De ce Allende a trebuit să moară – de Gabriel Garcia Marques

* publicat în 1974

“Era către sfârşitul lui 1969 când 3 generali de la Pentagon au luat cina cu 5 ofiţeri din armata Chile într-o casă dintr-o suburbie a Washingtonului. Gazda era lt. col. Gerardo Lopez Angulo, asistent al ataşatului militar pentru aviaţie pe lângă misiunea militară din Statele Unite, iar oaspeţii din Chile erau colegii săi din alte structuri ale armatei.

Cina a fost oferită în onoarea noului director al Academiei forţelor de aviaţie din Chile, Generalul Carlos Toro Mazote, care ajunsese în SUA cu o zi înainte într-o misiune de şcolire. Cei 8 ofiţeri au mâncat salată de fructe, friptură de vită şi mazăre şi au băut vinuri care-ţi încălzesc inima, aduse de acasă de la ei, din sudul îndepărtat al Chile, unde penele păsărilor străluceau în soare, la malul oceanului, în timp ce Washingtonul era înghiţit de zăpadă; şi au vorbit cel mai mult în engleză despre singurul lucru care părea să-i intereseze pe chileeni în acele zile: apropierea alegerilor prezidenţiale din septembrie 1970, peste un an. La desert, unul dintre generalii de la Pentagon a întrebat ce ar face armata din Chile dacă ar fi fost ales preşedinte al Chile candidatul din partea stângii, cineva ca Salvador Allende. Generalul Toro Mazote a replicat: „Vom cuceri palatul La Moneda în juma de oră, chiar dacă va trebui să-i dăm foc, să ardă tot”.

1972 miting allende
1972, miting de susţinere a programului lui Allende, în toiul războiului economic dus de SUA împotriva Chile.

Unul dintre oaspeţi era generalul Ernesto Baeza, care acum era directorul securităţii naţionale din Chile, cel care a condus atacul asupra palatului prezidenţial în timpul loviturii de stat de la 11 septembrie 1973 şi a dat ordinul ca La Moneda să fie incendiată. Doi dintre cei care îi erau subordonaţi în primele zile ale loviturii de stat aveau să devină faimoşi în cadrul aceleiaşi operaţiuni: generalul Augusto Pinochet, preşedintele juntei militare, şi generalul Javier Palacios. La cină participa şi generalul de brigadă de la aviaţie, Sergio Figueroa Gutierrez, care acum e ministrul lucrărilor publice şi un prieten intim al altui membru al juntei militare, generalul de brigadă al aviaţiei, Gustavo Leigh, care a ordonat atacul aerian cu rachete împotriva La Moneda. Ultimul oaspete era amiralul Arturo Troncoso, care acum este guvernatorul portului Valparaiso, care a dus la îndeplinire sângeroasa epurare a ofiţerilor progresişti din marină şi care a fost unul dintre cei care a lansat rebeliunea militară de pe 11 septembrie 1973.

Acea cină s-a dovedit a fi o întâlnire istorică între ofiţeri cu rang foarte înalt de la Pentagon şi ofiţeri cu rang foarte înalt din forţele armate ale Chile. În alte întâlniri ulterioare, din Washington şi Santiago, un plan de atac a fost stabilit, potrivit căruia acei militari din armata Chile care erau legaţi cel mai strâns, trup şi suflet, de interesele SUA, aveau să confişte puterea în caz că Unitatea Populară a lui Allende ar fi obţinut victoria în alegeri.

Planul a fost conceput cu sânge rece, ca o simplă operaţiune militară, şi nu a fost consecinţa presiunilor făcute de ITT. S-a născut din motive mult mai profunde care ţin de politica globală. Din partea nord-americanilor, organizaţia care a fost pusă în mişcare a fost Agenţia de Informaţii Militare a Pentagonului (DIA), dar de fapt la conducere a fost serviciul secret al marinei SUA, care acţiona sub comanda politică a CIA, şi a NSC (Consliul Naţional de Securitate). A fost chiar normal să pună marina şi nu armata să se ocupe de acest proiect, pentru că lovitura de stat din Chile trebuia să coincidă cu Operaţiunea Unitas, cum se numea exerciţiul militar comun al unităţilor din marina SUA şi Chile, în Pacific. Acele manevre au avut loc la finalul lui septembrie 1970, în aceeaşi lună în care au avut loc alegerile, şi apariţia pe teritoriul Chile – pe uscat, pe mare şi pe cer – a tot felul de echipamente militare şi tot felul de militari bine antrenaţi în arta şi ştiinţa morţii nu părea ceva neobişnuit în aceste condiţii.

În acea perioadă, Henry Kissinger a spus în privat unui grup de chileeni: „Nu sunt nici interesat, nici nu ştiu nimic despre porţiunea de sud a lumii, de la Pirinei în jos.” În acea vreme, planul de atac a fost completat în cele mai mici detalii, şi este imposibil să presupunem că Kissinger sau preşedintele Nixon însuşi nu ştiau de el.

Chile e o ţară mică, are o lungime de 3000 km şi o lăţime de 270  km şi e locuită de 10 milioane de oameni exuberanţi, dintre care aproape 3 milioane trăiesc în zona metropolitană a Santiago, capitala. Măreţia ţării nu vine din numărul de virtuţi pe care le are, ci din multele ei particularităţi. Singurul lucru pe care-l produce cu absolută seriozitate este minereul de cupru dar acel minereu e cel mai bun din lume şi volumul producţiei este depăşit numai de Statele Unite şi de Uniunea Sovietică. Produce şi vin la fel de bun ca vinul produs de europeni, dar nu exportă prea mult. Venitul fiecărui locuitor ajungea în medie la 650 de dolari şi era considerat printre cele mai mari din America Latină, dar, tradiţional, aproape jumătate din produsul intern brut e rezervat doar pentru 300.000 de oameni din cei 10 milioane.

În 1932, Chile a devenit prima republică socialistă din cele două Americi, şi, cu sprijinul entuziast al muncitorilor, guvernul a încercat să naţionalizeze cuprul şi cărbunele. Experimentul a durat 13 zile. Chile are cutremure o dată cam la două zile şi fiecare alegere prezidenţială e un cutremur devastator în sine.

Geologii cel mai puţin apocaliptici se gândesc la Chile nu ca la o ţară de pe uscat, ci ca la un corn de munte, înconjurat de o mare înceţoşată şi cred că tot teritoriul ei este condamnat să dispară într-un cataclism viitor.

Chileeni sunt foarte mult la fel ca ţara lor, într-un fel. Sunt cei mai plăcuţi oameni de pe tot continentul, le place să îşi simtă viaţa şi ştiu cum să trăiască în cel mai bun mod cu putinţă şi chiar şi puţin mai mult de-atât; dar au o tendinţă periculoasă spre scepticism şi spre speculaţii intelectuale. Un chilean mi-a spus la un moment dat, într-o zi de luni, „nici un chilean nu crede că mâine e marţi” şi nici el nu credea că mâine era marţi. Totuşi, chiar şi cu acest scepticism adânc înrădăcinat – sau poate, mai degrabă, graţiei lui – chileenii au atins un nivel de civilizaţie în mod firesc, o maturitate politică şi un nivel al culturii care îi face aparte de restul regiunii. Din trei premii Nobel în literatură pe care le-a obţinut America Latină, două au mers la chileeni, dintre care unul, Pablo Neruda, a fost cel mai mare poet al acestui secol.

Kissinger poate ştia asta când a spus că nu ştie nimic despre partea de sud a lumii. În orice caz, serviciile secrete ale SUA ştiau mult mai mult. În 1965, fără permisiunea Chile, populaţia ei a devenit un teatru de operaţiuni pentru recrutarea localinicilor într-o operaţiune de spionaj politic şi social fantastică: proiectul Camelot (nt: un studiu privind contra-insurgenţa al armatei SUA). Aceasta ar fi trebuit să fie o investigaţie secretă care ar fi pus oameni din toate categoriile şi straturile sociale, profesii şi meserii, chiar şi printre cele mai bogaţi din America Latină să răspundă la un chestionar precis, pentru a stabili într-un mod ştiinţific nivelul de dezvoltare politică şi tendinţele sociale ale diferitelor grupuri sociale. Chestionarul destinat pentru armată conţinea aceeaşi întrebare pe care ofiţerii din Chile aveau să o audă repetată la cina din Washington: care ar fi poziţia lor dacă la putere ar fi ajuns comunismul? Era o întrebare uluitoare.

Chile a fost de multă vreme printre favoritele oamenilor de ştiinţă din America de nord. Vârsta şi forţa mişcării sale populare, tenacitatea şi inteligenţa liderilor ei, şi chiar şi condiţiile economice şi sociale le-au permis o licărire în destinul acestei ţări. Nu era nevoie de rezultatele cercetării din proiectul Camelot pentru a vedea că Chile era prima candidată să devină a doua republică socialistă din America Latină, după Cuba. Scopul Statelor Unite, prin urmare, nu a fost doar să prevină, pentru a proteja interesele americane, accederea la putere a guvernului Allende. Scopul avea o bătaie mai lungă: să repete cea mai rodnică operaţiune pe care imperialismul a reuşit s-o impună în America Latină: Brazilia.

Pe 4 septembrie 1970, aşa cum era de aşteptat, doctorul socialist Allende a fost ales preşedinte al republicii. Planul de atac nu a fost pus în aplicare, însă. Cea mai vehiculată explicaţie este şi cea mai ridicolă: cineva de la Pentagon a făcut o greşeală şi a cerut viză pentru 200 de oameni care ar fi făcut parte dintr-un cor al marinei, care în realitate era format din specialişti ai guvernului SUA în lovituri de stat. Însă, printre aceştia erau şi câţiva amirali care nu puteau cânta o singură notă. Acea gafă, se presupune, a determinat amânarea aventurii. Adevărul e că proiectul a fost analizat în profunzime: alte servicii americane, în special CIA, şi ambasadorul american în Chile simţeau că planul de atac era prea rigid şi s-ar fi văzut că era strict o operaţiune militară şi că nu ţinea cont de condiţiile politice şi sociale din Chile.11235332_727387070706463_7808219507889514875_n

Într-adevăr, victoria Unităţii Populare nu a creat panica socială la care se aşteptau serviciile secrete din SUA. Dimpotrivă, independenţa noului guvern în afacerile internaţionale şi încăpăţânarea sa în chestiunile economice au declanşat imediat o atmosferă de sărbătoare socială.

În primul (după alegerea lui Allende), 47 de firme din industrie au fost naţionalizate, împreună cu cea mai mare parte a sistemului bancar. Reforma agrară a dus la exproprieri şi la încorporarea în proprietatea comunală a 6 milioane de hectare care anterior fuseseră deţinute de mari moşieri de pământ. Procesul inflaţionar a fost încetinit, şomajul a fost redus drastic iar salariile au fost mărite cu 30 la sută.

Tot cuprul naţionalizat

Guvernul precedent, condus de creştin-democratul Eduardo Frei, începuse paşii către naţionalizarea cuprului, deşi el numea acest proces „chileanizare.” Planul era să cumpere 51 la sută din proprietăţile miniere deţinute de SUA, iar mina El Teniente să plătească doar o sumă mai mare decât totalul valorii contabile a acelei facilităţi.

Unitatea Populară, printr-un singur act legal, susţinut în Congres de toate partidele politice, a recuperat pentru populaţie toate resursele de cupru care erau exploatate de subsidiare ale companiilor americane Anaconda şi Kennecott. Fără acordarea de compensaţii: guvernul a calculat că cele două companii au făcut profit în exces de 800 de milioane de dolari în ultimii 15 ani.

Mica burghezie şi clasa de mijloc, cele două mari forţe care ar fi putut susţine lovitura de stat militară în orice moment, începeau să se bucure de avantaje neprevăzute şi nu pe cheltuiala proletariatului, aşa cum au făcut mereu, ci, dimpotrivă, pe cheltuiala oligarhiei financiare şi a capitalului străin. Forţele armate, ca grup social, aveau aceleaşi origini şi ambiţii ca şi clasa de mijloc, deci nu aveau nici un motiv, nici măcar un alibi, să susţină micul grup de ofiţeri pucişti. Conştienţi de această realitate, creştin-democraţii nu doar că nu au susţinut conspiraţia ofiţerilor în acel moment, dar i s-au opus cu hotărâre, pentru că ştiau că e nepopulară în rândul propriilor lor oameni.

Obiectivul lor era cu totul altul, din nou: să folosească orice mijloace posibile pentru a câştiga două treimi din Congres în alegerile din martie 1973. Cu o asemenea majoritate ar fi putut să voteze îndepărtarea constituţională a preşedintelui republicii.

Creştin-democraţii reprezentau o organizaţie uriaşă care trecea dincolo de diviziunile de clasă, cu o bază autentică populară printre proletariatul industrial modern, cu moşieri mici şi mijlocii şi cu o mică burghezie şi clasele mijlocii din oraşe. Unitatea Populară, care şi ea avea o componenţă inter-clasă, era expresia muncitorilor din proletariatul cel mai defavorizat – proletariatul agricol – şi a claselor de mijloc mai sărace din oraşe.

Creştin-democraţii, aliaţi cu partidul fascist de extremă dreapta Partidul Naţional, controlau Congresul şi tribunalele; Unitatea Populară controla executivul. Polarizarea acestor două partide avea să fie, de fapt, polarizarea ţării. Curios, catolicul Frei, care nu credea în marxism, a fost cel care a profitat cel mai bine de pe urma luptei de clasă, cel care a stimulat-o şi care a adus-o în fruntea politicii din Chile, cu scopul de a răsturna guvernul Allende şi de a arunca ţara în abisul demoralizării şi al dezastrului economic.

Blocada economică impusă de SUA din cauza exproprierilor fără compensaţii a făcut restul. Tot felul de bunuri erau manufacturate în Chile, de la automobile la pastă de dinţi, dar baza industrială are o identitate falsă: în 160 dintre cele mai importante firme, 60 la sută din capital era străin şi 80 la sută din materialele de bază erau importate din străinătate. În plus, ţara avea nevoie de 300 de milioane de dolari pe an pentru a importa bunuri de consum şi de alte 45 de milioane de dolari pentru a plăti dobânzile la datoriile externe.

oala comuna 1973
Allende curios să vadă ce e în “oala comună”, cum era numit şi proiectul prin care era asigurat prânzul gratuit pentru copii; imaginea datează din 1973 cu câteva luni înainte de lovitura de stat.

Dar nevoile urgente ale Chile erau extraordinare şi mult mai profunde. Doamnele vesele ale burgheziei, sub pretextul că au protestat faţă de raţionalizare, inflaţia galopantă şi cerinţele făcute de cei săraci, au ieşit pe străzi, bătând în castroanele şi oalele goale. Nu a fost nimic întâmplător, chiar dimpotrivă; a fost foarte semnificativ că spectacolul de stradă al blănurilor de vulpi de argint şi pălării înflorite a avut loc în exact aceeaşi după-amiază în care Fidel Castro îşi termina vizita de 30 de zile care a determinat un cutremur de mobilizare socială a susţinătorilor guvernului. (nt: documentele CIA arată că acest protest şi greva transportatorilor şi altele au fost comandate şi finanţate de CIA şi de guvernul SUA).ElMercurioDec2nd1971PotsAndPansMarch

Sămânţa distrugerii

Preşedintele Allende a înţeles atunci – şi a şi spus asta – că oamenii se agăţau de guvern dar nu guvernul avea puterea. Exprimarea sa a fost mult mai plină de amărăciune decât părea şi de asemenea şi mult mai alarmantă, pentru că în interiorul minţii sale Allende purta un germene legalist care ascundea în sine sămânţa propriei sale distrugeri: un om care a luptat până la moarte pentru a apăra legalitatea, ar fi fost chiar capabil să plece din La Moneda cu capul sus, dacă Congresul l-ar fi îndepărtat de la putere în limitele Constituţiei.

Jurnalista italiană şi politiciana Rossana Rossanda, care l-a vizitat pe Allende în acea perioadă, l-a găsit îmbătrânit, stresat, şi plin de premoniţii sumbre când a stat de vorbă cu ea pe canapeaua galbenă, unde, câteva luni mai târziu, avea să zacă trupul său ciuruit de gloanţe, cu chipul zdrobit de un pat de armă. Atunci, în ajunul alegerilor din martie 1973 (pentru congres) în care destinul său era miza, ar fi fost mulţumit dacă Unitatea Populară obţinea 36 la sută din voturi. Şi totuşi, în ciuda inflaţiei galopante, a raţionalizării  aspre şi a concertului de stradă al oalelor (burgheze) ale soţiilor vesele din cartierele claselor bogaţilor, Unitatea Populară a lui Allende a obţinut 44 la sută din voturi. A fost o victorie atât de spectaculoasă şi de decisivă, că atunci când Allende a rămas singur în birou cu prietenul său şi jurnalistul Augusto Olivares, a închis uşa şi a dansat o cueca de unul singur.10403578_756220657823104_1179847954906249093_n

Pentru creştin-democraţi, acest vot a fost dovada că procesul de justiţie socială, pus în mişcare de coaliţia Unităţii Populare, nu mai putea fi oprit şi dat înapoi prin mijloace legale, dar le lipsea viziunea de a măsura consecinţele acţiunilor la care au recurs ulterior. Pentru Statele Unite, aceste alegeri pentru Congres au fost un semnal de avertizare mult mai serios care a mers dincolo de interesele simple ale firmelor americane expropriate. A fost un precedent inadmisibil pentru progresul paşnic şi schimbarea socială pentru toate popoarele din lume, în special cele din Franţa şi Italia, unde condiţiile de atunci făceau ca încercarea unui experiment în liniile încercate deja de Chile să fie posibilă. Toate forţele reacţiunii interne şi externe s-au unit pentru a forma un bloc compact.

CIA a finanţat lovitura finală

Greva proprietarilor de camioane din transporturia fost lovitura finală. Din cauza reliefului sălbatic al ţării, economia Chile era la mila transportatorilor. Cine paraliza transportul paraliza întreaga ţară. A fost uşor pentru opoziţie să coordoneze greva (nt: documentele guvernului SUA au arătat ulterior că opoziţia a fost luată prin surprindere, şi că de fapt coordonarea a fost făcută de CIA, de sindicatele şi corporaţiile din SUA) pentru că ghildul transportatorilor era unul dintre grupurile cele mai afectate de scarcitatea pieselor de înlocuit şi în plus s-a văzut ameninţat de un mic program pilot al guvernului care urmărea să asigure un transport de mărfuri adecvat pentru populaţia din extrema sudică a ţării. Blocada transportatorilor a durat chiar până la final fără să aibă nevoie de un singur moment de respiro, pentru că a fost finanţată cu bani lichizi din afara ţării. „CIA a inundat ţara cu dolari pentru a susţine greva şefilor şi… capitalul străin a pătruns imediat pentru a-şi forma propria piaţă neagră”, îi scria Pablo Neruda unui prieten din Europa. (nt: această afirmaţie e confirmată de documentele desecretizate ale guvernului SUA).

Cu o săptămână înainte de lovitura de stat armată, petrolul, laptele şi pâinea se epuizaseră.

În timpul ultimelor zile ale Unităţii Populare, cu economia îngenuncheată şi cu ţara adusă în pragul unui război civil, manevrele guvernului şi ale opoziţiei s-au centrat pe speranţa schimbării echilibrului de putere în interiorul forţelor armate în favoarea unuia sau altuia. Mişcarea finală a fost halucinantă în perfecţiunea ei: cu 48 de ore înainte de lovitura de stat, opoziţia a reuşit să îi îndepărteze pe toţi ofiţerii de rang înalt din armată care îl susţineau pe Allende şi să promoveze în locurile lor, unul după altul, într-o serie de pariuri greu de conceput, pe toţi ofiţerii care au fost prezenţi la cina de la Washington.

În acel moment însă, jocul de şah politic a scăpat de sub controlul jucătorilor. Târâţi de o dialectică ireversibilă, ei înşişi s-au trezit pioni într-un joc de şah mult mai mare, unul mult mai complex şi politic mai important decât orice aranjament cărpit în complicitate cu imperialismul şi cu reacţiunea împotriva guvernului poporului. Este o confruntare de clasă terifiantă care a scăpat printre degetele chiar acelor oameni care au provocat-o, o confruntare plină de cruzime şi aprigă de interese contra-poziţionate, şi rezultatul final a trebuit să fie un cataclism social fără precedent în istoria celor două Americi.

O lovitură de stat militară în aceste condiţii nu avea cum să fie lipsită de vărsare de sânge. Allende o ştia. Forţele din armata Chile, contrar a ceea ce au fost făcute să creadă, au intervenit în politică de fiecare dată când interesele lor de clasă au părut a fi ameninţate şi au făcut asta cu o ferocitate represivă rar văzută. Cele două constituţii pe care ţara le-a avut în ultimul secol au fost impuse de forţele armate şi recenta lovitură de stat militară a fost a şasea rebeliune într-o perioadă de 50 de ani.

Setea de sânge a armatei din Chile face parte din cum a apărut aceasta; provine din acea şcoală teribilă a luptei corp la corp împotriva nativilor indieni Araucanian, o luptă care s-a întins pe 300 de ani. Unul dintre cei care au declanşat această luptă s-a lăudat în 1620 că a ucis mai mult de 2.000 de oameni cu propriile sale mâini într-o singură misiune. Joaquin Edwards Bello povesteşete în cronicile sale că în timpul epidemiei de tifos exantematic, armata târa oamenii bolnavi din case şi îi omora într-o baie cu otravă pentru a pune capăt epidemiei. În timpul războiului civil de 7 luni din 1891, 10.000 au murit într-o serie de lupte groteşti. Peruvienii susţin că atunci când soldaţii din Chile au ocupat Lima, în timpul războiului din Pacific, au vandalizat biblioteca lui Don Ricardo Palma, şi au luat cărţi de acolo nu pentru a citi ci pentru a se şterge la fund cu ele.125170377-salvador-allende-la-moneda-chilean-soldier-military-junta

Istoria brutalităţii

Mişcările populare au fost suprimate cu aceeaşi brutalitate. După cutremurul din Valparaiso din 1906, forţele marinei au nimicit o organizație a muncitorilor din acest port, omorând 8.000 de muncitori. În Iquique, la începutul secolului, muncitorii greviști care participau la o demonstrație au căutat să se adăpostească de trupe dar au fost mitraliați: în 10 minute, 2.000 de muncitori au fost asasinați. Pe 2 aprilie 1957, armata a zdrobit un protest civil în zona comercială a Santiago, dar numărul victimelor nu a fost niciodată cunoscut, pentru că guvernul a furat trupurile morților și le-a făcut să dispară. În timpul unei greve de la mina El Salvador în timpul guvernului lui Eduardo Frei, o patrulă militară a deschis focul asupra unei demonstrații pentru a o zdrobi și a ucis 6 oameni, printre ei copii și o femeie însărcinată. Comandantul acelei patrule era un general obscur de 52 de ani, tată a 5 copii, profesor de geografie și autor al mai multor cărți despre chestiuni militare: Augusto Pinochet.

Mitul legalismului și al nobleței acestei armate brutale a fost inventat de burghezia din Chile pentru că servea intereselor ei. Unitatea Populară a menținut viu acest mit, în speranța că ar putea schimba componența de clasă a ofițerilor de rang înalt în favoarea ei. Dar Allende se simțea mai în siguranță printre Carabinieros, o forță armată care era populară și avea origini țărănești, și care a fost transferată sub comanda directă a președintelui republicii. Într-adevăr, junta a trebuit să coboare la 6 niveluri de comandă în jos pentru a găsi un comandant care să susțină lovitura de stat. Ofițerii mai tineri s-au baricadat în școala de Carabinieros din Santiago şi au rezistat asalturilor 4 zile înainte de a fi masacraţi.

Asta a fost cea mai cunoscută bătălie a războiului secret care a izbucnit în interiorul unităţilor militare în ajunul loviturii de stat. Ofiţerii care au refuzat să susţină lovitura de stat şi care nu au vrut să execute ordinele de reprimare a populaţiei au fost asasinaţi fără milă de instigatori. Regimente întregi s-au răsculat, atât în Santiago cât şi în provincii, şi au fost suprimate fără milă, liderii lor au fost masacraţi ca să fie învăţătură de minte pentru trupe.

Comandantul unităţilor de blindate din Vina del Mar, colonelul Canturarias, a fost mitraliat de subordonaţii săi. Multă vreme va trece până când numărul victimelor acestui masacru intern va fi cunoscut vreodată, pentru că trupurile morţilor au fost scoase din unităţile militare în camioane de gunoi şi îngropate în secret. În total, puciştii se puteau baza doar pe 50 de ofiţeri la conducerea trupelor, şi asta numai după ce trupele au „curăţate” înainte.

Rolul agenţilor străini

Povestea intrigii a trebuit să fie completată ca un puzzle din multe surse, unele de încredere, altele nu. Orice număr de agenţi străini pare să fi participat la lovitură. Surse clandestine din Chile ne spun că bombardarea palatului prezidenţial La Moneda – cu o precizie tehnică de care experţii au fost foarte miraţi – a fost de fapt făcută de o echipă de acrobaţi aerieni americani care au intrat în ţară sub acoperirea Operaţiunii Unitas pentru a participa la un show aerian care urma să aibă loc pe 18 septembrie, de ziua naţională a Chile. Există şi dovezi că numeroşi agenţi ai poliţiilor secrete din ţările vecine au fost infiltraţi prin Bolivia în Chile şi au rămas ascunşi până în ziua loviturii, când au dezlănţuit persecuţia sângeroasă împotriva refugiaţilor politici din alte ţări din America Latină.

Brazilia, casa brutelor fruntaşe, a fost la conducerea acestor servicii. Cu doi ani înainte, Brazilia a scos la capăt o lovitură de stat reacţionară în Bolivia, care a însemnat pierderea de către Chile a unui sprijin substanţial şi a facilitat infiltrarea în Chile a tot felul de metode şi mijloace de subversiune. O parte din împrumuturile acordate Braziliei de către SUA a fost transferată în secret în Bolivia pentru a finanţa agresiunea din Chile. În 1972, un grup de consultanţi militari din SUA a făcut o călătorie la La Paz, scopul acesteia nefiind dezvăluit. Poate a fost doar o coincidenţă, însă, la scurt timp după această călătorie, mişcări de trupe şi echipamente au avut loc la frontiera cu Chile, dând armatei din Chile încă o oportunitate să-şi consolideze poziţia internă şi să poată transfera personal şi promovări în linia de comandă care au fost favorabile imimentei lovituri.

În cele din urmă, pe 11 septembrie, în timp ce Operaţiunea Unitas continua, planul original stabilit la cina de la Washington a fost dus la îndeplinire, cu o întârziere de trei ani, dar exact aşa cum a fost convenit: nu o lovitură constituţională a armatei, formală, ci o operaţiune de război devastatoare.

A trebuit să fie aşa, pentru că nu era doar o chestiune de a dărâma un regim, ci una de a implementa seminţele întunecoase ale iadului adus din Brazilia, până când în Chile să nu mai rămână urmă de structură politică şi socială care a făcut Unitatea Populară posibilă. Cea mai barbară fază, din păcate, abia începuse. În acea bătălie, cu ţara la mila forţelor subversive, nevăzute şi de necontrolat din Chile, Allende încă mai se mai agăţa de legalitate.

Cea mai dramatică contradicţie a vieţii sale a fost că el a fost în acelaşi timp duşmanul congenital al violenţei şi un revoluţionar plin de pasiune. Credea că rezolvase această contradicţie cu ipoteza că condiţiile din Chile vor permite o evoluţie paşnică către socialism sub legalitatea burgheză. Experienţa l-a învăţat prea târziu că un sistem nu poate fi schimbat de un guvern fără putere. Această iluzie de care şi-a dat seama târziu trebuie să fi fost forţa care l-a făcut să reziste până la moarte, apărând ruinele în flăcări ale casei care nu era a lui, o vilă sumbră pe care un arhitect italian o construise pentru a fi monetărie şi care ajunsese să fie folosită ca refugiu pentru preşedinţii fără putere. A rezistat 6 ore apărându-se cu o armă semi-automată pe care Castro i-a dat-o cadou şi care a fost prima armă cu care Allende a tras vreodată.11001874_650121641766340_6751353483291785664_n

În jurul orei 4 după amiaza, generalul maior Javier Palacios a reuşit să ajungă la al doilea etaj cu adjunctul său căpitanul Gallardo şi un grup de ofiţeri. Acolo, înconjurat de fotolii care imitau modelul lui Ludogic al XV-lea, vase pictate cu dragoni chinezi şi picturi Rugendas, Allende îi aştepta. Purta o cămaşă cu mâneci scurte, fără cravată, o cască de miner, hainele îi erau pătate de sânge. Ţinea încă în mâini arma semi-automată, dar nu mai avea multe gloanţe.

Allende îl ştia pe generalul Palacios foarte bine. Cu câteva zile înainte, îi spusese lui Augusto Olivares că acest om era foarte periculos, că avea legături strânse cu ambasada americană. Imediat ce l-a văzut în capul scărilor, Allende a strigat: „Trădătorule!” şi l-a împuşcat în mână.

A luptat până în ultima clipă

Potrivit unui martor care mi-a cerut să nu-i spun numele, Allende a murit într-un schimb de focuri cu acea bandă. Apoi, toţi ofiţerii, într-un ritual de castă, au tras asupra trupului lipsit de viaţă. La final, un ofiţer i-a zdrobit chipul cu patul de armă.

Există o fotografie: Juan Enrique Lira, un fotograf de la El Mercurio a făcut-o. A fost singurul căruia i s-a permis să fotografieze trupul lui Allende. Era atât de desfigurat că atunci când i-au dus trupul soţiei sale, Hortensia Allende, nu i-au permis să-i descopere faţa.

Allende şi-a păstrat cea mai mare virtute a sa, dar soarta i-a putut oferi doar acea rară şi tragică măreţie de a muri în apărarea armată a unui corp anacronic de lege burgheză, apărând o curte supremă de justiţie care pe el l-a repudiat dar care i-a legitimat pe asasasinii săi, apărând un Congres mizerabil care l-a declarat ilegitim dar care era supusul complice al voinţei invadatorilor, apărând libertatea partidelor de opoziţie care îşi vâduseră sufletele fascismului, apărând întreaga dischiseală de nimicuri, mâncată de molii, a unui sistem de rahat pe care a încercat să-l abolească fără ca vreun glonţ să fie tras.

Bombardeo-La-Moneda
La Moneda bombardată de aviaţia din Chile, la ordinul SUA.

Drama a avut loc în interiorul Chile, spre suferinţa şi mai mare a chileenilor, dar va rămâne în istorie ca ceva ce ni s-a întâmplat nouă tutuor, copiii acestei epoci, şi va rămâne în vieţile noastre pentru totdeauna.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s