Crimele Marii Britanii: Invazie şi terorism împotriva comuniştilor din Malaezia

malay-heads
Ofiţer SAS (echivalentul trupelor SS ale naziştilor) zâmbind la cameră, ţinând în mâini capetele tăiate ale doi insurgenţi comunişti, în 1952, timpul războiului colonial împotriva Malaeziei. Decapitarea, ca metodă de terorizare a populaţiei care trebuie subjugată, este folosită în prezent în Orientul Mijlociu de ISIS, care şi ei au fost creaţi de Occident.

titlul în original, Războiul din Malaezia, 1948 – 1960

De Mark Curtis

O versiune editată după cartea „Reţeaua Amăgirii: Adevăratul rol al Marii Britanii în lume”

„Nucleul dur al comuniştilor înarmaţi din această ţară sunt fanatici care trebuie să fie şi vor fi exterminaţi,” Sir Gerald Templer, Înalt Comisar pentru Malaezia colonială

Între 1948 şi 1960, armata britanică a dus un război colonial împotriva populaţiei civile din Malaezia, care, convenţional, e numit „starea de urgenţă” sau campania de „contra-insurgenţă” din Malaezia, o colonie britanică până când şi-a câştigat independenţa în 1957.

Documente declasificate scot la iveală faptul că Marea Britanie a recurs la măsuri extrem de brutale în timpul acestui război, inclusiv la masive bombardamente asupra zonelor populate şi la folosirea precursorului bombelor cu fragmentare moderne (nt: aceste bombe sunt interzise de legile internaţionale, dar ele sunt folosite în mod regulat de Ucraina împotriva Donbass, de Arabia Saudită împotriva Yemen şi de Israel împotriva palestinienilor). Marea Britanie a impus şi un program de „relocare” grotesc (n.t: oficial e numit relocare, de fapt a fost deportarea masivă a populaţiei civile) care a oferit modelul pentru programele înfiorătoare ale Statelor Unite, numite „sate strategice”, pe care SUA le-au folosit împotriva populației din Vietnam în timpul războiului colonial. Armata britanică a folosit și agenți chimici împotriva populației, iar de aici SUA ar fi putut învăța cum să atace populații locale cu agentul portocaliu (folosit în Vietnam și Irak).

malaya communists
Aceste femei au fost masacrate de trupele britanice pentru că erau comuniste sau îi ajutau pe insurgenţii comunişti.

Apărarea dreptului de a exploata

Planificatorii britanici erau preocupați în primul rând să permită capitaliștilor britanici să exploateze resursele economice ale Malaeziei. Malaezia era bogată în resurse minerale, cum ar fi cărbune, bauxită, wolfram, aur, minereu de fier, mangan, și mai ales cauciuc și cositor. Un raport al Biroului Colonial din 1950 spunea că exploatarea resurselor de cauciuc și cositor din Malaezia aducea cele mai mari profituri în dolari pentru British Comonwealth (imperiul britanic). Cauciucul însemna 75 la sută din veniturile Malaeziei, iar cositorul 12,5%.

În urma colonialismului, Malaezia a fost efectiv deținută de europeni, în primul rând de capitaliștii britanici, capitalul britanic controlând cele mai multe întreprinderi din Malaezia. Cel mai important, 70 la sută din suprafaţa de exploatare a cauciucului era deținută de companii europene (mai ales de britanice), comparativ cu 29% cât erau deținute de asiatici.

Malaezia a fost descrisă de un lord (parlamentar britanic) în 1952 ca ”cel mai mare premiu material din toată Asia de sud-est”, mai ales din cauza resurselor sale de cauciuc și cositor. Aceste resurse erau ”foarte prețioase” pentru Marea Britanie, un alt lord a declarat, din moment ce ”susțineau într-o măsură foarte mare standardul de viață al oamenilor din această țară (Anglia) și susțineau și puterea lirei sterline încă din momentul în care (al doilea) războiul s-a terminat.” ”Nu știu ce ne-am face fără Malaezia și fără profiturile pe care le obținem din (exploatarea) cauciucului și cositorului.”

Insurgența reprezenta un pericol pentru controlul asupra acestui ”premiu material”. Secretarul pentru colonii a remarcat în 1948 că ”întregul echilibru al dolarului în zona controlată de lira sterlină s-ar înrăutăţi considerabil, dacă ar exista interferențe serioase în exporturile din Malaezia.”

Un alt membru al Camerei lorzilor a explicat că depozitele de cositor existente”se epuizau foarte rapid” și că din cauza activității rebelilor din Malaezia ”nu se mai pot face explorări în nici o altă nouă zonă pentru viitoare exploatări.” Pericolul era ca minele de cositor să își epuizeze resursele în 10 ani, a pretins el. Și situația cauciucului era ”la fel de alarmantă”, existând o prăbușire a producției ”mai ales din cauza efectelor directe și indirecte ale sabotajului comis de comuniști.”

Un foarte influent grup de presiune al marilor capitaliști intitulat Interese Comune cu Malaezia a avertizat Biroul Colonial din Londra în privința ”doctrinarilor slabi de inimă, care insistă că această colonie ar trebui lăsată să se auto-guverneze.” Grupul susținea că insurgența provoca pierderi economice (britanicilor) prin provocarea directă de pagube și întreruperi ale muncii, prin faptul că îi lipseau pe britanici de muncitori și prin faptul că producția se prăbușea astfel. Grupul a cerut guvernului ca „până când nu e câștigată lupta împotriva acestor bandiți (comuniștii), să nici nu se pună problema discuțiilor privind auto-guvernarea.”

Armata britanică a fost prin urmare trimisă cu o misiune clasică şi imperială – în special să protejeze interesele comerciale. ”În acest context limitat”, Ministerul de externe britanic susținea într-un document secret, ”războiul împotriva bandiților este într-o măsură foarte mare un război de apărare a industriei de exploatare a cauciucului.”

Rădăcinile războiului se găsesc în eșecul autorităților coloniale britanice de a garanta drepturile chinezilor din Malaezia, care reprezentau în jur de 45 la sută din populație. Marea Britanie a promovat în mod tradițional drepturile comunității malaeziene împotriva și mai presus de cele ale chinezilor. Propunerile pentru o nouă structură politică care să creeze un echilibru etnic între chinezi și malaezieni și să îndepărteze dominația malaezienilor asupra chinezilor au fost respinse de malaezieni și de grupurile de lobby pentru colonizarea Malaeziei. În1948, Marea Britanie susținea o nouă constituție federală care urma să confirme privilegiile malaezienilor și să deposedeze în jur de 90 la sută din populația de chinezi de cetățenie și orice drepturi. Această constituție ar fi permis Înaltului Comisar (britanic) să prezideze un stat nedemocratic, centralizat în care cei care făceau parte din guvern și din parlament erau toți desemnaţi de el.

În același timp, o serie de greve și de revolte din partea muncitorilor, susținuți de o mișcare sindicală din ce în ce mai puternică, amenința ordinea (britanică) din colonie. Autoritățile coloniale au încercat să suprime aceste revolte, interzicând unele sindicate, aruncându-i în închisoare pe sindicaliști, și hărțuind presa de stânga. Astfel, Marea Britanie a folosit ”starea de urgență”, decretată în 1948, nu doar pentru a înfrânge insurgența armată, ci mai ales și pentru a distruge drepturile muncitorilor. ”Regulamentele impuse în urma stării de urgență și acțiunile poliției au redus considerabil numărul celor din rezistența activă care luptau împotriva reducerilor de salarii și a deportării muncitorilor”, a observat guvernatorul Singapore – care atunci făcea parte din Malaezia colonială. În Singapore, ”numărul de sindicate a scăzut de când a fost impusă starea de urgență”. Oficialii coloniali au remarcat și că legea marțială impusă de autorități (prin interzicerea accesului în spațiul public după anumite ore) ”au mai potolit îndrăzneala unor sindicaliști foarte activi”. La șase luni după impunerea stării de urgență, Biroul Colonial a declarat că în Singapore ”în timpul acestei perioade, din colonie au fost eliminate aproape toate sindicatele”.

Marea Britanie a blocat astfel efectiv orice cale politică spre reforme. Asta a însemnat că Partidul Comunist din Malaezia – care va fi coloana vertebrală a insurgenței – putea fie să accepte că viitorul său rol politic va fi foarte limitat, sau să îi atace direct pe britanici și să îi forțeze să plece. O mișcare insurgentă a fost formată din cei care au fost anterior antrenați și înarmați de britanici pentru a rezista ocupației de către Japonia imperială în timpul celui de-al doilea război mondial; chinezii din Malaezia au fost cei care au format singura rezistență activă împotriva invadatorilor japonezi.

Insurgenții veneau aproape în totalitate din rândurile chinezilor lipsiți de drepturi și au primit sprijin considerabil din partea locuitorilor chinezi, în jur de jumătate de milion de oameni. În cuvintele Ministerului de Externe britanic din 1952: ”Vasta majoritate a celor mai săraci chinezi lucra în minele de cositor și pe plantațiile de cauciuc și sunt cei care au suferit cel mai rău de pe urma ocupației japoneze… În timpul ocupației japoneze, li s-a negat atât dreptul de a munci, cât și șansa de a se întoarce în China… Numeroși chinezi au fost dați afară de la slujbele care îi ajutau să supraviețuiască și nu au avut altă opțiune decât să se alăture altor chinezi aruncați în mizerie, care în numere mai mici au fost obligați să scormonească după hrană prin junglă chiar încă dinainte de război.”

Terrorist_in_Malaya
Insurgent comunist, prizonier de război, torturat de britanici înainte de a fi executat.

Acești locuitori au devenit acum ținta principală a măsurilor draconice impuse de britanici în această colonie.

Realitatea războiului

Pentru a combate insurgența, o forță între 3.000 și 6.000 de soldați britanici a declanșat un război extrem de brutal în care armata britanică a recurs la bombardarea masivă a zonelor populate, la măsuri polițienești dictatoriale și la deportarea a sute de mii de oameni. Înaltul Comisar pentru Malaezia, Gerald Templer, a declarat că ”nucleul dur al comuniștilor din această țară sunt fanatici care trebuie și vor fi exterminați”. În timpul celor doi ani cât Templer a ocupat această poziție, ”două treimi dintre gherile au fost exterminate”, scrie Richard Clutterbuck, un fost oficial britanic în Malaezia, ceea ce era o dovadă a ”dinamismului și priceperii de lider” a lui Templer.

În primii 5 ani ai războiului din Malaezia, Marea Britanie a comis 4.500 de bombardamente aeriene. Robert Jackson scrie într-o relatare lipsită de orice critică: ”În timpul anului 1956, în jur de 545.000 de tone de bombe au fost aruncate asupra unei (presupuse) tabere a gherilelor… dar efectul a fost nul din cauza lipsei de ținte clare. Tabăra a fost din nou bombardată la începutul lui mai 1957, cu 94.000 de tone de bombe, dar din cauza informațiilor inexacte privind țintele de la sol, bombele au căzut la câteva sute de metri de gherile. Apoi, pe 15 mai, alte 70.000 de tone de bombe au fost aruncate asupra acestei tabere.”

”Atacul a fost un succes răsunător,” scrie Jackson, pentru că ”patru teroriști au fost uciși”. Autorul remarcă și că din august 1948, 500 de tone de bombe de mare precizie au fost folosite pentru bombardarea unei zone principale de 15.000 de metri pătrați.

”O altă armă foarte viabilă a fost o bombă cu fragmentare de 500 de tone, precursoarea bombelor cluster. ”Din moment ce un avion Sutherland putea duce o încărcătură de 190 de tone, efectul bombardamentelor asupra moralului teroriștilor a fost considerabil,” declară Jackson. ”Din păcate, aceste bombe nu au fost folosite pe scară masivă, în ciuda potențialului lor excelent de armă care dezorienta inamicul”. Poate la fel de nefericită a fost situația când un bombardier Lincoln, a aruncat ”o bombă mai devreme cu câteva sute de metri de ţintă, masacrând 12 civili și rănind alți 26”. Doar un exemplu din numeroasele ”victime colaterale” din trecutul uitat.

Atrocități au fost comise și de insurgenți, care declanșau atacuri brutale și recurgeau la asasinate.

Dar, un tânăr ofițer britanic a comentat că, în combaterea insurgenților: ”Trăgeam în oameni. Îi omoram. Acesta a fost un succes sălbatic. A fost un carnagiu. A fost o oroare.”

Police-standing-over-bodi-010
Poliţia din Malaezia lângă trupul unui comunist torturat şi asasinat de trupele SAS.
RAAFAvroLincolnMalaya1950
Aviaţia britanică bombardând populaţia civilă din Malaezia în timpul războiului colonial.

Numărul de oameni uciși de britanici era publicat mereu și a devenit un motiv de competiție între unitățile armatei. Un recrut în armata britanică și-a amintit că ”atunci când ne însoţea câte un ofițer în patrulare, era interesat doar să ucidă: să ucidă cât de mulți oameni cu putință.” Forțele britanice au pus bombe capcană în magazinele din junglă și au trimis în secret către insurgenți grenade care se auto-detonau și gloanțe care îl ucideau instant pe cel care încerca să le folosească. Batalioane ale morții SAS (echivalentul trupelor SS naziste) din regimul rasist din Rhodesia au participat alături de armata britanică în acest război, la un moment dat aceste batalioane au fost conduse de Peter Walls, care avea să devină șeful armatei din Rhodesia după declararea unilaterală a independenței.

Police_in_Malayan_Emergency
Sătean chinez deportat şi deţinut de britanici într-un lagăr de concentrare (numit “sat nou”) este interogat de trupele britanice şi poliţia din Malaezia în legătură cu mişcările insurgenţilor.

Brial Lapping spune în studiul său privind sfârșitul imperiului britanic că ”forțele britanice s-au avut comportat extrem de brutal. În mod obișnuit, soldaţii britanici îi băteau pe locuitorii chinezi, dacă refuzau, sau poate nu știau, să le dea informații despre insurgenți. Trupurile celor din gherile care fuseseră uciși erau expuse în public (pentru a teroriza populația civilă). Această practică era foarte eficientă, potrivit ziarului Scotsman, pentru că ”țăranilor nu foarte inteligenți li se spune că liderii comunişti nu pot fi vulnerabili în faţa britanicilor.”

SAS troops in Malaya 1967
SAS (echivalentul britanic al trupelor SS naziste) arătând o listă neagră cu lideri ai insurgenţilor comunişti pe care SAS urmăreau să-i asasineze.
SAS villager malaya
Sătean chinez din Malaezia, percheziţionat şi interogat de un soldat al SAS.

La Batang Kali, în decembrie 1948, armata britanică a masacrat 24 de chinezi înainte de a da foc tot satului. Guvernul britanic a minţit că sătenii făceau parte din trupele de gherilă, şi că încercau să scape. Nimic din toate acestea nu era adevărat. O anchetă a Scotland Yard asupra acestui masacru a fost comandată de guvernul Heath în 1970, dar toate detaliile acestui masacru nu au fost niciodată investigate.

 

Decapitarea insurgenţilor era un pic mai mult decât neobişnuită – era folosită ca mod de a identifica gherilele ucise când nu era posibil ca trupurile lor să fie scoase din junglă. O fotografie a unui ofiţer din trupele comando ale marinei britanice, zâmbind la cameră în timp ce ţinea în mâini capetele tăiate a doi insurgenţi, a provocat un scandal public în aprilie 1952. Biroul Colonial nota în secret că „nu e nici o îndoială că, potrivit legii internaţionale, un caz similar pe timp de război ar fi considerat crimă de război.” (Marea Britanie întotdeauna a negat că a dus un război împotriva Malaeziei, din acest motiv a folosit expresia „stare de urgenţă”).

Malay Regt02
Armata britanică în timpul unei operaţiuni în junglă împotriva gherilelor comuniste.
malayanewvillage
Colonizatorii britanici inspectând un sat locuit de chinezi.

Vânătorii de oameni Dyak din Borneo au participat la război alături de forţele britanice. Înaltul comisar Templer a sugerat că Dyak nu ar trebui folosiţi doar pentru a da de urma insurgenţilor, dar şi „în rolul lor tradiţional de vânători de capete de oameni”. Templer „credea că e esenţial ca această practică – decapitarea – ar trebui să continue”, deşi nu ar fi necesară decât „în cazuri foarte rare”, a remarcat Biroul Colonial. A menţionat şi că, din cauza scandalului public legat de această chestiune, „ar fi bine să amânăm orice declaraţie publică asupra acestei chestiuni cu câteva luni.” Daily Telegraph a oferit sprijin guvernului, comentând că Dyak „ar fi nişte luptători superbi în jungla din Malaezia, şi ar fi absurd dacă opinia publică neinformată de acasă s-ar opune folosirii lor.” Biroul Colonial a declarat şi că, pe lângă decapitări, „alte practici sunt folosite din ce în ce mai mult, mai ales în unităţile care folosesc Dyak; fotografiile cu aceste practici sunt urâte.”

Templer a devenit celebru când  a spus că „răspunsul nu vine de la trimiterea mai multor trupe în război, ci din cucerirea minţilor şi inimilor populaţiei locale.” În ciuda acestei retorici, politica britanică a reuşit pentru că a fost grotesc de represivă, şi pentru că scopul ei real a fost de a aduce populaţia chineză sub controlul britanicilor. Punctul central al acestei politici a fost „Planul Briggs”, care a început în 1950, un program care prevedea deportarea a peste jumătate de milion de locuitori chinezi în sute de „noi sate”. Biroul Colonial a numit politica aceasta „cel mai grozav program de dezvoltare socială”.

OliversArmyChapt005Pic8
Generalul Sir Harold Briggs în faţa unui lagăr de concentrare pentru sătenii chinezi din Malaezia. Lagăre de concentrare similare au fost folosite de armata britanică împotriva Mau-Mau în Kenya, în Irlanda împotriva populaţiei civile în 1971, şi de armata americană împotriva populaţiei civile ocupate din Vietnam.

Lapping descrie ce a însemnat această politică în realitate: „O comunitate de locuitori era înconjurată înainte de răsărit, când toţi dormeau în cocioabele lor. Oamenii erau urcaţi cu forţa în camioane şi duşi într-un nou sat, încercuit de sârmă ghimpată şi de reflectorare puternice pentru a preveni ca oamenii să circule în perimetrul închis pe timp de noapte. Înainte ca „noii săteni” să fie lăsaţi dimineaţa să meargă să muncească la câmp, soldaţii sau poliţia îi percheziţionau să vadă că nu au la ei orez, arme sau mesaje. Mulţi s-au plâns şi că „noilor săteni” le erau negate servicii esenţiale, şi că aceste sate “nu erau altceva decât nişte lagăre de concentrare.” Dar Jackson susţinea că „noii săteni erau protejaţi de sârma ghimpată.”

Un câştig în plus pentru britanici în urma deportării acestor oameni în lagăre de concentrare a fost că ei constituiau forţă de muncă foarte ieftină care era disponibilă capitaliştilor. Respectând formulările oficiale, această situaţie a fost descrisă de Clutterbuck ca „o oportunitate fără precedent pe care localnicii au primit-o ca să muncească pe plantaţiile de cauciuc.”

TM-1
Colonizatori britanici la o plantaţie în Malaezia ocupată.
220px-SC_protection_team
Trupe armate păzesc o plantaţie pe care au fost aduşi sătenii deţinuţi în lagăre să muncească pentru capitaliştii britanici.

Un comunicat al guvernului spunea că un aspect esenţial al deportărilor a fost de „a-i educa pe chinezi să accepte să fie controlaţi de guvern” – adică să fie controlaţi de britanici şi de malaiezieni. „Încă mai avem multe de făcut pentru a-i determina pe chinezi să se supună condiţiilor noastre”, declara guvernul colonial, „să accepte politicile care pot fi cu uşurinţă folosite de către opoziţie pentru a putea părea ca acte de opresiune colonială”. Dar misiunea era de a face controlul asupra chinezilor mai uşor din moment ce „trebuie mereu subliniat că mintea chinezilor este schizofrenică şi că este mereu stimulată de radicalism şi de auto-interes.”

220px-Malayan_Emergency_Bren_Gun
Propagandă distribuită de armata britanică în rândul populaţiei ocupate pentru a-i determina pe chinezi să-i toarne pe insurgenţii comunişti, promiţându-le 1000 de dolari.

O măsură de război cheie impusă de britanici a fost recurgerea la „pedepse colective” împotriva sătenilor, când oamenii erau suspectaţi că îi ajută pe insurgenţi. La Tanjong Malim în martie 1952, Templer a impus o lege marţială 24 de ore din 24, în timpul căreia fiecare casă a fost percheziţionată, oamenii nu aveau voie să iasă din case, localnicilor li s-a interzis să iasă din sat, şcolile au fost închise, autobuzele nu au avut voie să circule şi raţiile de orez au fost reduse pentru 20.000 de oameni. Ultima măsură a determinat Şcoala din Londra de Igienă şi de Medicină Tropicală să scrie Biroului Colonial că „localnicii cronic înfometaţi s-ar putea să nu supravieţuiască acestei măsuri”. „Această măsură va duce la o creştere nu doar a bolnavilor, dar şi a numărului de morţi, mai ales printre mame şi copii foarte mici”. Britanicii i-au amendat pe unii localnici pentru că au ieşit din casă să meargă să folosească latrina.

O altă pedeapsă colectivă – impusă la Sengei Pelek în luna următoare – a inclus interzicerea părăsirii locuinţei, reducerea cu 40% a raţiilor de orez şi obligarea localnicilor să muncească la construirea unui gard de 22 de km în afara gardului de sârmă ghimpată din jurul oraşului. Oficialii au explicat că aceste măsuri erau impuse asupra 4000 de săteni pentru faptul că în mod continuu „au asigurat hrana” pentru insurgenţi şi „pentru că nu au dat informaţii autorităţilor” – cu siguranţă pentru britanici acestea erau crime mult mai groaznice decât decapitările comise de ei înşişi.

Legi privind detenţia impuse de britanici au dus la încarcerarea a 34.000 de oameni pentru perioade diferite în primii 8 ani ai războiului. Ministerul de externe a explicat că reglulile privind detenţia au fost aplicate unor oameni care „erau o ameninţare pentru securitatea publică, dar care nu puteau fi aduşi în faţa unui tribunal, din cauza lipsei de probe”. În jur de 15.000 de oameni au fost deportaţi. Legile i-au permis Înaltului Comisar britanic să mărească perioadele de detenţie „pentru anumite categorii care erau dependente de persoana reţinută”. Înaltul comisar credea că „trimiterea tuturor deţinuţilor în China ar fi un factor care ar contribui mult mai mult decât altele la distrugerea” insurgenţei.

Jackson comentează: „Metodele lui Templer cu siguranţă erau excepţionale, dar nu există nici o îndoială că au produs rezultate.” Richard Allen, într-un alt studiu, observă că „o justificare evidentă a metodelor şi măsurilor impuse de Templer este că el a dat tonul şi că politicile sale a trebuit menţinute pentru că în final s-au dovedit că duc la un succes complet.” Scopul justifică mijloacele.

SAS malaya 2
Trupe SAS în războiul din Malaezia.
Taking-Communists-prisone-008
Comunişti capturaţi de armata britanică, unul dintre ei a fost masacrat.
Sadao Hq
Una dintre unităţile militare britanice din Malaezia, “Prin această unitate trec cei mai buni bărbaţi luptători din lume”. Cei mai “buni”, adică cei care ucid cei mai mulţi comunişti.

Multe politici britanice din timpul războiului din Malaezia au fost copiate cu un efect mult mai devastator de către Statele Unite în timpul războiului colonial din Vietnam. Deportările făcute de britanici au devenit „sate strategice” la americani. Armele chimice au fost folosite de britanici în Malaezia în acelaşi scop cu care le-au folosit şi americanii în Vietnam (nt: pentru a teroriza populaţia locală). Marea Britanie a folosit agenţi chimici (toxici) în mod experimental ca ierbicid şi substanţă toxică care distrugea recoltele încă de la începutul anului 1950. Între iunie şi octombrie 1952, de exemplu, 1.250 de hectare de vegetaţie stradală în posibilele puncte de ambuscadă a fost stropită cu ierbicid, măsura fiind descrisă de britanici ca „o politică de importanţă naţională”. Compania gigantică care producea aceşti agenţi chimici, ICI a văzut această „politică de importanţă naţională” ca pe „un foarte profitabil câmp de experimentare”. În privinţa acestui program nu am găsit nimic în plus în dosarele declasificate.

Pretextul convenabil

Aşa cum am spus deja, războiul a fost esenţialmente dus pentru a apăra interesele comerciale ale britanicilor. Nu că planificatorii britanici ar fi crezut că nu exista “o ameninţare comunistă” – erau convinşi de asta. Dar natura acestei ameninţări trebuie să fie înţeleasă. Comunismul în Malaezia – ca şi oriunde altundeva în Lumea a treia în timpul războiului rece – în mod principal ameninţa controlul exercitat de britanici şi de occidentali asupra resurselor economice locale. Niciodată URSS sau China nu şi-au pus problema unei intervenţii militare în Malaezia, şi nici una dintre ele nici măcar nu i-au ajutat pe insurgenţi. Între insurgenţi şi URSS sau China, „nu au fost stabilite legături operaţionale”, raporta Biroul Colonial la 4 ani de la începutul războiului. Biroul Colonial se temea că revoluţia chineză din 1949 ar fi putut să se repete în Malaezia. Şi aşa cum s-a exprimat the Economist, asta însemna că comuniştii „se îndreaptă către o economie şi un comerţ din care industriaşul străin (occidental) va fi îndepărtat, bancherul străin (occidental) sau comerciantul străin (occidental) nu va mai avea loc – asta nu e chiar adevărat dar aceasta e gândirea care susţine că orice tip de dezvoltare (necapitalistă) e o ameninţare la adresa interelor comerciale occidentale.

Dar, politica britanică – atunci şi acum – nu poate fi prezentată public şi oficial ca fiind bazată pe susţinerea unor scopuri atât de brutale, cum ar fi interesele de afaceri. Aşa că, pretextul oficial a devenit acela că britanicii erau nevoiţi să reziste în faţa expansiunii comuniste, un concept care e golit de orice care poate expune interesele comerciale, şi care poate fi vândut ca apărarea „lumii libere” împotriva nemernicilor totalitari. Academicienii şi jurnaliştii s-au aliniat în numere copleşitoare în spatele acestei linii de propagandă, iar rezultatul e că publicul britanic a fost lipsit de o imagine reală a acestui război.

Iată câteva exemple despre cum doctrina oficială a fost promovată. Unul dintre cei mai reputaţi analişti ai politicii britanice de după război, Richard Ovendale, susţine că Londra „lupta împotriva teroriştilor comunişti care doreau să ajute Malaezia să devină independentă şi să se susţină singură.” Motivele exploatării directe comerciale nu îşi au locul în analizele lui Ovendale. Ulterior, el menţionează în treacăt că Marea Britanie era dependentă de resursele de „cauciuc, ceai şi iută” din această zonă şi că „legăturile economice nu puteau fi rupte fără consecinţe serioase”. Ovendale scrie că obiectivul pe termen lung al politicii britanice în Asia de Sud-est ar fi fost „să îmbunătăţească condiţiile sociale şi economice” pentru populaţia din această regiune. Cum poate fi aşa ceva compatibil cu modul în care Marea Britanie a extras profituri din exportarea resurselor exploatate de cauciuc şi cositor pe seama unei populaţii aruncate în sărăcie nu este explicat. În general, Ovendale admite că „intenţia imediată” a Londrei în regiune era „să prevină extinderea comunismului şi să reziste în faţa expansiunii Rusiei”.

O abordare la fel de disciplinată vine din partea lui Robert Jackson care, într-un studiu de dimensiunea unei cărţi asupra războiului, nu menționează nici el exploatarea de către britanici a resurselor de cauciuc și cositor în beneficiul lor. Din nou, pretinde și Jackson, Londra pur și simplu se opunea expansiunii comunismului. ”Nici chiar în aprilie 1950, amenințarea comunistă în Malaezia nu a fost înțeleasă la adevărata ei dimensiune de către guvernul britanic,” susține Jackson. Situația s-a schimbat, pretinde el, odată cu alegerea lui Churchill ca premier în 1951. ”Instinctul perspicace al lui Churchill a văzut imediat că dacă Malaezia cădea sub dominația comunistă, restul Asiei ar fi urmat imediat după ea.” Observați că această presupunere, adesea  repetată în dosarele declasificate, este prezentată ca ”fapt”.

Alte aspecte ale războiului sunt tratate conform liniei oficiale a guvernului. Într-un memorandum din 1952 al ministerului britanic al apărării se spune că, de acum înainte, insurgenții, pe care până atunci guvernul îi numea ”bandiți” – vor fi numiți oficial ”teroriști comuniști” saut TC. Academicienii și presa au respectat ordinul guvernului. Richard Allen îi pune în contrast pe ”teroriștii comuniști, așa cum au ajuns să fie cunoscuți”, cu forțele de securitate malaeziene și britanice care erau ”apărătorii Malaeziei”, așa cum s-a exprimat el.

Fostul corespondent al Sunday Times, James Adams, scrie în cartea sa că din moment ce Malaezia era o colonie britanică, ”responsabilitatea pentru comportamentul în timpul războiului a căzut în sarcina guvernului britanic”. A spune că Malaezia – subjugată de Londra pentru propriul ei beneficiu economic – era o ”responsabilitate” britanică probabil pentru el avea același înțeles cu a spune că Germania de est ar fi fost o ”responsabilitate” sovietică.

Londra a atins aproape tot ce și-a propus în Malaezia: insurgenții au fost învinși și, odată cu declararea independenței în 1957, interesele capitaliștilor britanici au fost în mod esențial apărate și menținute. Marea Britanie a dat oficial puterea numai de formă la declararea independenței conducătorilor tradiționali ai Malaeziei și a consolidat o alianță politică Organizația Națională a Malaeziei Unite cu asociația oamenilor de afaceri chinezi, Asociația chinezilor din Malaezia.

9Malaya-copy-300x187
Sătenii chinezi deţinuţi de armata britanică în lagăre de concentrare erau percheziţionaţi oricând de soldaţi, supuşi la interogatorii şi forţaţi să muncească pe plantaţii pentru capitaliştii britanici. “Orice persoană care încearcă să fugă din această tabără va fi pedepsită”.

La declararea independenței, 85% din ce obținea Malaezia din export încă era obținut din exploatarea resurselor de cauciuc și cositor. În jur de 70 la sută din profitul obținut de companii, ajungea pe mâini străine, mai ales britanice și era în cea mai mare parte repatriate, adică duse în Anglia. Agenții mari deținute mai ales de europeni controlau 70 la sută din comerțul extern și 75% din plantații. Independența nu a schimbat aproape deloc nivelul mare de control din partea occidentalilor asupra economiei până în deceniile 1960 și 1970. Chiar și în 1971, 80 la sută din industria minieră, 62% din industria manufacturieră și 58% din industria de construcții erau deținute de occidentali, mai ales de companii britanice. Ordinea pe care au stabilit-o britanicii în timpul războiului de colonizare a fost protejată.”

Order to destroy documents by fire
Ordin al guvernului britanic pentru ca armata britanică să distrugă documentele din timpul războiului colonial împotriva Malaeziei.

malaya-helicopterPS:

images (9)
Plantaţie de cauciuc în flăcări la plecarea trupelor britanice din Malaezia.

Cei mai mulţi care au comentat acest articol fac parte sau sunt urmaşii celor care au participat direct la razboiul împotriva comuniştilor din Malaezia. Comentariile lor sunt foarte relevante pentru a înţelege cruzimea occidentului şi mentalitatea strict fascistă care domina în Europa. Criminalii din armata britanică susţin că teroarea în care au ţinut jumătate de milion de oameni pentru a-i converti în supuşi colonizaţi şi muncitori ieftini ar fi fost “o favoare” pe care le-au făcut-o victimelor lor. Nici la zeci de ani de la acele crime, pentru care Marea Britanie nu a fost niciodată judecată, nu există nici cea mai mică urmă de regret sau ruşine din partea criminalilor din armata britanică. Foarte relevant e modul în care se exprimă: şi azi vorbesc despre “terorişti comunişti” deşi admit că cei pe care îi considerau aşa erau femei şi copii. Halucinant:

119923
Soldaţi britanici în timpul războiului colonial.

“C.Robinson: Am servit în Malaezia pentru armata britanică între 1956-1959. “Lagărele de concentrare”, aşa cum le numiţi dvs, erau de fapt nişte tabere. Pot să vă spun că viaţa acolo nu era deloc rea, pentru că aveau un centru pentru comunitate, aveau un cort mare unde vizionau filme, şi aveau şi nişte magazine. OK, “raţiile de mâncare erau controlate”, dar copiii erau fericiţi şi aveau asistenţă medicală care era asigurată de obicei de medicii britanici. Viaţa în aceste tabere pentru ei era mult mai bună decât înainte.” (nt. erau atât de fericiţi că mureau de foame).

Auster02
Avion britanic căutând să bombardeze zone locuite.
templer test firing 1952
Înaltul Comisar pentru colonizarea Malaeziei, Templer, testând armele pentru soldaţii britanici.
Royal_Engineers_prepare_to_blow_up_a_bridge_in_Malaya
Genişti britanici minând un pod din Malaezia pe care urmau să-l arunce în aer.
scouts1_zpsba1768cd
Ucigaşi SAS în Malaezia.

“Stephen Carthew: Am fost recrutat pentru forţele aeriene regale în 1953 şi am fost trimis al Singapore şi apoi pe insula Penang…. Cea mai rea parte era când mergeam în patrulare o dată la două săptămâni la un aeroport din Byon Lepas, şi trebuia să stăm toată noaptea atenţi să-i ţinem la distanţă pe teroriştii comunişti,  în mijlocul unui teritoriu uitat de lume. De câteva ori ne-am dus la Singapore, cu trenul care era escortat de o maşină care trăgea o încărcătură de beton în caz că linia ferată fusese minată.” (nt: acest criminal este şocat că localnicii îndrăzneau să li se opună, asta înseamna probabil terorism pentru criminalii fascişti din armata Marii Britanii).

 

“Michael Swales: Am fost 2 ani acolo cu MAAF, cred că am fost singurul operator radar. Au fost nişte ani minunaţi acolo.”

“Sheila Minifie (născută Davie): Sunt fata plutonierului major Jimmy Davie care a fost în Penang între 1954-1957 şi i-a învăţat pe malaezieni cum să piloteze. Am locuit într-o casă lângă staţia radio. Oamenii din Penang erau minunaţi, amabili, foarte relaxaţi, chiar dacă era lege marţială.” (nt: legea marţială are scopul de a-i “relaxa” pe oameni, adică de-a-i face să fie total supuşi.)Abor01

“Emma Nixon: Sunt fata unui fost ofiţer de marină şi pe 26 octombrie 2010 mă voi duce să primesc o medalie în numele tatălui meu pentru că a participat în acest război. Voi fi foarte mândră să primesc această medalie… de la un conslier din ministerul apărării din Malaezia.”

“Maureen: Eram copil în timpul acestui război. Perspectiva dvs e probabil corectă. Îmi amintesc şi azi cât de îngroziţi am fost în timpul unei petreceri de revelion când tatăl meu şi alţi ofiţeri au fost obligaţi să plece de la petrecere să se ocupe de un atac iminent al bandiţilor care erau ascunşi în spatele gardului viu al grădinii unde avea loc petrecerea. Şi îmi amintesc şi când am dat nas în nas cu “bandiţii” pe drumul către Port Dickson, şi cum tatăl meu dormea în fiecare noapte cu pistolul sub pernă… A fost război, o formă odioasă şi brutală de război. Mi-a marcat copilăria şi n-am ştiut ce înseamnă să ai copilărie până când am plecat din Malaezia în 1959. Când m-am întors în această ţară cu familia mea ca să vadă copii mei unde “s-a născut mama”, am putut simţi peste tot ostilitate faţă de accentul britanic. Când am plecat de-acolo am promis să nu mai merg niciodată în această ţară.”

“Bill Allison: Şi eu eram copil când a avut loc acest război. Vecinul mamei era un sergent-major care fusese trimis în junglă în timpul conflictului. Fiul lui era prietenul meu şi întotdeuna mă fascina când mă invita la el acasă să ne jucăm. Pereţii sufrageriei erau decoraţi cu tot felul de arme ale nativilor din junglă… Mereu m-am întrebat cum a obţinut acele arme… forţă brută? masacrarea nativilor ca pe nişte animale? Nu cred că erau magazine pentru turişti în junglă în 1948, în timpul războiului. Tipul ăsta şi-a luat familia cu el în junglă în jurul anului 1953 pentru 6 luni şi după ce s-au întors ne povesteau mereu în serile de iarnă ce experienţe au trăit acolo. Una pe care n-am putut s-o uit niciodată a fost despre cum mama prietenului meu s-a dus să o ajute pe o femeie servitoare să spele vasele după cină, şi cum servitoarea era îngrozită că o să fie bătută pentru că a permis soţiei stăpânului să facă treabă, pentru că asta era datoria ei.”Abor02

“Graham Barton: Am fost soldat în armata britanică în Malaezia între 1955-1957. Am câştigat pentru că Noile Sate (nt: lagărele de concentrare) ne-au ajutat să-i înfometăm până la moarte pe terorişti şi să-i lipsim de arme şi să protejăm populaţia locală de ei (nt. populaţia locală îşi împărţea raţiile de orez cu “teroriştii”).

“John Goucher: M-am alăturat armatei britanice în 1947, am servit în Palestina şi apoi în 1948 am fost trimis în Malaezia, când conflictul a început. Cei mai mulți dintre teroriști erau chinezi și, credeți sau nu, foarte mulți copii, inclusiv femei tinere și bătrâne. Nimeni nu știa unde se ascund. Am ajuns în Malaezia când aveam 18 ani și am plecat la 21.”

”John Howse: Am servit în Malaezia între 1959 și 1961. Multe dintre misiunile noastre aveau loc la granița cu Thailanda. Operațiunile durau între 10 zile și 2 săptămâni și însemnau bombardamente și realimentare după 7 zile. Cu siguranță prețuiesc aceste amintiri” (nt: bombardamentele).

Gunner01

Aussies06Malay Regt02Gunners06Aussies015319207

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s