am uitat de ură, minciună, înșelătorie,

Aproape am uitat de Roger Callois.

Ei bine, atunci, domnul Callois care din timpuri imemoriale a primit misiunea de a preda unei epoci corupte și şleampete gândirea și stilul demn, domnul Callois, prin urmare, tocmai a fost atins de o furie grozavă.

De ce?

Din cauza marii trădări a etnografiei occidentale, care, cu o deplorabilă deteriorare a simțului responsabilității, și-a folosit în ultimul timp toată ingenuitatea pentru a pune la îndoială superioritatea generală a civilizației occidentale în fața civilizațiilor exotice.

Acum, în sfârșit, domnul Callois preia conducerea:

Europa are această capacitate de a arunca salvatori eroici în cele mai critice momente în care se porneşte o cruciadă în apărarea occidentului.

Nu e de iertat din partea noastră să nu ne amintim de domnul Massis care în jurul anului 1927 a apărat aceeași cauză sacră transformându-și stiloul într-un tăios pumnal toledo.

Ce a spus domnul Massis? A deplâns faptul că ”destinul civilizației occidentale, și, într-adevăr, destinul omului” erau acum amenințate; că din toate părțile se făcea o încercare ”de a apela la anxietățile noastre, de a ataca pretențiile asupra culturii noastre, de a pune la îndoială cea mai esențială parte a ceea ce noi posedăm”, și a jurat să pornească un război împotriva acestor ”profeți dezastruoși”.

Domnul Callois nu identifică dușmanii altfel.

E vorba de acei intelectuali europeni care, în ultimii 50 de ani, „din cauza dezamăgirilor excepțional de brutale, și a amărăciunii” fără încetare ”au repudiat idealurile variate ale culturii lor”, și care, făcând asta, au menținut ”în special în Europa o boală tenace.” 

Aceastei boli, acestei anxietăţi încearcă să-i pună capăt domnul Callois.

Şi, într-adevăr, nici un personaj de la englezul din epoca victoriană nu a mai urmărit istoria cu o conștiință mai senină și mai puțin umbrită de îndoială.

Doctrina sa? Are virtutea simplității.

Că occidentul a inventat știința, că doar occidentul știe cum să gândească, că la granițele lumii occidentale începe tărâmul întunecos al gândirii primitive, care, dominată de noțiunea de participare, este incapabilă de logică, este chiar modelul gândirii greșite, defectuoase.

În acest punct avem un început. Îi amintim domnului Callois că legea faimoasă a participării a fost inventată de Levy Buhl şi a fost repudiată de Levy Buhl însuși, care, în amurgul vieții sale, a proclamat în fața lumii că a greșit când ”a încercat să definească o caracteristică ce era specifică unei mentalități primitive în ce privește logica,” că, dimpotrivă, a devenit convins că ”aceste minți nu diferă de ale noastre din punctul de vedere al logicii… Prin urmare, nici mințile lor nu pot tolera o contradicție formală, cum nu pot tolera nici ale noastre… Prin urmare, și ei resping ca și noi, printr-un fel de reflex al minții, ceea ce este logic imposibil.”

O pierdere de timp! Domnul Callois consideră că această rectificare e nulă și anulată. Pentru domnul Callois, adevăratul domn Levy-Bruhl poate fi doar acel Levy-Bruhl care spune că omul primitiv spune numai aberații fără seamăn.

Desigur, rămân câteva mici fapte care se opun acestei doctrine. Să luăm aminte: inventarea aritmeticii și geometriei de către egipteni, descoperirea astronomiei de către asirieni, apariția chimiei în rândul arabilor, apariția raționalismului în spațiul dominat de islam, într-o vreme când gândirea occidentală aruncase un blestem pre-logic împotriva sa.

Dar domnul Callois imediat pune toate aceste detalii impertinente la locul lor, din moment ce e un principiu strict că ”o descoperire care nu se încadrează în întreg” este, mai exact, doar un detaliu, adică, e un nimic neglijabil.

Cum vă puteți imagina , odată pornit pe calea aceasta, domnul Callois se va opri la jumătatea drumului? După ce a trecut știința în dreptul descoperirilor făcute de occident, va pretinde că occidentul are meritul și asupra eticii.

Dar țineți minte: domnul Callois nu a mâncat niciodată pe nimeni! Domnul Callois nu a visat niciodată să termine un invalid! Nu i-a trecut niciodată prin cap domnului Callois să pună capăt zilelor părinților săi îmbătrâniți!

Ei bine, iată, despre asta e vorba: superioritatea Occidentului:

Acea disciplină a vieții care încearcă să asigure că persoana umană este suficient respectată astfel încât să nu fie considerat normal ca cel bătrân și cel infirm să fie eliminați.”

Concluzia nu are cum să scape cuiva: comparaţi cu canibalii, cu cei care dezmembrează oameni, și cu cei de soiuri inferioare, Europa și Occidentul reprezintă încarnarea demnităţii umane.

Dar să mergem mai departe, şi rapid, dacă nu vrem ca gândurile noastre să se rătăcească prin Algeria, Maroc şi alte locuri, unde, chiar când scriu aceste cuvinte, atât de mulţi fii valabili ai Occidentului, în semi-obscuritatea închisorilor, îşi dezlănţuie asupra fraţilor lor din Algeria, cu o asemenea neobosită atenţie, acele semne autentice ale respectului pentru demnitatea umană care sunt numite, în termeni tehnici: „electricitate”, „furtunul de baie”, şi sugrumarea (nt: adică metode de tortură).

Să continuăm: domnul Callois nu a ajuns încă la finalul listei privind realizările excepţionale ale Occidentului. După superioritatea ştiinţifică şi superioritatea morală, vine superioritatea religioasă.

Aici, domnul Callois are grijă să nu se lase amăgit de prestigiul gol de conţinut al Orientului, sau Asiei, acea mamă a zeilor. În orice caz, Europa e amanta riturilor. Şi uitaţi ce minunat e: pe de o parte – în afara Europei – ceremoniile de tip voodoo, cu „mascarada lor absurdă, cu frenezia colectivă, cu alcoolismul sălbatic, cu exploatarea plină de cruzime a entuziasmului naivilor”, şi pe de altă parte – în interiorul Europei – acele valori autentice pe care Chateaubriand le sărbătorea deja în cartea sa „Geniul creştinismului”: „Dogmele şi misterele religiei catolice, liturghia sa, simbolismul sculpturilor sale şi gloria cânturilor sale.”

În cele din urmă, un ultim motiv de mulţumire: Gobineau a spus: „Singura istorie e cea a albilor.” Domnul Callois, la rândul său, remarcă: „Singura etnografie e cea a albilor”.

Occidentul e cel care studiază etnografia celorlalţi, ceilalţi sunt cei care sunt studiaţi de etnografia Occidentului.

Un motiv pentru cea mai glorioasă ridicare în slăvi, nu-i aşa?

Şi muzeele de care domnul Callois e atât de mândru, nici o clipă nu-i trece prin cap că, ţinând cont de toate lucrurile, ar fi fost mai bine să nu fie nevoie de muzee; că Europa ar fi făcut mai bine să fi tolerat civilizaţiile non-Europene de partea sa, lăsându-le în viaţă, dinamice şi prospere, întregi şi nu mutilate; că ar fi fost mai bine să le lase să se dezvolte şi să se împlinească, în loc să ne arate, ca să avem ce admira, etichetat cu rigurozitate, părţile lor moarte şi împrăştiate peste tot, când auto-mulţumirea putrezeşte privirea, când un dispreţ secret pentru alţii îngroapă inima, când rasismul, recunoscut sau nu, secătuieşte compasiunea; asta nu înseamnă nimic dacă scopul e de a hrăni încântările vanităţii; că, la urma urmei, onestul om al contemporaneităţii, Saint Louis, care a luptat împotriva islamului, dar care l-a respectat, a avut o şansă mai mare de a-l cunoaşte, decât au contemporanii noştri (chiar dacă aceştia au la dispoziţie o literatură imensă privind etnografia), şi care îl dispreţuiesc.

Nu, pe scala cunoaşterii, toate muzeele din lume nu vor cântări nici cât o singură scânteie de compasiune umană.

Şi care e concluzia în final?

Să nu ne minţim; domnul Callois este un moderat.

După ce-a stabilit superioritatea Occidentului în toate domeniile, restabilind astfel o ierarhie completă şi extrem de valoroasă, domnul Callois ne dă dovada imediată a acestei superiorităţi, concluzionând că nimeni nu ar trebui să fie exterminat. În ce-l priveşte, „negroteii” pot fi siguri că nu vor fi linşaţi, evreii pot fi siguri că nu vor fi aruncaţi pe noi ruguri de foc. Doar că mai e acest detaliu: este important să fie clar înţeles că „negroteii”, evreii, datorează toleranţa nu meritelor lor, ci grandorii domnului Callois, nu dictatelor ştiinţei, care pot oferi doar adevăruri efemere, ci nivelului la care ajunge conştiinţa domnului Callois, care poate fi desigur doar absolut; adică toleranţa nu are condiţionări, garanţii, decât dacă e vorba de simţul de datorie al domnului Callois faţă de el însuşi.

Poate ştiinţa va declara într-o zi că culturile înapoiate şi oamenii cu disabilităţi, care constituie atât de multe poveri şi un aşa de mare balast şi ridică atât de multe obstacole în calea umanităţii, trebuie daţi la o parte din drum, dar suntem asiguraţi că, în acel moment critic, conştiinţa domnului Callois, transformată pe loc dintr-o conştiinţă clară într-o conştiinţă nobilă, va prinde braţul călăului şi va pronunţa salvus sis. Pentru care suntem îndatoraţi de această observație delicioasă:

Pentru mine, egalitatea raselor, popoarelor sau culturilor are sens doar dacă vorbim de egalitate în fața legii, nu de o egalitate în fapt. În același mod, oamenii care sunt orbi, schilodiți, bolnavi, cu minți rătăcite sau săraci (nici n-ar putea fi cineva să fie mai drăguț cu non-Occidentalii) nu sunt respectiv egali, în sensul material al cuvântului, cu cei care sunt puternici, au vederea clară, întregi, sănătoși, inteligenți, culturalizați sau bogați. Aceștia din urmă au capacități mai mari care, apropo, nu le dau mai multe drepturi, ci mai multe îndatoriri… La fel, fie că e din motive biologice sau istorice, există în prezent o diferență de nivel, putere și valoare între diferite culturi. Aceste diferențe poartă cu sine o inegalitate în fapt. În nici un mod, aceste diferențe nu justifică o inegalitate în drepturi în favoarea așa-ziselor popoare superioare, așa cum susține rasismul. Mai degrabă, ele pun în fața (acestor popoare superioare) sarcini adiționale și o responsabilitate crescută.”

Sarcini adiționale? Care ar fi acestea, dacă nu sarcinile de a conduce lumea?

Responsabilitate crescută? Care e aceea, dacă nu responsabilitate de a conduce lumea?

Iar Callois-Atlas își împlântă picioarele cu fermitate în glod și din nou ridică pe umerii săi solizi inevitabila “povară a omului alb”.

Cititorul trebuie să mă scuze pentru că am vorbit atât de mult despre domnul Callois. Nu am făcut-o pentru că supraestimez valoarea instrinsecă a ”filosofiei” sale – cititorul va putea să judece cât de serios ar trebui să fie un gânditor care, în timp ce pretinde că se dedică logicii riguroase, o sacrifică cu atâta voință prejudecăților și o sufoctă atât de voluptos cu clișee. Dar părerile sale merită o atenție specială pentru că ele sunt semnificative.

Ce anume semnifică ele mai exact?

O stare a minții a mii și mii de europeni, sau, pentru a fi mai exact, o stare a minții micii burghezii occidentale.

Semnifică ce anume? 

Asta: că de fiecare dată când rosteşte un cuvânt, occidentul nu fi niciodată capabil să trăiască un unaminsm umanist, cu adevărat potrivit să fie măsura lumii.

Una dintre valorile inventate de burghezie în timpurile trecute şi lansată în toată lumea a fost Omul (în text, “bărbatul”) – şi toţi am văzut unde s-a ajuns.

Cealaltă a fost naţiunea. Este un fapt: naţiunea este un fenomen burghez.

Exact, dar dacă îmi mut atenţia de la bărbat la naţiune, observ că şi aici se află un mare pericol; că întreprinderea colonială înseamnă pentru lumea modernă ceea ce imperialismul Imperiului Roman a însemnat pentru lumea antică: preludiul Dezastrului, predecesorul Catastrofei.

Serios!

Indienii masacraţi, lumea musulmană înecată în propiul ei sânge, lumea chineză pângărită şi pervertită timp de un secol; lumea negrilor descalificată; vocile puternice reduse la tăcere pentru totdeauna; casele transformte în cenuşă şi aruncate în vânt; toate aceste distrugeri şi nenorociri, toate aceste pierderi, umanitatea redusă la un monolog, şi voi credeţi că toatea acestea nu au un preţ?

Adevărul e că această politică nu poate aduce decât ruina chiar a Europei, şi această Europă, dacă nu e atentă, va pieri din cauza vidului pe care ea însăşi l-a creat în jurul ei.

Au crezut că omoară doar nişte indieni, nişte hinduşi, nişte oameni de pe insulele din sud sau nişte africani.

De fapt, au răsturnat, unul după alta, valurile de pământ pe care civilizaţia europeană s-ar fi putut dezvolta liber. Ştiu cât de eronate pot fi unele paralele istorice, mai ales cele pe care fac imediat. Totuşi, permiteţi-mi să citez dintr-o pagină a unei cărţi scrise de Edgar Quinet, dacă nu din alt motiv, măcar pentru inconsiderabilul sâmbure de adevăr pe care îl conţine şi la care merită refletat. Iată:

Oamenii întreabă de ce barbaria a apărut dintr-o dată în civilizaţia antică. Cred că am un răspuns. E surprinzător că un motiv atât de simplu nu e evident pentru toată lumea. Sistemul vechilor civilizaţii a fost compus dintr-un anumit număr de naţionalităţi, de ţări, care, deşi păreau să fie duşmane, sau deşi erau chiar ignorante una faţă de alta, se protejau, se susţineau şi se păzeau una pe alta.

Când Imperiul Roman s-a extins a pornit să cucerească şi să distrugă aceste grupuri de naţiuni, sofişti buimăciţi au crezut că văd la sfârşitul acestui drum triumful umanităţii în Roma. Vorbeau despre unitatea spiritului uman; era doar un vis. S-a întâmplat că aceste naţionalităţi erau de fapt atât de multe bastioane care protejau chiar RomaAstfel, când Roma, în marşul său triumfal către o singură civilizaţie, a distrus, una după alta, Cartagia, Egiptul, Grecia, Iudeea, Persia, Dacia şi Galia Cisalpină şi Galia Transalpină, a ajuns să-şi dea seama că ea însăşi a înghiţit digurile care o protejau împotriva oceanului uman sub care urma să piară. 

Marele Caesar, zdrobind cele două Galii, nu a făcut decât să elibereze drumul pe care au venit teutonii. Atât de multe societăţi, atât de multe limbi distruse, atât de multe oraşe dispărute, atât de multe drepturi şi case rase de pe faţa pământului, au creat un vid în jurul Romei şi în acele locuri care nu sunt invadate de barbari, barbaria a apărut spontan.

Galii dispăruţi s-au transformat în Bagauzi. Astfel violenta prăbuşire, extirparea din ce în ce mai mare a oraşelor individuale au cauzat prăbuşirea civilizaţiei antice. Acel edificiu social a fost susţinut de diferite naţionalităţi, atât de multe coloane diferite de marmură şi porfir. Când, în aplauzele oamenilor înţelepţi din acele vremuri, aceste coloane vii au fost demolate, rând pe rând, edificiul s-a prăbuşit, şi oamenii înţelepţi din zilele noastre încă încearcă să înţeleagă cum asemenea ruine măreţe ar fi putut să apară într-o clipită.”

Şi acum vin eu şi întreb: ce altceva a făcut burghezia din Europa? A subminat civilizaţii, a distrus ţări, a ruinat naţionalităţi, a extirpat „rădăcina diversităţii”.

Nu mai sunt diguri, nu mai sunt bastioane.

Ora barbariei a venit. A barbariei moderne. Ora americană. Violenţa, excesul, risipa, mercantilismul, cacealmaua, ora gregarilor, stupiditatea, vulgaritatea, haosul.

În 1913, ambasadorul Page i-a scris lui Wilson:

Viitorul lumii ne aparține nouă… Acum ce o să facem cu conducerea lumii din prezent când va cădea cu siguranță în mâinile noastre?”

Acest Imperiu… Și altele…

Și într-adevăr, nu vedeți cât de ostentativ acești domni au rostogolit bannerul anti-colonialismului?

Ajutor pentru țările dezmoștenite”, spune Truman. ”Vremea vechiului colonialism s-a dus”. Tot Truman a spus asta.

Ceea ce înseamnă că marile finanţe americane consideră că a venit vremea să dea raiduri în toate coloniile lor din lume. Aşa că, dragi prieteni, aveţi grijă!

Ştiu că unii dintre voi, dezgustaţi de Europa, de toată tărăşenia la care aţi fost martori, nu prin voinţa voastră, vă întoarceţi – nu în numere mari – către America şi vă obişnuiţi să priviţi această ţară ca pe un posibil eliberator.

O mână de ajutor trimisă de dumnezeu”, vă gândiţi.

Buldozerele! Investiţiile masive de capital! Drumurile! Porturile!”

Dar rasismul american!”

Şi ce? Rasismul european din colonii ne-a făcut să-l putem suporta, ne-a „tăbăcit”!”

Şi iată-ne aici, gata să ne asumăm marele risc cu yancheii.

Din nou, aveţi grijă.

Dominaţia americană – singura dominaţie de pe urma căreia nu îşi revine nimeni. Vreau să spun că nu îşi revine fără cicatrici.

Şi din nou vorbiţi despre fabrici, despre industrii, dar nu vedeţi cum fabricile imense isteric îşi varsă zgura în inima pădurii sau în inima junglei, fabrica pentru producerea de lachei; nu vedeţi mecanizarea prodigioasă, mecanizarea omului; violul uriaş al tot ceea ce e intim, nedistrus, necălcat în picioare pe care, aşa spoliaţi cum suntem, spiritul nostru uman a reuşit să-l păstreze; maşina, da, nu aţi văzut-o niciodată, maşina care zdrobeşte, care fărâmiţează, macină şi degradează oamenii?

Acest pericol este imens.

Aşa că, dacă în Africa, în insulele de sud, în Madagascar (adică la porţile Africii de sud), în indiile de vest (adică la porţile Americii), Europa occidentală nu ia propria iniţiativă a unei politici de naţionalităţi, o nouă politică fondată pe respect pentru popoare şi culturi – nu, mai mult – dacă Europa nu galvanizează culturile pe moarte sau nu ridică altele noi, dacă nu devine cea care trezeşte ţările şi civilizaţiile (asta fiind spus fără să ţinem cont de admirabila rezistenţă a popoarelor colonizate în principal simbolizată în prezent de Vietnam, dar şi de Adunarea Africii democratice), Europa se va lipsi pe sine de ultima ei şansă, cu mâinile ei, va atrage asupra ei mantia întunecimii de moarte. 

Ceea ce înseamnă că salvarea Europei nu e o chestiune de revoluţie în metode. Este o chestiune de Revoluţie – acea revoluţie care, până când nu va exista o societate fără clase, va lua înlocui tirania înguste a burgheziei dezumanizate cu preponderenţa singurei clase, care încă are o misiune universală, pentru că în carnea sa e suferinţa tuturor nedreptăţile comise în istorie, a tuturor nedreptăţilor universale: proletariatul.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s