Nu există premiul Nobel pentru economie. Motivul minciunii: propagandă pentru Hayek şi austeritate

Premiul Nobel pentru Economie nu există în realitate, e o scamatorie la care au recurs neoliberalii în mod tipic pentru a promova teoriile fundamentaliste împotriva libertăţii şi autonomiei clasei muncitoare, promovate de unul dintre cei mai mari criminali economişti din ultimul secol, Friedrich von Hayek.

Burghezia îşi falsifică propria istorie pentru a inventa instrumente de propagandă. De exemplu, premiul Nobel pentru economie nu există în realiatate, decât în relatările presei şi în propaganda capitalistă. Premiul a fost inventat ca lovitură de PR pentru a forţa credibilizarea ideologiei austerităţii, a distrugerii oricărei forme de asistenţă socială (care e susţinută bugetar din taxele plătite de muncitori şi care a apărut în urma realizării de către capitalişti a faptului că propriul lor aranjament politic şi ideologic nu se poate susţine) şi a privatizării totale nu doar a resurselor unei comunităţi, ci şi a serviciilor publice – pe scurt, de deposedăre a muncitorilor de drepturile care le garantează supravieţuirea şi existenţa.

Yasha Levine în ExiledOnline scrie cum a fost inventat acest premiu „pentru economie”. Motivul principal pentru care acest premiu nu există de fapt e că economia nu e o ştiinţă, e un aranjament politic privind modul de producţie prin care indivizii dintr-o comunitate îşi asigură existenţa. Capitalismul susţine cel mai autoritar şi diabolic mod de producţie, în care majoritatea producătorilor de bunăstare sunt ţinuţi în sclavie salarială, iar existenţa lor – în absolut toate aspectele ei – e subordonată producerii de profit pentru o minoritate care controlează mijloacele de producţie, resursele tuturor şi care apelează la forţă, violenţă şi crimă pentru a-i deposeda de ceea ce produc şi pentru a determina ce, cum şi cât să producă.

De aceea, de exemplu, există publicitatea – un domeniu absolut inutil, teribil de reacţionar şi care de fapt nu produce nimic, dar care e susţinut de capitalişti cu scopul de a crea iluzia diversităţii, alegerii şi cu scopul de a îndoctrina muncitorii, care devin consumatori în momentul în care sunt nevoiţi să-şi reproducă existenţa (adică plătesc pentru a trăi, asigurând şi în acest mod profit pentru capitalişti), să se alieneze de propria alienare de la locul de muncă şi să-şi caute o „identitate” falsă în mărfuri.

Discuţia despre minciuna „premiului nobel pentru economie” şi a motivului pentru care a fost inventat are legătură cu Hayek, unul dintre cei mai distrugători intelectuali şi economişti ai secolului trecut, prin minciunile pe care le-a propagat pentru a nega producătorilor (muncitorilor) dreptul la autonomie individuală şi la viaţă şi pentru a sanctifica înrobirea lor în faţa capitalismului şi a propagandei sale.

Articolul nu are scopul de a promova premiile Nobel, care şi ele sunt o metodă de propagandă a ideologiei capitaliste şi a domniei culturale a occidentului asupra restului lumii, ci doar de a expune modul în care neoliberalii au confiscat această puternică unealtă de propagandă.

de Yasha Levine, în original aici

„Premiul Nobel pentru economie nu e un premiu real. Nu a fost creat de Alfred Nobel şi nici măcar nu se numeşte premiul Nobel pentru economie, indiferent de câte ori presa se va referi la el astfel.

Există cinci premii Nobel – pentru literatură, fizică, chimie, pace şi medicină-psihologie. Acestea sunt cele stabilite şi lăsate ca atare de magnatul din industria producerii de dinamită când a murit în 1895.

Aşa-zisul premiu pentru economie a apărut ulterior. A fost creat de Banca Centrală a Suediei în 1969, la aproape 75 de ani de la moartea fondatorului acestui premiu.

Numele real al premiului este „Premiul în ştiinţe economice Sveriges Riksbank, acordat în memoria lui Alfred Nobel”.

Acest premiu este de fapt o scamatorie şi o şmecherie de relaţii publice, literalmente.

Acest premiu a fost creat total împotriva voinţei familiei Nobel.

Banca Centrală a Suediei l-a strecurat discret printre celelalte premii pentru a da credibilitate teoriilor economiei de piaţă şi pentru a crea în jurul acestor teorii o aparenţă de rigoare ştiinţifică.

Unul dintre cei care au lucrat pentru banca din SUA Federal Reserve a explicat succint: „Puţini îşi dau seama, mai ales dacă nu fac parte din lumea economiştilor, că premiul Nobel pentru economie nu e un premiu „oficial”, de fapt. Acest premiu a fost inventat 70 de ani mai târziu şi i s-a aplicat ştampila Nobel în 1968 într-un complot de marketing pentru a sărbători a 300-a aniversare a Băncii Centrale din Suedia.” Da, aţi citit corect, „premiul Nobel pentru economie” e de fapt „un complot de marketing”.

Iată cum îl descrie unul dintre cei care fac parte din familia Nobel: „Premiul pentru economie a fost strecurat printre celelalte şi este acordat acum ca şi cum ar fi un premiul Nobel real. Dar, de fapt, a fost o lovitură de PR dată de economişti pentru a-şi îmbunătăţi reputaţia.” Aceasta a fost declaraţia acordată de strănepotul lui Nobel pentru Agenţia de presă franceză, AFP, în 2005. El a adăugat că „acest premiu pentru economie e de obicei acordat speculatorilor pe bursă… Nu există nimic care să susţină că Alfred Nobel şi-ar fi dorit ca acest premiu să existe.”

Cei din familia Nobel sunt printre cei mai virulenţi, duri şi persistenţi critici ai premiului Nobel pentru economie şi au cerut în mod repetat ca acest premiu să fie anulat sau cel puţin denumit altfel. În 2001, la aniversarea a 100 de ani de când au fost acordate prima dată premiile Nobel, 4 urmaşi ai lui Alfred Nobel au publicat o scrisoare deschisă în ziarul suedez Svenska Dagbladet împotriva premiului pentru economie. Nu au fost singurii.

Oamenii de ştiinţă nu au arătat niciodată respect noului premiu pentru economie. De fapt, un om de ştiinţă care a condus comisia de evaluare a candidaturilor pentru premiile Nobel privind ştiinţele în 1969, a fost şocat să afle că economiştii chiar sunt acceptaţi pe scenă pentru a-şi ridica premiile, la fel ca ceilalţi laureaţi. Nu a crezut când i s-a spus asta şi l-a întrebat pe un laureat: „Adică vrei să spui că economiștii au stat pe acelaşi podium cu voi?”

Această ură mocnește mereu în tăcere și periodic izbucnește la suprafață unde e văzută de toată lumea.

Cel mai recent, în 2004, trei cunoscuți oameni de știință suedezi care fac parte și din comisia de evaluare a premiilor Nobel au publicat o scrisoare deschisă într-un ziar suedez în care au distrus cu vehemență credibilitatea ”științifică” frauduloasă a premiului pentru economie al Băncii centrale din Suedia.

”Premiul pentru economie diminuează valoarea celorlalte premii Nobel. Dacă țineți la acest premiu, atunci trebuie să-i lărgiți acoperirea și să-l disociați total de Nobel,” au scris ei și au arătat că realizările economiștilor care obțin acest premiu sunt atât de abstracte și rupte de lumea reală că sunt de-a dreptul lipsite de sens.

Întrebarea este: De ce un premiu care stârnește atâta ură și e privit atât de prost de comunitatea științifică a fost adăugat în galeria Nobel și atât de târziu? Și de ce tocmai un premiu care se referă la economie?

Pentru a găsi răspunsul la această întrebare trebuie să ne întoarcem în timp, în Suedia anilor 1960.

În această perioadă când a fost creat acest premiu pentru economie, băncile din Suedia și cercurile de afaceri nu mai pridideau încercând să impună diferite teorii privind economia de piață nereglementată pentru a impune reforme în acest sens.

Scopul lor principal în acea perioadă era să determine o relaxare a monitorizării politice și a controlului asupra Băncii centrale a Suediei.

Potrivit lui Philip Mirowski, un profesor de la Universitatea Notre Dame, care e specialist în istoria economiei, ”banca centrală a suediei încerca să devină mai independentă de orice tragere la răspundere democratică la sfârșitul deceniului 1960. Atunci în Suedia izbucnise o imensă dispută politică în jurul subiectului dacă banca centrală ar trebui să fie total independentă de controlul politic. Pentru a susține această poziție, banca avea nevoie să pretindă că acționa în baza unei oarecare credibilități științifice care nu își avea baza în sprijinul politic.”

Cei care promovau independența politică a băncii centrale își susțineau argumentele în limbajul eficienței de piață al economiștilor neoclasici.

Problema lor era că în Suedia puțini luau în serios aberațiile lor neoclasice și au văzut exact care era miza așa-zisei independențe a băncii centrale: o încercare de a transfera controlul asupra chestiunilor economice de la guvernul ales democratic și de a plasa acest control în mâinile intereselor marilor afaceri, care ar fi primit astfel mână liberă să conducă economia Suediei fără interferențe sâcâitoare din partea sindicatelor, votanților și celor care erau aleși prin vot.

Acesta este contextul care a dus la apariția premiului pentru economie al Băncii centrale suedeze.

Detaliile despre cum a fost pusă la cale afacerea sunt încă învăluite în ceață.

Ce e cunoscut e că în 1969 Banca centrală suedeză a folosit pretextul aniversării a 300 de ani de la propria existență pentru a forța inventarea unui premiu ”independent” în ”științele economice” acordat în memoria lui Alfred Nobel în acelaşi timp cu premiile Nobel care existau deja.

Numele premiului era cam lung, medaliile erau asemănătoare cu cele originale, doar ușor diferite, banii acordați ca premiu nu veneau din aceeași sursă de unde vin banii pentru celelalte premii Nobel, ci din altă parte, și în cele din urmă totul a fost făcut astfel încât cele două premii să nu poată fi distinse.

Pentru a se asigura că premiul va fi acordat doar economiștilor de dreapta, banca a instalat un economist de dreapta, Assar Lindbeck, care avea legături cu Universitatea de la Chicago (neoconservatori, neoliberali, Milton Friedman, Friederich von Hayek, susţinătorii intereselor economice ale oligarhilor occidentali de privatizare a statului şi de control total privat asupra societăţilor, prezentate ca “libertarism”), să supervizeze comisia care stabilește premiile pentru economiști. Banca centrală a Suediei l-a ținut pe acest economist de dreapta la conducerea acestei comisii mai bine de trei decenii, fără întrerupere. Lindbeck e cunoscut pentru această faimoasă exprimare a propriei ideologii: „În multe cazuri impunerea unui control asupra chiriilor pare cea mai eficientă tehnică cunoscută până în prezent de a distruge un oraş – cu excepţia bombelor.” (nt: Realitatea e exact pe dos, iar procesele de gentrificare şi militarizare a oraşelor o dovedesc fără urmă de tăgadă.)

Acest articol nu menţionează nicăieri că Hayek a obţinut de fapt nu premiul Nobel, ci premiul băncii centrale a Suediei…

În primii ani, premiul acordat de banca centrală a Suediei a fost acordat unor economişti foarte cunoscuţi şi acceptaţi de structurile politice şi chiar semi-respectabili.

Dar după credibilizarea premiului, acesta a fost acordat celor mai fanatici suporteri ai teoriei care concentrează averea printre cei bogaţi şi puternici, segmentul de 1% cel mai bogat al societăţilor industrializate.

În 1974, la 5 ani după ce a fost creat, acest premiu a fost acordat lui Friederich von Hayek, economistul de frunte al teoriei laissez faire a secolului 20 şi naşul economiei neoclasice. Milton Friedman, care provenea de la Universitatea din Chicago împreună cu Hayek, nu a fost lăsat nici el să aștepte prea mult. Friedman a obținut acest premiu 2 ani mai târziu, în 1976.

Atât Hayek, cât și Friedman erau susținători fanatici ai ”independenței* politice” a băncilor centrale.

De fapt, ei și-au construit carierele condamnând intervențiile guvernului în chestiuni economice (nt: dar nu când e vorba de a acorda subvenții din bani publici corporațiilor sau capitaliștilor, adică de a folosi banii publici pentru a-i ajuta pe capitaliști să acumuleze profituri cât mai mari. De exemplu, în România, statul acordă ajutoare de sute și mii de miliarde companiilor private, în special cele străine, iar în SUA, fiecare familie e deposedată de 6.000 de dolari din venituri, anual pentru a subvenționa corporațiile americane).

Hayek a inventat o teorie întreagă a ciclului de afaceri care a dat vina pe guverne și pe sistemele bancare controlate de guverne pentru toate problemele economice. Friedman a inventat un întreg capitol al economiei neoclasice, numit ”monetarism”, care cuprinde o formulă teoretică, care specifică exact câți bani trebuie să lase băncile centrale să circule în economie pentru a ține inflația scăzută și șomajul ridicat, astfel încât marile afaceri să fie fericite cu profitul pe care-l obțin.

Teoriile celor doi presupuneau înlăturarea controlului democratic asupra politicilor aplicate de bănci: ”piața liberă” să fie lăsată să-și facă de cap.

Bancherii de la banca centrală a Suediei nu puteau avea propagandiști mai buni pentru cauza lor decât Hayek și Friedman.

Dar Hayek și Friedman au fost de folos mult dincolo de granițele Suediei.

În perioada în care și-au obținut „premiile Nobel pentru economie”, teoriile economiei neoclasice nu erau încă total acceptate de media şi de structurile politice. „Premiile Nobel” primite de aceşti economişti au schimbat radical această situaţie.

Ce a început ca un proiect de a ajuta Banca centrală a Suediei să obţină „independenţă politică”, a ajuns să consolideze credibilitatea celor mai regresive curente ale economiei de piaţă, şi să paveze drumul pentru acceptarea largă a celei mai fundamentaliste faze a ideologiei neoliberale (nt: în SUA e promovată pe faţă de Tea Party, un partid capitalist şi fascist al oligarhilor Koch şi e aplicată sistematic şi aproape constant de statele federale şi chiar de structurile politice federale, în Europa e aplicată de Uniunea Europeană şi e prezentată ca „mai multă Europă” sau sub forma „austerităţii”).

Înainte de a primi falsul „premiu Nobel pentru economie”, părea că Hayek era epuizat. Perspectiva sa de a deveni un economist acceptat de structurile politice principale era nulă. Era considerat un extremist şi un impostor de către ceilalţi economişti. A petrecut deceniile 1950 şi 1960 într-o obscuritate academică, predicând evangheliile economiei de piaţă nereglementată şi ale darwinismului economic, fiind plătit pentru asta de miliardari americani de extremă dreapta. Hayek avea susţinători foarte puternici şi influenţi, dar era ţinut la periferia cercului economiştilor, în colţul rezervat sub-culturii reacţionare de dreapta.

Dar toate acestea s-au schimbat peste noapte, imediat ce a primit „premiul Nobel pentru economie” în 1974.

Dintr-o dată, începuse să se discute doar despre ideile sale. Hayek era de acum o celebritate. A fost invitat ca vedetă la emisiunea Meet the Press de la NBC (Întâlnire cu presa).

Ziarele din America îi publicau fotografiile şi îi tratau bălmăjelile economice despre importanța de a avea un șomaj mare ca și cum ar fi fost revelații divine. Cartea sa ”Drumul către Servitute” a devenit un best-seller (carte care se vinde cel mai bine).

Margaret Thatcher a început să umble cu cartea lui în public și să o fluture la presă spunând ”în asta credem noi”. Hayek ajunsese în topul celebrităților cum nu mai fusese niciodată. Toate acestea, din cauza falsului ”premiu Nobel pentru economie”.

„Şomajul e preţul karmic necesar pentru politici inflaţioniste din trecut”

„Şomajul e preţul karmic necesar pentru politici inflaţioniste din trecut”

Miliardarul Charles Koch l-a adus pe Hayek pentru un tur prin toată SUA, iar Hayek și-a petrecut vara ca profesor invitat de onoare al Institutului lui Koch pentru Studii Umane. Koch, un miliardar pervers, l-a folosit imediat pe Hayek în scopuri de marketing, promovând teoriile lui Hayek pentru a crea Institutul Cato în 1974 (acest institut s-a numit Fundația Charles Koch până în 1977), un ONG libertarian care e bazat pe ideile lui Hayek și se ocupă cu promovarea și susținerea lor.

Chiar și azi, Institutul Cato dedică ode rolului de marketing al premiului băncii centrale suedeze în impunerea teoriilor lui Hayek ca teorii general acceptate şi în crearea influenţei lui Hayek:

Primul libertarian care a primit premiul Nobel a fost F.A. Hayek în 1974. În anii anteriori primirii acestei distincţii, Hayek a atins punctul cel mai de jos, personal şi profesional. Cum nu a putut să-şi păstreze catedra în SUA, Hayek s-a întors în Austria unde a primit o catedră la Universitatea din Salzburg. Odată cu anunţarea premiului în 1974, însă, opera lui Hayek şi norocul teoriilor economiştilor austrieci s-au schimbat remarcabil.

Influenţa lui Hayek asupra institutului Cato e profundă. Primele două cărţi publicate de Cato au fost ale lui Hayek. Poate mai mult decât oricare alt intelectual al secolului 20, Hayek a inspirat institutul Cato şi pe economiştii săi să dezvolte politici care prin care să perpetueze ideologia sa.

Când Cato s-a mutat în sediul său actual, în 1992, sala lor de conferinţe cu publicul a fost denumită Hayek, în onoarea acestuia.

Impactul premiului „nobel pentru economie” în cazul lui Friedman a fost similar. După ce a obţinut premiul în 1976, Friedman a scris o carte care s-a vândut foarte bine, a obţinut o emisiune la PBS, care s-a numit „Liber de a alege” şi a devenit consilierul economic al preşedintelui Ronald Reagan, o poziţie care i-a permis să impună ca politici publice teoriile privind economia de piaţă dereglementată pe care le-a testat prima dată în Chile în dictatura generalului fascist Pinochet.

La fel ca Hayek, Friedman a fost un suporter înflăcărat al lui Pinochet. După ce a fost consilierul economic al lui Pinochet, şi după ce nu a mai putut fi ascunsă politica de terorism economic şi de teroare politică impusă asupra societăţii „libere” din Chile de junta fascistă a lui Pinochet, Friedman îşi va petrece restul vieţii negând faptul că l-a admirat pe Pinochet. Friedman a negat asta în ciuda faptelor care au dovedit că el a fost profund implicat în terorismul economic din Chile şi în experimentele totalitare ale pieţei libere de reglemenări din timpul dictaturii lui Pinochet. Economistul chilean, Orlando Letelier a publicat un articol în The Nation în 1976 în care l-a expus pe Friedman ca fiind „arhitectul intelectual şi consilierul neoficial a echipei de economişti care acum conduce economia din Chile” în numele şi în interesul corporaţiilor străine.  O lună mai târziu, Letelier a fost asasinat în Washington D.C. de serviciul secret din Chile, într-un atentat cu bombă.

Preşedintele Bush îl mângâie pe creştet pe trolul său favorit în propaganda făcută economiei de piaţă.

Teoria monetară a lui Friedman a fost folosită de preşedintele Paul Volker al băncii Federal Reserve din SUA pentru a restricţiona masa monetară aflată în circulaţie în economie, ceea ce a aruncat America într-o recesiune profundă, dublând rata şomajului, şi care a primit ca premiu politic obţinerea de către Reagan a preşedinţia SUA… Iar Hayek şi Friedman erau abia la început.

De exemplu, în 1997, doi economişti au câştigat inexistenul “premiu nobel pentru economie” pentru modelele lor privind minimalizarea riscului derivatelor, chiar înainte ca derivatele să explodeze în bula imobiliară din deceniul 2000.

Premiul a fost acordat economiştilor Robert Merton şi Myron Scholes pentru teoriile lor privind modul în care derivatele pot fi valorizate iar riscul minimalizat. Cei doi economişti şi-au folosit faima obţinută în urma primirii „premiului Nobel pentru economie” pentru a înfiinţa şi conduce „cel mai mare hedge fund” care a fost numit Long Term Capital Management (LTCM). Iar această firmă chiar s-a ridicat la înălţimea numelui său. La 9 luni după ce au câştigat premiul băncii centrale a Suediei în economie, LTCM s-a prăbuşit cu nasul în ţărână, producând pierderi de peste 1 miliard de dolari în doar 2 zile. A fost desigur subvenţionat din bani publici de către preşedintele băncii Federal Reserve de atunci, Alan Greenspan, care a considerat că LTCM e „prea mare ca să fie lăsat să se prăbuşească”.

Apoi îl avem pe Vernon Smith. În 2002, Vernon Smith, adorat şi finanţat de libertarieni miliardari cum ar fi Charles Koch, a câştigat „premiul Nobel pentru economie” – patronul său s-a uitat la banii pe care i-a cheltuit pentru a finanţa cariera academică a lui Smith ca pe o afacere speculativă de succes, spunând pur şi simplu – „Darul fundaţiei Koch a fost o excelentă investiţie”. Proiectul lui Smith constă din crearea unor ”tuneluri de vânt” pentru a testa cum răspund piețele libere în diferite condiții – nimic din toate acestea neavând nici o legătură cu realitatea.

Începând din 2011, 10 din cei 69 de economiști care au primit falsul premiu sunt libertarieni susținuți de Koch.

Va fi nevoie de un act de mare curaj pentru a aduce arăta publicului ce minciună se ascunde în spatele acestor premii.”

 

*independență nu înseamnă decât ieșirea de sub controlul societăților cărora le impun politicile, nu înseamnă că băncile nu ar urmări aplicarea fundamentalistă a propriei lor ideologii, care este perfectarea neoliberalismului, adică privatizarea statului în mâinile celor bogați, subordonarea totală a societăților intereselor lor și excluderea totală a publicului de a mai avea un cuvânt de spus în privința drepturilor lor care sunt sistematic subminate și distruse. Acesta e sensul ultimelor atacuri împotriva resurselor vitale, cum ar fi apa, şi asupra finanțării publice a educației publice și sănătății: subfinanțarea lor premeditată are scopul de a le privatiza, adică de a folosi banii publici pentru a finanța spitale şi școli private de către statul controlat de cei care au interesul de a-și promova ideologia și îndoctrinarea viitorilor sclavi salariali pentru a le servi interesele și pentru a fi o forță de muncă disciplinată, cuminte și care înțelege că exploatarea ei cruntă ar fi ”o favoare” sau ”un drept”.

PS:

Aceasta este o scrisoare privată pe care miliardarul de extremă dreapta, Charles Koch i-a trimis-o câştigătorului inexistentului “premiul Nobel pentru economie”, Friedrich von Hayek, naşul mişcării de distrugere a statelor sociale şi de dereglementare a “pieţelor libere”. Scrisoarea a fost obţinută de Yasha Levine din arhivele Hayek de la Institutul Hoover de la Universitatea Stanford. Face parte dintr-un schimb de corespondenţe în care Hayek, Koch şi toată gaşca de la Universitatea din Chicago arată că sunt fanii statului social când e vorba să primească ei drepturi şi beneficii sociale, cum ar fi asistenţă medicală publică şi alte beneficii, în timp ce public denunţau toate aceste drepturi pentru a le nega populaţiilor şi pentru a distruge aceste servicii publice.

Monster Koch Bust: Charles Koch Used Social Security to Lure Friedrich von Hayek to America.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s