Allende: ”Democrația nu e compatibilă cu sărăcia”

*Aceasta este modul în care stânga din SUA – care susţine reformarea capitalismului – interpretează lovitura de stat neoliberală care a adus la putere fascismul în Chile în 1973; în original a apărut aici, titlul în original “Cuvintele lui Allende: atunci şi acum” de James D. Cockcroft, publicată în 2000. 

„Cu siguranţă, radio Magallanes va fi redus la tăcere, iar calmul metalic al vocii mele nu va mai ajunge la voi. Nu contează. Veți continua să îmi auziți vocea. Voi fi mereu de partea voastră și o să mă țineți minte cel puțin ca pe un om demn, care a fost loial țării sale.” Acestea au fost ultimele cuvinte ale președintelui Allende către poporul din Chile, 11 septembrie 1973

În dimineața zilei de 11 septembrie 1973, avioane de vânătoare bombardau Chile, iar o coloană de fum negru se ridica deasupra La Moneda, palatul prezidențial din Chile. Tancurile și soldații au intrat în clădirea bombardată, printre ruine, în pregătirea asaltului final.

Atacatorii erau soldați din armata din Chile, conduși de ofițeri de dreapta, hotărâţi să distrugă democrația din Chile în numele ”salvării țării de la haos economic și comunism”. Misiunea lor era să-l captureze și să-l asasineze pe Salvador Allende, 65 de ani, cea mai cunoscută voce a democrației în lume. Allende era un socialist și un marxist.

În interiorul palatului bombardat, la al doilea etaj, în biroul numit ”Sala Independenței”, președintele Allende îi aștepta, ținând în mâini o armă semi-auomată. După ce soldații au ajuns la primul etaj, l-au trimis pe unul dintre oamenii lui Allende să-i transmită să se predea. Din nou, Allende a refuzat. Apoi le-a spus prietenilor și gărzilor sale: ”Nu are nici un sens să moară alți oameni. Vă ordon să plecați”. Acestea au fost ultimele sale cuvinte pe care le-au auzit supraviețuitorii acelei zile. Cei mai mulți l-au ascultat, dar 5 dintre ei au refuzat. Soldații invadatori urcau scările, dar au fost întâmpinați de focuri de armă. A urmat o luptă crâncenă. În cele din urmă, la 2:20 după amiaza, soldații au pășit în Sala Independenței din La Moneda. Ecoul focurilor de armă s-a auzit din nou.

După o perioadă, trupul ciuruit de gloanțe al lui Allende a fost scos pe targă de pompieri și apoi aruncat într-un mormânt nemarcat. Se pare că ar fi murit după ce ar fi fost împușcat în cap. Oficialii miliari au susținut că s-ar fi sinucis.

Cei mai mulți din Chile și familia sa știu însă cine a fost responsabil de moartea lui Allende și miilor de oameni care au fost uciși imediat după lovitura de stat militară dată de armată, pentru confiscarea puterii în Chile: Augusto Pinochet.

În ultimele cuvinte către poporul din Chile, Allende a avut dreptate. Muncitorii și țăranii nu au uitat cuvintele sale. Hotărârea calmă din vocea sa e încă vie. Vii sunt și cuvintele pe care le-a spus, sunând la postul de radio în ultimele clipe de viață.

Pinochet a fost deținut în Anglia, dar nu în Chile unde încă are susținători printre cei din clasele din vârful societății, clasa de mijloc și armată. În Spania, Pinochet a fost acuzat de genocid, de tortură și de alte crime împotriva umanității. Spania a cerut extrădarea sa, dar Anglia a făcut tot posibilul să împiedice asta (nt: o decizie a parlamentului britanic de extrădare a lui Pinochet în Spania a fost anulată de guvernul de la Londra,  într-o mişcare absolut nedemocratică pentru care Marea Britanie nu a fost niciodată condamnată și considerată dictatură, așa cum s-a manifestat și cu această ocazie).

În Chile, procesul din Spania a trezit din amorţire şi resemnare un întreg popor și a declanşat discuții– încă marcate de frică – privind ororile dictaturii lui Pinochet. Unele dintre victimele sale și-au învins frica și chiar au dat interviuri publice despre ce au îndurat în timpul juntei lui Pinochet.

Deloc de mirare că Pinochet a declarat public că nu recunoaște existența conceptului de ”drepturi ale omului”.

Procesul lui Pinochet a readus în atenția publică pe cea mai proeminentă victimă a campaniei de teroare a lui Pinochet: Salvador Allende.

În Chile, în timpul ”tranziției” ”către ”democrație” – dominată de fasciști –  rareori elevii află la şcoală, dacă află vreodată, de Salvador Allende sau pentru ce a murit. Programa școlară a fost scrisă după lovitura de stat din 1973 pentru a glorifica economia de piaţă şi pe Pinochet şi pentru a demoniza socialismul şi pe Allende.

Azi, ca şi ieri, de fiecare dată când numele Allende e pronunţat public în Chile, de obicei poartă o conotaţie negativă, şi e mereu menţionat cu referire la „o persoană care a provocat în trecut „haos economic” şi care era un comunist.

Războiul rece instituţionalizat de Pinochet continuă să fie dus, opunând „forţele civilizaţiei” împotriva „maleficului comunism”. În culmea puterii sale, Pinochet îşi făcuse un titlu de glorie personală din faptul că a fost singurul lider din lume care „a curățat ţara de comunişti”.

Foarte mulți oameni în vârstă din Chile îşi amintesc însă de Allende şi încă îi votează pe comunişti. Allende a fost „companero presidente”. Dar le e frică să vorbească public despre Allende, ceea ce e o dovadă că teroarea instituită de Pinochet încă mai domină în Chile.

Tinerii află de la şcoală că Pinochet e un erou naţional care a salvat ţara de „comunismul fără nici un dumnezeu”, dar nu află nimic depre teroarea şi atrocităţile comise de acesta.

O voce pentru „los rotos” (epavele)

Salvador Allende Gossens a venit pe lume în 1908 în portul Valparaiso, într-o familie prosperă din clasa de mijloc. Laura Gossens Uribe, mama sa, era o catolică devotată, fiica unor imigranţi francezi care făceau parte din clasa educată. Tatăl său, Salvador Allende Castro, era un avocat public, plătit de stat să îi apere pe cei care nu-şi puteau plăti avocat. Tatăl său l-a educat în privinţa nevoii de a introduce reforme sociale şi despre nevoia de a separa întotdeauna biserica de stat (o măsură care a fost introdusă ulterior în Constituţia din Chile între 1925 şi 1973, până la dictatura fascistă a lui Pinochet care a anulat-o). Bunicul din partea mamei a fondat prima şcoală publică din Santiago şi prima clinică de materinitate.

În 1916, când avea 8 ani, „Chico”, aşa cum i se spunea lui Allende, a vizitat pentru prima dată Santiago, unde unchiul său, Ramon Allende Castro, era primar. Allende şi-a amintit ulterior furia unchiului său faţă de masacrele pe care guvernul le comanda împotriva muncitorilor. „Cu gloanţe şi baionete”, i-a spus unchiul său, „muncitorii nu se pot hrăni şi nici problemele sociale nu pot fi rezolvate aşa. Guvernul nostru stupid nu poate pricepe nici măcar acest adevăr simplu.”

După liceu, Allende a făcut serviciul militar obligatoriu şi a rămas prieten cu soldaţi şi ofiţeri progresişti inclusiv cu colonelul Colonel Marmaduke Grove Vallejos, al cărui frate ulterior s-a căsătorit cu Inés, sora lui Allende. Prietenia cu Grove, precum şi faptul că Chile a avut 160 de ani de guvernare prin parlament, ar fi putut influenţa credinţa ulterioară a lui Allende în armată, o armată care, în cele din urmă, l-a distrus şi pe el şi parlamentul.

În 1926, Allende a intrat la şcoala medicală de la Universitatea din Santiago. Studiile sale au fost adesea îngreunate de nevoia de a munci mereu pentru a se întreţine, şi de violenţele politice din acele vremuri. Toţi studenţii din America Latină erau implicaţi într-o mişcare de autonomie universitară.

Allende şi mulţi alţi studenţi au fost arestaţi în timpul unor demonstraţii paşnice care în cele din urmă au dus la înlăturarea regimului dictatorial al colonelului Carlos Ibáñez del Campo (1927-1931).

Inspirat în tineree de un anarhist italian, Juan De Marchi, care promova revoluţia socialistă şi stânga radicală, şi ulterior influenţat de literatura revoluţionară a lui Lenin şi Marx, Allende a ajutat la organizarea unui grup de stânga studenţesc, Grupo Avance, pe care l-a şi condus. Era în vremea Marii Crize din anii 1930 şi muncitorii şi ţăranii din Chile, lipsiţi de drepturi, cunoscuţi ca „los rotos” sau „epavele” erau disperaţi. La o şcoală de noapte pentru muncitori, Allende îi învăţa cum să prevină bolile.

Pe 4 iunie 1932, prietenul său vechi de familie, Grove, susţinut de o parte a armatei şi de aviaţie, a răsturnat guvernul de dreapta şi a proclamat Republica Socialistă Chile. Programul lui Grove era aproape identic cu programul Unităţii Populare din 1969 cu care Allende a câştigat alegerile în 1970. Guvernul lui Grove a rezistat doar 12 zile. A fost răsturnat de o lovitură de stat militară executată de ofiţeri de dreapta din armată, susţinuţi de clasele conducătoare din Chile şi de industriaşi din Statele Unite şi din Marea Britanie. Grove a rămas o personalitate populară, şi ulterior a fost ales în Senat.

Allende a vorbit public împotriva contra-revoluției, care era susţinută de americani şi britanici, iar pentru asta a fost arestat şi aruncat în închisoare. Tatăl său era pe moarte. La înmormântarea sa, Allende a promis că „îşi va dedica viaţa luptei sociale şi eliberării Chile”.

După ce a trecut prin cinci procese, Allende a fost în cele din urmă eliberat în urma unei amnistii generale, care a precedat alegerile prezidenţiale din 1932. Şi-a terminat studiile în medicină. Dar când a încercat să îşi caute o slujbă la spitalele din Chile, a văzut că nimeni nu dorea să angajeze un socialist şi un marxist declarat. Aşa că a fost obligat să muncească la morgă unde făcea autopsii. Allende a continuat să se documenteze şi să scrie despre problemele de sănătate din Chile, fiind convins tot mai mult, de la zi la zi, că socialismul revoluţionar era singura soluţie pentru Chile.

Allende vedea revoluţia şi socialismul ca procese profund democratice care nu se puteau face fără participarea politică a poporului.

Pentru Allende, democraţia nu însemna doar participare politică (votul), ci şi dreptatea economică (democraţia economică)‚ ceea ce făcea ca socialismul şi revoluţia să fie necesare în primul rând.

„Democraţia şi libertatea” spunea el în discrusul de aniversare a primului său an de preşedinţie, „sunt incompatibile cu şomajul, cu negarea dreptului la locuinţă, cu negarea dreptului la cultură, cu analfabetismul şi cu abandonarea oamenilor suferinţei bolilor.”

În celebrul său discurs din faţa Naţiunilor Unite, din 4 decembrie 1972, Allende a spus:

„Poporul din Chile s-a angajat în misiunea de a stabili democraţie economică, astfel încât activităţile productive ale ţării să răspundă necesităţilor şi aspiraţiilor sociale ale oamenilor şi să nu fie exploatate pentru beneficiul privat.

Poporul din Chile pune bazele unui model de dezvoltare care înseamnă o dezvoltare reală şi care îi implică pe toţi locuitorii ţării, şi care nu condamnă părţi vaste din populaţie sărăciei şi stigmatizării sociale… Acestea vor fi realizate în acelaşi timp cu consolidarea libertăţilor civile, atât colective cât şi individuale… Lupta noastră e fără încetare şi are ca scop instituirea libertăţilor sociale şi a democraţiei economice prin deplina exercitare a libertăţii politice.”

Socialismul pentru Allende însemna o mişcare populară, care să cuprindă masele şi să fie bine organizată, care să aleagă oficiali cu mandatul de a introduce reglementări de stat asupra principalelor sectoare ale economiei. Însemna mai ales controlul muncitorilor asupra producţiei din industriile principale, din mine şi cooperativele agricole, împreună cu măsuri conexe care să favorizeze activităţi economice şi care să îmbunătăţească condiţiile de trai şi calitatea vieţii pentru toată populaţia din Chile.

Dedicat ideilor de socialism democratic şi participativ, în aprilie 1933, Allende a contribuit la fondarea Partidului Socialist din Chile. Tovarăşii săi l-au numit la conducerea filialei organizaţiei din oraşul său natal, Valpaiso. În 1935, guvernul din Chile i-a atacat pe muncitorii grevişti, pe liderii sindicatelor şi pe stângişti. Allende însuşi a fost arestat în iulie şi exilat în Caldera, un sat mic de pescari din nordul Chile, unde a a avut grijă de bolnavi şi a devenit foarte popular printre localnici. Grove, de acum senator, a cerut ca Allende să fie lăsat în libertate. În scurt timp, numele lui Allende a devenit cunoscut peste tot. Prin urmare, în 1935, guvernul i-a permis să se întoarcă în Valparaiso.

Dar grupările fasciste din Chile, ca cele din Germania lui Hitler şi din Italia lui Mussolini, deveneau din ce în ce mai puternice şi îi atacau pe muncitori peste tot. Allende şi-a propus să-i unească pe stângişti şi pe centrişti, pe muncitorii necalificaţi, pe liber profesionişti, pe comunişti, socialişti, care erau cunoscuţi şi populari pentru lupta lor sindicală şi pentru lupta pentru câştigarea de drepturi pentru muncitori, pe cei din grupările care susţineau separarea bisericii de stat, dar şi pe cei din Partidul Radical care era format mai ales din cei din clasa de mijloc şi alte grupări centriste.

În 1937, un Front Popular al comuniştilor, socialiştilor şi radicalilor a fost capabil să-l aleagă pe cel mai bun organizator al lor, Allende, în camera inferioară a parlamentului. Oamenii apreciau sinceritatea şi onestitatea doctorului de 29 de ani. În anul următor, la preşedinţie, populaţia din Chile l-a ales pe Pedro Aguirre Cerda, din partea partidului radical, un bogat deținător de vii.

Allende s-a alăturat echipei lui Aguirre Cedra și în septembrie 1939 a devenit ministrul sănătății, o funcție pe care a deținut-o doi ani și jumătate. A pus în aplicare și a promovat multe reforme, inclusiv, crearea de maternități. A introdus pensii substanțiale pentru văduve, programe care asigurau prânzul gratuit pentru copii, și legi de protecție pentru muncitorii din fabrici. A elaborat legi care în cele din urmă în 1952 au permis crearea serviciului public de asistență medicală pentru toată populația din Chile, care a asigurat asistență medicală pentru 3 milioane de oameni care nu au avut niciodată acces la așa ceva (o treime din populaţie).

În timpul cutremurului din 25 ianuarie 1939, Allende era în Santiago, pe străzi, ajutând la evacuarea clădirilor care stăteau să se prăbușească și așa a întâlnit-o pe Hortensia Bussi Soto, o profesoară de istorie care susținea socialismul. Cei doi s-au căsătorit și au avut trei fete, Carmen, Beatriz și Isabel.

În noiembrie 1941, președintele Aguirre Cerda a murit de inimă. Un alt membru al partidului radical a câștigat alegerile prezidențiale, dar a trecut imediat la dreapta, ceea ce l-a determinat pe Allende să demisioneze din guvern. Când unii din Frontul Popular au cerut eliminarea comuniștilor din coaliție, Allende s-a opus. A fost ales secretar general al Partidului Socialist în 1943. Socialiștii care se opuneau comuniștilor au demisionat, dezgustați. (în America Latină, disputele dintre socialişti şi comunişti erau exact invers faţă disputele dintre socialişti şi comunişti în Europa; în America Latină socialiştii susţineau revoluţia socială prin răsturnarea burgheziei de la putere, în timp ce comuniştii susţineau calea legală, prin reformarea statului).

După al doilea război mondial, Allende a fost ales în Senat. Campania anticomunistă din Chile a reînceput în forță, acum fiind alimentată de propaganda din timpul războiului rece dusă de SUA și de companiile de exploatare  a cuprului din SUA, care se foloseau de stigmatizarea comuniștilor pentru a sugruma grevele din minele din Chile. În 1947, guvernul din Chile a adoptat o lege numită ”Legea pentru Apărarea Permanentă a Democrației” o unealtă pentru vânarea celor de stânga. În Senat, Allende a votat împotriva a ceea ce a devenit cunoscută ca ”legea blestemată” (Ley Maldita).

Comuniștii erau săltați în masă și trimiși în lagăre de concentrare din nordul deșertic al Chile. Unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, Pablo Neruda, un comunist, a fost lipst de locul său în Senat. Numele a 50.000 de oameni  au fost șterse din registrul cu votanți ai Chile. Directorii companiilor de exploatare a cuprului, deţinute de americani şi britanici, erau încântați de „spaima roșie” din Chile. I-a ajutat enorm să sufoce mișcarea muncitorilor.

Allende s-a opus tipului chilean de McCathyism spunând că socialiștii vor avea aceeași soartă ca și comuniștii, dacă nu atacă și blochează asemenea măsuri nedemocratice. Când Partidul Socialist s-a rupt din cauza acestei chestiuni, Allende și susţinătorii săi au lansat Partidul Popular Socialist.

Între 1951 și 1952 Allende încerca să formeze o coaliție politică. Însă cei mai mulți din Partidul Popular Socialist au început să îl susţină pe fostul dictator Ibanez în cursa prezidenţială din 1952, din moment ce Ibanez candida pe o platformă populistă de reforme sociale şi părea să aibă şanse să câştige. Allende s-a întors atunci în Partidul Socialist, care era acum convins că Partidul Comunist din Chile trebuie inclus în orice alianţă progresistă. Partidul l-a desemnat pe Allende să fie candidatul la prezidenţiale. Comuniştii, care nu erau în închisori, au făcut campanie pentru Allende semi-clandestin (Partidul Comunist era încă ilegal).

Ibanez a câştigat alegerile din 1952, dar a trecut imediat la dreapta, aşa cum Allende avertizase că va face. După un mandat în Senatul din Chile, Allende va candida din nou la preşedinţie în 1958. A fost cât pe ce să câştige. A mai avut nevoie doar de 30.000 de voturi pentru a-l depăşi pe candidatul unei coaliţii de dreapta, bancherul industriaş, Jorge Alessandri, nepotul unui fost preşedinte. Partidul Comunist a fost legalizat în 1958 şi a susţinut cu entuziasm candidatura lui Allende. Popularitatea acestui partid creştea rapid şi în 1970 devenise al treilea Partid Comunist din afara Estului Europei, după cel din Franţa şi Italia.

Faptul că Allende aproape a câştigat preşedinţia în 1958 a reflectat realitatea că o mare parte din America Latină se îndrepta spre stânga la sfârşitul anilor 1950. Forţe pro-democratice înlăturau de la putere dictaturile militare. În 1954, Statele Unite au intervenit violent în Guatemala pentru a zdrobi un guvern ales democratic (nt: şi pentru a restaura o dictatură fascistă, singura cale prin care SUA putea proteja interesele corporaţiei United Fruit).

Revoluţia cubaneză din 1959 a inspirat multe ţări din America Latină. Din nou Statele unite au intervenit. Au impus o blocadă economică împotriva Cubei (care încă a rămas teoretic în vigoare până în 2015, dar a început să se prăbuşească constant după ce a fost impusă pentru că restul lumii a refuzat să o respecte).

În 1961, mercenari antrenaţi de CIA, loiali fostei dictaturi şi susţinuţi de SUA,  au fost trimişi în Cuba pe nave de război şi avioane de luptă americane. A avut loc invazia Cubei prin Golful Porcilor (Playa Giron). Au fost rapid învinşi de cubanezii conduşi de Fidel Castro. În alegerile locale din Chile din acel an, popularul Front Popular de Acţiune al lui Allende (FRAP) a primit mai multe voturi decât oricare alt partid sau coaliţie. Departamentul de Stat din Statele Unite era şocat.

Din acel moment, guvernul SUA, Pentagonul şi CIA, acţionând în numele marilor corporaţii care exploatau cuprul şi în numele unor puternice interese bancare din SUA, au încercat tot ce le-a stat în putere petru a „cumpăra” alegerile din Chile şi petru a bloca o altă candidatură la preşedinţie a lui Allende. SUA a reuşit asta în 1964, prin finanţarea a mai mult de jumătate din costurile electorale ale candidatului la preşedinţie din partea partidului Creştin-Democrat din Chile, Eduardo Frei, care a şi câştigat alegerile. (SUA a cheltuit în acest sens mai mult decât costase campania electorală pentru ambii candidaţi la preşedinţia din SUA în 1968.) Frei a promis „o revoluţie a libertăţii”. John M. Hennessey de la First National City Bank a asigurat transferul de bani de la CIA către candidatul din Chile. Ulterior, Hennessey s-a alăturat administraţiei Nixon pentru a ajuta la destabilizarea guvernului lui Allende la începutul anilor 1970.

În timpul mandatului lui Frei (1964-1970) colegii din Senat ai lui Allende l-au ales să preşedinte al camerei superioare a Congresului din Chile. Allende era un foarte respectat parlamentar socialist şi juca în limitele constituţionale. La fel ca poetul Neruda, era foarte admirat în Chile – cu excepţia clasei bogaţilor ale celor mai bogate familii, deşi chiar şi ei, în public, îi arătau respect.

Allende a câştigat şi mai multă susţinere în Chile şi în America Latină, când a mers în nordul Chile pentru a-i întâmpina personal pe cei din trupele de gherilă, care fugeau de mercenarii CIA – tovarăşii lui Ernesto „Che” Guevara, revoluţioanrul internaţionalist, care fusese asasinat în Bolivia la sfârşitul lui 1967. Che era foarte admirat în America Latină şi era considerat un revoluţionar de principiu. Allende a făcut astfel încât trupele de gherilă să treacă în siguranţă prin Chile, scăpând de asasinii CIA şi de armata super-dotată şi antrenată de SUA a Boliviei, care îl capturase pe Che, sub coordonarea americanilor.

O mulţime de „ajutoare” pentru Alianţa pentru progres a lui Frei au început să curgă valuri, valuri din SUA. La fel s-a întâmplat şi cu investiţiile corporaţiilor dn SUA care s-au multiplicat de mai multe ori. Institutul American pentru Dezvoltarea Forţei de Muncă Libere (AIFLD) a fost unul dintre canalele prin care sindicatul capitalist AFL-CIO – care e parţial finanţat de CIA şi de guvernul SUA – a pregătit 10.000 de chileeni pentru a submina puternica mişcare de stânga din Chile şi pentru a crea sindicate false, controlate de americani. AIFLD era condus de veteranul de William Thayer care a devenit ministrul muncii în guvernul lui Frei (şi ulterior a devenit un propagandist al dictaturii lui Pinochet). Ajutorul militar american a dus la dublarea forţelor armate din Chile la 90.000 de oameni şi la antrenarea lor în operaţiuni de „contra-insurgenţă domestică”, inclusiv în tehnici sofisticate de a sparge grevele. Pinochet şi ceilalţi lideri ai loviturii de stat sângeroase din 1973 au fost în SUA cel puţin o dată. Masivele ajutoare americane (care erau de fapt împrumuturi) au împins Chile într-o mlaştină, astfel că ţara a ajuns să aibă cea mai mare datorie externă pe cap de locuitor din lume în acea perioadă – o datorie pe care Allende a trebuit să o gestioneze după ce a fost ales preşedinte în 1970.

În ciuda faptului că au primit un sprijin atât de masiv din partea SUA, creştin-democraţii tot nu au putut să asigure multe dintre promisiunile lor, aşa cum Allende a prezis că se va întâmpla.

Şomajul a crescut de la 20 la 25%. Programele lui Frei de a cumpăra 51 la sută din acţiunile întreprinderilor străine de cupru (el numea asta „chileanizare”) a avt un efect atât de negativ asupra electoratului că, în campania prezidenţială din 1970, chiar un candidat creştin-democrat, Radomiro Tomic, a fost de acord cu Allende că trebuie să naţionalizeze urgent companiile de cupru americane. În 1971, nici un singur om din parlamentul din Chile nu a votat împotriva legilor de naţionalizare, propuse de Allende.

Pe scurt, când Chile l-a ales preşedinte pe Allende, pe 4 septembrie 1970, oamenii căutau un adevărat revoluţionar şi nu un impostor, aşa cum era prezentat de creştin-democraţi. Participarea la vot a fost uriaşă în acele alegeri – 83% din electorat. Allende a obţinut peste un milion de voturi, mai mult decât ceilalţi doi candidaţi.

Electoratul din Chile îl ştia pe Allende ca fiind o persoană de principiu şi onestă. Prin urmare, votanţii se aşteptau de la guvernul său să înceapă imediat transformările radicale în Chile în direcţia unei societăţi socialiste, bazată pe promisiunile lui Allende şi pe programul său în 40 de puncte care era susţinut de o coaliţie de partide de stânga şi de centru, UP (Unitatea Populară). UP era condusă de comunişti, socialişti, radicali şi includea şi creştin-democraţi care renunţaseră la fostul partid de guvernare, şi care acum se organizaseră în MAPU (Mişcarea de Acţiune Unită Populară), care înclina către „teologia eliberării” care în acea vreme se răspândea ca un foc sălbatic în toată America Latină (nt: motiv pentru care CIA a asasinat multe călugăriţe şi preoţi catolici de stânga).

În fine, Allende a reuşit să închege o mare coaliţie majoritară pentru care s-a luptat atâta vreme. Foarte mândru, a declarat la o conferinţă de presă:

„Un mod de gândire umanitar, secular, raţional este întruchipat de Unitatea Populară, chiar și de gândirea marxistă a comuniștilor și socialiștilor și de gândirea limpede a prietenilor creștini din MAPU. Nici o altă țară din lumea capialistă, dezvoltată sau în curs de dezvoltare, nu a fost capabilă să construiască o asemenea mișcare susținută de mase și atât de profundă.”

Allende a dezvoltat aceste idei în discursul său de pe 5 septembrie, la o zi după ce  obţinut votul popular în cursa prezidenţială:

”Când vom ajunge la La Moneda, cu oamenii care făc parte acum din guvern, vom îndeplini angajamentul istoric pe care ni l-am luat de a transforma în realitate programul UP. În nici un caz nu vom trăda programul UP, care a fost stindardul electoral al primului guvern autentic democratic, popular, național și revoluționar din istoria Chile.”

Potrivit legii din Chile, însă, când nici un candidat nu a câștigat majoritatea absolută, Congresul trebuia să decidă câștigătorul. În trecut, Congresul întotdeauna l-a ratificat ca învingător pe cel care obținuse cele mai multe voturi populare. Timp de multe luni înainte de alegeri, această tradiție a produs coșmaruri puternicilor directori ai corporațiilor americane și reprezentanților lor din administrația din Washington D.C. Așa cum a fost ulterior dezvăluit de comisia Senatului de investigare a operațiunilor guvernului cu privire la operațiunile serviciilor secrete, așa-numita ”Comisie Church”, după numele celui care o conducea, Frank Church, președintele Nixon ”a ordonat CIA să intervină direct în organizarea unei lovituri de stat militare în Chile pentru a preveni ascensiunea lui Allende la președinție.”

Chiar din martie 1969, ”Comitetul 40” al Casei Albe, condus de șeful NSC (Consiliului Național de Securitate), Henry Kissinger, a elaborat mai multe planuri pentru a preveni alegerea lui Allende, sau, în caz că acestea ar fi eșuat (cum s-a și întâmplat), pentru a-i destabiliza guvernarea până când o lovitură de stat militară putea fi organizată pentru a-l răsturna de la putere. O singură operațiune de exemplu, din cele numeroase de ”compromitere” a coaliției UP a lui Allende, a fost finanțată de guvernul american cu 125.000 de dolari. În iunie 1970, Kissinger a spus ”Comitetului 40” că, dacă Allende va câștiga alegerile: ”Nu văd de ce ar trebui să stăm cu mâinile în sân și să vedem cum o țară trece la comunism din cauza iresponsabilității propriului ei popor”.

Printre notițele directorului CIA, Richard Helms, la o întâlnire de pe 15 septembrie cu Nixon și cu Kissinger (care deja acum era Secretar de stat, adică ministru de externe), s-au găsit pașii planificați de SUA pentru a destabiliza economia din Chile în timpul președinției lui Allende, sumarizați de ordinul dat de un Nixon livid: ”Faceți economia (din Chile) să urle de durere”.

În calea planurilor SUA de organizare a unei lovituri militare împotriva lui Allende, dacă ar fi fost confirmat de Congres, s-a ridicat un important individ din Chile. E vorba de șeful statului major al armatei din Chile, Rene Schneider, un om care era loial Constituției, nefiind un comunist sau nici măcar de stânga (Schneider era omul Pentagonului). CIA a decis că Schneider trebuia lichidat. După două încercări eșuate ale CIA de a-l răpi, extremiștii de dreapta asociați cu Partidul Național, antrenați de CIA, au reușit. L-au asasinat pe Schneider pe 22 octombrie 1970, și au dat vina pe stânga din Chile. Când adevărații criminali au fost descoperiți, la fel ca și cei care au comandat asasinatul, populația din Chile a reacționat cu furie. Pe 24 octombrie 1970, Congresul din Chile a confirmat alegerea lui Allende ca președinte al Chile, cu un vot de 153 pentru, 35 împotrivă.

Într-o mișcare fără precedent, însă, oponenții lui Allende au votat rapid condiții care au fost puse ratificării sale ca președinte. Au votat o reformă constituțională care garanta neingerința din partea noului guvern în ”libertatea de exprimare, educație și religie”. Mult mai important, i-au interzis lui Allende orice putere asupra forțelor de securitate ale țării și au plasat limite asupra autorității prezidențiale tradiționale din Chile care i-au negat dreptul lui Allende de a numi ofițerii din posturile de comandă. Mai mult, Allende a fost obligat să-i păstreze în funcție pe funcționarii de stat din administrația precedentă, ceea ce însemna că pentru a-și pune în aplicare mandatul cu care a câștigat președinția avea de învins obstacole inimaginabile create de birocrația de stat. În fine, când Allende a fost învestit în funcție, pe 3 noiembrie 1970, el controla doar brațul executiv al guvernului – și chiar și acea putere a fost redusă substanțial. În următoarele 1.000 de zile, Allende a încercat să ”urmeze calea către socialism prin pluralism democratic și libertate”, așa cum a declarat în discursul de inaugurare din 5 noiembrie 1970. Allende era nevoit să ducă la îndeplinire revoluția promisă, neavând o majoritate în Congres, în condițiile în care curtea supremă și-a asumat puterea de a anula multe dintre reformele sale, și împotriva amenințării armatei care intervenea din ce în ce mai brutal și direct în afacerile statului.

În ciuda acestor obstacole, Allende a reușit să introducă măsuri care au lărgit democrația și au creat noi oportunități economice pentru muncitorii din Chile. Modul în care s-a purtat ca președinte a dat tonul. Fiind convins că La Moneda trebuia să fie o clădire care să aparțină publicului, Allende a invitat un flux aproape constant de delegații de muncitori și țărani, precum și de intelectuali, să viziteze palatul prezidențial. A refuzat să locuiască la al doilea etaj din La Moneda, care era rezervat pentru el și pentru familia sa. Le-a spus prietenilor că palatul acela îi părea că e o ”imensă capcană de șoareci” și a preferat să locuiască într-o casă din apropiere, pe strada Tomas Moro, unde avea liniște împreună cu familia sa, înconjurat de picturi, muzică și poezie.

În primul an al mandatului său, Allende a început să implementeze platforma anti-imperialistă a programului Unității Populare, de a construi socialismul într-un cadru democratic – așa-numita ”revoluție din Chile” sau ”calea chileană către socialism”. A naționalizat (acordând compensații) utilitățile publice, băncile care nu erau străine, și câteva industrii de bază, începând cu firmele de cupru deținute de corporațiile SUA. A mărit salariile muncitorilor, a înghețat prețurile și chiriile, a oferit reduceri de taxe și anulări de credite pentru afacerile mici și mijlocii. În discursurile sale, Allende le-a cerut muncitorilor să sprijine revoluția, producând mai mult. Iar muncitorii au răspuns prin creșterea producției cu 14% în doar 12 luni. Allende le-a cerut muncitorilor și angajaților să se alăture ”guvernului poporului” și să participe direct la programe de susținere a celor care nu aveau locuri de muncă – iar șomajul a scăzut brusc la mai puțin de 4%. Reforma agrară a lui Allende a accelerat ritmul în care marile moșii (fundos) erau împărțite celor care aveau nevoie de pământ pentru a supraviețui. Producția de hrană și consumul au crescut. Din păcate, prețurile au crescut și ele, din cauza faptului că blocada economică impusă de SUA împotriva Chile a început să-și facă simțite efectele iar ofensiva celor de dreapta, finanțată și susținută de CIA, a devenit extrem de brutală. Amenințările cu moartea la adresa lui Allende deveniseră la ordinea zilei.

Guvernul lui Allende a inspirat popoarele sărace din toată lumea. Mesaje de solidaritate au început să curgă din fiecare țară europeană importantă, din partea parlamentarilor socialiști ca el.

Alte țări din lumea a treia din Asia, Africa, Orientul Mijlociu și America Latină care, la fel ca Chile, se chinuiau să adopte politici de dezvoltare reală pentru a depăși secole de subjugare politică și economică față de colonialism și neocolonialism, se uitau către experimentul din Chile cu speranță și încurajare. Acele națiuni care își construiau propriile lor revoluții (în ciuda încercărilor neîncetate ale imperialismului SUA de a le zdrobi, prin recurgerea chiar la invazii militare cum a fost cazul Vietnam), au primit cu brațele deschise solidaritatea pe care Allende le-o arăta. O nouă generație de activiști politici, care apăruse în SUA cu scopul de a pune capăt războiului din Vietnam și retragerii armatei de ocupație a SUA din acea țară, și diferitele mișcări de eliberare cum erau cele pentru drepturi civile ale minorităților erau total fascinate de Chile care devenise speranța lor. Pentru ei Chile însemna că democrația putea funcționa pentru a îmbunătăți viețile oamenilor și pentru a evita astfel nevoia unei revoluții directe (nt: această afirmaţie, a autorului liberal din clasa de mijloc albă, se referă la mişcările sociale  dominate de populaţia albă din SUA, nu la mişcările revoluţionare ale socialiştilor de culoare, care nu urmăreau imposibila “reformare” a capitalismului, ci abolirea sa, motiv pentru care au şi fost exterminate de poliţia politică fascistă a SUA, FBI, mai multe aiciaici, aici, aici, aici, aici, aici, şi aici, doar în engleză pentru moment). 

În toată lumea iluziile privind capitalismul se prăbușeau din cauza nedreptăților inerente acestui sistem și inegalităților pe care se bazează. Când unii au concluzionat că doar o revoluție putea distruge capitalismul, pentru a-l înlocui cu un sistem mai uman – căruia îi dădeau diverse nume, de la socialism, democrație economică, umanism, socialism democratic (nt: liberalul american evită cuvântul comunism) – alții au încercat să evite violența asociată cu revoluția. Allende a fost unul dintre aceștia. El a căutat să producă schimbarea socială pe căi pașnice (nt: acesta e și marele reproș pe care i-l face stânga anticapitalistă, care are convingerea că clasa capitalistă nu va avea nici o reținere să recurgă la violență, vărsare de sânge și brutalitate pentru a-și menține dominația; din păcate ce s-a întâmplat în Chile a fost încă o confirmare a acestei realități istorice).

Pe 4 aprilie 1971, în alegerile locale din 280 de municipalități, coaliția UP a lui Allende a obținut jumătate din voturi. Pentru prima dată în istoria Chile, oameni între 18 și 21 de ani au putut vota. Suportul din partea tinerilor a contribuit la victoria covârșitoare a UP. Părea că UP era pe cale să reușească să obțină o majoritate absolută în Parlament la alegerile pentru congres care urma să aibă loc în 1973, ceea ce i-ar fi permis lui Allende să instituie un program pe toate planurile pentru socialism, fără să mai aibă nevoie de sprijinul altor partide. Prin urmare, creștin democrații din UP au trecut la partidele de dreapta pentru a bloca noile legi ale lui Allende, deși nu s-a opus nimeni naționalizării companiilor de cupru, de minereu de fier, metalurgice și industriile de nitrați pe 11 iulie, zi cunoscută ca Ziua Demnității Naționale.

Pe 10 noiembrie 1971, premierul din Cuba, Fidel Castro, a ajuns în Chile pentru o vizită în care urma să facă un tur al țării. Ofensiva din partea dreptei (finanţată de CIA) s-a accelerat. Afaceriștii au scos de pe piață produse alimentare, de îmbrăcăminte și alte necesități pentru a crea lipsuri artificiale. A apărut o piață neagră unde produsele care nu mai erau vândute în magazine erau vândute brusc la prețuri mult mai mari. Mii de femei din clasa de sus și femei bogate din Santiago și din cartierele bogate ale capitalei au pornit într-un marș ”al castroanelor goale”. Marșul a fost organizat de unul dintre ziarele majore finanțate de CIA, El Mercurio. (El Mercurio avea să devină organul de propagandă fascistă a lui Pinochet).

Alarmat de proteste, Castro i-a spus lui Allende că brusca exprimare a lipsei de încredere în președinția lui Allende “din partea populației” ar putea fi cauzată de prezența sa în Chile, un sentiment care era împărtășit de mica dar viguroasa MIR, Mișcarea Stângii Revoluționare, dintre care unii erau bodyguarzii lui Allende. MIR l-a implorat de nenumărate ori pe Allende în zadar să îi înarmeze pe țărani și pe muncitori pentru că vedeau că o ciocnire cu dreapta era din ce în ce mai inevitabilă. I-au cerut ca măcar să formeze grupări de ”alianță muncitori-soldați” pentru a apăra revoluția. Dar Allende nu și-a pierdut nici o clipă încrederea în forțele armate, se pare, și era convins că și armata, așa cum făcea și el, nu va ieși din limitele constituției. Credea că, pentru a transforma revoluția în realitate, solidaritatea din partea clasei muncitoare ar fi fost suficientă.

Allende s-a opus ca Fidel Castro să-şi întrerupă turneul de o lună în Chile şi a apărut alături de el până la final, iar când Castro s-a întors în Cuba, Allende a denunțat din nou forțele reacțiunii și subminării și a explicat din nou calea aleasă de Chile către socialism.

La sfârșitul anului 1971, ”o invizibilă” blocadă economică impusă de SUA, o campanie finanțată de CIA de sabotaj împotriva fabricilor din industrie, și sprijinul financiar acordat de CIA pentru oponenții lui Allende, în special pentru fasciștii din partidul Patria y Libertad (Patria și Libertatea) au reușit să blocheze avansul revoluției din Chile. O ”echipă pentru lovitura de stat” deja era operațională și era coordonată de ambasada SUA din Santiago.

În martie 1972, jurnalistul Jack Anderson a dezvăluit în presa din SUA că documente secrete ale ITT (care curând au fost făcute publice) au dovedit că ITT lucra în mod obișnuit cu CIA în eforturile de a-l răsturna de la putere pe Allende. Prin urmare, puțini din Chile au zis ceva când Allende a naționalizat ITT. Averea care s-a întors la Chile din profiturile subvenționate de Chile ale ITT în comunicații, electricitate, și hoteluri a dat o gură de aer pentru o perioadă economiei Chile care era sugrumată de SUA. Dar forțele de dreapta, susținute de CIA, nu au încetat ofensiva nici o clipă.

În timpul lunii octombrie 1972, CIA a finanțat o grevă a proprietarilor de camioane din transporturi, iar Allende a suferit un atac de inimă – ținut secret ca forțele de dreapta să nu dea lovitura finală și să declanșeze lovitura de stat. Chiar țintuit la pat, Allende a condus negocierile cu ”greviștii”. Și-a revenit repede și s-a întors la birou în mai puțin de 6 săptămâni pentru a munci din nou 16 ore pe zi.

Pe 4 decembrie, Allende s-a dus la New York pentru a vorbi în fața Adunării generale a ONU. Delegații din toată lumea au ascultat atent cum cel pe care presa din SUA îl numea ”singurul lider marxist ales liber” îi informa cu calm despre modul în care corporațiile transnaționale operau împotriva unui guvern democratic care a fost ales cu mandatul de a produce transformări sociale radicale:

”Ne-am trezit atacaţi de forțe care operează în umbră, fără să poarte vreun steag, care au arme extrem de puternice, care dețin poziții de mare influență. În fiecare zi de la triumful nostru electoral, pe 4 septembrie 1970, am simțit direct efectele unei presiuni gigantice venită din afara țării împotriva noastră pentru a opri inaugurarea guvernului ales liber de popor și care a încercat să ne dărâme de la putere în fiecare zi, care a făcut tot ce a putut pentru a ne rupe și izola de restul lumii, care a încercat să ne sugrume economia și să paralizeze comerțul, în special exporturile, producția de cupru, și să ne lipsească de accesul la surse de finanțare internaționale.”

La finalul discursului, delegații ONU l-au aplaudat minute în șir.

Masele din Chile au răspuns cu o speranță imensă măsurilor progresive luate de guvernul Unității Populare al lui Allende. Cetățenii, inclusiv sute de mii de creștin-democrați și de independeți, au ieșit pe străzi pentru a susține ”guvernul poporului”.

În plus, în 1972 și 1973, muncitorii au început să răspundă într-un mod militant la ofensiva celor de dreapta, preluând ei controlul direct asupra sute de fabrici, uneori folosindu-se de arme, și conducându-le ei singuri prin consilii ale muncitorilor. Țăranii au făcut la fel, au preluat controlul asupra fermelor, în special asupra moșiilor imense.

Alegerile pentru congres din martie 1973 au avut loc pe acest fond al creșterii tensiunilor conflictului între stânga și dreapta. Electoratul a votat masiv Unitatea Populară a lui Allende, ceea ce a fost un vot de încredere foarte clar exprimat. Numărul de mandate obținute de UP a crescut cu 7 procente ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată cu o forță aflată la guvernare în alegerile parlamentare. Partidele de opoziție tot au reușit să-și mențină majoritatea, dar era clar că guvernarea nu eroda UP ci îi aducea susţinere şi mai mare, semn că populaţia din Chile avea nevoie de politicile sale.

Prin urmare, conspiratorii din armată și forțele de dreapta au accelerat pregătirea loviturii de stat și au devansat data planificată. Pe 29 iunie 1973, un regiment de tancuri al armatei a preluat controlul pieței din fața palatului prezidențial La Moneda. Tancurile s-au pus în mişcare şi se îndreptau către intrarea în Palat. Trupele loiale şefului statului major Carlos Prats, un constituţionalist, au învins atacul, şi puţini ofiţeri activi s-au alăturat puciştilor.

Alţii, cum ar fi Pinochet, au susţinut că nu au fost implicaţi în tentativa de lovitură de stat, dar şi-au notat atent care au fost ofiţerii şi soldaţii care au refuzat să participe la tentativa de lovitură de stat.

MIR şi alţi stângişti din nou l-au implorat pe Allende să formeze grupuri de alianţă soldaţi-muncitori sau cel puţin să-i îndepărteze din armată pe generalii de dreapta. Allende a refuzat pentru că a crezut că dacă ar fi antagonizat corpul de ofiţeri, inclusiv prin crearea de alianţe muncitori-soldaţi, şansele ca toată armata să se unească şi să susţină o lovitură de stat ar fi fost mai mari. Oricum nu avea voie să se atingă de ofiţeri pentru că această putere i-a fost luată de forţele de dreapta în urma reformei constituţionale din 1970.

Ştiind că mulţi soldaţi de rând din armată aveau carnete de membru în partidul comunist şi în cel socialist, Allende se pare că s-a temut că dacă ar fi încurajat alianţele între soldaţi şi muncitori ar fi izbucnit un sângeros război civil, dacă ar fi atacat corpul de ofiţeri.

Epurări în armată au avut loc însă, dar ele au fost executate de corpul ofiţerilor de dreapta împotriva constituţionaliştilor. Câteva unităţi din marină au fost „curăţate” de stângişti. Unii recruţi din marină au declarat că au fost torturaţi până când au spus care ofiţeri erau pro-Allende. Pe 27 iulie, un consilier al lui Allende din partea marinei, căpitanul Arturo Araya, a fost găsit asasinat.

Atunci a avut loc un eveniment care pentru oamenii din Chile prevestea ceva sinistru. Pe 23 august, generalul Prats a demisionat, declarând că a fost obligat să demisioneze „de un grup de ofiţeri din armată”. Generalul Pinochet a devenit noul şef al statului major al armatei. A urmat un val de alte demisii din armată.

Tot în august, eforturile de a menţine un dialog cu partidul creştin-democraţilor au eşuat.  Ziarul partidului creştin-democrat a publicat un articol care pretindea că guvernul lui Allende a fost confiscat de „o celulă de comunişti evrei”.

În al treilea discurs anual către Congres, ţinut cu trei luni înainte, Allende insistase asupra unui dialog real „pentru că alternativa la dialog este violenţa care cu excepţia celor care sunt încăpăţânaţi, nimeni din Chile nu o doreşte. Vasta majoritate a populaţiei din Chile e împotriva haosului economic şi politic.”

În urma tentativei de lovitură de stat din 29 iunie 1973, MIR şi elemente de stânga din partidul socialist al lui Allende au obţinut sprijin proaspăt din partea muncitorilor şi ţăranilor loiali UP care au preluat controlul asupra şi mai multor fabrici şi moşii. Între timp, sperând să evite un haos şi violenţă şi mai mari, Allende a început să facă concesii majore dreptei. I-a numit în guvernul său pe trei comandanţi din forţele armate şi pe comandantul carabinierilor (poliţia naţională) şi a aprobat evacuarea muncitorilor din fabricile asupra cărora ei obţinuseră controlul.

Pe 4 septembrie 1973, peste 750.000 de oameni au mărşăluit pe străzile din Santiago, strigând „Allende, Allende, poporul te va apăra!”. Trei zile mai târziu, Allende s-a întâlnit cu ofiţerii despre care credea că sunt constituţionalişti şi i-a informat că pe 11 septembrie, în conformitate cu prevederile constituţiei din Chile, avea să convoace un referendum pentru ca votanţii din Chile să spună dacă sau nu îi susţin mandatul. Generalul Pinochet a participat la acea întâlnire. Şi-a dat seama că Allende va câştiga acel referendum.

În timpul lunilor dinaintea loviturii de stat, aproximativ 100 de ofiţeri americani lucrau cu corpul de ofiţeri ai armatei din Chile. Pe 10 septembrie, navele marinei din Chile au efectuat manevre de război împreună cu navele de război americane. În acea noapte, aceleaşi nave chileene s-au întors în portul Valparaiso. În dimineaţa de 11 septembrie, ofiţerii din marină au preluat controlul asupra portului Valparaiso. Aflând vestea, Allende i-a sunat pe Pinochet şi pe alţi ofiţeri din armată, dar nu a dat de ei.

Era deja prea târziu. În zilele şi orele dinaintea loviturii de stat, ofiţerii şi soldaţii constituţionalişti au fost închişi în unităţile militare. Apoi în noaptea dinaintea loviturii de stat, amiralii şi generalii care au participat la lovitură au ordonat ca sute dintre ei să fie împuşcaţi. Pinochet declarase în 1971: „Sper că armata nu va trebui să iasă la vedere, pentru că dacă iese pe străzi, va ieşi să omoare.” Masacrele începuseră deja.

În zorii zilei, lovitura de stat bine coordonată era în plină desfăşurare. Allende s-a grăbit să ajungă la La Moneda ca să preia comanda a ceea ce şi-a dat seama că va fi o rezistenţă care n-are nici o şansă de izbândă. Totuşi,  a rămas loial Chile. Ultimele ore din viaţa sa, precum şi ultimul discurs ţinut printr-o intervenţie telefonică la unul dintre radiourile care nu fuseseră încă ocupate de armată, au arătat cât de loial şi demn a rămas Allende până la sfârşit.

Instant, soldaţii, cei din marină, şi carabinierii au început să-i aresteze pe loc pe oficialii UP şi pe comuniştii „suspecţi”. Câţiva oficiali ai diferitelor partide ale coaliţiei UP au fost împuşcaţi pe loc. „Suspecţii” ucişi sau arestaţi includeau femei care purtau salopete şi bărbaţi cu părul lung, precum şi suporteri ai Unităţii Populare.

Trupuri, braţe, picioare pluteau pe râul din capitală, Mapocho Pdver, ale cărui ape s-au înroşit imediat. Cadavrele erau aruncate din ce în ce mai multe, unele peste altele, în morgă. Soţia lui Allende, Hortensia Allende Bussi, a reuşit să fugă din casa de pe strata Tomas Moro, cu doar câteva minute înainte ca un avion militar să o bombardeze.

Militanţii grupării fasciste care era susţinută direct de CIA, Patria şi Libertatea, au început să incendieze cărţi „subversive” în intersecţiile din oraş. Când închisorile din Santiago au devenit arhipline, deţinuţii au fost mânaţi ca vitele pe stadioane, şi în tabere militare. Mai bine de 200.000 de oameni din Chile au fugit în exil – 1 din 55 din toată populaţia.

Coloane de fum se ridicau în aer deasupra fabricilor controlate de muncitori şi cartierelor de muncitori din Santiago, care aveau propriile lor consilii alese.

Au fost devastate şi nenumărate locuinţe sociale, din cartierele care susţineau partidul lui Allende.

Chiar şi sediile partidului creştin-democrat au fost atacate.

Colectivele ţăranilor şi consiliile pe care ei le stabiliseră pentru controlul producţiei agricole au fost bombardate, incendiate,  percheziţionate şi distruse. Toate aceste forme de organizare de jos în sus erau văzute de elitele bogate din Chile ca fiind mult mai periculoase şi ameninţătoare pentru interesele lor decât „socialismul parlamentar” constituţional al lui Allende.

În timpul lunii următoare, trupurile masacrate ale muncitorilor, ţăranilor, profesorilor, preoţilor, studenţilor şi altora consideraţi subversivi de către dictatura militară au apărut peste tot pe marginea drumurilor, în campusurile studenţeşti, sau în şcoli. Un număr necunoscut de oameni „au dispărut”. În cele mai multe cazuri, cei care dispăruseră fuseseră torturaţi şi asasinaţi, adesea fiind aruncaţi din elicoptere în ocean, după ce soldaţii le tăiau abdomenele în timp ce erau încă în viaţă pentru a nu pluti la suprafaţă. Unii au fost îngropaţi în gropi comune; doar o parte au fost găsite ca dovezi ale „execuţiilor în masă”.

Fostul preşedinte Frei i-a felicitat pe liderii loviturii de stat că „au salvat Chile de la o dictatură marxistă”. Ulterior s-a aflat că Frei primise bani de la CIA pentru a susţine lovitura de stat. Mai târziu, Frei şi creştin-democraţii s-au întors împotriva dictaturii lui Pinochet, dar numai după ce în afara Chile a început să se afle de înfiorătoarele abuzuri, atrocităţi, torturi şi masacre în masă comise de junta lui Pinochet.

Chile a căzut sub lege marţială. Congresul a fost suspendat, pe termen indefinit, la fel s-a întâmplat şi cu consiliile aleşilor locali. Alegerile, grevele organizate de sindicatul CUT (Centrala Unitară a Muncitorilor), partidele politice, justiţia, şi presa liberă – toate au fost scoase în afara legii. Tradiţia solidă democratică a Chile a fost pentru moment „salvată de la marxism” şi sugrumată într-un moment în care democraţia îşi găsise cea mai largă expresie din istoria Chile. Elitele din Chile, confruntate cu eşecul propriilor lor instituţii democratice de a le garanta poziţiile de putere privilegiate, au optat pentru distrugere totală. A fost cazul a ceea ce un general american din Vietnam a numit „trebuie să distrugem tot satul pentru a-l salva”.

Liderii loviturii de stat au declarat că scopul lor fundamental era nici mai mult nici mai puţin decât „de a schimba mentalitatea oamenilor”. Generalul Pinochet a declarat în 1974 că „Democraţia este cel mai bun sol pentru apariţia marxismului… Toţi oponenţii guvernului (juntei) vor fi zdrobiţi şi făcuţi să dispară”.

Deşi cele mai multe guverne din lume au refuzat să recunoască dictatura militară sau au rupt orice relaţii diplomatice cu Chile în semn de protest, guvernul SUA imediat l-a recunoscut pe generalul Pinochet ca fiind preşedintele “legitim” al Chile şi s-a grăbit să-i trimită ajutoare economice.

La fel ca SUA, dictaturile din America Latină (impuse de SUA) au susţinut viguros dictatura din Chile. La Santa Cruz, Bolivia, cu o jumătate de an înainte de lovitura de stat din Chile, soldaţi din Brazilia şi din Bolivia care fuseseră antrenaţi în şcolile armatei SUA din Panama au instruit 250 de soldaţi şi ofiţeri din Chile în privinţa tehnicilor de terorism. Documente recent făcute publice ale CIA şi documente ale guvernului SUA confirmă informaţiile detaliate şi exhaustive pe care SUA le deţineau despre lovitura de stat şi despre consecinţele ei extrem de sângeroase.

Lumea lui Allende azi: din nou democraţie versus imperialism

Începând din 1991, cuvântul „democraţie” a fost fluturat masiv în mod propagandistic ca un slogan atotcuprinzător pentru a sărbători triumful capitalismului asupra Uniunii Sovietice în urma războiului rece şi pentru a sugruma orice ţări care au mai rămas comuniste şi care încercau să înoate împotriva curentului dus de viitura capitalistă a „liberului comerţ” global.

La fel, orice seamănă a socialism a fost în mod propagandistic denigrat ca fiind „nedemocratic” şi contrar dereglementării “pieţei” şi privatizărilor întreprinderilor de stat, „pieţei libere” şi „comerţului liber”.

Conceptul de democraţie continuă să îmbrăţişeze idei care au un impact profund şi emoţional zi de zi printre oamenii din clasa muncitoare din toată lumea. De exemplu, creşterea democraţiei economice, introdusă de fostele guverne comuniste cum ar fi cel al Uniunii Sovietice sau de ţări socialiste cum ar fi Chile a lui Allende, pare atractivă când e comparată cu sărăcia masivă care caracterizează atât de multe „democraţii” capitaliste de azi. În toată lumea, are loc o discuţie din ce în ce mai largă în privinţa mijloacelor, practicalităţii, şi necesităţii introducerii unei adevărate democraţii pentru oameni atât economic, cât şi politic.

Oamenii se tem din ce în ce mai mult de puterea scăpată de sub orice control a corporaţiilor gigantice şi a statelor capitaliste puternice de a-şi impune voinţa în afara consultărilor democratice şi în afara legii interne şi internaţionale, precum şi de valul de tratate privind comerţul liber şi de campaniile criminale de folosire a bombelor de înaltă tehnologie (drone, de exemplu) împotriva a numeroase ţinte civile.

Viziunea lui Allende era a unei democraţii reale şi substanţiale pentru toţi oamenii, nu a unei democraţii restrânse care să funcţioneze doar în interesele minorităţii bogate. Democraţia pentru Allende trebuia să fie economică, socială şi politică –  oamenii din clasa muncitoare, şi nu o mână de căpitani afacerişti sau de tehnocraţi din guvern, ar fi avut principalul cuvânt de spus. Democraţia economică includea prevederile din programul Unităţii Populare al căror scop era de a pune capăt „discriminării între venituri şi salarii între femei şi bărbaţi sau pe motive legate de vârstă”, precum şi centre de îngrijire zilnică pentru cei mai săraci din comunităţile de muncitori săraci şi alte reforme în beneficiul femeilor, copiilor şi altor grupuri neglijate. Politicile lui Allende erau în beneficiul femeilor, în special al femeilor sărace şi din clasa muncitoare, şi includeau concedii de maternitate, asistenţă pentru creşterea copilului (alocaţii, grădiniţe), programe de hrănire şi nutriţionale pentru copiii lor, medicamente şi tratamente publice (adică gratuite) pentru oamenii cu venituri mici cu scopul de a le îmbunătăţi şansa la viaţă.

Şi artele au fost favorizate de politicile lui Allende dar pe o bază care din nou încuraja extinderea culturii clasei muncitoare, şi au avut un asemenea succes că unele forme de artă şi de stiluri reproduse şi popularizate de oamenii din Chile în picturi de stradă şi picturi murale chiar de la începutul anilor 1970 s-au răspândit în toată lumea, inclusiv în Statele Unite.

În toate discursurile sale, în interviuri, în ce a scris, Allende a explicat viziunea sa privind democraţia, având grijă să sublinieze mereu pericolele de a masca comportamente nedemocratice sub sloganul „democraţiei”. Cuvintele sale au avut un ecou uriaş. Allende a explicat pe îndelete care sunt pașii detaliați din programul Unității Populare pentru extinderea democrației prin ”acordarea organizațiilor sociale mijloacele reale de a-și exercita drepturile și prin crearea de mecanisme care să le permită să participe la diferite niveluri în luarea deciziei de către aparatul administrativ de stat… chiar opusul acelei noțiuni de guvern condus ”cu mână de fier” la care țin atât de mult oligarhia și imperialiștii care identifică autoritatea cu folosirea coerciției împotriva poporului”. În cele din urmă, potrivit viziunii sale democratice, o nouă constituție politică ar fi validat „masiva includere a poporului în puterea guvernamentală” prin crearea unui parlament democratic, care să fi fost numit ”Adunarea Poporului” în care cei aleși de oameni ar fi avut un mandat care putea fi revocat imediat dacă era folosit împotriva intereselor celor care i-au votat. Un nou concept al procesului judiciar ar fi ”înlocuit justiția burgheză și individualistă”.

Într-un scurt eseu, scris la cererea ”editorilor din America de nord” ca postfață la o carte care conținea traducerea în engleză a conversațiilor lui Allende cu jurnalistul francez Regis Debray din 1971, Allende a informat astfel publicul din America de nord:

”Încă din tinerețea mea, m-am luptat să îngrop prejudiciul și cadrul politic depășit pentru totdeauna. Destinul a dorit să conduc revoluția democratică din Chile, această luptă în care cuvântul democrație are o semnificație mult mai largă decât atunci când e folosit pentru a ascunde atitudini politice esențialmente anti-democratice și reacționare… Acțiunea guvernului nostru împotriva monopolurilor care au jefuit și au prădat economia din Chile și încercările noastre de a ne recupera resursele naturale de bază ale țării pentru ca de ele să beneficieze poporul din Chile vor afecta cu siguranță anumite interese private din America de nord. Însă, suntem siguri că aceste interese nu pot fi identificate cu scopul grandios istoric al poporului din America de nord, a cărui tradiție progresistă o respect.” (nt: s-a înşelat amarnic)

Într-adevăr, Allende era atât de preocupat de adevăratul înțeles al cuvântului democrație că a inclus în aceeași postfață primul său mesaj anual către Congresul din Chile, din 21 mai 1971, care expunea cele mai importante 5 principii după care se ghida revoluția democratică din Chile: legalitatea, dezvoltarea instituțiilor, libertatea politică, nonviolența și crearea unei ”arii de proprietate în comun, socială”.

Allende era în mod particular sensibil la abuzurile împotriva drepturilor muncitorilor care au loc zilnic în așa-zisele ”democrații” din Occident. Cum le-a declarat oamenilor din Chile care au ieșit pe străzile din Santiago pe 18 martie 1972: ”Cu acest guvern al muncitorilor, libertatea de a te îmbogăți prin exploatarea altui om se va termina, libertatea de a te îmbogăți cu prețul muncii alienate se va termina.”

În fine, Allende a înțeles importanța de a opune rezistență imperialismului – expansiunea unei puteri străine pe teritoriul altor țări în numele corporațiilor puternice și al băncilor. Așa cum le-a declarat oamenilor din Chile la mijlocul anului 1972:

”Am promis că voi face schimbări structurale de care Chile are nevoie; pentru a deschide calea către socialism prin pluralism, democrație și libertate… Dilema cu care se confruntă Chile acum  în mod clar nu este între democrație și totalitarism. Dilema cu care se confruntă Chile este între interesele poporului din Chile și cele ale capitalului străin, între patrioți și anti-patrioți, între hegemonia șefilor sau controlul din partea muncitorilor.”

Mai mult, Allende l-a avertizat pe președintele chinez Mao Zedong că se înșeală când spune că ”imperialismul era un tigru de carton”. Într-un discurs important ținut în fața birocraților din Chile pe 30 septembrie 1971, el a spus profetic:

”Imperialismul nu e un tigru de carton, tovarăși. Este un tigru foarte real, foarte viguros și agresiv, care e ajutat de pume care îi acordă o susținere perfectă. Așa că, nu vă faceți iluzii. Lupta va fi foarte grea.”

Pe de altă parte, Allende avea ceva motive de speranță că în cele din urmă ar fi reușit să încercuiască tigrul american și pumele sale din Chile. Pe lângă mobilizarea de masă care avea loc în susținerea guvernului său, putea să se simtă încurajat de ce a declarat în fața stadionului național, arhiplin, pe 4 noiembrie 1971:

”Astăzi, lumea se schimbă. China s-a alăturat Națiunilor Unite. Imperiul american arată semne de criză, impune o taxă de 10% asupra importurilor și blochează ajutoarele către alte țări. Dolarul a devenit neconvertibil. Se pare că victoria categorică a poporului din Vietnam e o chestiune de zile. Țările din America Latină vorbesc aceeași limbă și folosesc aceleași cuvinte pentru a-și apăra drepturile. Nixon merge în vizită la Peking. Fidel Castro vine în Chile.” (Aplauze).

Într-adevăr, poporul din Vietnam a obținut victoria împotriva imperiului american câțiva ani mai târziu. Însă, același lucru nu poate fi spus și despre poporul din Chile, care s-a văzut lipsit de apărare în fața forțelor înarmate de SUA și poliţiştilor militari, convocați la luptă împotriva sa de pumele din Chile.

Allende și contestarea socialistă a neoliberalismul de astăzi

Din 1991 (nt: după prăbuşirea URSS, dar liberalul american evită orice referire la socialismul din Estul Europei), socialismul a intrat în defensivă. În unele locuri din lume, socialismul a fost aruncat la coșul de gunoi al istoriei, pentru că se presupunea că nu mai este relevant. În realitate, socialismul e mai relevant azi decât oricând.

Într-adevăr, la sfârșitul deceniului 1990, cele mai multe guverne democratic alese din Europa erau conduse de ”socialiști” (mai degrabă social-democrați, așa cum sunt cunoscuți) și de aliații lor. Unii dintre acești lideri aparțineau aceleiași Internaționale Socialiste din care făcea parte și Allende – cea fondată la sfârșitul secolului 19 care, însă, în timpul războiului rece a fost mult mai concentrată cu combaterea comunismului decât cu introducerea unei democrații economice adevărate în modul în care a încercat Allende. Social-democrații europeni susțineau campanii pe platforme similare cu ale omologilor lor din America Latină și din alte părți, la sfârșitul anilor 1990 și promiteau să dea o ”față umană” ”neoliberalismului” și măsurilor sale malefice introduse ca parte a ”noii ordini economice mondiale” pe care puterea capitalistă dominantă, Statele Unite, încerca să o impună cu forța pe tot globul.

”Neoliberalismul” este cuvântul folosit în mod obișnuit pentru a descrie ideologia economică dominantă din lume și practicile sale carem încă de la Reagan și Thatcher din anii 1980 (nt: testate prima dată în Chile sub Pinochet), s-a menținut ca “singurul drum viabil” prin privatizarea întreprinderilor de stat, privatizarea sistemului de pensii și drepturi sociale (asistență socială), așa cum s-a întâmplat în Chile după asasinarea lui Allende, reducerea cheltuielilor sociale, și soluțiile oferite de ”piața liberă” la problemele sociale. Era neoliberalismului din deceniul 1980 în America Latină și-a obținut descrierea de ”deceniul ratat pentru dezvoltare” (prăbușire economică răspândită peste tot), deși în Chile în timpul regimului Pinochet a avut loc o mini-creștere, bazată mai ales pe faptul că salariile muncitorilor au fost reduse la maximum, grevele au fost interzise, și activitățile sindicatelor au fost restricționate. Într-adevăr, Chile sub Pinochet a devenit ”un model economic” popularizat în toată lumea de avocații neoliberalismului, care l-au descris ca pe ”un miracol economic”. Guru neoliberal al universității de la Chicago, economistul Milton Friedman, a aplaudat sângeroasa lovitură de stat împotriva lui Allende pentru că a îndepărtat orice amenințare la dominarea asupra societății exercitată de către marile afaceri. Discipolii lui Friedman, cunoscuți ca ”băieții de la Chicago”, au fost cei care au participat la transferul banilor către forțele anti-Allende care au executat lovitura de stat şi apoi au elaborat programele economice ale dictaturii lui Pinochet care a deindustrializat semnificativ Chile, și a lăsat economia la mila bancherilor străini și a 12 ”grupuri financiare” interne. Un raport din 1994 al Băncii Mondiale a caracterizat ”miracolul” din Chile ca fiind unul care a redistribuit veniturile spre clasa din vârful societății, cei mai bogați, care a dus la deteriorarea infrastructurii sociale și a lăsat 40 la sută din populația de 15 milioane de oameni din Chile să fie capabilă să consume doar 3 pătrimi din caloriile de care aveau nevoie zilnic. Rata șomajului din Chile aproape s-a dublat între 1998-1999.

În anii 1990 în urma politicilor neoliberale impuse în Europa de Est prin intermediul guvernelor post-socialiste, nivelul de trai din țările est-europene s-a prăbușit în mod catastrofal. În culmea neoliberalismului, șomajul a făcut ravagii în Europa de vest, iar azi rămâne o problemă majoră în aproape toată Europa. În America Latină și în țările mai puțin industrializate în general, numărul şomerilor şi al celor care muncesc dar sunt plătiți sub limita de supraviețuire a crescut în timpul erei neoliberalismului și a ajuns să afecteze două treimi din clasa muncitoare (nt: în 2000).

Prin urmare, ca socialismul, neoliberalismul se găsește azi în defensivă. Însă, spre deosebire de socialism, care a fost discreditat odată cu prăbușirea regimurilor socialiste din Europa de Est (nt: prăbuşire care s-a datorat în mare măsură ingineriilor sociale impuse de SUA şi coruperii de către SUA a elitelor “comuniste” din aceste ţări) , în unele țări neoliberalismul este încă văzut ca ”singura alternativă”. În ciuda acestui fapt, numărul în creștere de eșecuri ale neoliberalismului, inclusiv prăbușirile economice din Mexic (1982, 1994-1995), din Asia de est (1997-1998), din Rusia și Brazilia (1998-1999) și recesiunile din ce în ce mai profunde în care au fost aruncate țările din America Latină, inclusiv Chile, au scos la iveală inconsecvențele grosolane și odioase ale neoliberalismului, și numai cine nu vrea nu vede că ”împăratul umblă în pielea goală”. Din ce în ce mai mulți oameni își dau seama că trebuie să existe o alternativă la ”singura alternativă” a neoliberalismului.

Asta ne aduce înapoi la problemele cu care s-a confruntat Allende. Dezvoltarea socialistă a lui Allende e mult mai în ton cu nevoile oamenilor muncitori de azi mai mult decât oricând. Dacă, în vremea lui Allende, societățile care încercau să iasă din sărăcie erau constrânse de ”forțele internaționale” să apere ”sistemul democratic” împotriva ”comunismului”, acum sunt obligate să se supună ”forțelor pieței” şi ”globalizării”. Așa cum cu perspicacitate a observat economistul Robinson Rojas în discursurile lui Allende ”nu e nici o diferență între forțele internaționale din 1972 și acum, în anii 1990.”

Şi aici intră pe scenă acordurile de ”comerț liber”(globalizat) și organizațiile adiacente, cum ar fi NAFTA (Acordul de Comerț Liber Nord-American), APEC (forumul de cooperare Asia-Pacific), GATT (Acordul general asupra comerțului și tarifelor) și WTO (Organizația Mondială a Comerțului). Toate aceste acorduri privind comerțul liber și aceste organizații fac parte și sunt o parcelă a neoliberalismului și a eforturilor capitalului corporatist-financiar de a restructura economiile din lume ca să se potrivească nevoilor de profit ale celor mai mari TNC (corporații trans-naționale, inclusiv bănci, companii de asigurări și alte instituții financiare).

În mod ironic, programului Unității Populare a lui Allende cerea îndepărtarea ”obstacolelor din calea comerțului liber, care, în timp, au făcut imposibilă stabilirea de relații comerciale colective între toate țările din lume.” Programul Unității  Populare considera că FMI era o componentă principală a acestei probleme. Așa cum bine știm azi, FMI în mod tradițional susține monedele naționale în cădere prin împrumuturi și fonduri de salvare economice cu condiția implementării politicilor neoliberale draconice. Punctul 31 din programul Unității Populare prevedea o rupere a ”legăturilor cu Fondul Monetar Internațional”, o politică care acum e în mod serios luată în considerare de unele dintre țările asupra cărora FMI face presiuni imense. Deloc surprinzător, FMI a găsit necesar să-și caute o nouă firmă de relații publice.

Din nou, cuvintele lui Allende devin importante în zilele noastre. În discursul său la a treia conferință a Națiunilor Unite asupra Comerțului și Dezvoltării (UNCTAD) din 13 aprilie 1972, precum și în celebrul său discurs din fața Națiunilor Unite, din același an, Allende a vorbit despre chestiuni legate de comerț, monedă, datorie și dezvoltarea economică. A singularizat corporațiile trans-naționale cu sediile în Statele Unite și GATT (WTO nu exista pe atunci) ca agresori care impun ”o diviziune internațională a muncii nedreaptă, bazată pe dezumanizarea conceptului de omenire”. Profetic, s-ar putea spune, Allende a avertizat asupra intențiilor Japoniei, Statelor Unite, și Comunității Economice Europene (viitorea UE) de a folosi GATT ca instrument pentru expansiunea dominației lor și a intereselor economice ale propriilor lor corporații, prin intermediul ”comerțului liber”, ștergând ”dintr-o singură mișcare cu pixul avantajele sistemului general de tarife și acordurile preferențiale pentru țările aflate în dezvoltare” – pași pe care acum marile puteri încearcă să-i impună prin intermediul WTO. Allende a criticat GATT pentru că ”întotdeauna a fost esențialmente interesat de promovarea intereselor țărilor puternice.” GATT, a spus Allende, ”nu are nici o legătură credibilă cu Națiunile Unite și nu este obligat să adere la principiile sale” și ”intră în conflict cu conceptul de participare universală” (același rol îl are azi WTO).

Datoriile externe, a spus Allende, ”constituie unul dintre principalele obstacole în calea progresului lumii a treia și sunt în general contractate  cu scopul de a masca pagubele produse de sistemul de comerț nedrept, pentru a amortiza costurile stabilirii de companii străine pe teritoriul nostru, și de a masca exploatarea speculativă a rezervelor noastre.”

Aceste datorii sunt acum atât de mari că chiar și creditorii, știind foarte bine că nu vor putea fi niciodată plătite și că sunt un obstacol pentru dezvoltarea economică, au acceptat nevoia de a le ”ierta” într-o anumită măsură.

În discursul său în fața Adunării Națiunilor Unite, Allende a pledat pentru o nouă politică de tehnologie a dezvoltării care să nu fie destinată profitului străinilor ci dimpotrivă să ”răspundă propriilor noastre nevoi” și care să fie ghidată de ”filosofia umanistă care își propune ca obiectiv major ființa umană.” Observând că banii obținuți din dezarmare ”ar fi mai mult decât suficienți pentru a începe crearea unei economii mondiale bazată pe solidaritate”, Allende a concluzionat: ”Progresul și eliberarea vastei lumi sub-dezvoltate va depinde de nevoia urgentă de a transforma structura economiei mondiale, pe baza conștiinței, alegând calea cooperării bazată pe solidaritate, dreptate și respect pentru drepturile omului. Altfel, dimpotrivă, oamenii vor fi forțați să aleagă calea conflictului, violenței și suferinței – exact pentru a impune principiile cartei Națiunilor Unite (privind drepturile omului).”

În Chile, în urma compromisului între oponenții socialiști și creștin-democrații cu Pinochet de a introduce democrație parțială, a fost impusă intenționat decizia politică de a uita trecutul, de a-l șterge, și de a nu reveni niciodată la el. Ministrul de exerne din Chile, Juan Gabriel Valdes, un socialist, de alătură președintelui care își termină mandatul, creștin-democratul Eduardo Frei Ruiz-Tagle, fiul președintelui din anii 1960, și cere întoarcerea lui Pinochet în Chile unde e puțin probabil că va fi acuzat de vreo crimă. Iar Ricardo Lagos, candidatul socialist al alianței dintre socialiști și creștin-democrați care a candidat la președinție în 1999, a susținut această poziție în timp ce a promis să nu revină la politicile lui Allende ci să continue cu regimul economic moștenit de la Pinochet. În fața unui sistem electoral care favorizează dreapta, votanții din Chile abstentează în masă –40 la sută nu au votat în alegerile parlamentare din decembrie 1997, s-au abținut sau și-au anulat votul. În decembrie 1999, la alegerile prezidențiale aproape 1 milion de oameni au refuzat să voteze.

Dar memoria națională nu poate fi ștearsă pentru totdeauna. Trecutul e istorie, da, dar istoria modelează prezentul… iar prezentul modelează viitorul. Trecutul, la fel ca memoria, nu poate fi șters, și asta explică încercările de a-l aduce pe Pinochet în fața justiției.

Marea Britanie a refuzat să-l extrădeze pe Pinochet în Spania, invocând motive medicale nespecificate, ceea ce  a stârnit oroare internațională, cu excepția SUA care au păstrat tăcerea.

Salvador Allende a fost scos din manualele din Chile în ultimii 27 de ani. Totuși restul lumii își amintește viziunea sa, exemplul său și martiriul său. Cuvintele sale au un ecou chiar și la atâtea decenii pentru că au dat viață nevoii de dreptate socială care e distrusă de sistemul capitalist cu o virulență din ce în ce mai mare.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s