Legea internaţională ca acumulare primitivă (Secretul Colonizării sistematice)

în original aici, autor: Mark Neocleous, profesor de critică a economiei politice, Universitatea Brunel, Marea Britanie   

Această analiză arată de ce „acumularea primitivă” nu poate lipsi din vocabularul critic şi marxist al teoriei legii internaţionale. Legea internaţională a început să fie criticată abia recent, după ce a fost analizată prin lentilele colonialismului şi prin redescoperirea criticii lui Marx asupra colonialismului, apelând, astfel la argumentele sale privind acumularea capitalistă.

Critica teoriei legii internaţionale este limitată însă de eşecul de a folosi în mod corect instrumentele oferite de Marx şi de a apela la conceptele gândite de el. Grosul articolului se ocupă de anumite dispute legate de date istorice, dar argumentul central este teoretic şi urmăreşte oferirea unui concept care să consolideze legăturile care au fost construite în timp între capital, colonizare şi legea internaţională. Pentru asta, e nevoie ca secretul din Capitalul lui Marx să fie scos la lumină: secretul capitalului şi secretul colonizării sistematice, ambele arătându-ne care e de fapt secretul legii internaţionale.

Într-o carte apărută în 1996 „Was Ireland Conquered?” (A fost Irlanda cucerită?) Anthony Carty sugerează că din critica legii internaţionale lipseşte faptul că “nu există nici o analiză sistemică asupra influenţei colonialismului în dezvoltarea cadrului conceptual de bază al subiectului”. (1) 

Carty a scos în evidenţă faptul că, în studiile acceptate oficial referitoare la legea internaţională, colonialismul ori a fost ignorat, ori a fost considerat doar ca o problemă sau un fenomen faţă de care legea internaţională ar trebui să aibă nişte reguli sau să stabilească reguli mai bune. Aşa au stat lucrurile chiar din momentul conceperii legii internaţionale.

Aşa cum a arătat David Kennedy – după ce colonialismul a început să fie analizat ca o chestiune instrinsecă legii internaţionale – colonialismul a fost tratat fie ca o trăsătură care apare rar sau care ar fi aberantă, fie ca aparţinând unei lumi mitice, “dinaintea-lumii legii” războiului şi ideologiei. (2) 

Au existat câteva analize care încercau să identifice locul central al colonialismului în legea internaţională: B. S. Chimni, de exemplu, a explorat în detaliu chestiunea colonială în cartea sa “Legea Internaţională şi Ordinea Mondială” (International Law and World Order), publicată în 1993, iar Anthony Anghie a zăbovit asupra semnificaţiei generale a colonialismului în legea internaţională, în analiza sa extinsă a cazului Nauru. (3) 

Chiar ţinând cont de apariţia acestor cărţi, argumentaţia lui Carty şi Kennedy tot stătea în picioare.

Această situaţie avea să se schimbe rapid, în sensul că numărul insignifiant de lucrări asupra colonialismului, apărute până în deceniul 1990, avea să crească exponenţial de la jumătatea anilor 1990.

Anghie a adus acasă centralitatea colonialismului în legea internaţională (4) şi de atunci un număr impresionat de lucrări a apărut, iar acestea au confirmat şi extins argumentaţia sa. (5)

De acum înainte e corect să spunem că, cel puţin printre criticii legii internaţionale, colonialismul este văzut ca fiind “continuu, sistematic şi intrinsec legii internaţionale.” (6)

Acum se acceptă (cel puţin de către criticii legii internaţionale) că ”vocabularul legii internaţionale” are legături profunde cu “gramatica colonizării”. (7)

Într-adevăr, cea mai cuprinzătoare şi profundă analiză a arătat că, departe de a fi doar o problemă minoră care poate fi tratată separat de legea internaţională, de fapt legea internaţională e construită în aşa fel încât să presupună colonialismul. China Miéville sugerează că, nu doar că legea internaţională este un rezultat al colonialismului, dar că legea internaţională chiar este colonialism; colonialismul este o parte constitutivă a legii internaţionale. (8) 

Colonialismul este realizat cel mai eficient nu doar prin violenţă, ci prin lege – adică, prin violenţa legii – şi exact acest proces a fost cel care a modelat conceperea legii internaţionale. (9)

Dacă există vreun merit al gândirii critice asupra legii internaţionale din ultimii 20 de ani, atunci acesta este efortul de a determina legea internaţională să ia în serios chestiunea care îi e intrinsecă: colonialismul.

Dar chiar şi aşa, acumularea capitalistă e ignorată. Pe şleau spus, conceptul de acumulare primitivă lipseşte cu desăvârşire chiar şi din aceste lucrări critice.

Acumulare primitivă” se referă la conceptul pe care Marx l-a folosit pentru a descrie recurgerea la forţă şi la violenţă în ruperea oamenilor de mijloacele prin care îşi asigurau subzistenţa în alt fel decât prin muncă salariată.

De exemplu, eseurile critice ale lui Fleur Johns, Richard Joyce şi Sundhya Pahuja, “Evenimente: Forţa legii internaţionale” (Events: The Force of International Law). (10)

Abia după 200 de pagini apare menţionată în treacăt acumularea primitivă. În ciuda faptului că diferite „evenimente” istorice sunt dezbătute pe larg în carte, de la dezbaterea de la Valladolid din 1550, Pacea de la Westphalia, comuna din Paris din 1871 şi altele, acumularea e menţionată în doar două eseuri referitoare la actualul rol al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO). Acumularea e acceptată în analiză, dar nu ca fapt istoric, şi în nici un caz ca parte a legii internaţionale. Şi astfel, “acumularea primitivă”, ca şi concept critic, nu se regăseşte nicăieri, de fapt. Nu vreau să fiu foarte critic faţă de munca lor, care altfel e foarte bine făcută. Dar de ce au considerat că dezbaterea de la Valladolid nu a avut nici o legătură cu acumularea capitalistă? A fost Westphalia chiar numai despre suveranitate? Nu cumva a fost mai ales despre dominaţie şi, astfel, despre acumulare? Chiar nu exista spaţiu pentru discutarea altor „evenimente” istorice care ar fi putut aduce la lumină chestiunea acumulării într-un mod mai direct? Indexul cărţii vorbeşte de la sine: o singură menţiune în carte a „socialismului care există de fapt”, dar nici una despre acumulare şi în nici un caz despre „acumularea primitivă”, cartea vorbeşte despre exploarare, dar nici un cuvânt nu e spus despre „exploatare”, Badiou apare de foarte multe ori, dar Marx nici măcar o singură dată.

La fel, cartea lui Anne Orford despre “Legea Internaţională şi Ceilaţii ei” (International Law and its Others) conţine şi ea câteva eseuri foarte bune, dar menţionează acumularea de mult mai puţine ori chiar decât acordă spaţiu „evenimentelor”, adică deloc. Nu există nici măcar o singură referire la acumulare sau la acumularea primitivă.

Temele referitoare la “responsabilitate”, “dorinţă”, “violenţă”, “conflict”, “individul liberal” şi “statul suveran” sunt toate acolo, se vorbeşte mult despre “ceilalţi” – sălbaticii, barbarii, mulţimile revoltate, rasele, cei subjugaţi şi cei subordonaţi – dar nici un cuvânt despre acumulare. Se fac multe trimiteri la Schmitt şi chiar la descrierea lui referitoare la „însuşirea pământului ca proces constitutiv al legii internaţionale” (11), dar sunt foarte puţine trimiteri la Marx şi la modul în care el a descris apropriererea pământului ca fiind centrală acumulării capitaliste. Dorinţa de a situa enumerarea zona care contestă disciplina principală este exprimată (12) şi logica criticii este afirmată ca fiind metoda cheie, dar autoritatea în această privinţă i se acordă lui Kant şi nu lui Marx.

La fel, cartea excelentă a lui Anthony Anghie referitoare la imperialism şi la legea internaţională, din nou, îi are ca eroi pe sălbatici şi pe cei de culoare, dar acumularea primitivă nu apare pe scena istoriei nici măcar în trecere (cum a apărut în eseurile anterioare scrise de Anghie). (13) 

Chiar şi analiza extinsă a lui China Miéville asupra legii internaţionale dintr-o perspectivă marxistă evită să se refere la acumularea primitivă. Mai degrabă vorbeşte despre cucerirea coloniilor care e folosită pentru a descrie apariţia „acumulării primitive” în “Legea şi Globalizarea de jos în sus” (“Law and Globalization from Below”), în care statisticile referitoare la exploatărea colonială sunt prezentate pe larg. (14)

În sfârşit, şi în eseurile editate de Susan Marks, „Legea Internaţională văzută de Stânga” (“International Law on the Left”), o carte care se ocupă explicit de marxism şi de legea internaţională (subtitlul cărţii este “Moştenirea Marxistă”; iar unele capitole sunt inspirate dintr-o conferinţă asupra marxismului şi legii internaţionale care a avut loc la Haga în 2003, şi care ulterior a fost reprodusă şi publicată de „Leiden Journal of International Law” sub titlul “Marxism şi legea internaţională”), nu are absolut nimic de spus despre acumularea primitivă. Contribuţia lui Anthony Carty la această carte îl citează pe David Harvey când vine vorba despre o reevaluare generală a rolului acumulării primitive în lunga istorie geografică a capitalului, dar totul se opreşte la o simplă menţiune. (15)

Astfel, chiar şi un compendiu important care prezintă în mod specific analiza marxistă în privinţa legii internaţionale pare dezinteresat de ideea “acumulării primitive”.

Acest ultim exemplu ne indică o chestiune mai largă în gândirea critică asupra legii internaţionale într-o perioadă în care critica legii internaţionale a scos la lumină colonialismul: Marx apare ici şi colo, dar ca e o apariţie bizară şi silenţioasă. Această reducere la tăcere a lui Marx sare în ochi mai ales când vine vorba despre concepte centrale pe care el le-a folosit cu referire directă la colonialism şi la capital, la capital ca instrument al colonizării, adică la “acumularea primitivă”.

Am două exemple despre încercări ale unor personaje cheie din cercul criticilor legii internaţionale care insistă asupra relevanţei lui Marx şi a posibilităţii unei abordări de clasă referitoare la legea internaţională pentru a ilustra acest argument. Articolul lui Martii Koskenniemi “Ce ar trebui avocaţii legii internaţionale să înveţe de la Karl Marx” (What Should International Lawyers Learn from Karl Marx?). Analiza aceasta este centrată asupra cererii de „justiţia internaţională”, despre care Koskenniemi crede că poate fi dezvoltată din analizeze lui Marx, ignorând total conceptul de acumulare primitivă. Asta în ciuda faptului că Marx nu a avut absolut nimic de spus despre “justiţia internaţională”, dar totuşi a dedicat o mare parte a Capitalului analizei acumulării primitive. Însă, făcând legătura cu justiţia internaţională”, el crede că fundamentează legea internaţională pe argumentaţia lui Marx privind o clasă universală care se poate salva pe sine numai prin totala pocăinţă în faţa umanităţii. Astfel, Koskenniemi efectuează o piruetă prin care ajunge să susţină că legea internaţională ar oferi “acea promisiune de emancipare” pe care Marx o vedea posibilă numai în urma acţiunii clasei revoluţionare. (16)

Această răstălmăcire perversă a lui Marx apare şi într-un articol recent despre imperiu şi legea internaţională în care rolul legii internaţionale în crearea “unei structuri de relaţii umane pe care le numim capitalism” este scos în evidenţă, dar totuşi îl ignoră total pe Marx în ciuda faptului că munca sa de-o viaţă a fost dedicată descifrării “acelei structuri a relaţiilor umane numită capital”, în ciuda faptului că el a analizat aceste relaţii prin prisma colonialismului, şi în ciuda faptului că a explicat cum acumularea primitivă determină aceste relaţii. (17)

Dar, aşa cum vom vedea, acest concept are o acoperire mult mai largă. Recent, Chimni a publicat câteva articole, intitulateProlog pentru o abordare de clasă a legii internaţionale”, în European Journal of International Law (18şi “O expunere a unui curs marxist asupra legii internaţionale”, în Leiden Journal of International Law republicat de International Law on the Left. (19) 

Şi totuşi, în “Expunerea cursului marxist” nu are loc nici o discuţie despre acumularea primitivă; într-adevăr, chiar şi noţiunea de acumularea abia dacă e menţionată. (20)

Când ajungem la “Prolog”, posibilitatea folosirii lui Marx în scopul de a critica teoria legii internaţionale e din ce în ce mai redusă. Chimni sugerează că “o trăsătură centrală a capialismului este… tendinţa sa inerentă către expansiune teritorială”, dar “acest fapt nu a fost integral cuprins în înţelegerea capitalismului de către Marx.” (21)

Această afirmaţie este bizară, din moment ce tendinţa capitalului către expansiune teritorială a fost tema principală a operei lui Marx. (22)

Însă, Chimni insistă să demonstreze că din cauza acestei presupuse lipse din opera lui Marx, “interacţiunea între capitalism şi colonii rămâne o zonă trecută în tăcere de teoria marxistă.” (23)

Această afirmaţie este chiar şi mai bizară, din moment ce ignoră câteva mii de pagini din opera lui Marx dedicate exact acestei chestiuni, care i se impută că ar lispi din opera sa.

Puse una lângă alta, afirmaţiile lui Koskenniemi şi Chimni, sugerează ceva teribil de tulburător despre cum legea internaţională – în mod special gruparea de critici ai legii internaţionale – încearcă să ne formeze o imagine deformată despre Marx. Aşadar, o chestiune generală pe care se bazează acest articol: incapacitatea criticii teoriei legii internaţionale de a se folosi de Marx în mod corect, pe deplin şi coerent, într-un mod care ar putea întări şi aprofunda unele dintre afirmaţiile politice făcute de criticii teoriei legii internaţionale. Adică, a-l folosit pe Marx într-un mod care ar putea să ne permită să dezvoltăm o adevărată critică marxistă a legii internaţionale.

Prin urmare, în acest articol, încerc câteva lucruri, care se suprapun în moduri diferite. Primul este să dezvolt o critică a legii internaţionale care a reconsiderat politica care stă la baza legii internaţionale privind lucrurile prin lentilele/perspectiva celor colonizaţi. Fac asta pentru a arăta care a fost gândirea lui Marx asupra colonizării şi care au fost argumentele sale privind acumularea primitivă.

Al doilea e o critică mai constantă a teoriei în sine a legii internaţionale, în sensul că în ciuda calităţilor evidente ale lucrărilor, care recent au apărut referitor la cei colonizaţi şi la legea internaţională, luate ca întreg, aceste lucrări sunt limitate de neputinţa de a folosi şi gândi prin ceea ce a avut Marx de oferit. Spus direct, vreau să argumentez că critica teoriei legii internaţionale trebuie făcută prin prisma acumulării primitive.

Cu alte cuvinte, deşi ideea “legea internaţională întruchipează violenţa colonialismului şi abstractizarea schimbului de mărfuri” (24) e din ce în ce mai acceptată în critica teoriei legii internaţionale, sugerez că, pentru ca acest raţionament să se susţină, e nevoie să se bazeze pe acumularea primitivă.

În acest proces, sugerez şi un al treilea: până când gândirea critică a legii intenaţionale nu cuprinde această idee, ea va rămâne teoertic limitată şi constrânsă de către disciplina dominantă; mai rău, este un pericol de a permite ca disciplina dominantă să deformeze înţelegerea lui Marx.

Acest set de argumente necesită o anumită cantitate de muncă istorică – deşi la final mă îndrept spre chestiunea celor colonizaţi în prezent prin legea internaţională – dar argumentul central este unul teoretic: a oferi un concept care să consolideze conexiunile care au fost formate în timp între capital, colonizare şi legea internaţională.

Aceasta necesită o revelaţie a unui secret din Capitalul lui Marx, secretul capitalului şi secretul colonizării sistematice, toate acestea ducându-ne către secretul legii internaţionale.

1. Secretul din “Capitalul” lui Marx 

Adesea nu e observat că volumul 1 al Capitalului se încheie cu revelaţia unui secret. Capitolul final se numeşte “Teoria modernă a Colonizării” (The Modern Theory of Colonization) şi, după câteva pagini care analizează colonizarea, paragraful final al capitolului, şi prin urmare paragraful final al cărţii spune aşa:

“Dar aici nu ne ocupăm de situaţia coloniilor. Singurul lucru care ne interesează este secretul descoperit în Lumea nouă de economia politică a Lumii vechi şi proclamat în gura mare: modul de producţie şi de acumulare capitalist, deci şi proprietatea privată capitalistă, presupun distrugerea proprietăţii private bazată pe munca proprie, adică exproprierea muncitorului.” (25) (în română, de aici)

Observaţi că Marx e mai puţin interesat de’colonii’ pe cât e de procesul de colonizare şi astfel de secretul pe care coloniile îl scot la iveală.

Pentru a înţelege importanţa retoricii lui Marx din acest paragraf final, am putea mai întâi să remarcăm rolul jucat de secrete pe parcursul întregului Capital. Pentru că această carte, Capitalul, ar putea într-adevăr să fie numită o carte a secretelor. Câteva secrete minore sunt expuse în paginile acestei cărţi: “secretul istoriei” republicii romane, „scopul secret” al contrabandei chineze, „secretul fondării bogăţiei în capital a Olandei”, „secretul închisorilor” din Celebes, “secretul dezvoltării industriei de stat din Spania şi Sicilia în timpul domniei arabilor”, „secretul” eşecului lui Henri al VII-lea, „secretul ‘simpatiei’ burghezilor faţă de văduve, familiile sărace”, “motivul secret pentru care capitaliştii se plâng mereu de lenea oamenilor muncitori”. (26) 

În mod clar există ceva care îl motivează pe Marx să ne dezvăluie mereu câte un secret. Acest lucru ar putea explica de ce faimoasa discuţie a lui Marx despre caracterul fetiş al mărfii din capitolul 1 este de fapt o dezvăluire a acestui fetişism şi „a secretului său”. (27) 

Totuşi secretul fetişului nu este decât o parte dintr-un secret mai mare descifrat pe parcursul întregii cărţi şi dezvăluirea acestui secret este de fapt întregul scop al acestei cărţi.

https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#4

Acesta e “secretul pe care economiştii vulgari au refuzat cu obstinaţie până acum să-l divulge”, şi astfel “secretul sursei înţelepciunii armonioase a optimiştilor comerţului liber”. Sau, cu alte cuvinte, este “secretul modului în care se face profitul şi care trebuie expus” (28). Care e? Care e acest secret?

Ne spune Marx: “Secretul expresiei valorii”, spune el – adică, “secretul ascuns sub mişcările aparente în valoarea relativă a mărfurilor” – stă în modul în care capitalul gestionează munca. (29) Şi asta, fundamental, revelă “secretul modului în care se face profitul”, adică, “aproprierea/însuşirea muncii neplătite”. (30) Cu alte cuvinte, “secretul auto-valorizării capitalului stă în faptul că are la dispoziţie o cantitate definită de muncă neplătită făcută de oameni (muncitorii primesc o parte cât se poate de mică din valoarea muncii lor cu scopul exclusiv de a-şi reproduce puterea de muncă, iar munca femeilor din familii pentru întreţinerea muncitorilor este chiar mai importantă pentru acumularea de capital decât ce valoarea pe care o neagă muncitorilor). De aici, “cel mai ascuns secret al capitalului englez… constă în modalitatea prin care forţează salariile să fie cât mai mici”, iar “secretul motivului pentru care face asta e că muncitorii cu cât muncesc mai mult, cu atât mai alienată (înstrăinată) de ei e bunăstarea pe care o produc”. Acesta este “adevăratul secret al producerii de forţă de muncă eficientă”. (31) Atunci, spune Marx, “formarea plusvalorii prin surplusul de muncă nu mai este nici un secret”. (32) Cu siguranţă nu mai e un secret după ce Marx l-a scos la lumină pe mii de pagini. Dar cel puţin a făcut asta în speranţa că fiinţele umane pot descifra codurile valorii şi “pot vedea care este secretul propriului lor produs social.” (33)

Prin urmare, revelarea secretului coloniilor în ultimul paragraf al ultimului capitol al cărţii este semnificativă pentru a înţelege capitalul ca întreg, adică şi pentru a înţelege capitalul din colonii.

Împotriva afirmaţiei lui Chimni că colonialismul “nu a avut nici un impact” asupra analizei făcute de Marx asupra capitalismului (34), se dovedeşte că tocmai colonialismul a fost punctul de bază al argumentaţiei lui Marx.

Capitolul numit “Teoria modernă a colonizării” este al 8-lea capitol din partea a 8-a a cărţii. Partea a 8-a este intitulată “Aşa-zisa acumulare primitivă” şi începe cu un capitol intitulat “Secretul acumulării primitive”. Acumularea primitivă este procesul care stă la constituirea relaţiilor sociale capitaliste prin ruperea maselor populaţiei de mijloacele de producţie. (35) 

Acest proces este de importanţă crucială istorică evidentă, din moment ce, fără separarea muncitorilor de mijloacele de producţie, capitalul nu ar putea să apară; fără o asemenea separare nu ar putea exista acumulare capitalistă.

Marx îşi începe analiza “aşa-zisei acumulări primitive” spunând că aceasta joacă acelaşi rol în economia politică pe care l-a jucat şi păcatul originar în teologie.

“Adam a muşcat din măr şi astfel păcatul a căzut asupra întregii omeniri. Originile sale se presupune că ar fi explicate când e povestit ca o anecdotă despre trecut. Cu mult, mult timp în urmă, erau două feluri de oameni: unii, diligenţi, inteligenţi şi mai presus de tot elitişti; alţii, leneşi, ticăloşi, care consumau ce aveau şi mai mult de atât prin vieţuire rebelă… Şi astfel s-a ajuns ca primii să acumuleze bogăţie, iar ultimii să nu mai aibă nimic de vândut decât trupurile lor. Şi din acest păcat primitiv datează sărăcia celor mai mulţi care, în ciuda faptului că munceşte mereu, nu au nimic de vândut în afară de trupurile lor.” (36)

Modul sarcastic în care Marx relatează ruperea oamenilor de mijloacele de producţie are scopul de a arăta mişcări mai importante pe care le intenţionează, una în care trece de la tratarea cu sarcasm a acestui concept, aşa cum a fost folosit de Smith, la folosirea sa ca un concept serios, de sine stătător (37) într-un mod care îi dă posibilitatea să evite povestea spusă în cronicile tandre ale economiei politice, unde acumularea primitivă este pur şi simplu luată ca fapt dat şi în care “idilicul domneşte din timpuri imemoriale”. Dimpotrivă, Marx argumentează că, în istoria reală, violenţa este integrală acestui proces de acumulare capitalistă, istoria acestei acumulări este “scrisă în cronicile omenirii cu litere de sânge şi de foc” (38).

Marx scrie despre această violenţă peste tot în Capitalul – Balibar a sugerat pe bună dreptate că volumul I al Capitalului ar putea fi citit ca “tratat asupra violenţei structurale pe care o impune capitalismului” (39) – dar o analizează exhaustiv în capitolul asupra “Genezei capitalistului industrial“, al 6-lea capitol din partea a 8-a asupra acumulării primitive:

“Descoperirea aurului şi argintului în America, extirparea, înrobirea şi închiderea în mine a populaţiei indigene din acel continent, începuturile cuceririi şi jefuirii Indiei, şi convertirea Africii într-o rezervaţie pentru vânătoarea comercială a oamenilor de culoare, toate acestea caracterizează zorii erei producţiei capitaliste. Aceste proceduri idilice sunt momentele principale ale acumulării primitive.”

Marx:
Diferitele momente ale acumulării primitive se repartizează, în ordine mai mult sau mai puţin cronologică, îndeosebi între Spania, Portugalia, Olanda, Franţa şi Anglia. În Anglia, la sfîrşitul secolului al XVII-lea, ele se concentrează în mod sistematic în sistemul colonial, în sistemul împrumuturilor de stat, în sistemul fiscal modern şi în sistemul protecţionist. Aceste metode se bizuie, în parte, pe violenţa cea mai brutală, ca, de pildă, sistemul colonial. Toate însă folosesc puterea de stat, adică violenţa socială concentrată şi organizată, pentru a accelera procesul de transformare a modului de producție feudal în mod de producție capitalist și pentru a scurta stadiile de tranziție. Violenţa este moaşa oricărei societăţi vechi care poartă în pîntece o societate nouă. Violenţa însăşi este o putere economică.(40)

Aici Marx scoate în evidenţă faptul modul în care capitalismul se formează nu e deloc o ordine spontană şi că, în contrast cu mitul originii idilice a proprietăţii private, capitalul vine pe lume “, „capitalul se obţine prin jupuirea din cap până-n picioare, a fiecarui por, din sânge şi noroi.” (41) 

În istoria reală, “cucerirea, înrobirea, jefuirea, crima, pe scurt, forţa joacă cel mai important rol în capitalism”. (42)

Observaţi că aici simpla expropriere a pământului şi resurselor nu a fost de ajuns pentru a crea proletariatul, din moment ce mulţi au preferat să vagabondeze şi să recurgă la mici infracţiuni, decât să îndure viaţa de mizerie a muncii salariate. 

Din acest motiv a apărut “legislaţia sângeroasă” în care “taţii actualei clase muncitoare au fost condamnaţi pentru transformarea lor forţată în vagabonzi şi sărăciţi”. (43)

“Legile sângeroase” sunt cele care au criminalizat vagabondajul, cerşitul, hoinăreala, au inventat o mulţime de alte “infracţiuni”, dar şi cele care se referă la decretele de privatizare (îngrădire) a pământului care au fost adoptate cu scopul de a-i separa pe oameni de orice formă independentă (în afara capitalului) de a-şi asigura existenţa din cultivarea pământului şi folosirea în comun şi liberă a resurselor naturale. “Eliberarea” ţăranilor de mijloacele de subzistenţă a avut scopul de a-i forţa pe ţărani să accepte să trăiască de pe urma salariului pe care-l primeau în urma muncii în fabrici: eliberarea înseamnă înrobire şi subjugare.

Referinţa la violenţă în aceste pasaje ne aminteşte de puterea organizată de şi prin stat şi că violenţa în sine înseamnă putere economică. Capitalismul întotdeauna şi oriunde trebuie să distrugă şi să anihileze orice formă non-capitalistă de asigurare a existenţei peste care dă. (44)

Trebuie să spunem foarte clar care este miza aici, mai ales că primele legi ale naţiunilor au fost atât de fundamental preocupate de chestiunea războiului. Marx sugerează că acest mecanism prin care oamenii sunt obligaţi să muncească în anumite condiţii care convin capitalului şi care sunt impuse de capital este o formă de război. Adică, este război de clasă. Iar miza în acest război e constuirea ordinii burgheze prin violenţa acumulării primitive. Legea în general era (şi este) centrală acestui război, şi, sugerez eu, la fel este cazul şi cu legea internaţională.

2. Legile sângeroase

Este semnificativ că pe parcursul analizării acumulării primitive din volumul 1 al Capitalului, Marx discută în detaliu legea. În particular, scoate în evidenţă, în capitolul intitulat “Legislaţia draconică de la sfîrşitul secolului al XV-lea împotriva expropriaţilor. Legile promulgate în scopul scăderii salariilor“, “metodele poliţieneşti” folosite de la sfârşitul secolului 15 pentru accelerarea acumulării.

“Sub Henric al VIII-lea, în 1530, cerşetorii bătrîni şi inapţi de muncă primesc o autorizaţie de a cerşi. Dimpotrivă, vagabonzii apţi de muncă vor fi biciuiţi şi închişi. Ei vor fi legaţi de o căruţă şi biciuiţi pînă la sînge, apoi vor presta un jurămînt că se vor întoarce la locul lor de baştină sau acolo unde au locuit în ultimii trei ani şi că „se vor apuca de lucru“ (to put himself to labour). Ce ironie crudă! Act-ul promulgat în cel de-al 27-lea an de domnie a lui Henric al VIII-lea confirmă aceste prevederi şi le înăspreşte prin prevederi noi. Vagabonzii recidivişti sînt pedepsiţi cu o nouă biciuire şi cu tăierea unei jumătăţi de ureche: la a treia infracţiune vinovatul este executat ca fiind un criminal periculos şi un duşman al societăţii.”

“Eduard al VI-lea, în 1547, primul său an de domnie, promulgă o lege care prevede că oricine refuză să muncească va fi dat ca sclav persoanei care l-a denunţat ca trîntor. Stăpînul trebuie să-i dea pîine şi apă, băuturi slabe şi resturi de carne după cum va crede de cuviinţă. El îl poate sili, bătîndu-l cu biciul şi punîndu-l în lanţuri, să facă orice muncă, oricît de respingătoare. Dacă sclavul lipseşte timp de 14 zile, este condamnat la sclavie pe viaţă şi înfierat pe frunte sau pe obraz cu litera S, iar dacă fuge pentru a treia oară este executat ca fiind vinovat de crimă împotriva statului. Stăpînul îl poate vinde, îl poate lăsa moştenire, îl poate închiria ca sclav, ca pe orice alt bun mobil sau ca pe o vită. Dacă sclavii uneltesc împotriva stăpînilor, ei sînt de asemenea executaţi. La cererea stăpînilor, judecătorii de pace au datoria să-i caute pe sclavii fugari. Dacă se constată că unul dintre aceştia a vagabondat timp de 3 zile, el este trimis la locul lui de baştină, înfierat cu fierul roşu pe piept cu litera V şi, ţinut în lanţuri, este folosit pentru munca la drumuri sau la alte munci. Dacă vagabondul indică un loc de baştină fals, el va deveni, drept pedeapsă, sclavul pe viaţă al localităţii respective, al locuitorilor sau al corporaţiei, şi va fi înfierat cu litera S. Oricine are dreptul să le ia vagabonzilor copiii şi să-i ţină ca ucenici, pe băieţi pînă la 24 de ani, pe fete pînă la 20 de ani. Dacă fug, ei devin pînă la această vîrstă sclavii meşterilor, care îi pot pune în lanţuri, îi pot biciui etc. Stăpînul poate pune un inel de fier la gîtul, la braţele sau la picioarele sclavului său pentru a-l recunoaşte mai uşor şi a fi mai sigur de el. Ultima parte a acestei legi prevede că anumiţi săraci vor presta muncă pentru localitatea sau persoanele care le dau de mîncare şi de băut şi care vor să le găsească de lucru. Acest soi de sclavi parohiali s-a menţinut în Anglia pînă în secolul al XIX-lea inclusiv sub numele de roundsmen (umblători).”

“Legea promulgată de Elisabeta în 1572 prevede ca cerşetorii care nu au autorizaţie şi care au depăşit vîrsta de 14 ani să fie biciuiţi şi înfieraţi pe lobul urechii stîngi dacă nu se găseşte cineva care să vrea să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; în caz de recidivă, dacă au trecut de 18 ani, ei sînt executaţi dacă nu vrea nimeni să-i ia în serviciu pe timp de doi ani; la a treia infracţiune însă ei sînt executaţi fără cruţare ca fiind vinovaţi de crimă împotriva statului.”

“În timpul domniei lui Iacob I, oricine rătăceşte din loc în loc şi cerşeşte este declarat vagabond. Judecătorii de pace din Petty Session sînt împuterniciţi să-i condamne pe vagabonzi la biciuire publică, la închisoare pe timp de 6 luni la prima infracţiune şi pe timp de 2 ani la a doua infracţiune. În timpul detenţiunii, ei vor fi biciuiţi ori de cîte ori şi oricît vor crede de cuviinţă judecătorii de pace… Vagabonzii incorigibili şi periculoşi vor fi înfieraţi pe umărul stîng cu litera R şi condamnaţi la muncă silnică, iar dacă vor mai fi prinşi cerşind ei vor fi executaţi fără milă. Aceste prevederi ale legii au fost în vigoare pînă la începutul secolulu al XVIII-lea şi au fost abrogate abia prin Act-ul promulgat în cel de-al 12-lea an de domnie a reginei Anna.”

Şi pentru ca cititorul să nu-şi imagineze că aceste legi erau specifice Angliei, Marx adaugă că “legi asemănătoare au existat şi în alte ţări din Europa”.

“În Franţa, unde la mijlocul secolului al XVII-lea vagabonzii din Paris au creat un regat al vagabonzilor (royaume des truands). Încă în primii ani ai domniei lui Ludovic ai XVI-lea s-a emis o ordonanţă (13 iulie 1777) potrivi căreia orice om sănătos între 16 şi 60 de ani, fără mijloace de existentă şi fără profesiune, este trimis la galere. Măsuri asemănătoare sînt prevăzute pentru Ţările de Jos în statutul din octombrie 1537 al lui Carol al V-lea, în primul edict din 19 martie 1614 al statelor şi oraşelor olandeze, în proclamaţia din 25 iunie 1649 a Provinciilor Unite etc.”

Şi continuă să enumere o serie de “legi teroriste” adoptate şi perfecţionate pe parcursul a patru secole de dezvoltare capitalistă, legi prin care “oamenii care trăiau din agricultură au fost la început expropriaţi cu forţa de pământul lor, apoi au fost alungaţi din casele lor, transformaţi în vagabonzi, şi apoi biciuiţi, şi apoi au fost siliţi prin legi monstruoase, teroriste, care prevedeau biciuirea, stigmatizarea şi tortura, să se încadreze în disciplina necesară sistemului muncii salariate.” (45)

Această creare de “proletari eliberaţi” (de mijloacele de producţie), prin forţă legală, are paralelă istorică într-un proces discutat de Marx în capitolul anterior: furtul pământurilor obşteşti (folosite în comun).

Pentru Marx, crearea de proletari este posibilă numai în urma procesului concomitent prin care “oamenii sunt deposedaţi de pământ“, şi prin “legalizarea acestui furt de către parlament”, adică prin adoptarea legilor pentru îngrădire (legi de privatizare a pământului).

Aceste legi au fost “decrete prin care moşierii îşi acordă lor înşile pământul obştesc folosit în comun, anterior, de ţărani şi îl consideră de acum înainte proprietatea lor privată”. (46)

Marx citează text după text din literatura economică a vremii sale recunoscând că “circumstanţele vieţii celor din clasele de jos au fost afectate în toate aspectele numai în rău” în sensul că “aceşti oameni au fost reduşi la starea de lucrători zilieri şi de oameni care nu mai puteau supravieţui decât dacă se angajau… iar modul în care reuşeau să supravieţuiască şi în această stare devenea din ce în ce mai dificil.” (47)

Acum, istoric, mişcarea privatizării pământului a fost plasată de economia politică clasică în acea zonă în care a fost mascată sau s-a confundat cu teoria legală clasică, care e un mod de a spune: chestiunea privatizării pământului (a îngrădirii terenurilor) a fost fundamentală în crearea legii proprietăţii.

Perioada dintre secolul 16 până în secolul 18 ar putea fi descrisă ca perioada în care legea proprietăţii a fost perfecţionată constant (e chiar motivul pentru care unii au încercat să localizeze “acumularea primitivă” acolo pentru a restricţiona sensul pe care ea l-a avut în acea perioadă istorică).

În ciuda dezvoltării companiilor pe acţiuni în secolul 19 şi a schimbărilor aduse de noile tehnologii în secolul 20, esenţa legii proprietăţii a fost dezvoltată în timpul perioadei în care a apărut capitalismul şi în care privatizarea pământului (îngrădirile) a fost crucială.

În aceeaşi perioadă a avut loc şi dezvoltarea legii internaţionale, sub forma “legii naţiunilor”, şi în termenii de justificare legală pentru exercitarea forţei legată de un drept. Această dezvoltare istorică combinată (chiar dacă disproporţionată) a fost de o importanţă istorică uriaşă, şi vreau să sugerez concepte cheie, pe baza cărora privatizarea pământului (îngrădirile) a fost justificată legal, au format cheia conceptelor ideologiei burgheze şi a economiei politice. Exact aceste concepte stau şi în centrul legii internaţionale.

În volumul al II-lea al cărţii sale “Comentarii privind Legile Angliei” (Commentaries on the Laws of England) (1765-1769), un volum care începe cu afirmaţia că “nu există nimic care, atât de deplin stârnească imaginaţia şi să implice emoţional omenirea, ca dreptul de proprietate,” William Blackstone comentează că acest termen a fost folosit în lege pentru a semnifica îngrădirea: “aprobarea” (approving), este o expresie antică “care înseamnă acelaşi lucru cu îmbunătăţirea” (improving).

Pe baza îmbunătăţirii, Blackstone susţine că nobilul de pe o moşie “poate îngrădi pentru el oricât de mult pământ (obştesc) doreşte”. (48)

Comentariul a fost ignorat de critica legii şi a istoriei.

Şi totuşi, există un sens care ne duce chiar în inima problematicii care reprezintă miza acumulării primitive şi prin care, într-un mod ocolit, ajungem la inima legii internaţionale. Ajungem aşa în punctul în care legea proprietăţii, legea colonială şi legea internaţională se intersectează.

Când Blackstone vorbeşte despre risipă, se referă la pământ necultivat şi astfel contribuie la o dezbatere îndelungată despre “îmbunătăţirea” “risipei” care a avut loc printre cei care au scris economia politică şi printre cei din rândul clasei conducătoare. (49) Aceste două concepte ne duc în inima chestiunii proprietăţii din jurul privatizărilor şi la crearea proletariatului modern. (50) 

Secolul care a urmat a confirmat ce au intenţionat lorzii. Francis Bacon a pus în scenă, în The Advancement of Learning (1605), ideea că „omul învaţă odată cu îmbunătăţirea (pământului) şi convertirea la industrie” a activităţilor sale. (51)

Această teorie a declanşat o întreagă „industrie a îmbunătăţirii”, detaliată în lucrări ca: „Englezul care îmbunătăţeşte (pământul) sau un nou studiu privind hărnicia” a lui Walter Blith (1649), care apoi a devenit „Englezul îmbunătăţit care îmbunătăţeşte” (The English Improver Improved) (1652); un tratat anonim intitulat „Îmbunătăţirea pământului” (1653); lucrarea lui Andrew Yarranton “Îmbunătăţirea îmbunătăţită” (The Improvement Improved) (1663); “Interesul Angliei în îmbunătăţire” a lui Samuel Fortrey (apărută tot în 1663); cartea lui William Carter “Afirmarea interesului Angliei” privind „Îmbunătăţirea mărfurilor nativilor” (1669); cartea lui John Smith “Îmbunătăţirea Angliei revizuită” (1670); cartea lui Carew Reynell “Adevăratul interes englez, sau o relatare a principalelor îmbunătăţiri naţionale” (1674); cartea lui Roger Coke “Îmbunătăţirile din Anglia” (1675); o altă lucrare a lui Yarranton intitulată „Îmbunătăţirea Angliei pe uscat şi pe mare” (1677); cartea lui John Houghton “O colecţie de scrisori pentru îmbunătăţirea hărniciei şi a negoţului” (1681), şi tot aşa până în secolul 18. Potrivit lui Paul Slack, catalogul bibliotecii britanice arată că numărul de cărţi care se referă la „a îmbunătăţi”, „îmbunătăţire” şi la termeni similari a crescut de la 9 publicate înainte de 1641 la 55 publicate între 1641 şi 1660, 72 publicate între 1661 şi 1680, 109 publicate între 1681 şi 1700, 139 publicate între 1701 şi 1720, şi 185 publicate între 1721 şi 1740. (52)

Îmbunătăţirea” în sensul ei original, potrivit dicţionarului de limba engleză, Oxford, se referea la „transformarea unui lucru în profit sau într-un beneficiu” şi „a obţine cel mai mare profit dintr-un anumit lucru”, iar principala conotaţie pe care a primit-o „îmbunătăţirea” se referea la inovaţiile aduse agriculturii pentru creşterea productivităţii. Unele sensuri ale acestui cuvânt au făcut astfel referire la tehnologie, dar altele făceau referire la privatizara pământului neocupat permanent de ţărani şi folosit în comun de ei, sau la pământul care era folosit de triburile de nativi din colonii: a doua definiţie din dicţionarul Oxford a „îmbunătăţirii” era „transformarea pământului pentru a beneficia mai mult de pe urma lui, emiterea de pretenţii de proprietate asupra teritoriilor vaste sau neocupate prin îngrădirea lor (privatizare)”.

Îmbunătăţirea terenurilor vaste şi a pădurilor a devenit sloganul acelei epoci,” scria Joan Thirsk. (53)

Ca slogan al epocii, a fundamentat întreaga mişcare a privatizării pământului, care promovată sub pretextul că dacă terenurile obşteşti/comunale ar fi fost lăsate neîmbunătăţite, rezultatul ar fi fost că ţăranii ar fi trăit fără stăpâni, şi că s-ar fi transformat într-o masă dezordonată şi leneşă.

Pentru Timothy Nourse, în “Campania Fóelix sau Discurs asupra beneficiilor şi îmbunătăţirilor hărniciei” (1700), argumetul pentru „a scoate din folosirea în comun a terenurilor obşteşti” se baza pe faptul că „oamenii obişnuiţi” sunt „brutali şi sălbatici… şi sunt refractari faţă de guvern, obraznici şi cu gura mare”, în timp ce pentru Adam Moore, în “Pâine pentru săraci… promisiunea îngrădirii terenurilor şi a pământurilor obşteşti din Anglia” (1653), terenurile folosite în comun îi făceau pe săraci să fie „cerşetori, păduchioşi, hoţomani, nesubordonaţi, intriganţi şi orice altă ticăloşie pe care minţile şi mâinile lor nefolosite o putea concepe”.

Tratatul anonim „Îmbunătăţirea terenurilor vaste” (1653) arată avantajele ordinii care ar fi rezultat în urma privatizării pământului, faţă de lăsarea pământului să fie folosit în comun şi avertizează că dacă parlamentul nu va accepta îngrădirea terenurilor obşteşti şi însuşirea lor de către lorzi pentru ca săracii să primească de muncă, atunci, în timp, „pe aceste teritorii vor apărea în timp mulţimi de trupe de asasini zdrenţăroşi”. Pentru clasele conducătoare, pământurile obşteşti, forţa de muncă nefolosită în beneficiul lor şi timpul ţăranilor nefolosit în beneficiul lorzilor erau corelate unul cu altul.

Miza acestor dezbateri a fost distrugerea economiei de subzistenţă a ţăranilor care nu aveau acces la alt pământ decât la teritoriile obşteşti, şi pentru care „nefolosirea” sau „risipa” incriminate de lorzi însemnau accesul la o varietate de bunuri şi oportunităţi de a folosi materia primă şi de a prinde animale sălbatice, de a curăţa culturile după recoltă şi de a folosi resturile ca materie primă pentru a face coşuri, mături şi alte obiecte casnice; puteau culege ierburi, alune, fructe şi fructe de pădure şi multe altele folositoare traiului.

J. D. Chalmers a descris astfel impactul a ceea ce el a numit „un atac asupra risipei”:

“Însuşirea pentru folosirea exclusivă a tuturor terenurilor obşteşti de către (cei care s-au numit ulterior) proprietarii legali a însemnat îndepărtarea cortinei care separa armata din ce în ce mai numeroasă a oamenilor care trăiau din munca lor de totala şi distrugătoarea lor proletarizare a lor.” (54)

Campania prelungită de a suprima drepturile tradiţionale de folosire în comun a terenurilor obşteşti prin ruperea aşa-zişilor muncitori trândavi de orice mijloc prin care îşi puteau asigura subzistenţa, privatizarea tuturor terenurilor şi restricţionarea tendinţelor de “a ieşi din rând” prin fixarea acestor proletari într-un spaţiu determinat a fost crucială pentru proletarizarea oamenilor.

Cu alte cuvinte, miza aici era cheia pe care Marx încerca să o descifreze în analizarea acumulării primitive: separarea violentă a masei de oameni de mijloacele de producţie prin care îşi asigurau subzistenţa în afara muncii salariate şi faptul că legea era în centrul acestei violenţe.

Adică, actele de violenţă care constituie acumularea constituie deja o lege politico-juridică.

Acest set de idei privind proprietatea şi fundamentul lor legal a fost esenţial şi de bază în stabilirea legii internaţionale.

Aici trebuie să acceptăm contra-reacţia generală faţă de acest plasarea colonialismului în inima legii internaţionale. Argumentaţia în acest sens a arătat că încercarea de a crea un regim legal modern de guvernare a relaţiilor între statele-naţiune, care se năşteau atunci, a avut loc în contextul “ocupării” Lumii Noi, în măsura în care atunci când atacau alte state emergente ca duşmane, noile entităţi suverane emergente atacau şi cu totul alte popoarele, aflate pe teritoriile de peste ocean. Într-adevăr, atacau alte state adesea prin atacarea altor popoare de pe acele teritorii, o confruntare prin care încercau să cucerească popoarele respective şi care se credea că necesită un set de aranjamente legale pentru a “guverna” aceste relaţii. (55)

Însă, e nevoie să adăugăm la acest argument ideea că această confruntare privea nu doar chestiunile legate de suveranitate sau de obţinerea proprietăţii legale în urma cuceririi, aşa cum era cazul cu legea internaţională acceptată oficial, sau imperialismul şi supremaţia rasială asupra “celuilalt”, faţă de legea internaţională critică (nu mai e nevoie să spunem că aceste chestiuni şi procese nu erau operative), dar privea de fapt în mod central privatizarea violentă a pământului şi resurselor pentru acumularea capitalistă şi separarea cu forţa a oamenilor de mijloacele de producţie prin care îşi asigurau subzistenţa în afara spaţiului controlat de capital; adică prin procesul de acumulare primitivă.

În acest context, aceleaşi idei despre “îmbunătăţirea” terenurilor neocupate, obşteşti din Lumea Veche au fost aplicate şi în Lumea Nouă, ca analogie între exproprierea trândavilor şi a muncitorilor neproductivi şi indienilor trândavi şi neproductivi a devenit standard în discursul politic: “avem Indienii de acasă, Indienii din Cornwall, Indienii din Ţara Galilor, Indienii din Irlanda”, a susţinut colonizatorul puritan, Roger Williams în 1652. (56)

Astfel găsim afirmaţii cum ar fi că indienii erau “un obstacol în calea industriei” şi că vastele lor pământuri “musteau de lene şi de obrăznicie” (John Bellers); că nu poate fi adus nici un argument împotriva “unei colonii paşnice dintr-un teritoriu vast unde oamenii trăiau dar erau ca nişte animale în turmă” (William Symonds); că dumnezeu i-a dat pământul omului ca “să-l muncească şi să-l îmbunătăţească”, dar “oameni sălbatici hoinăresc pe suprafeţe imense fără să aibă titlu de proprietate asupra lor”, adică “terenurile nu erau îngrădite” (John Winthrop); că pământul indienilor “este vast şi nelocuit, că indienii nu sunt mulţi dar calcă în picioare iarba”, lăsând pământul “necultivat şi de izbelişte, risipit” (Robert Cushman); că “suprafeţele vaste şi neocupate” din Virginia aveau nevoie de îmbunătăţiri (William Strachey); sau că “vastele ferme din America” trebuie să cultive plantaţii (Richard Hakluyt). (57)

În ochii colonizatorilor, proprietatea se năştea prin legea internaţională şi după acapararea pământului cu pretextul de a fi cultivat.

Impulsul de a coloniza pur şi simplu presupunea că pământul şi resursele sale aparţineau celor care puteau sa “le îmbunătăţească” cel mai bine şi care prin urmare puteau combate ne-munca (fie a pământului, fie a muncitorilor). “Indianul”, ca ţăranul, era văzut esenţialmente ca ocupând pământ şi posedând proprietate privată; pământul în chestiune putea fi astfel însuşit şi drepturile de folosire şi tradiţionale ale posesiunii în comun a pământului puteau fi abolite.

“În ambele cazuri”, scrie Christopher Hill, “argumentul pentru expropriere a fost legitimat prin pretextul că era nevoie de îmbunătăţirea a ceea ce era luat în proprietate privată”. (58)

Sugerez aceste credinţe care au stat la baza apariţiei legii internaţionale: încărcătura ideologică care se regăsea în conceptele privind “risipa” şi “îmbunătăţirea” a stat la baza nu doar a economiei politice şi a legii proprietăţii, ci şi la baza legii internaţionale.

John Locke, de exemplu, organizează acest raţionament pentru susţinerea privatizării pământului în jurul chestiunii privind “risipa”: “Pământul lăsat cu totul naturii, care nu a îmbunătăţit păşunile, aratul şi cultivatul, se spune că e într-adevăr, e nefolosit”.

Acest lucru asigură baza pentru argumentaţia de susţinere a proprietăţii, în sensul că cei care muncesc apropriază sau cultivă pentru a evita nefolosirea şi pentru a îmbunătăţi solul şi că pot emite pretenţii asupra lucrurilor ca proprietate. Acest argument se aplică indienilor precum şi săracilor din Anglia: “există încă marele Tratat asupra pământului, care (locuitorii fiind cei care nu s-au alăturat restului omenirii, dându-şi consimţământul să folosească banii lor cu ceilalţi) zac în paragină”, spune el, referindu-se la teritoriile ocupate de indienii nativi. (59)

Observaţi şi cum comentariile sale referitoare la situaţia colonială din America sunt elaborate ca problematică în inima legii naţiunilor: războiul just. “Un cultivator de plantaţii din Indiile de vest… poate, dacă doreşte” să strângă soldaţi şi „să-i conducă la luptă împotriva indienilor, pentru a obţine compensaţii dacă aceştia i-au produs vreo pagubă sau au rănit vreun om de-al lui.”

Locke sugerează că stăpâni de plantaţii europeni au dreptul de a executa legea naturii şi că rezistenţa indienilor de a nu permite europenilor să le ocupe pământul era o crimă şi un act de război.

Centrală în această argumenaţie este credinţa că pământul care nu este „îmbunătăţit” este, de fapt, „irosit”.

Prin „irosit” se înţelege pământul pe care indienii din colonii ocupau un spaţiu politic similar celor pe care îl ocupau muncitorii în Europa: stăteau în calea îmbunătăţirii şi a proprietăţii private.

Mobilizate împotriva a ceea ce considerau simultan o formă de crimă şi un act de război, puterile coloniale au susţinut că au dreptul de a obţine „compensaţii”.

Violenţa războiului şi pedepsirea sunt astfel rostogolite împreună pe motive de economie politică a pământului şi a braţelor oamenilor care muncesc.

Ce ar fi putut să-i inspire lui Locke aceste idei? Pe de o parte: înşişi colonizatorii; Locke a fost un cititor avid al rapoartelor din colonii. Pe de altă parte: Locke a fost şi un cititor entuziast al acelui gânditor cheie al legii internaţionale, Hugo Grotius.

În recomandările de lecturi pe care le făcea oricui dorea să “fie instruit asupra drepturilor naturale ale omului şi asupra originilor şi fundamentelor societăţii, şi datoriilor care rezultă din acestea”, Locke ni-l oferă pe Grotius ca pe o sursă primă de informare. (60)

Faptul că face asta vorbeşte de la sine. Pentru că vedem cum economia politică a „risipei” şi „îmbunătăţirii” fundamentează textul primelelor legi ale naţiunilor.

Într-un text scris cu doar câţiva ani înainte de cartea sa despre legile războiului şi ale păcii, Grotius susţine că, dacă dumnezeu ne-a garantat ceva, „nu avem voie să lăsăm de izbelişte acel ceva, nici să îl lăsăm nefolosit şi nici să îl lăsăm să se risipească”. (61)

Aproprierea, după Grotius, este justificată acolo unde „pământul e nelocuit sau neîmbunătăţit”.

Această teorie, de altfel, e firul roşii în De Iure Belli ac Pacis (1625). Acea carte e fondată pe ideea pe care Locke în cele din urmă o va prelua de la Grotius, şi anume că, deşi dumnezeu „a dat omenirii în general o Stăpânire/Dominaţie asupra Lucrurilor”, dumnezeu a permis şi ca „fiecare Bărbat să convertească ceea ce va fi în folosul său.”

Pentru Grotius, deţinerea proprietăţii în comun „nu mai este acceptabilă”.

Atâta timp cât a trăi împărţind în comun nu mai era acceptabil, toţi Bărbaţii se presupune şi trebuia să fi fost de acord că fiecare îşi va însuşi/apropria pentru el, prin Dreptul primului care ia în Posesiune, ceea ce nu putea fi împărţit.”

Aceasta generează un drept exclusiv, şi acest drept exclusiv la rândul său permite aproprierea/însuşirea a tot ce putea fi „neocupat”.

Lucrurile care sunt „necultivate” sau „asupra cărora nu există încă un drept de proprietate” devin centrale, pentru că ele devin disponibile aproprierii cu scopul de a fi „cultivate” şi „îmbunătăţite” şi astfel să nu mai fie lăsate „sălbăticiei”. (62) 

Dacă există risipă sau pământ neocupat pe teritoriul pe care îl luăm în stăpânire, acesta poate fi dat şi străinilor, la cererea lor sau ar putea fi luat în proprietate legală de către ei, pentru că orice rămâne necultivat nu trebuie considerat o proprietate (aflată în posesiunea celor care ocupă teritoriul respectiv). (63)

Jurisdicţia asupra pământului poate fi înstrăinată de un popor, dacă acel pământ este „nelocuit sau lăsat de izbelişte”. (64)

În volumul III al cărţii sale, Grotius revine la tema principală, insistând că nu vor exista compensaţii pentru cei care îşi pierd posesiunile pe care „fie le-au lăsat de izbelişte, fie le-au înstrăinat”. (65) 

Grotius critică aproprierea de pământ numai când e vorba despre cei care îşi însuşesc pământ şi acumulează teritorii „care nu erau lăsate în sălbăticie şi de izbelişte.” (66)

Găsim exact aceeaşi idee repetată de poate cel mai important şi influent text din legea internaţională, „Legea Naţiunilor”, scris de Vattel (1758). Pentru că Vattel repetă teoriile lui Grotius şi Locke, şi anume că există de la natură „un drept egal asupra lucrurilor care nu au intrat încă în posesiunea nimănui”, şi că aceste lucruri aparţin primei persoane care le ia în posesiune”.

Astfel, o naţiune ar putea legal lua în posesiune o ţară dacă o găseşte „nelocuită”. Totuşi problema nu e dacă pământul e locuit sau nu. Ci, din nou repetând ideile gânditorilor dinaintea lui, chestiunea e dacă vreun popor găsit pe acel pământ îmbunătăţeşte terenul şi foloseşte resursele. Pentru că a cultiva este „o obligaţie impusă de natură asupra omenirii”. Şi această obligaţie cade în sarcina naţiunilor: „fiecare naţiune este… obligată de legea naturii să cultive pământul care îi revine”. De aici se deduce că „acele naţiuni care ocupă terenuri fertile, dar nu cultivă pământurile şi trăiesc din folosirea a ceea ce dă natura, îşi produc lipsuri lor înşile”, pentru că sunt popoare care „evită să muncească, trăiesc din vânat, şi crescând cirezi de vite sau de oi.”

Asemenea „stil de viaţă instabil…. nu poate fi considerat o posesiune legală şi adevărată”. Pentru Vattel asta justifică colonizarea: 

Se pune întrebarea dacă o naţiune ar putea legal să ia în poseiune o parte dintr-o ţară vastă, în care nu există decât popoare haotice a căror populaţie e răspândită şi incapabilă să ocupe tot teritoriul?

Am observat deja, stabilind obligaţia de a cultiva pământul, că acele naţiuni care nu pot să îşi însuşească exclusiv pentru ele mai mult pământ decât au ocazia să o facă, sau mai mult decât sunt capabile să ocupe şi să cultive; şi dacă popoarele din Europa, prea înghesuite acasă, găsesc pământ de care sălbaticii nu au în mod particular nevoie, şi pe care nu îl folosesc de fapt în mod obişnuit şi constant, au dreptul legal să ia în posesiune acel pământ, şi să îşi stabilească acolo colonii.”

Acest proces de colonizare este un act de război dar este considerat un act de „război just”: naţiunile care nu îşi cultivă pământurile, în ciuda faptului că acele pământuri sunt fertile, produc „daune tuturor vecinilor lor” şi prin urmare „merită să fie extirpate de pe acele pământuri ca bestii sălbatice şi nenorocite.” (67)

Ce găsim în aceste texte cheie ale legii internaţionale este o suprapunere, o reiterare şi o fundamentare juridică a argumentelor care au fondat gândirea colonială şi textele cele mai importante ale filosofiei politice burgheze.

În ciuda diferenţelor dintre ei – s-a pretins că în timp ce Grotius a scris legea internaţională a absolutismului, Vattel a scris legea internaţională a libertăţii politice” (68) – Grotius şi Vattel discută nu doar despre relaţia dintre state, dar şi despre relaţia dintre state şi alţi purtători de suveranitate, cum ar fi corporaţiile pe de o parte, şi oamenii care operează cu o formă diferită de subzistenţă pe de altă parte. Discuţia lor se face în termeni preluaţi din economia politică burgheză şi logica privatizării pământului (îngrădirilor).

Dincolo de specificul acestui argument referitor la „risipă” şi „la îmbunătăţire”, eu argumentez că modalităţile prin care ordinea internaţională şi regimul său legal au fost constituite prin violenţă în secolele 16 şi 17 pot fi înţelese ca parte a ceea ce Marx a numit „acumulare primitivă”.

În măsura în care legea internaţională întruchipează violenţa colonialismului, ea întruchipează şi violenţa acumulării primitive. (69) De aceea, tema centrală care a animat atât de mult primele legi ale naţiunilor, chestiunea războiului just, este impusă într-un limbaj care preia termeni de război în limbajul privatizării pământului când vine vorba despre aproprierea terenurilor obşteşti.

În mintea burgheză, războiul global al acumulării primitive a fost un fel de război just standard.

Cu alte cuvinte: în mintea burgheză, războiul de clasă a fost, din punct de vedere istoric, un război just. Legea internaţională a fost o armă cheie folosită în războiul de clasă global dus de burghezie împotriva claselor muncitoare.

3.Colonizarea ca mecanism al sistemuluişi secretul său

Într-un eseu recent privind evoluţiile din Irak, legea intenaţională şi „războiul împotriva terorii”, Anthony Anghie a sugerat că războiul împotriva terorii ilustrează „impactul îndelungat al imperialismului în sistemul internaţional”. (70)

Nu e deloc singurul care spune asta şi care vorbeşte despre „imperiu”, „putere imperială”, „colonii şi colonialism”. Acum aceşti termeni sunt folosiţi în mod direct în analiza politică şi a legilor ordinii internaţionale şi a „statului global imperial care este construit acum.” (71)

Argumentaţia mea de aici sugerează că, pentru a pricepe în mod corect acest lucru, trebuie să îl înţelegem ca parte a logicii acumulării primitive.

Pentru a face asta, trebuie să ne distanţăm de tendinţa de a comenta opera lui Marx considerând acumularea primitivă fie ca o perioadă a „tranziţiei”* de la feudalism la capitalism, fie ca o fază predecesoare istoriei coloniilor. (72)

Ambele perspective sunt încurajate de convenţia traducerii lui „ursprüngliche” caprimitivă” şi nu ca „originală” sau „anterioară”. „Ursprüngliche” a fost traducerea făcută de Marx termenului „anterioară” folosit de Smith, pe care traducătorii ulteriori ai lui Marx l-au redat prin termenul „primitivă”.

Faptul că discuţia despre acumularea primitivă necesită o analiză a privatizărilor precum şi a colonizării încurajează această perspectivă, din moment ce tendinţa a fost de vedea atât privatizările, cât şi colonizarea ca pe nişte fapte istorice.

Tendinţa generală este următoarea: înainte de capitalism a existat colonizare şi privatizarea pământului – cu alte cuvinte, a existat o acumulare „primitivă”care formează precondiţiile capitalismului prin crearea şi dezvoltarea pieţelor (“vechiul colonialism” al lui Chimni), dar odată ce acestea s-au încheiat, putem să ne oprim din a ne referi la privatizări sau colonizare (şi astfel putem să ne oprim din a vorbi despre acumularea primitivă) (73). De fapt, exact împotriva acestei tendinţe, trebuie să înţelegem acumularea primitivă ca fundament al capitalului nu doar ca un proces istoric (determinat ca o perioadă de timp), ci ca un proces permanent, care se repetă în mod permanent.

Marx remarcă:

Relaţiile capitaliste presupun o separare completă a muncitorilor de deţinerea condiţiilor şi mijloacelor care le permit să muncească pentru ei. Imediat ce producţia capitalistă stă pe picioarele ei, nu doar că menţine această separare, dar o reproduce pe o bază constantă şi într-o dimensiune din ce în ce mai extinsă.

Procesul, prin urmare, care generează relaţiile capitaliste nu poate fi altceva decât procesul care rupe muncitorul de deţinerea controlului asupra condiţiilor şi mijloacelor prin care poate munci pentru a-şi asigura traiul; este un proces care operează două transformări, prin care mijloacele sociale de subzistenţă şi de producţie sunt transformate în capital, şi producătorii (de bunăstare) care le foloseau sunt transformaţi în muncitori salariaţi. Aşa-zisa acumulare primitivă, prin urmare, nu este altceva decât procesul istoric al ruperii producătorului de mijloacele de producţie. Apare ca „primitivă” pentru că această rupere este cea care formează pre-istoria capitalului şi a modului de producţie care corespunde capitalului.” (74)

Folosirea de către Marx a termenului „pre-istorie” induce în eroare, din moment ce într-adevăr sugerează că procesul este cumva „terminat”. Dar sensul pasajului sugerează că Marx este interesat de capital în termeni de presupuneri istorice ale devenirii capitalului: capitalul presupune ruperea muncitorilor de condiţiile realizării muncii lor, şi pe măsură ce capitalul este capabil să stea pe propriile picioare nu doar păstrează acest divorţ, dar îl reproduce la o dimensiune constantă şi mereu extinsă.

De aici comentariul lui Marx din altă parte că „acumularea doar prezintă ca proces continuu ceea ce în acumularea primitivă apare ca proces distinct din punct de vedere istoric”. (75)

Presupunerile capitalului „au apărut primitiv ca o condiţie a devenirii acestuia” dar „acum apar ca rezultat al propriei sale realizări, realităţi aşa cum sunt exprimate de el, nu ca nişte condiţii ale apariţiei sale, ci ca rezultate ale prezenţei sale.” (76)

Sau, aşa cum explică în volumul 3 al Capitalului, este „divorţul dintre condiţiile muncii pe de o parte, şi producători pe de altă parte, care formează conceptul de capital, aşa cum acesta apare odată cu acumularea primitivă”, adăugând că aceasta „în consecinţă, apare ca proces constant în acumularea şi concentrarea de capital”. (77)

Cu alte cuvinte, aşa cum un număr de gânditori au sugerat urmând argumentaţia lui Rosa Luxemburg din „Acumularea de Capital”, “acumularea primitivă” se referă nu la o perioadă timpurie a privatizărilor istorice, a colonialismului timpuriu sau legii internaţionale nu, adică, la o perioadă în apariţie a relaţiilor capitaliste sau a fenomenului tranzitoriu caracteristic „pre-istoriei” capitalului anterior fazei sale „dezvoltate” sau „civilizate” ci la nevoia capitalismului de a forma în permanenţă pieţe şi de a recrea proletari cu care să se aprovizioneze.

Din cauză că acumularea primitivă este un proces permanent în colonizarea lumii de către capital, termenul se referă la procesul istoric care constituie relaţiile capitaliste ca întreg (78).

Aşa cum explică Balibur, analiza acumulării primitive este „genealogia elementelor care constituie structura modului capitalist de producţie”. (79)

Aşa cum e presupusă de capital, acumularea primitivă „nu este doar punctul de început istoric al capitalului ci crearea de proletari prin coerciţie, care este centrală esenţei sale”. (80)

Într-adevăr, aşa cum arată şi Perelman, analiza din Partea a 8-a a Capitalului nu apare să fie calitativ diferită de argumentaţia găsită în capitolele anterioare numită „Teoria generală a teoriei acumulării capitaliste” şi s-ar putea susţine că acele capitole despre „aşa-zisa acumulare primitivă” cu care Capitalul se încheie formează o privire de ansamblu a întregului set de probleme concentrate în relaţia numită chiar capital. (81)

Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să înţelegem privatizările (îngrădirile de terenuri) nu ca pe un proces istoric care s-a epuizat odată cu consolidarea capitalismului, ci, mai degrabă, ca pe o trăsătură permanentă a acumulării şi ca pe o componentă integrală în lupta de clasă. (82)

Ideea e că acumularea primitivă este fundamentul capitalului nu doar istoric ci în mod permanent: separarea muncitorilor de condiţiile muncii independente de capital este (nu doar a fost) constituirea socială a relaţiilor sociale capitaliste. Şi asta ne ajută să înţelegem permanenţa colonizării, pentru că în inima momentului colonial stă acumularea de capital şi nu doar un stat puternic imperial.

Astfel a critica „războiul împotriva terorii” pentru că a violat legea internaţională, aşa cum fac cei care gândesc în termenii legali, înseamnă de fapt să nu pricepem nimic din ce s-a întâmplat, de fapt, pentru că este mai mult decât evident că războiul nu a fost o violare a vreunui drept sau interdicţie asupra unor anumite forme de violenţă (şi aici spun că nu discut asmenea lucruri pentru că ar fi irelevante ci pentru a le identifica ca tangenţiale faţă de chestiunea de fond). Mai degrabă ce ar trebui să fie mai mult decât evident (cel puţin pentru gândirea critică a legii internaţionale) este brutalitatea cu care resursele au fost apropriate şi oamenii au fost transformaţi în proletari, într-un mod care situează războiul împotriva terorii în interiorul cadrului mai larg al neoliberalizării.

Privatizarea a orice care aduce şi de la depărtare cu „resursele folosite în comun”, separarea muncitorilor de resursele care ar putea asigura un mod alternativ de a fi dincolo de capital, dislocarea forţată a milioane de ţărani de pe pământul lor, ruperea muncitorilor de teritoriul pe care puterea lor organizaţională ar putea fi construită, eliminând orice ar putea să semene cu un control în comun asupra mijloacelor de asigurarea a subzistenţei, furând pământ în contul unor datorii (pentru a satisface FMI) şi impunând cu forţa mobilitatea forţei de muncă (deşi în cadrul unui sistem de măsuri de securitate), noile privatizări (îngrădiri) sunt permanent impuse ca un proces esenţial pentru acumularea de capital. (83)

Aceasta este perspectiva prin care ceea ce se întâmplă pe tot globul în numele „păcii şi securităţii” trebuie privit şi înţeles, o perspectivă care ar putea să ne ajute să ne concentrăm atenţia, pentru a da un singur exemplu, asupra faptului că articolul 25 din Constituţia Irakului, adoptată în octombrie 2005, cerea ca „statul să garanteze reforma economiei irakiene în conformitate cu principiile economiei moderne pentru a asigura investirea totală a resurselor sale, diversificarea surselor (de obţinere a profitului) şi încurajarea şi dezvoltarea sectorului privat”; un angajament făţă de acumularea capitalistă este acum o cerinţă constituţională pentru Irak.

Singurul termen care în mod corect descrie această complexă rearticulare a războiului imperial şi a legii internaţionale în proiectul de securitate global este „acumularea primitivă”. (84)

Adică: această deposedare violentă şi proletarizare a oamenilor în acest război ar putea fi înţeleasă ca şi colonizare sistematică.

[O pare dintre crimele comise de soldaţii americani în timpul războiului de colonizare a Irakului; primele imagini îi arată distrându-se când distrug o maşină cu un tanc, acea maşină era mijlocul prin care un şofer de taxi din Irak îşi câştiga existenţa; alte imagini îi arată împuşcând, din mers, caprele unui sătean; alte imagini îi arată distrându-se după ce au capturat o parte din tinerii din Fallujah pe care îi duc în interiorul bazei americane şi îi omoară în bătaie pentru a subjuga populaţia locală prin teroare.

Colonizarea sistematică” este un termen preluat de către Marx din studiile lui Edward Gibbon Wakefield referitoare la colonizare. (85)

Wakefield a fost un personaj cheie în mişcările din anii 1830 care au încercat să revigoreze „arta pierdută a colonizării”, de aici şi titlul textului său din 1849 text: ”Perspectivă asupra Artei Colonizării” (A View of the Art of Colonization) (1849). (86)

Această artă îşi are rădăcinile în nevoia de a folosi şi de a îmbunătăţi „pământul lăsat în sălbăticie” şi „ţările lăsate în sălbăticie” (87) şi presupune că, aşa cum se exprimă Wakefield în comentariul pe care îl face referitor la Averea Naţiunilor a lui Adam Smith, “stă în puterea politică şi se pare în cadrul legislaţiei din provincia respecitvă, să recurgă la ingerinţe în operaţiunile economiei politice”. (88) Wakefield susţine această teorie cu scopul de a oferi un sprijin englezilor în stăpânirea coloniilor, (89) dar Marx imediat vede aici chiar secretul ascuns în inima „artei colonizării”.

De ce? Pentru că se dovedeşte că acesta este secretul fundamental al acumulării primitive.

Marele secret al „colonizării sistematice”,” ne dezvăluie Marx, este că „asigurarea forţei de muncă trebuie să fie constantă şi regulată.” Cu alte cuvinte, ideea colonizării sistematice este să folosească puterea legală şi politică pentru a „manufactura muncitori salariali”. Acest argument, „prescris de Wakefield în mod expres pentru a fi folosit în colonii”, a fost de fapt perfecţionat de Anglia: „guvernul englez ani de zile a practicat această metodă de „acumulare primitivă”.” (90) Astfel, Marx spune: „Este marele merit al lui E. G. Wakefield de a fi descoperit nu ceva nou despre colonii, ci în colonii, şi anume adevărul relaţiilor capitaliste din ţara-mamă… Aceasta este ceea ce el numeşte „colonizare sistematică”.(91)

Secretul este acesta: colonizarea nu se întâmplă ici şi colo, în alte locuri şi altor oameni, ci este ceva care se întâmplă oriunde se găseşte capital: este sistematică, şi natura sa sistemică este crucială în înţelegerea barbarităţii capitalului.

Prin urmare, secretul este că colonizarea lumii de către burghezie este un proces care are loc atât pe plan intern, cât şi internaţional.

Sugerez să gândim legea internaţională ca fundamentală în procesul de deposedare a oamenilor şi pentru acumularea de capital care stă în inima colonizării este să ne ajute să înţelegem mai bine centralitatea legii în violenţa globală a capitalului.

Evgeny Pashukanis a arătat că legea internaţională întotdeauna a încercat să mascheze caracterul ei de clasă. (92)

Poate provocarea reală pentru teoria legii internaţionale care încearcă să fie cu adevărat critică faţă de disciplina principală este să accepte această realitate şi să o expună atât din punct de vedere istoric cât şi teoretic.

Acest lucru începe să se întâmple deja, acum că legăturile fundamentale dintre colonialism şi legea internaţională au fost înţelese, natura de clasă a acestei relaţii a fost scoasă la iveală şi chestiunea formei sale legale a fost identificată. (93)

Dar a fost sistematic ignorat ceea ce ar putea fi – ceea ce ar trebui să fie – contribuţia lui Marx la înţelegerea acestei realităţi.

Marx a fost interesat de secretul colonizării sistematice pentru că îl vedea ca pe un secret al acumulării capitaliste.

Ar putea fi acesta şi secretul legii internaţionale? Poate că războiul de clasă este secretul legii internaţionale.”

usavojnicilikujuispredzapaljenesrpskekucegnjilane
Soldaţi NATO zâmbind în faţa casei în flăcări a unui sârb din Kosovo, în timpul războiului de colonizare a Balcanilor.
german-soldier-cheerful-burning-russian-village-scorched-earth-policy-second-world-war
Soldaţi nazişti zâmbind fericiţi după ce au incendiat şi au masacrat localnicii dintr-un sat din Rusia în timpul războiului de colonizare a URSS.
Unknown, Algeria --- French Soldiers During the War in Algeria --- Image by © Archives Barrat-Bartoll/Corbis
Algeria, soldaţi francezi mândindu-se cu prada de război, o localnică pe care au capturat-o, în timpul războiului de colonizare a Algeriei.  © Archives Barrat-Bartoll/Corbis
thispic
Soldaţi nazişti ai celui de-al treilea imperiu, zâmbind încântaţi de cum au distrus un sat din Rusia, în timpul războiului de colonizare a URSS.
Pg-01-splashpic
Soldat american în timpul războiului de colonizare a Irakului.
article-0-150C451B000005DC-495_634x393
Soldaţi nazişti distrugând un sat din Rusia în timpul invadării URSS.
Victim_of_Congo_atrocities,_Congo,_ca._1890-1910_(IMP-CSCNWW33-OS10-19)
Colonizator european (Belgia) arătând cum a disciplinat un muncitor dintr-un sat din Congo care nu şi-a îndeplinit norma de muncă, între 1890-1910. Invadarea, ocuparea şi colonizarea Congo de către regele Leopold al Belgiei a dus la masacrarea şi omorârea a 10 milioane de congolezi, transformaţi de europeni în sclavi muncitori. Pedepsele corporale aveau scopul de a creşte eficienţa sclavilor muncitori, şi de a mări productivitatea jefuirii Congo de către Belgia. Leopold e considerat şi azi un erou în Belgia.
e83e9c3c9c25a2f7998d1242ddef67c2.320x220x1
Copilul unui localnic din Irak sfârtecat de o bombă a imperiului american în timpul invadării şi ocupării Irakului cu scopul colonizării sale, pentru jefuirea resurselor de petrol.
british
Colonizatori britanici
slavery_2849118b
Oameni de culoare furaţi din Africa şi transformaţi în sclavi de către albii, stăpâni de plantaţii din America de Nord. Bărbatul alb îi biciuieşte în timp ce muncesc pentru a mări productivitatea, în plan îndepărtat un muncitor e pedepsit din acest motiv de un bărbat alb.
1096356686_239da22331_o
Ilustraţia condamnă colonizarea Americii Latine de către europeni ca fiind “terorism european”, ceea ce a şi fost. Acumularea capitalistă în colonizarea Americii Latine s-a făcut prin genocid comis împotriva populaţiilor indigene, jefuire şi luarea localnicilor în sclavie.
colonial_submission
Colonizatori britanici
images
Colonizatori britanici obligându-l pe un bărbat negru din Africa să le spele încălţările.
download
“O, la naiba, ăştia-s creatori de slujbe.”

images (1)

india-colonial-period-01
Colonizator britanic în timpul colonizării Indiei de către Imperiul britanic.
Queen Elizabeth, the Queen Mother accompanied by the guard commander Major R. Aikenhead, inspects a guard of honor of the Second Battalion the King’s African rifles at the great Indaba in the Matotos Hills, near Bullawayo, Rhodesia on July 8, 1957. Behind the Queen Mother is her private secretary, Lt-Col. Gilliatt. The Queen Mother wears a jacket and dress of white lace. Her white hat is trimmed with white and sapphire blue osprey feathers. (AP Photo)
Regina Marii Britanii inspectând trupele imperiului britanic din Rhodesia, 1957. AP Photo
congo1
Colonizatoare britanică în Congo.
b1c4bc0a8ac5884127eb322f47091126
Piaţa muncii din Virginia: vânzarea sclavilor, oameni de culoare răpiţi din Africa, la licitaţie publică.
congo-porters
Sclavi muncitori în timpul colonizării Congo de către regatul belgian.
Nsala_of_Wala_in_the_Nsongo_District
Nsala din Wala priveşte mâinile fetei sale de 5 ani care au fost tăiate de colonizatorii belgieni pentru că fata nu a putut îndeplini norma de muncă stabilită pentru congolezii oblgaţi să muncească în sclavie pentru îmbogăţirea regatului belgian.
congo-leopold
Ilustraţie care denunţă colonizarea Congo de către criminalul în masă, regele Leopold al Belgiei.
religious-colonialism
Biserica catolică a fost un agent avangardist şi un participant activ la colonialismul şi imperialismul european, şi în prezent trans-atlantic.
_39897199_victim01
Victimă a colonizării Congo de către Belgia.
how-colonialism-works
“Cum funcţionează neocolonialismul: soldaţii occidentali: Acum că ţi-am distrus ţara, poţi să ne plăteşti ca să o reconstruim. Acceptăm să ne plăteşti în resurse naturale, cum ar fi petrol.”
images (9)
Bombardarea Serbiei de către NATO, o altă etapă în colonizarea Balcanilor, începută cu dezmembrarea Yugoslaviei. SUA, Marea Britanie şi Germania au susţinut că au bombardat Serbia “din motive umanitare”.
images (5)
Bombardarea Irakului înainte de invazia şi ocuparea de trupe americane şi ale aliaţilor săi, printre care şi România, cu scopul colonizării şi jefuiririi resurselor sale.
Optimized-eastern-front-ww2
Soldaţi nazişti după ce au distrus un sat în Estul Europei, în încercarea de colonizarea a URSS.
iraq070730_560
Soldaţi americani în timpul războiului de colonizarea a Irakului.
kos5_y
Săteni din Kosovo evacuaţi forţat de trupele NATO.
Iraq33850Snd
Femei din Irak atacate de soldaţi americani în timpul invaziei Irakului.
15
Soldaţi nazişti la o adunare de partid.
An assault convoy of trucks and amored vehicles of the101st Airborne Division's 3rd Brigade Combat Team prepare to cross into Iraq Friday, March 21, 2003. (AP Photo/Robert Woodward, US Army)
Armata americană invadând Irakul în 2003.
iraq2003_a_invasion001.PSD
Invadarea Irakului

fallujahAP0411140338-400iraq-invasion-10-year-anniversary (2)images (6)130314204911-01-iraq-war-horizontal-large-gallery11752437_10204744998253210_606282038812295968_nNote de subsol:

(1)A. Carty, Was Ireland Conquered? International Law and the Irish Question (1996), at 5.

(2)Kennedy, ‘International Law and the Nineteenth Century: History of an Illusion’, 65 Nordic Journal of International Law (1996) 385, at 397.

(3)B. S. Chimni, International Law and World Order: A Critique of Contemporary Approaches (1993), at 223–226; Anghie, ‘“The Heart of My Home”: Colonialism, Environmental Damage, and the Nauru Case’, 34 Harvard International Law Journal (1993) 445.

(4) Anghie, ‘Francisco de Vitoria and the Colonial Origins of International Law’, 5 Social and Legal Studies (1996) 321.

(5)S. N. Grovogui, Sovereigns, Quasi Sovereigns, and Africans: Race and Self-Determination in International Law (1996); Gathii, ‘Neoliberalism, Colonialism and International Governance: Decentering the International Law of Governmental Legitimacy’, 8 Michigan Law Review (2000)1996; E. Keene, Beyond the Anarchical Society: Grotius, Colonialism and Order in World Politics (2002); Chimni, ‘Third World Approaches to International Law: A Manifesto’, in A. Anghie, B. Chimni, K. Mickelson and O. Okafor (eds), The Third World and International Order: Law, Politics and Globalization (2003) 47; P. Keal, European Conquest and the Rights of Indigenous Peoples: The Moral Backwardness of International Society (2003); Berman, ‘“The Appeals of the Orient”: Colonized Desire and the War of the Riff’, in K. Knop (ed.),Gender and Human Rights (2004) 195; A. Anghie, Imperialism, Sovereignty and the Making of International Law (2005); C. Miéville,Between Equal Rights: A Marxist Theory of International Law (2005); Chimni, ‘An Outline of a Marxist Course on Public International Law’, 17 Leiden Journal of International Law (2004) 1; Koskenniemi, ‘Empire and International Law: The Real Spanish Contribution’, 61 University of Toronto Law Journal (2011) 1.

(6) Gathii, supra note 5, at 2020.

(7)On the ‘vocabulary’ see Anghie, supra note 5, at 9, 38, 41, 110, 113, 193, 296. On the ‘grammar’ see P. C. Mancall, Hakluyt’s Promise: An Elizabethan’s Obsession for an English America (2007), at 129.

(8)Miéville, supra note 5, at 169, 226; Grovogui, supra note 5, at 3.

(9)Hence Matthew Craven’s suggestion that decolonization had to simultaneously put into question the very basis on which international law itself had been constructed; M. Craven, The Decolonization of International Law: State Succession and the Law of Treaties (2007), at 16.

(10)F. Johns, R. Joyce and S. Pahuja (eds), Events: The Force of International Law (2011).

(11)C. Schmitt, The Nomos of the Earth in the International Law of the Jus Publicum Europaeum (1950), trans. G. L. Ulmen (2003), at 80–83.

(12)Orford, ‘A Jurisprudence of the Limit’, in A. Orford (ed.),International Law and its Others (2006), at 4, 5.

(13)Thus, for example, his essay ‘The Heart of My Home’ highlights dispossession and self-determination rather than accumulation, supranote 3.

(14)Anghie, supra note 5; Miéville, supra note 5, at 207; de Sousa Santos, ‘Beyond Neoliberal Governance: The World Social Forum as Subaltern Cosmopolitan Politics and Legality’, in B. de Sousa Santos and C. A. Rodriguez-Garavito (eds), Law and Globalization from Below: Towards a Cosmopolitan Legality (2005) 29, at 40. I am grateful to Hayley Gibson for drawing my attention to the third of these texts.

(15)Carty, ‘Marxism and International Law: Perspectives for the American (Twenty-first) Century’, in S. Marks (ed.), International Law on the Left: Re-examining Marxist Legacies (2008) 169, at 184, citing D. Harvey, The New Imperialism (2003), at 144.

(16) M. Koskenniemi, ‘What Should International Lawyers Learn from Karl Marx?’, 17 Leiden Journal of International Law (2004) 229, reprinted in Marks, supra note 15, at 30–52; Koskenniemi, supra note 5, at 32.

(17) Chimni, supra note 3, at 224, 295.

(18)Chimni, ‘Prolegomena to a Class Approach to International Law’, 21 EJIL (2010) 57.

(19)Chimni, ‘An Outline of a Marxist Course on Public International Law’, 17 Leiden Journal of International Law (2004) 1, reprinted in Marks, supra note 15, at 53–92.

(20)The same may be said of Chimni, ‘International Institutions Today: An Imperial Global State in the Making’, 15 EJIL (2004) 1, where ‘accumulation’ gets a brief mention but primitive accumulation none at all.

(21)Chimni, supra note 18, at 66.

(22)For example, from the Manifesto of the Communist Party: ‘Modern industry has established the world market, for which the discovery of America paved the way.’ And: ‘the need of a constantly expanding market for its products chases the bourgeoisie over the entire surface of the globe. It must nestle everywhere,settle everywhere, establish connexions everywhere’. And: ‘the bourgeoisie has through its exploitation of the world market given a cosmopolitan character to production and consumption in every country’. And: ‘the bourgeoisie … draws all, even the most barbarian, nations into civilisation … It compels all nations, on pain of extinction, to adopt the bourgeois mode of production; it compels them to introduce what it calls civilisation into their midst, i.e., to become bourgeois themselves. In one word, it creates a world after its own image’. I could go on. K. Marx and F. Engels, ‘Manifesto of the Communist Party’ (1848), in K. Marx and F. Engels, Collected Works, vol. 6 (1976) 479, at 485–489.

(23)Chimni, supra note 18, at 67.

(24)Miéville, supra note 5, at 169.

(25)K. Marx, Capital: A Critique of Political Economy, Vol. 1 (1867), trans. B. Fowkes (1976), at 940.

(26)In order, these are Marx, ibid., at 176, 224, 920, 916, 649–50, 880, 631, 388.

(27)Ibid., at 163, emphasis added.

(28)In order, these are ibid., at 745, 706, 280.

(29)In order, these are ibid., at 152, 168, 743.

(30)bid., at 672.

(31)In order, these are ibid., at 748, 793, 613.

(32)Ibid., at 352.

(33)Ibid., at 167.

(34)Chimni, supra note 18, at 67.

(35)K. Marx, Grundrisse, trans. Martin Nicolaus (1973), at 489.

(36)Marx, supra note 25, at 873. One might want to compare Marx’s debunking of the myth of primitive sin with Schmitt’s absurd reliance on it for the ‘fundamental theological’ distinction between good and evil and thus friend and enemy; C. Schmitt, The Concept of the Political(1932), trans. George Schwab (1996), at 65.

(37)R. Halpern, The Poetics of Primitive Accumulation: English Renaissance Culture and the Genealogy of Capital (1991), at 61–62.

(38)Marx, supra note 25, at 874–875.

(39)Balibar, ‘Reflections on Gewalt’, 17 Historical Materialism (2009) 99, at 109.

(40)Marx, supra note 25, at 915–916.

(41)Ibid., at 926.

(42)Ibid., at 874.

(43)Ibid., at 896.

(44)R. Luxemburg, The Accumulation of Capital (1913), trans. A. Schwarzschild (2003), at 349.

(45)Marx, supra note 25, at 896–898.

(46)Ibid., at 885.

(47)Ibid., at 887–888.

(48)Sir W. Blackstone, Commentaries on the Laws of England, Vol. II(1765–1769), ed. W. Morrison (2001), at 7, 12, 27, 74.

(49)I have argued this at greater length in Neocleous, ‘War on Waste: Law, Original Accumulation, and the Violence of Capital’, 75 Science and Society (2011) 506. I here simultaneously précis, extend and reframe the argument in that article.

(50)‘A Consideration of the Cause in Question before the Lords touching Depopulation’, 5 July, 1607, in J. Thirsk and J. P. Cooper (eds),Seventeenth-Century Economic Documents (1972) 109.

(51)F. Bacon, The Advancement of Learning (1605), ed. G. W. Kitchen (1973), at 68.

(52)P. Slack, From Reformation to Improvement: Public Welfare in Early Modern England (1999), at 96 note 89.

(53)Thirsk, ‘Seventeenth-Century Agriculture and Social Change’, in J. Thirsk (ed.), Land, Church and People: Essays Presented to Professor H. P. R. Finberg (1970) 148, at 167.

(54)Chalmers, ‘Enclosure and Labour Supply in the Industrial Revolution’, 5 Economic History Review (1953) 319, at 333, 335 and 336.

(55)J. Muldoon, Empire and Order: The Concept of Empire 800–1800(1999), at 8; Anghie, supra note 5, at 15.

(56)R. Williams, The Hireling Ministry None of Christs, or A Discourse Touching the Propagating the Gospel of Jesus Christ (1652), at 13.

(57)Bellers, Proposals for a Profitable Imploying of the Poor, in A. R. Fry, John Bellers, 1654–1725: Quaker, Economist and Social Reformer(1935), at 128; W. Symonds, Virginia: A Sermon Preached at White-Chapel (1609), at 15; Winthrop, ‘General Observations for the Plantation of New England’ (1629), in Winthrop Papers Vol. II: 1623–1630 (1931), at 112–113, 120; Cushman, Reasons and Considerations Touchingthe Lawfulness of Removing Out of England into the Parts of America (1621), in A. Young (ed.), Chronicles of the Pilgrim Fathers of the Colony of Plymouth From 1602 to 1625 (1844), at 243–244; W. Strachey, The Historie of Travaile into Virginia Britannia (1612), at 19; R. Hakluyt, A Discourse Concerning Western Planting (1584), ed. C. Deane (1877), at 154.

(58)C. Hill, Liberty Against the Law: Some Seventeenth-Century Controversies (1996), at 156.

(59)J. Locke, Two Treatises, ed. P. Laslett (1988), at 295, 297 and 299.

(60)J. Locke, Some Thoughts Concerning Education, ed. John William Adamson (2007), at 152.

(61)H. Grotius, The Truth of the Christian Religion (1622), trans. John Clarke (1819), at 107.

(62)H. Grotius, The Rights of War and Peace, ed. R. Tuck (2005), at 432.

(63)Ibid., at 448.

(64)Ibid., at 572.

(65)Ibid., at 1419.

(66)Ibid., at 449, emphasis added.

(67)E. De Vattel, The Law of Nations: Or Principles of the Law of Nature, Applied to the Conduct and Affairs of Nations and Sovereigns(1758), ed. Joseph Chitty (1853), Book I, Chaps. VII, VIII, XVIII.

(68)Yasuaki, ‘Appendix: Eurocentrism in the History of International Law’, in O. Yasuaki (ed.), A Normative Approach to War: Peace, War, and Justice in Hugo Grotius (1993), at 380.

(69)Miéville, supra note 5, at 169, 207.

(70)Anghie, ‘The War on Terror and Iraq in Historical Perspective’, 43Osgoode Hall Law Journal (2005) 45, at 46.

(71)Chimni, supra note 20, at 1.

(72)For example, see M. Dobb, Studies in the Development of Capitalism (1946), at 178–186.

(73)I am here paraphrasing and extending a comment made by M. De Angelis, The Beginning of History: Value Struggles and Global Capital (2007), at 134.

(74)Marx, supra note 25, at 874–875.

(75)K. Marx, Theories of Surplus Value, Vol. III (1972), at 272.

(76)Marx, supra note 35, at 460.

(77)K. Marx, Capital, Vol. III, trans. David Fernbach (1981), at 354.

(78)Luxemburg, supra note 44, at 345, 348–51.

(79)Balibar, ‘The Basic Concepts of Historical Materialism’, in L. Althusser and E. Balibar, Reading Capital (1968), trans. B. Brewster (1970), at 279 (emphasis in the original).

(80)Bonefeld, ‘Primitive Accumulation and Capitalist Accumulation: Notes on Social Constitution and Expropriation’, 75 Science and Society(2011) 379, at 379. Also Bonefeld, ‘The Permanence of Primitive Accumulation: Commodity Fetishism and Social Constitution’, 2 The Commoner (2001); Balibar, supra note 39, at 111–112.

(81)M. Perelman, The Invention of Capitalism: Classical Political Economy and the Secret History of Primitive Accumulation (2000), at 28–29, 33–34. Also see Mezzadra, ‘The Topicality of Prehistory: A New Reading of Marx’s Analysis of “So-called Primitive Accumulation”‘, 23Rethinking Marxism (2011) 302; Walker, ‘Primitive Accumulation and the Formation of Difference: On Marx and Schmitt’, 23 Rethinking Marxism (2011) 384.

(82)Midnight Notes Collective, ‘The New Enclosures’ (1990), reprinted in Midnight Notes, Midnight Oil: Work, Energy, War, 1973–1992 (1992), at 318; De Angelis, supra note 73, at 135–142.

(83)Midnight Notes Collective, supra note 82, at 321–4.

(84)RETORT, Afflicted Powers: Capital and Spectacle in a New Age of War (2005). The argument here lines up with David Harvey’s account of the permanence of accumulation by dispossession in New Imperialism, at 137–182, A Brief History of Neoliberalism (2005) and The Enigma of Capital: And the Crises of Capitalism (2010). Harvey notes, Brief History, at 159, that by ‘accumulation by dispossession’ he means the process which Marx understood as ‘primitive accumulation’.

(85)Marx, supra note 25, at 939, cites Wakefield’s England and America (1833) on systematic colonization, but in fact this idea is developed by Wakefield more fully in other works.

(86)D. Winch, Classical Political Economy and Colonies (1965), at 73.

(87)E. G. Wakefield, A Letter from Sydney, the Principle Town of Australasia, Together with the ‘Outline of a System of Colonization’(1829).

(88)Wakefield, ‘Note on Chapter I, Book I’, in A. Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1835), at 37.

(89)‘Their [England’s] economists, in treating of colonies, have worked with no other tools than those which they were accustomed to use in explaining the phenomena of an old country’ – E. G. Wakefield,England and America: A Comparison of the Social and Political State of Both Nations, Vol. II (1833), at 121.

(90)Marx, supra note 25, at 932, 939.

(91)Ibid., at 932 (emphasis in the original).

(92)Pashukanis, ‘International Law’ (1925–1927), reprinted in P. Beirne and R. Sharlet (eds), Pashukanis: Selected Writings (1980), at 169, 172.

(93)The last point being the strength of Miéville’s work.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s