Muncă utilă contra trudă nefolositoare – de William Morris

în original aici, tradus de un prieten

download (2)
“În drum spre muncă… TE ROG, OMORĂ-MĂ” …            87% din populaţia de pe tot globul îşi detestă locul de muncă şi slujba. 

(notă: Acest text a fost scris în 1884 şi publicat într-o revistă socialistă din Chicago, Statele Unite. Textul a fost gândit dintr-o perspectivă eurocentrică şi clasistă din punct de vedere istoric, dacă nu cu accente chiar rasiste, în privinţa popoarelor indigene colonizate de europeni pentru a fi jefuite de resurse, sub pretextul „dezvoltării şi civilizării”. În acest sens, afirmaţiile privind „primitivismul” popoarelor, denigrate de europeni ca „inferioare”, trebuie înţelese ca efect al gândirii colonizatoare a europenilor, şi nu ca poziţii ale stângii, ci ca pe nedreptăţi comise de capitalism, împotriva cărora socialiştii, comuniştii, anarhiştii trebuie să lupte. Cât de adânci sunt rădăcinile acestei gândiri arată ce înseamnă “valorile europene” şi vorbeşte despre ce înseamnă cultura europeană şi nu despre popoarele indigene. Nici chiar Morris nu a fost capabil să o vadă aici o nedreptate istorică, şi fără a încerca să-l scuzăm, trebuie spus că acest mod de relaţionare cu lumea ţărilor sărace şi deposedate de drepturi şi resurse de către Occident domină şi azi şi e prezentat ca “relaţii internaţionale” sau “lege internaţională”.)

“Titlul de mai sus i-ar putea frapa pe unii dintre cititorii mei. Majoritatea oamenilor din zilele noastre presupun că toata munca este folositoare, iar majoritatea oamenilor avuți că toată munca este dezirabilă. Majoritatea oamenilor, avuți sau nu, consideră că chiar și atunci când cineva realizează o muncă ce pare a fi inutilă, își câștigă traiul prin ea – este „angajat,” așa cum se spune; iar majoritatea celor avuți îl aclamă pe muncitorul fericit cu felicitări și laude dacă acesta este suficient de „harnic” și se lipsește de toate plăcerile și vacanțele în cauza sfântă a muncii. Pe scurt, a devenit un element de credință al moralității moderne faptul că toată munca este bună de la sine – o convingere convenabilă pentru aceia care trăiesc de pe urma muncii altora. Dar în ce îi privește pe aceia pe seama cărora trăiesc, le recomand să nu meargă pe încredere, ci să analizeze chestiunea mai în profunzime.

Să stabilim, mai întâi, că specia umană trebuie fie să muncească sau să piară. Natura nu ne oferă cele necesare traiului în mod gratis; trebuie să o obținem printr-un anumit nivel de efort. Să vedem atunci, dacă nu ne oferă oarecare compensație pentru această constrângere pentru muncă, din moment ce în ce privește alte chestiuni are grijă, fără îndoială, ca faptele necesare continuității vieții la nivel individual și de specie să fie nu doar suportabile, ci chiar agreabile.
Puteți fi siguri că procedează astfel, că ține de natura umană, ca atunci când nu este bolnav, omul să găsească plăcere în munca sa în anumite condiții. Și totuși, trebuie să spunem, în ciuda tuturor laudelor ipocrite față de toată munca, oricare ar fi ea, pe care le-am menționat, că există unele munci care nu sunt nici pe departe o binecuvântare, ci un blestem; că ar fi mai bine pentru comunitate și pentru muncitor dacă acesta și-ar împreuna brațele și ar refuza să muncească, și fie ar muri sau ne-ar lăsa să-l izgonim la azil sau închisoare – pe care o preferați.
Acum, observați, există două tipuri de muncă – unul bun, celălalt rău; unul apropiat de o binecuvântare, o bucurie a vieții; celălalt doar un blestem, o povară pentru viață.
Care este atunci diferența dintre cele două? Aceasta: unul oferă speranță, celălalt nu. Este un act de curaj realizarea unuia dintre tipurile de muncă, și de asemenea un act de curaj refuzarea celuilalt.
Care este natura speranței care, atunci când este prezentă în muncă, o face să merite efortul?
wageslaverywheel
Roata sclaviei salariale nu se opreşte niciodată…
Este triplă, cred – speranța repausului, speranța produsului, speranța plăcerii în munca în sine; iar speranța în acestea să fie de asemenea în oarecare abundență și de bună calitate; suficientă odihnă de bună calitate care să merite; produse care să merite efortul unuia care nu este nici prost, nici un ascet; suficientă plăcere pentru noi toți încât să fim conștienți de ea atunci când ne aflăm la muncă; nu doar un simplu obicei în lipsa căruia să ne simțim ca un om agitat atunci când își pierde bucățica de sfoară cu care se joacă nervos.
Am pus speranța repausului prima căci este cea mai simplă și mai naturală parte a speranței noastre. Indiferent ce plăcere s-ar putea regăsi în unele munci, există cu siguranță o cantitate de durere în toată munca, durerea groaznică de a ne înviora energiile adormite pentru a acționa, groaza de schimbare atunci când lucrurile sunt pe placul nostru; iar compensarea pentru această durere animalică este odihna animalică. Trebuie să simțim atunci când muncim că va sosi timpul când nu va mai trebui să muncim. De asemenea odihna, atunci când sosește, trebuie să fie suficient de lungă încât să ne permită să ne bucurăm de ea; trebuie să fie mai lungă decât ne este necesar pentru a ne recupera vigoarea pe care am utilizat-o muncind, și trebuie să fie odihnă animalică și în asta, să nu fie tulburată de anxietate, altminteri nu ne vom putea bucura de ea. Dacă vom avea această cantitate și acest tip de odihnă, nu o vom duce cel puțin mai rău decât animalele de povară.
În ce privește speranța produsului, am spus că Natura ne obligă să muncim pentru asta. E datoria noastră să avem grijă să producem într-adevăr ceva, și nu nimic, sau cel puțin nu ceva ce nu ne dorim sau nu ni se permite să utilizăm. Dacă avem grijă de asta și ne folosim voința o vom duce cel puțin mai bine decât mașinăriile.
Speranța plăcerii în munca în sine: cât de ciudată trebuie să le pară această speranță unora dintre cititorii mei – majoritatății lor! Totuși cred că toate ființele vii resimt o plăcere în antrenarea energiilor lor, și că chiar și animalele se bucură să fie sprintene și rapizi și puternice. Dar omul când muncește și realizează ceva care simte că va exista pentru că el muncește pentru realizarea acestuia și își dorește acest lucru, își exercită energiile minții și sufletului său, precum și pe cea a corpului său. Memoria și imaginația îl ajută în timp ce lucrează. Nu doar gândurile sale, ci și gândurile oamenilor din timpurile care au trecut îi ghidează mâinile; iar el, ca și parte a speciei umane, crează. Dacă vom munci în asemenea manieră vom fi oameni, iar zilele noastre vor fi fericite și memorabile.
Așadar munca adecvată poartă cu sine speranța plăcerii din odihnă, speranța plăcerii de a-i utiliza roadele, și speranța plăcerii oferită de talentele noastre creative cotidiene.
Toată munca de altă natură este fără valoare; este muncă de sclav – o simplă trudă pentru a putea trăi, ca să trăim pentru a munci.
hamster-wheel
“Voi fi productiv… Voi fi productiv… Voi fi productiv…”
De aceea din moment ce avem, cum se spune, o balanța pentru a cântări munca ce se face în prezent în lume, să o utilizăm. Haideți să cântărim valoarea muncii pe care o realizăm după atâtea mii de ani de trudă, după atât de multe promisiuni de speranțe amânate, atâtea jubilări nemărginite față de progresul civilizației și câștigurile libertății.
Acum, primul lucru cu privire la munca facută în civilizație și cel mai ușor de remarcat este felul în care este distribuită foarte inegal între diferitele clase ale societății. În primul rând există oameni – și nu puțini – care nu muncesc, și nici nu pretind să o facă. Apoi există oameni, și încă foarte mulți, care muncesc îndeajuns de mult, însă beneficiază de avantaje și vacanțe abundente, revendicate și acordate; și în cele din urmă există oameni care muncesc într-atât de mult că s-ar putea spune că nu fac altceva în afară de muncă, și prin urmare sunt numiți „clasele muncitoare”, pentru a putea fi deosebiți de clasele de mijloc și de cei bogați, sau aristocrația, pe care i-am menționat mai sus.
Este clar că această inegalitate apasă greu pe clasa „muncitoare” și cu siguranță tinde în mod vizibil să le distrugă cel puțin speranța de odihnă, și astfel în această privință să îi aducă într-o stare mai rea decât animalele de povară de pe câmpuri; dar acesta nu este finalul nebuniei noastre de a transforma munca utilă în trudă nefolositoare, ci doar începutul ei.
Căci în primul rând în ce privește clasa oamenilor bogați care nu muncesc deloc știm cu toții că ei consumă foarte mult în timp ce nu produc nimic. De aceea în mod clar ei sunt întreținuți pe seama celor care muncesc, precum cei care cerșesc, și sunt doar o povară pentru comunitate. În zilele noastre sunt mulți care au ajuns să vadă acest lucru, deși nu pot privi mai adânc în relele sistemului nostru actual, și nu și-au format nicio idee pentru a putea scăpa de această povară; deși poate că au o speranță vagă că schimbările din sistemul de alegere a membrilor din Camera Comunelor ar putea conduce, ca prin magie, în acea direcție. Cu asemenea speranțe și superstiții nu trebuie să ne bătem capul. Mai mult această clasă, aristocrația, deși foarte necesară pentru Stat, este redusă ca număr și nu are o putere proprie, ci depinde de sprijinul clasei de sub ea – clasa de mijloc. De fapt este  compusă fie din cei mai de succes oameni din acea clasă, sau din descendenții lor direcți.
În ce privește clasa de mijloc, inclusiv oamenii din comerț, fabricare și specialiștii din societatea noastră, aceștia par, ca și regulă, să muncească destul de mult și astfel la prima vedere ar putea fi considerați drept membri utili ai comunității, și nu o povară pentru ea. Dar cea mai mare parte dintre ei deși muncesc, nu produc nimic, și chiar și atunci când produc, ca în cazul acelora angajați (în mod risipitor într-adevăr) în distribuirea bunurilor, sau doctorii, sau artiștii (autentici) și oamenii de litere, consumă disproporționat față de partea care li se cuvine. Partea acelora dintre ei implicați în comerț și fabricație, cea mai puternică parte, își consumă viețile și energiile luptându-se între ei pentru părțile corespunzătoare din bogăția pe care îi forțează pe muncitorii reali să o furnizeze pentru ei; ceilalți sunt aproape în întregime întreținuți de aceștia; ei nu lucrează pentru public, ci pentru o clasă privilegiată: ei sunt paraziții proprietății, uneori, ca în cazul avocaților, fără a se ascunde de asta; uneori, ca în cazul doctorilor și a altora menționați mai sus, care se pretind utili, dar mult prea des fără vreun folos în afara de a fi susținătorii
sistemului de nebunie, fraudă, și tiranie din care fac parte. Și toate acestea trebuie să ne amintim au ca și regulă un singur scop în minte; nu realizarea lucrurilor utile, ci obținerea unei poziții fie pentru ei înșiși sau pentru copiii lor prin care nu vor fi nevoiți să muncească deloc. Este ambiția lor și scopul întregii lor vieți să obțină, dacă nu pentru ei, cel puțin pentru copiii lor, statutul mândru de a fi poveri evidente pentru comunitate. Căci de munca lor în sine, în pofida demnității prefăcute cu care o înconjoară, nu le pasă câtuși de puțin: cu excepția câtorva entuziaști, oameni de știință, de artă, sau de litere care dacă nu sunt sarea pământului, sunt cel puțin (și da, mila lui!) sarea sistemului mizerabil căruia îi sunt sclavi, care îi împiedică și îi contracarează la fiecare pas, și uneori chiar îi corupe.
Aici avem atunci o altă clasă, de data aceasta foarte numeroasă și atotputernică, care produce foarte puțin și consumă enorm, fiind de aceea în mare parte întreținută, la fel ca și pauperii, de producătorii reali. Clasa care urmează să fie luată în considerare produce toate lucrurile care sunt produse și se întreține atât pe sine cât și celelalte clase, deși este plasată într-o poziție de inferioritate față de ele; o inferioritate reală, atenție, ce implică atât o degradare a minții, cât și a trupului. Dar este o consecință necesară a acestei tiranii și absurdități că la rândul lor mulți dintre acești muncitori nu sunt producători. O mare parte din ei încă o dată sunt simpli paraziți ai proprietății, unii dintre ei în mod deschis, ca în cazul soldaților de pe câmp și de pe mare care sunt folosiți pentru perpetuarea rivalităților și animozităților naționale, și cu scopul luptei naționale pentru distribuirea roadelor muncii neplătite. Dar pe lângă această povară evidentă pentru producători și aceea deloc mai puțin evidentă a servitorilor interni, există mai întâi armata de funcționari, vânzători, șamd, care sunt angajați în folosul războiului privat pentru bogăție, care așa cum s-a spus mai sus este adevărata ocupație a clasei de mijloc prospere. Acesta este un număr mai mare de muncitori decât s-ar putea crede, căci îi include printre alții pe aceia angajați în ceea ce aș putea numi competitivitatea artei de a vinde, sau pentru a utiliza un cuvânt mai puțin demn, lăudatul mărfurilor, care a ajuns acum la un asemenea nivel încât există multe lucruri care costă mult mai mult pentru a putea fi vândute decât costă pentru a fi făcute.
hamster-wheel
Îşi cumpără o maşină ca să ajungă la muncă… Se duce la muncă ca să-şi poată plăti maşina…

Apoi există masa oamenilor angajați în fabricarea tuturor acelor articole de lux și prostie, a căror cerere este rezultatul existenței claselor bogate și non-productive; lucruri pe care oamenii care ar trăi o viață umană și necoruptă nu le-ar cere și nici nu și le-ar dori. Aceste lucruri, indiferent cine m-ar contrazice, voi refuza mereu să le consider bunăstare: nu sunt bunăstare, ci risipă. Bunăstare este ceea ce ne oferă Natura și ceea ce poate face un om rezonabil din darurile pe care i le oferă Natura pentru folosința sa rezonabilă. Lumina soarelui, aerul curat, aspectul nealterat al pământului, mâncarea, straiele și locuințele necesare și decente; stocarea cunoștințelor de toate felurile, și capacitatea de a le disemina; mijloacele de comunicare liberă între oameni; operele de artă, frumusețea pe care omul o crează atunci când este în întregime om, cea mai plină de inspirație și profundă – toate lucrurile care servesc plăcerii oamenilor, liberi, umani, și necorupți. Aceasta este bunăstare. Nici nu mă pot gândi la ceva care merită avut și care să nu se încadreze într-unul dintre aceste puncte. Dar gândiți-vă, vă implor, la produsele Angliei, atelierul lumii, și nu veți fi voi tulburați așa cum sunt și eu, la gândul acestei mase de lucruri pe care niciun om sănătos la minte nu le-ar putea dori, dar pe care truda noastră nefolositoare le produce – și le vinde?

Acum, și mai departe există o industrie încă și mai tristă ce este forțată asupra foarte multora dintre muncitorii noștri – fabricarea unor mărfuri care le sunt necesare lor și fraților lor, pentru că sunt o clasă inferioară. Căci dacă mulți oameni trăiesc fără a produce, ba mai mult, trebuie să aibă vieți atât de goale și stupide încât forțează o mare parte a muncitorilor să producă articole de care nimeni nu are nevoie, nici măcar cei bogați, înseamnă că majoritatea oamenilor trebuie să fie săraci; și
trăind în felul acesta pe salarii de la aceia pe care îi întrețin, nu se pot folosi de acele bunuri pe care oamenii le doresc în mod natural, ci trebuie să se descurce cu improvizații mizerabile, cu o hrană de proastă calitate care nu este nutritivă, cu straie putrede care nu protejează, cu case jalnice care l-ar putea face pe un locuitor urban din civilizație să privească cu regret în trecut la cortul tribului nomadic, sau la peștera primitivului preistoric. Ba mai mult, muncitorii trebuie chiar să dea o mână de ajutor marii invenții industriale a epocii – contrafacerea, iar cu ajutorul acesteia să producă pentru folosul propriu falsuri și aparențe ale luxului celor bogați; căci salariații trebuie mereu să trăiască așa cum le poruncesc plătitorii de salarii, iar obiceiurile de viață ale acestora le sunt forțate de către stăpânii lor.
Dar este o pierdere de timp să încercăm să exprimăm în cuvintele cuvenite disprețul pentru producția mult – lăudatelor ieftinătățuri din timpurile noastre. Trebuie să fie suficient a menționa că această ieftinătate este necesară pentru sistemul de exploatare pe care se sprijină industria modernă. Cu alte cuvinte societatea noastră cuprinde o mare masă de sclavi, care trebuie hrăniți, îmbrăcați, și distrați ca și sclavi, și că necesitățile lor zilnice îi silesc să producă articolele de sclavie a căror utilizare reprezintă perpetuarea sclaviei lor.
Pentru a rezuma atunci, în ceea ce privește maniera în care se desfășoară munca în Statele civilizate, aceste State sunt compuse din trei clase – o clasă care nici nu pretinde să muncească, o clasă care pretinde că muncește, dar care nu produce nimic, și o clasă care muncește, dar este silită de celelalte două clase să facă o muncă ce este deseori neproductivă.
Civilizația astfel își irosește propriile resurse, și va continua să facă acest lucru atâta vreme cât actualul sistem va dăinui. Acestea sunt cuvinte reci pentru a descrie tirania sub care suferim; încercați atunci să luați în considerare semnificația lor.
Există un volum exact de materiale naturale și de forțe naturale în lume, și un volum exact de forță de muncă inerentă persoanelor acelor oameni care o locuiesc. Oamenii forțați de necesitățile și dorințele lor au muncit timp de multe mii de ani cu sarcina de a subjuga forțele Naturii și de transforma materialul natural în ceva util lor. Pentru ochii noștri, întrucât nu putem privi în viitor, acea luptă cu Natura pare aproape încheiată, iar victoria speciei umane asupra acesteia aproape completă. Și privind în trecut la vremea când istoria a început prima dată sesizăm că progresul acelei victorii a fost mult mai rapid și mai înfiorător în ultimii două sute de ani ca oricând. Cu siguranță atunci, noi, oamenii moderni, ar trebui să o ducem mai bine în toate privințele decât toți aceia care au trăit înaintea noastră. Cu siguranță ar trebui ca fiecare dintre noi să fie înstărit, să fie bine pus la punct cu lucrurile bune pe care victoria noastră asupra Naturii le-a obținut pentru noi.
Dar care este de fapt realitatea? Cine va îndrăzni să nege că marea masă a oamenilor civilizați sunt săraci? Într-atât de săraci sunt aceștia încât este o copilărie să ne bătem capul discutând dacă nu cumva trăiesc în unele privințe puțin mai bine ca strămoșii lor. Sunt săraci; nici nu se poate judeca sărăcia lor în raport cu sărăcia unui necivilizat lipsit de resurse, întrucât acesta nu cunoaște altceva în afara sărăciei sale; că trebuie să îi fie frig, foame, să fie lipsit de adăpost, murdar, ignorant, toate acestea sunt pe atât de naturale pentru el precum faptul de a avea o piele. Dar pentru noi, pentru majoritatea dintre noi, civilizația a dat naștere unor dorințe pe care ni le interzice spre satisfacere, și astfel nu este doar o avară, ci și un călău.
Astfel ne-au fost răpite fructele victoriei noastre asupra Naturii, astfel constrângerea din partea Naturii de a munci cu speranța odihnei, a beneficiului, și a plăcerii au fost transformate în constrângerea din partea omului de a munci cu speranța – de a trăi pentru a putea munci!
capitalist
exploatarea capitalista

Ce putem face atunci, putem îndrepta acest lucru?

Păi, să ne amintim încă o dată că nu strămoșii noștri îndepărtați au obținut victoria asupra Naturii, ci părinții noștri, ba chiar noi înșine. Ca noi să stăm lipsiți de speranță și neajutorați ar fi atunci o nebunie ciudată într-adevăr: cu siguranță îl putem rectifica. Care este atunci primul lucru ce trebuie făcut?
Am văzut cum societatea modernă este divizată în două clase, dintre care una are privilegiul de a fi întreținută de munca celeilalte – adică o forțează pe cealaltă să muncească pentru ea și deposedează această clasă inferioară de tot ce poate lua de la ea, și utilizează bogăția astfel obținută pentru a-și menține membrii propri într-o poziție superioară, pentru a-i transforma în ființe cu un statut mai înalt decât ceilalți: mai longevivi, mai frumoși, mai onorabili, mai rafinați decât aceia din cealaltă clasă. Nu vreau să spun că se preocupă ca membrii săi să fie categoric longevivi, frumoși sau rafinați, ci doar insistă ca aceștia să fie astfel în raport cu clasa inferioară. Și pentru că nu poate utiliza forța de muncă a clasei inferioare în mod cinstit pentru a produce bunăstare reală, o irosește pentru a produce prostii.
Acest jaf și risipă din partea minorității menține majoritatea săracă; dacă s-ar putea demonstra că este necesară supunerea în fața acestui lucru pentru conservarea societății, puține sar mai putea adăuga pe această chestiune, numai atât că disperarea majorității oprimate cel mai probabil ar distruge Societatea la un moment dat. Dar s-a demonstrat, dimpotrivă, chiar și prin asemenea experimente incomplete, spre exemplu prin (așa-numita) Cooperare, că existența unei clase privilegiate nu este sub nicio formă necesară pentru producerea bunăstării, ci mai degrabă pentru „guvernarea” producătorilor bunăstării, sau cu alte cuvinte pentru susținerea privilegiilor.
Primul pas care trebuie făcut atunci este abolirea unei clase de oameni privilegiați care se sustrag de la datoriile lor de oameni, forțându-i astfel pe alții să facă munca pe care ei refuză să o facă. Toată lumea trebuie să muncească în funcție de abilitatea de care dispune, și astfel să producă ceea ce consumă – mai exact fiecare om să muncească pe cât de bine poate pentru propria întreținere, iar întreținerea sa ar trebui să îi fie asigurată; adică toate avantajele pe care societatea le-ar putea furniza pentru fiecare dintre membrii săi.
În acest fel s-ar pune în cele din urmă bazele unei Societăți autentice. Ar fi construită pe egalitatea de condiție. Niciun om nu ar fi chinuit spre folosul altuia – ba mai mult, niciun om nu ar fi chinuit spre binele Societății. Într-adevăr nici acea ordine care nu este susținută pentru binele fiecăruia dintre membrii săi nu s-ar putea numi Societate.

a worker senseless walking back home

Dar din moment ce oamenii trăiesc acum într-atât de prost, din moment ce atâția oameni nu produc cu adevărat nimic, iar atât de multă muncă este irosită, devine clar că în condițiile în care toți ar produce și munca nu s-ar irosi, nu doar că toată lumea ar lucra cu speranța sigură de a obține o parte corespunzătoare din munca depusă, ci și cu certitudinea că nu ar putea pierde partea cuvenită de odihnă. Aici se regăsesc atunci două din cele trei tipuri de speranță pe care le-am menționat mai sus ca fiind o parte esențială a unei munci adecvate asigurate muncitorului. Atunci când jaful de clasă va fi abolit fiecare om va recolta roadele muncii sale, fiecare om se va bucura de odihna cuvenită – adică răgazul. Unii Socialiști ar putea spune că nu trebuie să mergem mai departe de atât; că este suficient ca muncitorul să obțină produsul întreg al muncii sale și că odihna sa ar trebui să fie din belșug. Dar deși constrângerea tiraniei omului ar fi astfel abolită, eu solicit în continuare compensații pentru constrângerea necesităților Naturii. Atâta vreme cât munca este repulsivă va fi în continuare o povară care trebuie ridicată zilnic și chiar și așa ne-ar tulbura viața, chiar dacă orele de lucru ar fi puține. Ce ne dorim să facem este să adăugăm bunăstării noastre fără a ne diminua plăcerea. Natura nu va fi cucerită în totalitate până când munca noastră nu devine o parte a plăcerii din viața noastră.

Acel prim pas de a elibera oamenii de sub constrângerea muncii inutile ne va plasa cel puțin pe calea spre acest deznodământ fericit; căci atunci vom avea timp și oportunități pentru a-l îndeplini. Așa cum sunt lucrurile acum între risipa forței de muncă în simplă inactivitate și risipa sa în muncă neproductivă este clar că lumea civilizației este susținută de o mică parte din populația sa; când toți vor lucra în mod util pentru susținerea sa, partea de muncă pe care ar trebui să o depună fiecare ar fi una mică dacă nivelul nostru de trai ar fi la baza aceluia pe care oamenii bogați și rafinați de azi îl consideră dezirabil. Vom dispune de surplus de forță de muncă și pe scurt vom fi într-atât de bogați pe cât dorim. Va fi ușor să trăiești. Dacă ne-am trezi acum într-o dimineață sub actualul sistem și am considera că este „ușor să trăiești”, acel sistem ne-ar forța să pornim spre muncă de îndată și ar face ca să ne fie greu să trăim; noi ar trebui să numim asta „dezvoltarea resurselor proprii”, sau ceva de genul acesta. Multiplicarea muncii a devenit o necesitate pentru noi, iar atâta vreme cât acest lucru va continua nicio ingeniozitate în inventarea utilajelor nu ne va fi de vreun folos real. Fiecare utilaj nou va produce o anume cantitate de suferință în rândul muncitorilor a căror industrie anume ar perturba-o; și astfel mulți dintre ei ar fi transformați din muncitori calificați în muncitori necalificați, iar apoi treptat lucrurile vor intra pe făgașul lor potrivit, și toți vor lucra din nou aparent fără piedici; și dacă acest lucru nu ar pregăti revoluția totul ar fi pentru cea mai mare parte dintre ei la fel cum a fost și mai înainte de minunata nouă invenție.
Dar când revoluția va face ca să fie „ușor de trăit”, când toți vor lucra în mod armonios împreună și nu va exista nimeni care să-l jefuiască pe muncitor de timpul său, adică de viața sa; în acele zile care vor veni nu va fi nicio constrângere pentru noi ca să producem lucruri pe care nu ni le dorim, nicio constrângere ca să muncim degeaba; vom fi capabili să decidem cu calm și cu atenție ce vom face cu bogăția puterii noastre de muncă. Acum, în ce mă privește, cred că prima utilizare pe care ar trebui să o avem pentru acea bogăție, pentru acea libertate ar trebui să fie transformarea întregii noastre munci, chiar și a celei mai banale și mai necesare, într-una plăcută pentru toată lumea; căci gândindu-mă la această chestiune cu atenție pot observa că singura direcție care va face cu siguranță viața fericită în fața tuturor accidentelor și necazurilor este aceea de a avea un interes care oferă plăcere în toate detaliile vieții. Și dacă din întâmplare credeți că o asemenea afirmație este prea universal acceptată pentru a o putea face, dați-mi voie să vă reamintesc cum întreaga civilizație modernă o interzice; cu ce detalii sordide, și chiar teribile, înconjoară viețile celor săraci, ce viață mecanică și goală impune celor bogați; și ce sărbătoare rară este pentru fiecare dintre noi să ne simțim o parte a Naturii, și să notăm fără grabă, cu atenție și bucurie cursul vieților noastre în mijlocul micilor verigi de evenimente care le conectează cu viețile altora și clădesc marele întreg al umanității.
Dar într-o asemenea sărbătoare s-ar putea transforma întregile noastre vieți dacă am fi hotărâți să transformăm toată munca noastră într-una rezonabilă și placută. Dar trebuie să fim cu adevărat hotărâți; căci jumătățile de măsură nu ne vor fi de folos aici. S-a spus deja că munca noastră lipsită de bucurie din prezent, și viețile noastre înspăimântate și neliniștite precum viața unui animal vânat, ne sunt impuse de actualul sistem de producție pentru profitul claselor privilegiate. Este necesar să arătăm ce presupune acest lucru. Sub prezentul sistem de salarii și capital „producătorul” (în mod absurd numit astfel căci un producător este o persoană care produce cu mâinile sale) având monopol asupra mijloacelor prin care puterea de a munci existentă în corpul fiecărui om poate fi folosită pentru producție, este stăpânul acelora care nu sunt la fel de privilegiați; doar el poate utiliza această forță de muncă, care pe de altă parte este singura marfă prin intermediul căreia „capitalul” său, adică produsul acumulat al muncii din trecut, poate fi făcut productiv pentru acesta. De aceea el cumpără forța de muncă a celor care duc lipsă de capital și care pot supraviețui doar prin vânzarea ei; țelul său în această tranzacție este de a-și mări capitalul, de a-l înmulți. Este evident că dacă i-ar plăti pe aceia cu care încheie tranzacția la adevărata valoare a muncii lor, adică cu ceea ce ei au produs, ar eșua în atingerea acestui țel. Dar din moment ce el deține monopolul asupra mijloacelor de producție, îi poate constrânge să încheie o tranzacție mai bună pentru el și în defavoarea lor; care tranzacție constă în aceea că după ce aceștia au produs suficient pentru necesitățile lor, măsurate după un tipar suficient de ridicat pentru a permite supunerea pașnică a acestora în fața stăpânirii sale, restul (și de departe procentul cel mai mare) din ceea ce produc ei îi va reveni acestuia, va deveni proprietatea sa și va decide după cum dorește ce să facă cu ea, cum să o utilizeze sau abuzeze după dorința sa; care proprietate este, așa cum știm cu toții, păzită cu mare grijă de armată și marină, de poliție și închisoare; pe scurt de acea uriașă concentrație de forță fizică pe care superstiția, obiceiurile, frica de a muri prin înfometare – într-un cuvânt IGNORANȚA în rândul maselor lipsite de proprietate, le permite claselor împroprietărite să o utilizeze pentru supunerea sclavilor lor.
wBRussellT
“Un rău imens e provocat de credinţa că munca e o virtute…” – Bertrand Russell, “Slăvind nemunca”, 1932

Acum, în alte momente alte rele care rezultă din acest sistem pot fi scoase în evidență. Ce vreau să subliniez acum este imposibilitatea de a obține muncă atractivă sub acest sistem, și să repet că acest jaf (nu există alt cuvânt pentru a-l descrie) risipește forța de muncă disponibilă a lumii civilizate, forțând mulți oameni să nu facă nimic, și foarte mulți alții să nu facă nimic util; forțându-i astfel pe aceia care realizează munca cu adevărat utilă la o supra-muncă extrem de împovărătoare. Să înțelegem odată și pentru totdeuna că „producătorul” urmărește în primul rând să producă utilizând munca pe care a furat-o de la alții, nu bunuri, ci profituri, mai exact acea „bogăție” care este produsă în plus pe lângă cele necesare traiului muncitorilor săi, și uzurii echipamentelor sale. Dacă acea „bogăție” este reală sau este șarlatanie nu contează câtuși de puțin pentru acesta. Dacă îi aduce un „profit” este numai bună. Am mai spus că din moment ce există oameni bogați care au mai mulți bani decât ar putea să cheltuiască într-un mod rezonabil, și care prin urmare cumpără bogăție falsă, există risipă pe partea aceasta; și de asemenea pentru că există oameni săraci care nu își pot permite să cumpere lucrurile ce merită făcute, există risipă și pe partea aceasta. Astfel „cererea” pe care o „furnizează” capitalistul este o cerere falsă. Piața în care vinde acesta este „măsluită” de inegalitățile mizerabile create prin jaful sistemului de Capital și Salarii.

Trebuie, așadar, să fim hotărâți în a ne descotorosi de acest sistem, dacă ne dorim să obținem o muncă ce este încântătoare și utilă pentru toți. Primul pas înspre transformarea muncii într-una atractivă este transferarea mijloacelor ce permit muncii să fie roditoare, Capitalul, inclusiv pământurile, utilajele, fabricile, șamd, în mâinile comunității, pentru a putea fi folosite înspre binele tuturor în mod egal, astfel încât să putem munci cu toții la „suplinirea” „cererilor” reale ale fiecăruia dintre noi – adică o muncă pentru cele necesare traiului, în locul unei munci pentru suplinirea cererilor pieții de profituri – în locul muncii pentru profit, adică în locul puterii de a-i constrânge pe alți oameni să muncească împotriva voinței lor.
Când acest prim pas va fi făcut, iar oamenii vor începe să înțeleagă că voința Naturii este ca toți oamenii fie să muncească sau să flămânzească, și când nu vor mai fi atât de fraieri încât să le permită unora alternativa de a fura, când această zi fericită va sosi, atunci vom fi usurați de taxa risipei, și prin urmare vom descoperi că dispunem, așa cum am mai spus, de o cantitate de putere de muncă ce ne va permite să trăim așa cum ne vom dori în niște limite rezonabile. Nu vom mai fi grăbiți și constrânși de teama înfometării, care în prezent apasă în aceeași măsură pe cea mai mare parte a oamenilor din comunitățile civilizate si pe simpli primitivi. Cele mai importante și mai evidente necesități vor fi asigurate cu atâta ușurință într-o comunitate în care nu există risipă de muncă, încât vom avea timp să privim în jur și să decidem ce ne dorim cu adevărat și care poate fi obținut fără supra taxarea energiilor noastre; căci teama des exprimată față de trândăvia pură ce ne va învălui în momentul în care forța furnizată de ierarhia actuală a constrângerii va fi retrasă este o teamă ce este generată de povara muncii excesive și repulsive pe care majoritatea dintre noi trebuie să o suporte în prezent.
O spun încă o dată, este convingerea mea că primul lucru pe care îl vom considera întratât de necesar încât să merite sacrificarea unui timp inactiv va fi atractivitatea muncii. Nu vor fi necesare sacrificii foarte mari pentru atingerea acestui obiectiv, dar unele vor fi necesare. Căci putem fi încrezători că oamenii care doar ce au traversat o perioadă de luptă și revoluție vor fi ultimii care să accepte pentru o perioadă lungă o viață de simplu utilitarism, deși Socialiștii sunt uneori acuzați de persoane ignorante că își doresc să atingă o astfel de viață. Pe de altă parte componenta decorativă a vieții moderne este deja profund putrezită și trebuie să fie complet îndepărtată înainte ca noua ordine a lucrurilor să fie realizată. Nu există nimic din aceasta   nimic ce poate rezulta din aceasta care să poată satisface aspirațiile unor oameni eliberați de sub tirania comercialismului.
Trebuie să începem construirea componentei decorative a vieții – plăcerile sale, fizice și intelectuale, științifice și artistice, sociale și individuale – pe baza unei munci întreprinse în mod voluntar și voios, cu conștiința faptului că ne va fi de folos nouă și semenilor noștri. O asemenea muncă absolut necesară, pe care vom fi nevoiți să o realizăm, ne va solicita, în primă fază, doar o porțiune mică a fiecărei zile, și astfel nu va fi împovărătoare; dar va fi o sarcină cu un caracter recurent zilnic și de aceea ne-ar afecta plăcerea cotidiană, dacă nu i s-ar oferi cel puțin un caracter suporbabil cât timp ar dura. Cu alte cuvinte toată munca, chiar și cea mai banală, trebuie să fie făcută atractivă.
Cum se poate realiza acest lucru? – este întrebarea pentru al cărei răspuns voi folosi restul acestei lucrări. Oferind unele indicații la această întrebare, sunt conștient că în timp ce toți Socialiștii vor fi de acord cu multe dintre sugestiile făcute, unele dintre acestea le-ar putea părea stranii și nechibzuite unora dintre ei. Acestea trebuie considerate ca fiind făcute fără vreo intenție de a dogmatiza, și doar ca o expresie a propriei mele opinii. Din tot ce s-a menționat deja rezultă că muncă pentru a fi atractivă trebuie direcționată înspre un scop util în mod evident, cu excepția cazurilor în care este întreprinsă în mod voluntar la nivel individual ca o modalitate de amuzament. Această trăsătură de utilitate evidentă trebuie cu atât mai luată în seamă pentru îndulcirea sarcinilor care altminteri ar fi sâcâitoare, din moment ce moralitatea socială, responsabilitatea omului față de viața omului, va lua locul moralității teologice în noua ordine socială, sau a responsabilității omului față de o idee abstractă. Apoi ziua de lucru va fi scurtată. Nu trebuie insistat pe acest subiect. Este clar că fără irosirea muncii poate fi scurtată. Este de asemenea evident că multă muncă ce este acum un chin va fi suportată cu ușurință dacă va fi mult scurtată.
Diversitatea muncii este următorul punct, și încă unul foarte important. Constrângerea unui om la efectuarea aceleiași sarcini zi după zi, fără vreo speranță de evadare sau schimbare, semnifică nimic altceva decât transformarea vieții sale într-o închisoare chinuitoare. Nimic în afara tiraniei mașinăriei de tocat a profitului nu face acest lucru necesar. Un om poate învăța și practica cu ușurință cel puțin trei meserii, alternând ocupațiile sedentare cu cele de exterior care cheamă la antrenarea unei energii fizice puternice în munci la care mintea a avut mai multe de făcut. Spre exemplu există puțini oameni care nu și-ar dori să petreacă o porțiune din viața lor în cea mai necesară și mai încântătoare muncă dintre toate – cultivarea pământului. Un lucru ce va face posibilă această diversitate a ocupațiilor va fi forma pe care o va lua educația într-o comunitate organizată social. În prezent toată educația este direcționată cu scopul pregătirii oamenilor pentru ocuparea locului în ierarhia comerțului – aceștia ca stăpâni, aceia ca muncitori. Educația stăpânilor este mai decorativă decât aceea a muncitorilor, dar este tot comercială; și chiar și la universitățile cele mai vechi învățarea este doar puțin luată în seamă, dacă nu cumva  poate fi profitabilă pe termen lung. Educația corespunzătoare este un lucru cu totul diferit și se preocupă cu descoperirea lucrurilor pentru care sunt potriviți oameni diferiți și cu sprijinirea acestora pe drumul pe care ei sunt înclinați să o apuce. Prin urmare într-o societate organizată cum trebuie tinerii ar fi pregătiți în meșteșuguri de felul acelora pentru care ei ar avea o înclinație ca parte a educației lor, a disciplinei minților și trupurilor lor; iar adulții ar avea de asemenea oportunități de învățare în aceleași școli, căci dezvoltarea unor capacități individuale ar fi dintre toate cel mai important țel al educației și nu ca acum subordonarea întregilor capacități în fața mărețului scop al „făcutului de bani” pentru sine – sau pentru stăpân. Volumul de talent, sau chiar de geniu, pe care actualul sistem îl zdrobește și care ar fi scos la suprafață de un asemenea sistem ne-ar face viața cotidiană ușoară și interesantă.
download
Munca în capitalism

Sub acest aspect al diversității voi numi un produs al industriei care a suferit într-atât de mult din cauza comercialismului încât cu greu se poate spune că există și este într-adevăr atât de străin de epoca noastră încât mă tem că vor exista unii care vor găsi dificil de înțeles ce am de spus pe această chestiune, lucruri pe care cu toate acestea trebuie să le spun, din moment ce sunt cu adevărat unele dintre cele mai importante. Mă refer la acea ramură a artei care este, sau ar trebui să fie, realizată de muncitorul de rând în timpul efectuării muncii sale obșinuite, și care a ajuns să fie numită, cum se cuvine, Artă Populară. Această artă, mă repet, nu mai există în prezent, fiind ucisă de comercialism. Dar de la începutul luptei dintre om și Natură și până la ascensiunea actualului sistem capitalist a fost vie și în general a prosperat. Cât timp a rezistat toate lucrurile făcute de om erau înfrumusețate de om, la fel cum tot ce este realizat de Natură este împodobit de aceasta. Meșteșugarul, pe măsură ce dădea formă lucrului pe care îl realiza, îl orna atât de natural și atât de lipsit de efort conștient încât este deseori dificil de determinat unde se încheia partea efectiv utilitară a muncii sale și unde începea cea decorativă. Originea acestei arte a fost necesitatea pe care o simțea muncitorul de a avea diversitate în munca sa, și deși frumusețea creată de această dorință a fost un mare dar pentru lume, obținerea diversității și plăcerii în muncă de către muncitor a reprezentat o chestiune cu și mai multă importanță, căci imprima toată munca cu pecetea plăcerii. Toate acestea au cam dispărut acum din munca civilizației. Dacă dorești decorațiuni trebuie să plătești îndeosebi pentru acestea, iar muncitorul este constrâns să producă decorațiuni la fel cum este constrâns să producă alte mărfuri. El este constrâns să mimeze fericirea în munca sa, așa încât frumusețea creată de mâna omului, și care a fost cândva o înveselire a muncii sale, a devenit acum o povară suplimentară pentru el, iar decorațiunile sunt acum doar una din prostiile trudei inutile, și poate nu cea mai puțin sâcâitoare din lanțurile acesteia.

În afara duratei scurte de muncă, utilității sale conștiente, și diversității care ar trebui să o însoțească, mai există un lucru necesar pentru a o face atractivă, iar acela este ambientul plăcut. Suferința și mizeria pe care noi oamenii din civilizație le suportăm cu atâta complezență drept o trăsătură necesară a sistemului de producție este pe atât de necesară pentru comunitate în general, precum ar fi o cantitate proporțională de gunoi în casa unui bogătaș privat. Dacă un asemenea om ar permite ca zgura să fie rașchetată peste tot în salonul său, și o latrină să fie creată în fiecare colț al sufrageriei sale, dacă ar face un obicei din depozitarea de deșeuri în grădina sa cândva frumoasă, dacă nu și-ar spăla niciodată așternuturile și nu și-ar schimba fața de masă, și și-ar obliga familia să doarmă câte cinci într-un pat, s-ar trezi cu siguranță în ghearele unui azil de nebuni. Dar asemenea gesturi de nebunie avară sunt exact ceea ce face societatea noastră actuală zilnic sub constrângerea unei presupuse necesități, lucru ce nu este altceva decât o nebunie. Vă implor să vă îndreptați azilul de nebuni față de civilizație fără întârziere.
Căci toate orașele noastre aglomerate și fabricile dezorientante nu sunt altceva decât rezultatul sistemului de profit. Producția capitalistă, proprietatea capitalistă asupra pământurilor, și schimburile capitaliste forțează oamenii în orașe mari cu scopul de a-i manipula în folosul capitalului; aceeași tiranie micșorează spațiul adecvat al fabricii într-atât de mult încât (spre exemplu) interiorul unui mare atelier de țesut este un spectacol aproape la fel de ridicol pe cât este de înfiorător. Nu există nicio altă trebuință pentru toate acestea, cu excepția trebuinței de a măcina profituri din viețile oamenilor și de a produce bunuri ieftine pentru folosința (și supunerea) sclavilor care sunt tocați. Nu toată munca este antrenată în fabrici; deseori acolo unde este nu există o necesitate pentru acest lucru, cu excepția, din nou, a tiraniei-profitului. Nu există nicio necesitate ca oamenii angajați în munci de genul acesta să fie constrânși să trăiască laolaltă în murdărie în cartiere aglomerate. Nu există niciun motiv ca aceștia să nu își poată practica ocupațiile în case liniștite de țară, în colegii industriale, în mici orașe, sau pe scurt, acolo unde sunt cei mai bucuroși să trăiască.
În ce privește acea parte a muncii în care este necesară asocierea pe scară largă, chiar și acest sistem de fabrici, sub o ordine socială rezonabilă (deși după mintea mea s-ar putea să mai existe unele neajunsuri), ar oferi cel puțin posibilități pentru o viață socială plină și pasionată înconjurată de multe plăceri. Fabricile ar putea fi, de asemenea, centre de activitate intelectuală, iar munca în acestea ar putea fi foarte variată: dirijarea utilajelor necesare ar putea reprezenta pentru fiecare persoană doar o parte scurtă a zilei de muncă. Cealaltă muncă ar putea varia de la colectarea mâncării din zonele rurale învecinate până la studierea și practicarea artelor și a științei. Este un lucru de la sine înțeles că oamenii angajați într-o asemenea muncă și care ar fi stăpânii propriilor vieți, nu ar permite niciunei griji sau lipse de precauțiune să îi forțeze să îndure mizeria, dezordinea sau lipsa de spațiu. Știința aplicată cum trebuie le-ar permite să scape de murdărie, să minimizeze, dacă nu să distrugă în întregime, toate neplăcerile care în prezent însoțesc utilizarea utilajelor complicate, lucruri precum fumul, duhoarea, și zgomotul; și nici nu ar accepta ca clădirile în care lucrează sau trăiesc să fie pete urâte pe fața îngrijită a pământului. Începând cu transformarea fabricilor, clădirilor, și atelierelor în unele decente și convenabile precum locuințele lor, ar continua negreșit să le transforme nu doar într-unele negative bune, cu totul inofensive, ci chiar frumoase, astfel încât arta minunată a arhitecturii, în prezent de ceva vreme măcelărită de lăcomia comercială, ar renaște și ar prospera.
Așadar, observați, eu susțin că munca într-o comunitate organizată cum trebuie ar trebui făcută atractivă de conștiința utilității, de realizarea sa cu un interes inteligent, de diversitate, și de exercitarea sa în mijlocul unui ambient plăcut. Dar am susținut de asemenea, așa cum o facem cu toții, că ziua de muncă nu ar trebui să fie agasant de lungă. Se poate întreba „Cum poți face ca această din urmă afirmație să fie acceptată de ceilalți? Dacă munca va fi atât de rafinată, nu vor ajunge bunurile produse foarte scumpe?”
Recunosc, așa cum am mai spus, că unele sacrificii vor fi necesare pentru ca munca să devină atractivă. Vreau să spun că, dacă am fi mulțumiți ca într-o comunitate liberă să muncim în aceeași manieră grăbită, murdară, dezordonată și lipsită de inimă ca în prezent, am putea scurta ziua nostră de muncă cu mult mai mult decât sunt de părere că o vom face, luând toate tipurile de muncă în calcul. Dar dacă am face acest lucru, ar însemna că noua noastră libertate de condiție câștigată ne-ar face nepăsători și jalnici, dacă nu cumva neliniștiți precum suntem în acest moment, lucru pe care îl consider pur și simplu imposibil. Ar trebui să ne mulțumim cu realizarea acelor sacrificii necesare pentru ridicarea condiției noastre la standardul considerat dezirabil de către întreaga comunitate. Și nu doar acest lucru. Ar trebui, la nivel individual, să dorim să ne sacrificăm de voie încă mai mult din timpul și tihna noastră pentru creșterea nivelului de trai. Oamenii, fie de unii singuri sau asociați pentru asemenea scopuri, ar produce, de bună voie și din dragostea de muncă și de rezultatele acesteia, – stimulate de speranța plăcerii creației – acele podoabe ale vieții pentru folosul tuturor, pe care sunt în prezent mituiți să le producă (sau să se prefacă a le produce) în folosul câtorva oameni bogați. Experimentul unei comunități civilizate care să trăiască în întregime fără artă sau literatură nu a fost încă efectuat. Degradarea și descompunerea de odinioară a civilizației ar putea impune această negare a plăcerii asupra societății ce va renaște din cenușa sa. Dacă acesta va fi cazul, vom accepta faza trecătoare a utilitarismului drept o fundație pentru arta care va urma. Dacă nu se vor mai găsi infirmi și sărmani pe străzile noastre, dacă pământul ne va hrăni pe toți la fel, dacă soarele va străluci pentru toți la fel, dacă pentru toți, fără excepție, drama minunată a pământului – ziua și noaptea, vara și iarna – vor fi prezentate ca niște lucruri ce trebuie înțelese și iubite, ne putem permite să așteptăm o vreme până ce vom fi purificați de rușinea descompunerii trecute, și până ce arta va renaște din nou în rândul unor oameni eliberați de teroarea resimțită de sclav și de rușinea tâlharului.
Între timp, în orice caz, rafinarea, chibzuirea și grija muncii trebuie într-adevăr achitate, dar nu prin constrângerea de a trudi ore lungi. Epoca noastră a inventat utilaje care ar fi părut ca niște vise nebunești pentru oamenii din vremurile trecute, iar acelor utilaje încă nu le-am găsit nicio întrebuințare.
Acestea sunt numite utilaje „salvatoare de muncă” – o frază deseori utilizată ce sugerează la ce să ne așteptăm din partea lor; dar noi nu primim ce ne dorim. Ce reușesc cu adevărat să facă este reducerea muncitorului calificat la nivelul celor necalificați, să crească numerele „armatei de rezerviști a muncii” – adică să crească precaritatea vieții printre muncitori și să intensifice munca acelora care slujesc utilajelor (precum sclavii slujesc stăpânului). Toate acestea le fac, apropo, în timp ce stivuie profiturile angajatorilor muncii și îi forțează să își extindă acele profituri într-un aspru război comercial între ei. Într-o societate adevărată aceste miracole ale ingeniozității ar fi întrebuințate în primul rând pentru minimizarea timpului dedicat muncii neatractive, care prin intermediul acestora ar putea fi redusă într-un asemenea grad încât să reprezinte doar o povară foarte ușoară pentru fiecare persoană. Cu atât mai mult cu cât aceste utilaje ar fi cu siguranță mult îmbunătățite din momentul în care nu s-ar mai pune problema dacă îmbunătățirea lor ar „face bani” pentru individ, ci mai degrabă dacă ar fi în folosul comunității.
Cam atât cu folosirea uzuală a utilajelor, care cel mai probabil după un timp va fi întrucâtva restricționată când oamenii vor afla că nu este nevoie de anxietate pentru simpla existență, și când oamenii vor deprinde interesul și plăcerea de a face muncă manuală care, realizată de bună voie și cu grijă, ar putea deveni mai atractivă decât munca utilajelor.
Din nou, odată ce oamenii eliberați de sub teroarea zilnică a înfometării vor afla ce îșiDin nou, odată ce oamenii eliberați de sub teroarea zilnică a înfometării vor afla ce îșidoreau cu adevărat, nemaifiind constrânși de nimic în afara propriilor nevoi, vor refuza să maiproducă simplele tâmpenii ce sunt numite acum obiecte de lux, sau otrăvurile și deșeurile cepoartă acum numele de mărfuri ieftine. Nimeni nu ar mai produce nădragi de lux când nu ar maiexista snobi care să îi poarte, nici nu și-ar mai irosi cineva timpul producând oleomargarină cândnimeni nu ar mai fi constrâns să se abțină de la untul adevărat. Legile împotriva falsificărilor suntnecesare doar într-o societate de hoți – și într-o asemenea societate sunt o literă moartă.

Socialiștii sunt deseori întrebați cum s-ar putea desfășura munca cea mai aspră și mai repulsivă în noile condiții. A încerca să răspunzi unor asemenea întrebări pe deplin sau cu fermitate ar însemna să încerci imposibilitatea de a construi o schemă a unei societăți noi din materialele celei vechi, mai înainte de a ști care dintre acele materiale ar dispărea și care ar dăinui evoluției care ne va duce la marea schimbare. Și totuși nu este greu de conceput un tip de aranjament în care aceia care ar face munca cea mai aspră ar trebui să muncească în cele mai scurte intervale. Și din nou, ce s-a spus mai sus despre diversitatea muncii se aplică mai ales aici. Încă o dată mai spun că dacă un om trebuie să fie angajat toată viața fără speranță în executarea unei sarcini repulsive și fără sfârșit, acesta este un aranjament suficient de potrivit pentru a descrie iadul imaginat de teologi, dar cu greu indicat pentru orice altă formă de societate. În cele din urmă dacă această muncă aspră ar avea vreun caracter mai special, ne putem imagina că voluntari speciali ar fi solicitați pentru efectuarea ei, și care cu siguranță ar fi disponibili, dacă nu cumva oamenii aflați într-o stare de libertate își pierd scânteile de curaj pe care le dețineau ca și sclavi.

Și totuși, dacă ar exista vreo muncă ce nu ar putea fi decât repulsivă, fie prin scurtimea duratei sale, sau prin intermitența sa, sau prin caracterul special și distinct al utilității sale (și prinurmare a onoarei) din mintea omului care o efectuează în mod liber – dacă va exista vreun tip demuncă ce nu poate rămâne decât un chin pentru muncitor, ce facem atunci? Păi, atunci să vedem dacă cerurile se vor prăbuși peste noi dacă o vom lăsa nefăcută, căci ar fi mai bine dacă ar face-o. Rezultatul unei asemenea munci nu poate justifica costurile acesteia.

Acum am putut vedea că dogma semi-teologică ce spune că toată munca, indiferent de circumstanțe, este o binecuvântare pentru muncitor, este ipocrită și falsă; că, pe de altă parte, munca este bună atunci când este însoțită de speranța odihnei și plăcerii corespunzătoare. Am cântărit munca civilizației și am descoperit că este în așteptare din moment ce speranța îi lipsește în general, și prin urmare putem observa că civilizația a dat naștere unui cumplit blestem pentru oameni. Dar am văzut și că munca lumii ar putea fi făcută cu speranță și plăcere, dacă nu ar fi irosită de nebunie și tiranie, de conflictul neîncetat dintre clasele antagonice.

Așadar de Pace avem nevoie pentru a putea trăi și munci în speranță și cu plăcere. Pace atât de dorită, dacă este să ne încredem în cuvintele oamenilor, dar care a fost respinsă mereu și cu fermitate de aceștia prin fapte. Dar în ce ne privește, să trecem la treabă și să o dobândim cu orice preț.
Care ar putea fi acel preț, cine poate spune? Va fi posibil să dobândim pacea în mod pașnic? Vai, cum ar putea fi astfel? Suntem atât de încorsetați de nereguli și nebunie încât într-un fel sau altul trebuie să ne luptăm mereu cu ei: propriile noastre vieți ar putea să nu prindă sfârșitul acestei lupte, poate nicio speranță clară pentru sfârșit. S-ar putea ca cel mai bun lucru pe care putem spera să îl obținem să fie o ascuțire și o înverșunare a acelei lupte de la o zi la alta, până ce va izbucni cu totul în cele din urmă prin măcelărirea oamenilor în război propriu-zis în locul metodelor mai lente și mai crude folosite de comerțul „pașnic”. Dacă vom trăi până la acel moment, vom fi trăit să vedem multe; căci va semnifica faptul că clasele bogate vor fi dezvoltat conștiința propriilor nereguli și tâlhării, și le vor apăra în mod conștient prin violență deschisă; iar apoi sfârșitul va fi aproape.
Dar în orice caz, și indiferent care va fi natura luptei noastre pentru pace, dacă vom spera la ea fără ezitare și cu onestitatea inimii, și dacă nu o vom scăpa din vedere, o reflecție a acelei păci din viitor ne va lumina dezordinea și necazurile din viețile noastre, fie că acele necazuri vor fi aparent neînsemnate, sau în mod evident tragice; și vom trăi cel puțin în speranțele noastre viețile unor oameni: nici că ar putea timpurile actuale să ne ofere o recompensă mai mare decât aceasta.”
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s