Baltimore: cum năpârleşte capitalismul prin violenţă rasistă

Bmore2-e1431456527159

de Key MacFarlane, în original aici

Dansând în cerc

În fiecare an, la sfârşitul lui noiembrie, în centrul Baltimore, are loc un bal al adolescentelor care debutează în societate. Se numeşte Balul debutantelor, un vechi ritual patrician de introducere a tinerelor fete în înalta societate. Petrecerea de „debut” este una dintre cele mai vechi de acest tip din ţară. 

În noaptea balului, fetele familiilor din elita oraşului sunt prezentate bărbaţilor care sunt eligibili de căsătorie. Pentru dansul de deschidere a balului, taţii îşi invită fetele într-o mică paradă-dans în mijlocul ringului, pentru a-şi prezenta fetele spre satisfacţia celor din înalta societate – prietenii lor bogaţi şi prietenii lor de squash — ca şi cum le-a expune la o licitaţie pentru a fi vândute. Spectatorii aplaudă cu frenezie. Unora le curg balele pe fracuri. Circuitul de acum e complet – incestuoasa revoluţie a elitei. [1]

În Baltimore există o aristocraţie în cel mai strict sens al acestui cuvânt. Nu degeaba acest cartier al albilor bogaţi este cunoscut ca “Smalltimore,” un loc unde numele de familie contează încă foarte mult, unde şcoala privată, la care ai fost, reprezintă etalonul averii, la fel ca orice altceva. Unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Balul debutanţilor este glorificarea bogăţiei acestei elite. În noaptea balului, părinţii fiecărei debutante organizează o petrecere sofisticată pentru prietenii de familie. Fripturi în sânge şi şampanie. Se ciocnesc pahare şi se ţin discursuri. După bal, sunt organizate şi alte petreceri. Unele dintre cele mai scumpe elemente ale balului sunt florile, care costă de la câteva mii de dolari în sus: fiecare fată primeşte atâtea buchete că ar putea umple un grajd. Fiecare tânără fată are nevoie de o cameră rezervată zambilor.

Uneori oamenii uită că, în SUA, Baltimore reprezintă fostul Sud, Sudul stăpânilor de sclavi. [2]

Oraşul a avut închisori de sclavi până pe 24 iulie 1863, adică până la câteva luni după ce Lincoln a semnat proclamaţia de emancipare (de abolire a sclaviei). Astăzi, după 150 de ani, aceleaşi structuri ale rasismului au fost menţinute şi se regăsesc peste tot, au evoluat, s-au adaptat, dar încă produc efecte în mod fundamental similare cu cele pe care le produceau în vremea sclaviei în lanţuri. Au devenit parte din „cultura” Baltimore, au fost absorbite în instituţii a căror expresie este acest bal al debutantelor. [3] Şi nimic nu arată că aceste instituţii sunt aproape de a-şi da duhul.

Balul debutantelor a cunoscut o revenire spectaculoasă în ultimii ani, o componentă a unei revigorări mai largi a tot ceea ce înseamnă aristocraţie. Dar natura acestei aristocraţii a evoluat şi ea. Deşi, tradiţional, evenimentul a fost rezervat exclusiv pentru cele mai vechi şi cele mai bogate şi influente familii din Baltimore, azi poate participa oricine vrea să plătească taxele de participare (adică cei care nu fac parte din elita recunoscută dar sunt bogaţi). În 2015 mai mult decât în oricare alt an, clasa de sus a părut că-şi doreşte – a părut că are nevoie – să pună cât mai multe flori între bogaţi şi cei din clasele de jos, ca un zid de separare.

Renaşterea acestei tradiţii în anii care au urmat recesiunii vorbeşte despre cum este controlată criza capitalismului în Baltimore în zilele noastre. Economic, oraşul „îşi revine”, aşa cum spun ei: rata şomajului, care e de 8,4%, rămâne mai mare decât a fost vreodată începând din 1990. Restaurarea instituţiilor de pe vremea sclaviei negrilor şi a simbolurilor lor culturale oferă mijloacele prin care criza e controlată prin crearea de zone tampon între cei bogaţi şi populaţia „periculoasă” a cărei existenţă depăşeşte nevoile economiei. Această separare are loc de-a lungul graniţelor rasiste care s-au menţinut în această societate – de fapt în mod constant aceste graniţe rasiste sunt create şi recreate.

Pentru a controla creşterea surplusului forţei de muncă, atunci când trupurile umane depăşesc în termeni absoluţi numărul de slujbe care sunt oferite (productive sau nu), anumite trupuri sunt în mod forţat îndepărtate din bazinul forţei de muncă, fie prin încarcerare, fie prin austeritate, fie prin moarte. În Baltimore, în toată istoria sa, un circuit rasist a existat, care s-a asigurat că o parte a trupurilor negrilor ale celor excluşi din start din societate asigură „forţa de muncă” şi „societatea civilă” care sunt constituite prin distingerea lor de către cei de culoare care nu erau nici ei liberi, fie că erau sclavi, sau că făceau parte din „clasa cea mai de jos”, fie că erau „criminali”. În tot acest timp, aristocraţia continuă să danseze, încercând să uite că sălile ei de bal, vilele ei, inelele ei cu diamante, toate au fost obţinute din flăcările propriului iad pentru care ea l-a creat şi menţinut pentru cei din clasele de jos.

Recentele răscoale din Baltimore, provocate de executarea de către poliţie a lui Freddie Gray, au fost cele mai importante de la rebeliunile care au urmat asasinării lui Martin Luther King în 1968. Răscoalele au început pe 25 aprilie 2015, când un grup de protestatari s-a desprins dintr-un marş paşnic şi a început să arunce sticle în poliţişti şi să distrugă maşini de poliţie. [4]

S-a întâmplat nu departe de Camden Yards [5] unde fanii albi ai Orioles şi Red Sox şi-au văzut liniştiţi de meciurile lor fără să se ia nimeni de ei.

Alţii, beţi şi rasişti, i-au atacat pe protestatari în apropiere de barurile frecventate de cei din galerii. Dar adevăratele elite din Baltimore erau departe de toate astea, în centrul oraşului. În acea sâmbătă, avea loc a 119-a ediţie a cupei de vânătoare a Marylandcare e o cursă de cai ce are loc în Reisterstown. La astfel de curse, pentru cei care nu au auzit de aceste distracţii ale bogaţilor, caii sar peste tot felul de garduri şi şanţuri. În Maryland, această cursă în mod special le oferă bogaţilor un pretext pentru a-şi expune cele mai scumpe şi strălucitoare toalete. Fracuri, pantaloni sport de culoarea somonului, rochii în roşu şi verde Lilly Pulitzer. Pălării de soare împodobite cu floriBăuturi răcoritoare din mentă şi bere Natty Boh. Este idealul spre care aspiră elita populaţiei albe din Baltimore. Pe câmpii, un cal se împiedică şi cade, iar jockey-ul e aruncat în noroiCalul va fi repede târât de pe pajişte, într-un loc ferit de privirile strălucitoare ale spectatorilor, şi va fi împuşcat.

01_hunt-cup

Împotriva a ceea ce susţin progresiştii azi şi împotriva a ceea ce tot spun de ani şi ani, Baltimore nu e un oraş împărţit în două. Este un singur oraş în care un grup îl exploatează până la ultima picătură de sânge şi până la ultima respiraţie pe celălalt grup.

Este un singur oraş unde investitorii imobiliari albi îşi permit să înfulece plăcinte cu crab şi să privească cai care sar şi aleargă, nu în ciuda, ci tocmai pentru că pot evacua familile negrilor din casele lor din estul şi vestul oraşului Baltimore.

La fel ca acea cursă de cai, totul aici se învârte în cerc. Şi în Baltimore, la fel ca în oricare alt oraş din SUA, urmele acestui circuit brutal duc fără întrerupere înapoi la timpurile sclaviei în lanţuri şi la contra-partea sa nerecunoscută: naşterea imperiului industrial american. Uneori se vorbeşte despre asta, la şcoală sau în vreun episod al serialului The WireDar foarte rar acest lucru iese la iveală atât de visceral cum se întâmplă în timpul unei răscoale. Fraţii noştri albi şi bogaţi pot alege să oprească serialul  The Wire când au chefsă discute despre el din punct de vedere politic sau estetic. Dar răscoala nu are un buton pe care să apeşi pentru a o opri. În momentele ei cele mai eficiente, e ceva care cere atenţie, care cere decizie.

Toţi suntem f… i

Dacă Baltimore ar fi fost două oraşe, atunci eu aş veni din cel bun, din cel de sus. Dar în realitate e un singur circuit de exploatare, şi eu doar din întâmplare m-am născut pe o treaptă mai înaltă a scării, acolo unde viaţa e mai uşoară, unde e mai multă bunăstare, nu cea mai multă. Cartierul unde m-am născut —Roland Park— e chiar la nord de centrul oraşului. După facultate, m-am mutat în Upper Fells Point [6]— o comunitate gentrificată chiar la sud de estul Baltimore— care a fost căminul meu până în 2013. Pe măsură ce creşteam, am mers la multe şcoli predominant albe, private, doar pentru băieţi, din nordul Baltimore.[7]

Acolo ne mândream cu „diversitatea” şi pierdeam o mulţime de timp vorbind despre onoare, cum se construieşte caracterul şi lacrosse.

Când ne duceam în oraş, însemna să mergem la Camden Yards, la Acvariul Naţionalla port — toate acele instituţii şi locuri pe care Garda Naţională era atât de disperată să le protejeze în timpul ultimelor răscoale. Uneori, ne aventuram în “ghettou” ca să cumpărăm alcool pentru că doar de acolo puteam, fiind minori, şi să simţim cât de periculos, cât de „neagră” – şi mai târziu cât de Wire-esque — părea mahalauaEra ceva plin de graţie, gândeam noi, progresiştii, ca o şcoală privată să ofere burse unor puşti care veneau din aceste locuri. Ne purtam exact ca nişte regi care îşi iertau supuşii.

Desigur, poziţia mea socială în Baltimore a fost întotdeauna de partea exploatatorilor. [8]

Roland Park este cel mai bogat cartier din Baltimore City (după media veniturilor gospodăriilordar păleşte când e comparat cu cuiburile de bogăţie din provinciile din Baltimore. În oricare altă generaţie, probabil aş fi găsit o slujbă decentă şi aş fi învăţat să-mi ţin gura. Într-adevăr, mulţi dintre colegii mei de clasă care aveau o poziţie socială mai bună au făcut exact asta. Cel puţin 30% din clasa mea se găseşte acum în Finanţe, Consultanţă de afaceri, Marketing sau Imobiliare. Acest 30% a reuşit, deocamdată, să se agaţe de ce-a mai rămas din clasa de mijloc care în mod simultan s-a micşorat şi s-a reificat, până când ce-a fost la „mijlocul” ei s-a prăbuşit în gol cu totul. Dar realitatea e că eu m-am născut într-o generaţie f….ă — Generaţia Zero — cea mai săracă dintre toate generaţiile care au urmat Marii Crize (din 1929). Nu e un secret pentru nimeni că recesiunea a avut cel mai mare şi îndelungat impact asupra acestei generaţii. În 2012, 36% dintre adulţii tineri (cu vârste între 18 şi 31 de aniîncă trăiau cu părinţii lor. În martie 2015 şomajul pentru cei între 16 şi 24 de ani era tot la 13,8%ceea ce e mai mult decât dublul lui 5,6% cât e media naţională. Datoria studenţilor s-a dublat de la recesiune, acum e undeva la 1,3 trillioane de dolari.

În 2013, aproape 70% dintre studenţi au absolvit îndatoraţi de un credit pentru studiidatoria medie pe care o are de plătit fiecare student fiind de $28,400.

Cu alte cuvinte, generaţia noastră beneficiază de cele mai puţine avantaje, care au venit de la sine pentru generaţiile anterioare – mai ales în anii cruciali în care trebuie să îţi găseşti o slujbă.

Desigur, situaţia e mult mai groaznică pentru tinerii de culoare şi pentru ei nu a însemnat doar şomaj, ci şi arestări în masă şi încarcerări în masă, care au loc sistematic. Chiar dacă tinerii de culoare reprezintă doar 13,2 % din totalul populaţiei din SUA, în închisori ei reprezintă aproape jumătate – un milion din totalul prizonierilor care se ridică la 2,3 milioane [9] de americani încarceraţi. [10]

Bărbaţii tineri de culoare prezintă un risc de 6 ori mai mare să fie închişi decât bărbaţii tineri albi[11] şi primesc pedepse cu 10% mai lungi decât cei albi care au comis aceleaşi infracţiuni. Deci rata încarcerării e aproximativ de 1 din 3 tineri de culoarecare vor ajunge să fie închişi într-o închisoare la un moment dat în timpul vieţii.[12]

Ce mai şanse.

Dar ideea e că doar câţiva dintre cei de vârsta noastră – atât albi, cât şi de culoare – au putut scăpa de criză. Situaţia ne-a împins pe toţi să realizăm că sistemul, aşa cum există, e la fel de distrus pe cât suntem şi noi.

Aşa a fost mereu, dar în ultimii ani acest fapt nu mai poate fi negat. Şi nu e nimic la care să te întorci, nu e nimic de salvat. Fiecare încercare de a salva capitalismul — Keynesianismul, New Deal, neoliberalismulorice altceva — a fost până la urmă un eşec total, cel mult a amânat criza până la generaţia noastră.

Şi în loc de salvare, momentul nostru generează oameni ca mine. Oameni care, în ciuda originii lor, au descoperit o mult mai puternică afinitate cu „hoţii în glugi” (nt: cum sunt numiţi tinerii de culoare care protestează şi distrug proprietăţile capitaliste) decât cu cei din „clasa mijlocie” (sau cu oricare alţi mincinoşi) din a căror categorie se presupune că ar fi trebuit să facă parte.

În Baltimore, această conexiune este vitală şi dominantă: până acum cele mai mari răscoale au pornit de la cei care fac parte din Generaţia Zero.

În jurul orei 3 amiaza, pe 27 aprilie, nişte puşti de liceu din nord-vestul Baltimore, din cartierul Mondawmin, au răspuns unui mesaj de pe reţelele de socializare care cerea #epurareaAu început să arunce pietre, stice şi cărămizi în poliţişti. Au aruncat în poliţişti orice le-a picat în cale.

Presa imediat a scos în faţă aceste incidente, devenind obsedată de ideea „delincvenţilor minori care comit nebuniiAceastă imaginecitată din New York Timess-a răspândit ca un foc sălbatic: “Sute de tineri s-au adunat în faţa unui mall din nord-vestul Baltimore şi au atacat poliţia, aruncând pietre şi sticle în ofiţeri.” Viral a devenit şi acest video care arată o mamă care îşi bate fiul pentru că nu a ascultat-o şi a participat la răscoală.

Unii au transformat-o pe această mamă într-o sfântă a raţiunii. Alţi au explicat de ce gestul ei n-avea nici un rost. Ideea e că minorul” a devenit brusc problematicceva ce trebuie discutat, analizat şi rezolvat într-un fel sau altul. Pe 27 aprilie, poliţiştii, lideri în vârstă ai comunităţilor de culoare, pastori şi activişti pentru drepturile civile toţi au început să strige în cor că „minorii” trebuie să se ducă acasă. David Simonproducătorul The Wirea fost categoric în privinţa asta: “Gata, înapoi. Mergeţi acasă. Vă rog”Nici chiar Ray Lewis n-a putut sta deoparte.

Dar în acea noapte, când o clădire a fost cuprinsă de flăcări în estul Baltimore, a devenit clar pentru toată lumea că minorii” nu se puteau întoarce, de fapt, acasă. Pentru că viitorul lor fusese deja distrus. Şi de fapt, şi tu eşti la fel de distrus ca şi aceşti puşti, doar că nu te-ai prins încă de asta. A te fi născut într-o generaţie terminată nu e un fapt lipsit de consecinţe. Una dintre acestea e decizia, pe care fiecare trebuie să o ia: între a se târî şi a se lăsa distrus.

Ultima soluţie în Oraşul Primilor

Când eram încă şcolar, acest oraş a aniversat 200 de ani în 1997, îmi amintesc bine cum era alintat atunci: „Oraşul Primilor din America”.

Ce nu mi s-a spus atunci era că mulţi dintre aceşti „primi” nu prea erau motive de mândrie. Cartierul meu era un exemplu cât se poate de relevant în acea vremeproiectat în parte de Olmsted, Jr., Roland Park  este considerată prima comunitate urbană planificată din America de Nord. Este şi primul cartier din ţară care în mod legal a intezis oamenii de culoare. 

Aşa ceva a fost posibil în urma unei ordonanţe rasiste emisă de conducerea Baltimore în 1910, care nega negrilor accesul în anumite cartiere din oraş. Aceasta a fost prima lege care a segregat spaţiul urban într-un oraş din SUA. [13]

Roland Park se pare că este şi locul unde primul centru de cumpărături planificat a fost construit în 1896. Nu e lipsit de ironie că o enclavă albă, bogată va genera modelul pentru ceea ce avea să devină principala ţintă a rebelilor din Baltimore — Mondawmin Mall.

Plasate în acest context, distrugerile de proprietăţi capitaliste nu mai pot fi nicicum văzute ca „acte de violenţă lipsite de sens”, unul dintre clişeele mediatice folosite pentru a le descrie. Când protestatarii au dat foc CVS din Sandtown-Winchester, ei au atacat – şi au expus văzului întregii lumi – structurile istorice de inegalitate. Când a fost întrebat de ce vrea să-şi vadă cartierul în flăcări, un protestatar a replicat:

Cartierul meu nu e în flăcări în momentul ăsta. Ce vedeţi aici e un exemplu care vă arată ce este în interiorul fiecăruia dintre noi. De 20 de ani — am 41 de ani — sunt martorul atrocităţilor care se adună una peste alta şi se amplifică una pe alta.”

Aceste atrocităţi sunt cele generate de sistemul global de producţie din care Baltimore face parte totalşi care se bazează la urma urmei pe continua deposedare a maselor de oameni pentru a extrage puterea lor de muncă, în timp ce li se neagă beneficiile propriei lor munci. În Baltimore acest proces are un caracter rasist lipsit de ambiguitate. Există motive istorice care explică de ce stau lucrurile aşa.

02_cvs

În secolul 18, odată cu apariţia economiei bazată pe producţia de tutun, Maryland a devenit o colonie principală formată din plantaţii de tutun şi s-a dezvoltat doar din exploatarea sclavilor. Când nevoia de forţă de muncă a început să decadă în regiunea Chesapeake, în Maryland, sclavia atinsese un punct culminant în jurul lui 1810 când în acest stat 111.502 de muncitori de culoare erau sclavi în lanţuriadică peste 10% din populaţia totală de sclavi din America de nord. Iar Maryland, şi în mod particular Baltimore, au continuat să joace un rol important în comerţul şi traficul cu sclavi. Între 1815 şi 1860 portul din Baltimore a devenit unul dintre cele mai importante centre ale traficului de sclaviAici acostau corăbiile cu sclavi care erau ulterior duşi în New Orleans şi în alte porturi din sud. Prin urmare, comerţul cu sclavi devenise o importantă industrie în acest oraş, pentru că traficanţii aveau sclavi pe care îi ţineau închişi în închisori private înainte să-i vândă, pentru a face profit, stăpânilor de plantaţii din Sud. În 1838 o astfel de închisoare de pe strada Pratt vindea „oameni la bucată între 13 şi 23 de ani”, iar preţul unui sclav oscila de la 500 de dolari la 650 de dolariAzi ar însemna între 10.000 şi 14.000 de dolari dacă ajustăm cu inflaţia.

Ultima închisoare de sclavi din Baltimore şi-a închis porţile abia în 1863, dar nu a dispărut de fapt niciodată. Trupurile negrilor încă sunt închise în cuşti, doar că azi profiturile obţinute din înrobirea lor sunt calculate după alte raţionamente monetare. În loc să fie vânduţi pentru profit, în fiecare an deţinuţii din închisorile din Baltimore costă statul peste 37.000 de dolari de persoană — în ciuda închisorilor private şi a închisorilor-fabrici private, sistemul de închisori din SUA a fost transformat într-o masivă sursă de surplus de capital şi de surplus de trupuricare sunt folosite pentru a absorbi presiunea duală care apare într-o economie construită pe crize continue. Dar la final rezultatul e acelaşi: închisoarea, la fel ca traficul cu sclavi, produce o masă de trupuri ieftine, în surplus, lipsite chiar şi de salariul care e răsplata oferită unui sclav în urma exploatării. Pe scurt, acest sistem produce rasism. Prin încătuşarea trupurilor negrilor, molozul produs de crizele inerente capitalismului e ţinut ascuns – literalmente închis în cuşti, departe de văzul oricui – iar violenţa acestui act de înrobire funcţionează ca ciomag pentru a-i forţa pe proletari să muncească sau cel puţin pentru a-i ţine „pacificaţi”.

Diferenţa dintre Baltimore de azi şi Baltimore din 1800 este că acest proces plin de cruzime – care are rolul de a masca crizele – nu mai poate fi ascuns acum, a ieşit la vedere, şi e sărbătorit aproape în aceeaşi modalitate în care oraşul îşi sărbătoreşte „primii”. Din 1807, când comerţul internaţional cu sclavi a devenit ilegal în SUA, în Baltimore această industrie putea funcţiona de acum doar ilicit, iar închisorile pentru sclavi erau menţinute arhipline, totul se făcea cu discreţie. Azi, nu doar că încarcerarea disproporţionată a negrilor sclavi e susţinută şi salutată, dar în Baltimore a devenit acceptată ca un fapt de viaţă la fel ca oricare altul. Fabricarea şi ascunderea crizelor capitalului au devenit o industrie în sine, şi fac parte din aşa-zisa cultură a Baltimore (vezi The Wire). Acest sistem de administrare a trupurilor negrilor e în extindere.

Infrastructura joacă un rol uriaş aici.

Centrul de detenţie al Baltimore (BCDCeste una dintre cele mai mari închisori municipale din Statele Unite, fondată în 1801, cu mult înainte de interzicerea sclaviei[14]

Centrul are o moştenire  de încarcerare rasistă şi de brutalitate. În fiecare an 73.000 de oameni se aleg cu dosare aici, iar 35.000 sunt închişi în cuşti. 9 din 10 deţinuţi sunt din familiile negrilor. Ca un panou de tren, faţada centrului de arestare şi a centrului de preluare a deţinuţilor dă chiar în autostrada I-83 de unde se văd chiar ferestrele mici ale unor celule. Când se duc în centru, puştii albi trec pe sub festrele acestor celule. Puştii de culoare pot vedea din “The Block” şi li se aminteşte printr-un uriaş banner roşu „să lase arma din mână şi să-şi ia o cameră”.  [15]  Aici, violenţa capitalului e expusă la vedere. Devine parte din traficul rutier zilnic – şi e afirmată în acest mod pentru totdeauna.

Asta se întâmplă pentru că, în Baltimore şi în alte oraşeîncarcerarea asigură ameninţarea prin care surplusul de populaţie e controlat. Este şi un mod de-a spune „putem să te facem negru”. Oferă şi o supapă de „evacuare” a populaţiei pentru că elimină trupurile din zona muncii salariate. Pentru reproducerea relaţiilor capitaliste, acest lucru devine vital într-un loc ca deindustrializatul Baltimore: previne ca un numărul cronic al şomerilor să devină prea mare şi prea puternic. Asta explică de ce în 2010, în toiul recesiunii, nu a părut deloc lipsit de logică oficialilor din oraşul Baltimore să propună cheltuirea a milioane de dolari pe construirea a două noi închisori.

Face parte şi din motivul pentru care populaţia de oameni fără adăpost din Baltimore a crescut la 19,7% în timpul recesiunii între 2009 şi 2011. La fel ca în orice criză capitalistă, oamenii nu şi-au pierdut slujbele din senin. În timp ce unii au fost deposedaţi de slujbe şi au devenit astfel uşor de exploatat, alţii au fost aruncaţi sau împinşi spre „soluţii” pe care statul le-a rezervat excesului de oameni care nu trebuie angajaţi. Acesta este întotdeauna un proces rasist şi care reproduce rasismul, mai ales în Baltimore, unde populaţia negrilor a ajuns să fie jumătate din numărul celor trimişi în închisoaredintre cei forţaţi să renunţe chiar şi la sclavia salarială într-un fel sau altul (nt: pentru a intra în zona muncii forţate din închisori).

Când puştii din Mondawmin au pus mâna pe pietre ei au spus NU tututor acestor realităţi – au respins un trecut care se tot repetă la nesfârşit. Părinţii noştri au fost obligaţi să suporte acelaşi rahat.” Dar aceşti puşti au ales să spună NU pistoalelor îndreptate spre ochii lor în fiecare zişi tribunalelor şi închisorilor care se află în spatele acelor pistoale şi să le spună NU nemernicilor bogaţi din spatele tuturor acestora. De ce să nu vadă şi ei ce înseamnă să fii mereu bătut, mereu atacat… Deja e prea mult.

Aceşti puşti au spus NU „primilor” care îi evacuau din casele lor, care le-au închis centrele pentru tineri şi care le permit albilor din suburbii să se ţină la distanţă de conflict postând hashtag-uri de tipul #prayforbaltimore („roagă-te pentru baltimore”) sau „să trimitem dragostea noastră comunităţii din Baltimore”. Dar nu există o astfel de comunitate şi niciodată nu a existat: asta e ceea ce spun aceste răscoale, dacă e să spună ceva. Nu e nevoie să ne facem că plouă aici: răscoala cere decizie. Cei care au ieşit pe străzi au tot dreptul să dea foc oraşului primilor în faţa privirilor celor care nu-şi doresc decât să se roage pentru el. Ei spun roagă-te pentru Baltimore. Eu spun: roagă-te să-i dăm foc.

De ce vestul Baltimore?

Multe s-au încercat pentru arăta legăturile dintre chestiunile rasiste din Baltimore şi trecutul social şi economic al oraşului. Nu voi repeta aceste argumente în detaliu, doar voi arăta câteva fapte: până recentpopulaţia din Baltimore (622.793 în 2014) a fost într-un declin rapid după ce-a atins cel mai mare număr de oameni, 949.708, în 1950La fel ca oricare alt oraş industrial din nord-est, pierderea de populaţie a Baltimore a mers mână în mână cu eliminarea slujbelor din manufactură la începutul deceniului 1970. [16] În generaloraşul a pierdut un total de 100.000 de slujbe în manufactură între 1950 şi 1995.

În ciuda propagandei răspândite despre muncitorii „străini” („imigranţi”) care „vin să ne fure slujbele”, fapt e că o proporţie semnificativă din această deindustrializare s-a produs pur şi simplu în urma mecanizării şi a introducerii de logistică super-eficientă, de reţele computerizate şi automate pentru a executa producţie „la comandă”. Statele Unite rămân un motor industrial în termeni de produse finite, dar, la fel ca multe alte ţări, forţa de muncă pe care o angaja în producţie s-a diminuat. Baltimore încă resimte efectele acestei realităţi, pe măsură de rata şomajului (8,4%rămâne mult peste media naţională (5,5%). Şomajul a avut un impact mult mai devastator asupra negrilor decât asupra populaţiei albe. De trei ori mai mulţi tineri de culoare sunt şomeri, între 20 şi 24 de ani, decât populaţia albăIar la 33.000 de dolari pe an, venitul mediu pentru o gospodărie a celor de culoare e abia jumătate din venitul gospodăriei celor albi din Baltimore.

Cei mai mulţi dintre cei care au supravieţuit deindustrializării din Baltimore au fost lucrători din sectorul de servicii şi birocraţi. Astăzi, cel mai mare angajator din oraş este John Hopkins Hospital.

Printre alte companii mari din centru sunt Legg Mason şi T. Rowe PriceLa fel ca în alte oraşe din SUA, şi în Baltimore clasa muncitoare din industrie a fost decimată. Ce a rămas a fost în mare măsură deprofesionalizat: 90% dintre slujbe sunt acum în munci foarte prost plătite din economia de servicii, inclusiv în industria de turism, care a început să se dezvolte după ce Inner Harbor a intrat într-o nouă fază de redezvoltare în deceniul 1970.[17] După rebeliunile din Baltimore din 1968chiar şi proletarii albi au început să se mute în suburbii, deşi n-au avut acces decât în cele sărace. Clasa muncitoarea a celor de culoare a fost abandonată şi lăsată în urmă să stagneze în zone în care infrastructura industrială a fost sugrumată, după ce singurele opţiuni de a găsi o slujbă au fost reduse la slujbe extrem de prost plătite din industria de servicii.

Evident, aceşti factori geografici au avut un impact enorm asupra Baltimore şi ei constituie fundamentul răscoalelor pe care le vedem azi. Dar aş vrea să fiu un pic mai specific. Până acum, cele mai multe revolte au avut loc în vestul Baltimore, deşi cele mai multe furturi din magazine şi mall-uri au avut loc în centrul oraşului. Cele mai memorabile evenimente – aruncatul de pietre, incendierea maşinilor de poliţie, focul pitoresc de la CVS— au avut loc în zona din jurul Sandtown-WinchesterAcesta e cartierul unde Freddie Gray a crescut, unde a fost arestat pe 12 aprilie şi unde a avut loc înmormântarea sa pe 27 aprilie.

Cartierele din vestul Baltimore au o populaţie în jur de 52.000 de oameni. Finalizate în 1982 dar prima dată planificate la sfârşitul deceniului 1960, pe bulevardele Martin Luther King, Jr. Boulevard se află concentrate cele mai multe zone de distracţii din centru. Dar această segregare e mai mult decât arhitecturală. Populaţia din vestul Baltimore este în majoritate de culoare, peste 85% populaţie de culoaremult peste media oraşului care e undeva la 64%. Venitul mediu aici este 27.302 dolari pe an, în timp ce media în Baltimore este de 38.721 dolari pe an.

03_riotmapSituat în aripa de est a cartierului de vest din Baltimore, Sandtown-Winchester reprezintă un caz mult mai dramatic. Are o populaţie de culoare care reprezintă 97% din totalul rezidenţilor 97% iar venitul mediu pe gospodării este de 24.000 de dolariPeste jumătate dintre rezidenţii de aici au vârste cuprinse între 16 şi 64 de ani şi sunt şomeri (nt: fără slujbe, de fapt, pentru că şomer implică un venit de asistenţă). Pentru tinerii sub 25 de ani, venitul mediu este de doar 14.149 de dolariDominat de săraci şi non-albicartierul e un spaţiu crucial în care contradicţiile capitalului sunt ţinute sub control, în timp ce o proporţie ameţitoare a locuitorilor a fost disciplinată şi subjugată pentru a fi scoasă în afara relaţiilor de muncă plătită cu salariul. De fapt, Sandtown-Winchester e cartierul care plasează Maryland pe primul loc al statelor din SUA cu cel mai mare număr de rezidenţi încarceraţi – o rată de 458.

Asta înseamnă cam 3 la sută din totalul populaţiei cartierului şi reprezintă o cheltuială masivă din bugetul public al statului. Maryland alocă 17 milioane de dolari acestui cartier în fiecare antoţi aceşti bani reprezintă bugetul închisorilor.

La fel ca în alte zone sărace din oraş, rezidenţii din cartierul de vest al Baltimore au fost supuşi evacuărilor forţate din locuinţe, şi deposedării periodice de venituri. În deceniul 1960, planurile de extindere a autostrăzii I-70 pe teritoriul cartierului de vest din Baltimore a dus la evacuarea forţată din casele lor şi la deportarea a 960 de familii de culoare.

Cunoscută ca „autostrada către nicăieri”, acest proiect nu a fost niciodată finalizat şi acum face parte din US 40. Recentîn 2013, municipalitatea Baltimore a anunţat decizia de a evacua cu forţa locuitori, cei mai mulţi de culoare, din casele lor din Upton/Druid Hill — nu departe de locul unde-au avut loc răscoalele din aprilie 2015Un articol din  Baltimore Sun  referitor la deportările forţate anunţa ce era predictibil: “Unii rezidenţi sunt suspicioşi în legătură cu acest proces (de deportare) pentru că ştiu că vor fi deposedaţi de locuinţe. Alţii abia aşteaptă să scape de populaţia săracă din acest cartier, poate că aceasta e cea mai vizibilă problemă a oraşului Baltimore.” În traducerealţii abia aşteaptă să-i facă pe negrii săraci să fie invizibili.

Evacuările forţate nu sunt singura problemă, iar rebelii au fost mult mai elocvenţi decât Baltimore Sun când au explicat dimensiunea devastării cartierelor lor. Aşa cum unul dintre rebeli a explicat pe 27 aprilie, “Aici nu există nimic pentru noi. Nici măcar pentru cei tineri. Nu există nici un centru pentru tineri, nu există nici o scăpare (de sărăcie).” Mulţi dintre protestatari au menţionat şi acest fapt: că primarul Stephanie Rawlings-Blake a tăiat recent finanţarea pentru mai multe centre pentru tineri din oraş, ca parte a reducerii bugetului pentru administraţia parcurilor cu 500.000 de dolariÎn august 2012, primăria a anunţat închiderea a patru centretoate fiind situate în cartierul de vest din Baltimore: Harlem Park, Central Rosemont, Hilton, şi Crispus Attucks. În 2013, în jur de 20 dintre cele 55 de centre pentru tineri au fost închiseprimăria motivând că aşa trebuie să-şi consolideze bugetul. Şi şcolile şi educaţia publică au fost lovite năprasnic. Oraşul a votat în 2013 şi în 2014 să închidă 12 şcoli – cinci dintre ele erau în cartierul de vest din Baltimore.

Aceste şcoli nu beneficiau nici pe departe de resursele publice care sunt alocate şcolilor private din nordul Baltimore. 

Cele mai multe dintre aceste şcoli pentru bogaţi au bugete de sute de milioane de dolari (fosta mea şcoală are un buget de 133 de milioane de dolari). Unele dintre aceste şcoli pentru bogaţi sunt dotate cu piscină interioară, sunt modernizate mereu, au stadioane sofisticate — o şcoală pentru bogaţi are chiar şi un observator astronomic. Între timp, multe şcoli publice din oraş sunt lipsite de fonduri pentru a asigura căldură elevilor sau aer condiţionat.

În faţa acestei discrepanţe ridicole, pe lângă faptul că le-au fost închise până şi şcolile publice, nu e deloc o surpriză că studenţii din cartierul de vest din Baltimore sunt furioşi la culme. Aproape jumătate dintre liceenii din Sandtown-Winchester au absenţe la şcoală care au atins un nivel cronic — şi de-asta mulţi dintre ei au avut timp de lucruri imporante, cum ar fi să strângă pietre şi să înveţe să le arunce-n capul poliţiştilor.

Într-o bizară răsturnare de situaţie între cauză şi efect, răscoalele au devenit o cale de a muta vina de pe austeritatea, care exista deja, asupra protestatarilor, care sunt victimele ei. În timpul incendiilor, liderii comunităţilor au apărut la televizor pentru a spune că ei n-aveau nici o idee de ce tinerii ar da foc infrastructurii de care viitorul lor depindea. Păstorul Donte Hickman Sr. (păstorul unei biserici care a fost incendiată) a susţinut la CNN că rebelii erau „lipsiţi de sensibilitate faţă de biserică şi faţă de ceea ce făcea comunitatea pentru ei” şi că ar trebui mai bine să se concentreze pe „cum să fie constructivi.”

Alte programe de ştiri au scos în evidenţă cum incendierile şi furturile din magazinele de lux vor distruge serviciile şi slujbele, vor duce la pierderea finanţărilor pentru şcoli şi pentru centrele pentru tineri şi îi vor menţine pe săraci în aceeaşi stare de austeritate pe care au atras-o asupra lor de la bun început.

Dar chiar când aceşti „avocaţi ai drepturilor civile” au început să rescrie răscoalele şi să le prezinte ca pe un păcat originar din cauza căruia municipalitatea ar fi impus austeritatea asupra săracilor idn Baltimore cu mulţi ani înainte, acţiunile minorilor” au oferit un argument diferit: „dezvoltarea” de care vorbeau „avocaţii drepturilor civile” nu a dus şi nu va duce niciodată la o schimbare de fond a situaţiei lor, cel mult discursul lor va fi folosit pentru a abate atenţia de la inegalităţile sistemice care îi ţin pe săracii de culoare din Baltimore în sărăcie şi sărăcire, în timp ce unii dintre aceşti „lideri ai comunităţilor” ar putea profita de firimiturile aruncate de stăpâni ca răsplată a abaterii atenţiei de la sărăcia în care sunt ţinuţi tinerii de culoare.

Ne prăbuşim şi mereu reuşim să revenim la suprafaţă” a susţinut pastorul Hickman. Plin de pioşenie, a anunţat că vrea să le acorde celor care au dat foc clădirilor „o altă şansă”, să le ofere „o slujbă şi o oportunitate, să-şi poată asigura un nivel de trai care să le permită să trăiască. […] Aici nu e vorba de o clădire,” a predicat el, „aici e vorba de o schimbare. E vorba despre speranţă. E vorba despre refacerea visului şi vieţilor oamenilor din această comunitate, a acelor oameni care simt că nici măcar nu mai pot spera.” Dar asta este exact ideologia optimismului căreia rebelii au insistat să-i dea foc şi să arate cât de lipsită de orice sens e de fapt. Ce au transmis rebelii a fost că, dacă nu pot obţine altceva, atunci acceptă să se tot prăbuşească, şi să se prăbuşească până trag pe toată lumea cu ei.

Care e de fapt preţul speranţei? Când biserica încă era în flăcări, Hickman a pledat faţă de investitorii privaţi să vină în cartierul de est din Baltimore şi să îl schimbe în bine. Într-un oraş care şi-a stabilit sloganul BELIEVE,” (crede) încă din 2002, speranţa nu e decât o altă cale de a intra sau de a fi acceptat într-un sistem de exploatare brutală şi de extragere de surplus.

În timpul răscoalelor, termenul „speranţă” a fost impus forţat asupra oamenilor aproape ca o ameninţare — şi a fost folosit la demonizarea rebelilor ca „minori” care ar trebui să ştie mai bine care e situaţia lor, care ar trebui să se gândească atent la viitorul lor şi să investească în viitorul lor. Faptul că incendiau clădiri şi furau (nt: în condiţiile de inegalitate cruntă, de fapt aceşti tineri redistribuiau ceea ce capitalismul şi proprietatea privată capitalistă le neagă) din magazine de lux nu făcea decât să-i pună, în ochii Speranţei, doar în situaţia de a-şi risca şi periclita şi mai mult viitorul. Dar ce anume înseamnă un viitor sigur?Un tip de viitor care poate fi controlat.

Doar că viitorul e deja făcut prafar trebui să admitem măcar atâta lucru. Aşa cum a explicat un rebel: “La sfârşitul zilei, în toată lumea sunt mulţi Freddie Gray, sunt mulţi Mike Brown, şi peste tot e mult prea mult rasism. Asta n-o să se schimbe niciodată. Niciodată. Şi îţi zic în faţă, îţi zic în faţa camerei de filmat, îţi zic ţie ca jurnalist în faţă: rahatul ăsta n-o să se schimbe.” Nu există scăpare de „lumea asta”, o să ne întoarcem mereu la acelaşi rasism, „până când nu dăm dracului foc la tot.”

04_segregation

Care-i treaba cu puştii?

Mutarea progresistă a fost să mute termenii dezbaterii de la „derbedei” (thugs) la „tineri frustraţi.

În fond, nişte liceeni au fost cei care au aprins scânteia răscoalei când au început să mărşăluiască pe străzile cartierului Mondawmin şi să arunce pietre în poliţiştii care le-au ieşit în caleSe presupune că ei ar fi acţionat ca răspuns la un mesaj postat pe reţelele de socializare care cerea o epurare”, cu trimitere la filmele populare The Purge (2013) şi The Purge: Anarchy (2014).

De ce tocmai această viziune despre „fărădelege” a fost acceptată ca fantezia în funcţie de care au fost catalogaţi şi prezentaţi puştii din Baltimore? În aceste filmecare au loc într-o Americă a viitorului, „epurarea” este o perioadă de 12 ore în timpul căreia orice crimă e legală şi toate serviciile medicale şi apelurile către poliţie sunt suspendate.

Motivul acestor epurări din filme ar fi că, în oferirea unei nopţi de violenţă şi de eliberare catarhică, ţara reuşi să reducă cu succes bolile sociale cum ar fi crima – portretizată ca şi cum ar fi simplul rezultat al unor pasiuni inflamate care ar avea nevoie de cine ştie ce supapă.

Cele mai multe dintre relatările din presă referitoare la răscoalele din Baltimore au avut tendinţa de a se concentra numai asupra acestui aspect al acestor filme. Au prezentat acţiunile puştilor de liceu ca şi cum ar fi lipsite de orice critică faţă de aducerea în realitate a unei viziuni a Hollywood-ului, a unei lumi fără legi, ca şi cum aceşti tineri ar fi distrus chestii ca să se distreze sau doar de dragul de a le distruge, ca şi cum n-ar fi încercat să transmită nimic altceva. În filmele care au ocupat imaginarul presei, însă, devine din ce în ce mai clar că epurarea este esenţialmente o metodă de a executa în masă oameni săraci, adesea aceştia sunt executaţi de trupe ale morţii. În ambele filme, dar mai ales în serial, aceste execuţii au o motivaţie rasistă, pentru că săracii sunt oameni de culoare, afro-americani, şi sunt vânduţi la licitaţie celor care dau cel mai mult pentru a-i vâna să se distreze. O armată mică de militanţi de culoare prinde şansa de a răspunde atacurilor şi bombardează o astfel de petrecere de vânătoare a albilor. Atracţia lui #purge ca simbolprin urmare, devine mult mai complexă. Poate cineva să nu susţină că ideea de epurare rezonează printre mulţi tineri în special pentru că poziţia lor e cea de ţinte care sunt vânate în atacuri fără încetare care au loc împotriva negrilor săraci zi de zi?

Nu e „epurarea” pur şi simplu însăşi criza – şi eviscerarea trupurilor în plus via poliţie, înschisori, sau muncă de robot care distruge mintea?

A numi asta o epurare atunci înseamnă pur şi simplu a recunoaşte care sunt condiţiile realităţii în care trăieşte cineva din Baltimore pentru ca mai apoi să poată acţiona împotriva lor.

Dar de ce a fost nevoie de asta – de ce a fost nevoia de răscoală – ca primă reacţie şi la care au recurs iniţial numai de grupuri de tineri? De ce ei au început răscoala şi nu alţii, pe 27 aprilie — nu, de exemplu, alţi rezidenţi din acelaşi cartier care au avut de suferit din cauza corupţiei şi brutalităţii acum câţiva ani, şi care au cunoscut în timpul vieţii lor poate 100 de Freddie Gray asasinaţi de poliţieÎn Baltimore, la fel ca oriunde în altă parte, resursele sunt distribuite inegal nu doar între cartiere, în funcţie de rasă, ci şi în funcţie de grupurile de vârstă. Asta nu are nimic de-a face cu vârsta în sine, ci cu vârsta ca poziţie în interiorul unui anumit tip de relaţii materiale iar aceste relaţii materiale sunt ele însele structurate de istorie sedimentată.

În cartierul de vest din Baltimore, de exemplutinerii sunt predominant cei care sunt dezavantajaţi de lipsa de centre pentru tineri, de închiderea şcolilor, şi desigur tinerii sunt cei care sunt primele ţinte ale atacurilor poliţiei.

În timp ce multe rude de-ale lor mai înaintate în vârstă au fost deja absorbite de închisorile Americii, „bătrânii” rămaşi în comunităţi sunt cei care au învăţat că, pentru a reuşi să supravieţuieşti la marginea oraşului, trebuie să ţii capul plecat — pentru ei, greşeala lui Freddie Gray a fost că i-a privit pe poliţişti în ochi.

În seara de 27 aprilie, a apărut o ruptură vizibilă între puştii care doreau să distrugă tot ce le cădea în cale, şi alţi protestatari care spuneau că „aşa ceva ne pune într-o lumină proastă” şi că asta duce „la moarte sigură şi la închisoare sigură”.

Cei care i-au condamnat pe puştii de liceu au făcut asta pe motiv că violenţa va duce doar la un alt Freddie Gray: „nu mai vrem ca poliţia să facă rău altcuiva”.

Ce ne trebuie sunt slujbe, susţineau ei, educaţie şi slujbe. Un argument familiar pe care puştii n-au avut nici o problemă să-l ignore. Pentru că ei şi-au dat seama că răscoala era singura opţiune pe care o aveau de fapt.

Într-un mod bizar a devenit foarte clar imediat că, în ciuda zvonurilor contradictorii, printre participanţii la rebeliuni au fost şi cei mai reacţionari protestatari de la Bloods, Crips, şi Nation of Islam care au păzit magazineleau sunat la poliţie să intervină împotriva puştilor şi unii chiar au făcut zid între puşti şi poliţie pentru a-i apăra pe poliţişti.[18]

Aceste bande nu s-au comportat ca partidul din care se tragdimpotrivă au demonstrat că pentru comunitatea negrilor nu sunt decât nişte alţi poliţişti fără ecusoane şi uniforme.

Nu avem nevoie de poliţie aici” a spus un membru din banda Bloods, “Noi putem fi poliţiştii aici. Sunăm noi la poliţie.”

Acest lucru arată că e bine să ţinem minte că avangarda poliţieitrimisă la graniţele cele mai puţin controlabile întotdeauna a operat dincolo de dimensiunea propriei sale legi. Aici ordinea e impusă prin violenţă directă, adesea dusă la îndeplinire de cei recrutaţi din rândurile victimelor violenţei şi care operează ascunşi sub vălul de apărători ai intereselor „comunităţii”. [19]

Asta nu e atât o ruptură între generaţii cât o simplă linie de demarcaţie în modul în care criza capitalului este controlată. Spre deosebire de „cei în vârstă”, tinerii din Baltimore s-au născut într-un stat post-asistenţialunde nu au beneficiat de nici unul dintre avantajele de care au beneficiat cei care s-au născut înaintea lor.

Trăind într-o lume a austerităţii, ei nu sunt decât un bazin de muncă ieftină şi uşor de exploatat, şi prin urmare viaţa lor e redusă de economişti la rolul de „recuperare” a capitalismului; economiştii speră să salveze capitalismul pe spinarea lor.

Această ruptură “generaţională” — care în realitate înseamnă o întoarcere la clasă, în sensul cel mai brutal al cuvântului- este prin urmare calea prin care capitalismul implementează şi îşi justifică expansiunea într-un climat de datorii şi restricţii bugetare în urma ultimelor serii de recesiuni.

Dar, aşa cum se vede clar în Baltimore, “generaţia” se manifestă diferit când e filtrată prin rasă. Cei de culoare niciodată nu s-au bucurat de avantajele celor născuţi în anii 1950-1960. Multora li s-a negat dreptul la o slujbă din cauza culorii pielii şi aproape toţi au fost excluşi din suburbiile clasei de mijloc de după război şi de la egalitatea relativă obţinută în acea perioadă. [20]

Alţii au fost aruncaţi direct în închisori după ce rata încarcerărilor a explodat în anii 1970 când cei mai mulţi dintre cei născuţi în era „prosperităţii” de după război au ajuns la maturitate. Printre primii prizonieri aruncaţi în închisori au fost tocmai cei care făceau parte din grupările militante ale negrilorîn urma represiunii statului împotriva mişcării lor, mulţi au fost asasinaţi, în timp ce alţii putrezesc şi azi în închisori.

În cazul rebeliunilor provocate de asasinarea de către poliţie a lui Freddie Gray, cei „în vârstă” sunt tocmai cei care au supraviţuit represiunii poliţiei şi FBI de atunci – cei care nu au fost asasinaţi şi nici n-au murit prin închisori. Sunt oameni ca păstorul Hickman care şi-au reformat propriul lor comportament „deviant” de când erau tineri, şi au acceptat lecţiile aristocraţiei. 

Şi tocmai la asta serveşte ideea de „ruptură între generaţii”să reproducă imaginea unui tânăr negru, imatur, imprudent, extravagant care trebuie să fie disciplinat iar comportamentul său să fie „corectat” şi adus în rândul lumii. Aşa cum s-a exprimat un politician: “Unde sunt părinţii acestor puşti? Unde sunt adulţii şi pastorii comunităţii? De ce aceşti puşti răspund la această chemare către violenţă în loc să se ducă acasă şi să se pregătească de examenele de final de an?”

05_kids

Rasa şi aristocraţia

Discuţia despre vârsta puştilor joacă şi rolul de a-i pune pe tinerii albi în contrast cu „sălbaticii” de culoare. Rebeliunile provocate de asasinarea lui Freddie Gray ne obligă să regândim modul în care aristocraţia acestui oraş a fost formatăcum controlează, stăpâneşte şi negociază graniţele de rasă, şi la ce recurge pentru a ţine sub control crizele. Tradiţiile Vechiului Regim cum ar fi balurile debutantelor în societate, sau cele din sud, cum ar fi cupa de vânătoare, produc o diviziune aristocratică care permite clasei de mijloc să devină din ce în ce mai puţin „de mijloc” şi să îşi securizeze cu fermitate poziţia într-o ierarhie rasistă a societăţii, care a fost revigorată. 

Această reinventare (sau disoluţie, depinde de unde te uiţia „clasei de mijloc este desigur o trăsătură a inegalităţii din societatea noastră, care pe zi ce trece devine din ce în ce mai brutală.

Această inegalitate funcţionează nu doar pentru a produce muncitori săraci şi vulnerabili (cei care vor rămâne mereu în afara „mijlocului” clasei de mijloc) şi pentru a justifica furturile de salarii din şi după recesiunedar şi la a asigura existenţa unei clase mai „de jos” sau „non-productivă” formată din trupuri de oameni care trebuie disciplinate şi îndepărtate din societatea civilă dacă nu se supun. Aceste trupuri sunt criminalizate, adică sunt definite prin „criminalitatea”, care e relativă în funcţie de intensitatea cu care e aplicată legea. În unele locuri, clasa „creativă” este astfel formată prin crearea clasei „criminale” în care sunt împinse „reziduurile sociale” rezultate în urma mecanizării sectorului hi-tech. În Baltimore, însănu e nevoie de „creativitate”.

Ce distinge Baltimore de multe alte oraşe din SUA este faptul că acest oraş este format şi controlat prin revigorarea constantă a structurilor din vremea când cei de culoare erau sclavi ţinuţi în lanţuri de către cei albi.

În locuri ca New York, Bay Area, Seattle, Los Angeles, şi Atlanta, inegalitatea a fost produsă şi menţinută în ultimii ani mai ales sub masca proiectelor multiculturale”, la care doar anumite grupuri de interese au avut acces şi doar într-un anumit colţ unde le-au permis accesul cei din clasa „creativăAceştia au preluat locul care, în trecut, fusese rezervat „clasei de mijloc” în societatea de clasă.

Dar Baltimore nu are o industrie high tech atât de mare sau anumite sectoare sexy care să-i permită să mascheze brutala extragere de surplus. Aiciclasa de mijloc” a fost distrusă prin altfel de mijloace, mult mai vizibil rasiste — adică, prin repetarea trecutului colonial.

Şi totuşi mizele sunt diferite decât cele din 1800: rasa este concepută şi construită diferit acum. Aristocraţia albă nu se arată întotdeauna într-o formă atât de evidentă. Primarul oraşului, şeful poliţiei, procurorul şef provin toţi din comunitatea afro-americană. Şi, spre deosebire de Ferguson, în departamentul de poliţie din Baltimore (BPD) aproape jumătate dintre poliţişti sunt de culoare şi ceilalţi albiAsta arată că azi aristocraţia din Baltimore —şi tot ceea ce o susţine — nu se mai bazează pe diferenţa de rasă. Includerea (integrarea) nu doar că e compatibilă cu controlul asupra societăţii, dar a devenit şi o componentă necesară. În schimb, aristocraţia e construită pe logica dominaţiei rasiste asupra procesului material care formează rasa prin încarcerare, război şi violenţă indiferent de culoarea pielii pe care o au cei care exercită această dominaţie. Rasa devine, în Baltimore şi în alte părţi, punctul terminus al capitalismului — care impune suveranitatea statului şi acţiunilor sale, dar şi care trebuie să fie constant atacat pentru a extinde globalizarea şi pentru a mări profiturile. Violenţa rasistă, cu alte cuvinte, este tranziţia (trecerea) spre o altă fază a mobilităţii capitalului, este un alt bal al debutanţilor săi.

Tactici

Unii şi-au dat seama că singura ieşire din această situaţie este să le strice petrecerea, să strice balul debutanţilor.

De la primăvara arabă, nu se mai poate nega că trăim într-o nouă eră a răscoalelor Şide la Ferguson, aceste răscoale au luat o turnură rasială în Statele Unite. Evenimentele din Baltimore confirmă şi mai mult acest trend, dezvoltând strategii de insurecţie şi producând unele noi.

Unul dintre motivele pentru care răscoala din 27 aprilie a putut să se răspândească la fel ca un foc sălbatic şi să se menţină atât de mult timp e că, la fel ca în alte răscoale, poliţia nu se aştepta la asemenea reacţii.

Fiind atenţi la apelul de „epurare” care a circulat în reţelele de socializare, grupuri mari de puşti de liceu au ieşit pe străzile din Mondawmin ca să arunce cu pietre în poliţie. Din acel moment răscoala s-a răspândit, de la aruncatul pietrelor au trecut la distrugerea magazinelor de lux şi la incendierea maşinilor de poliţie — pe străzi au fost prea mulţi puşti ca poliţia să le poată face faţă. Aşa cum şeful poliţiei din Baltimore Anthony Batts a admis sec, “pur şi simplu ne-au depăşit ca număr şi ne-au încercuit.” Asta vine după un trend recent de „atacuri fulger”, necoordonate, asupra magazinelor bogaţilor: grupuri de 20 de tineri intră în magazine şi distrug marfa. Astfel de distrugeri spontane au avut loc în ultimii ani în Chicago, Portland, Washington DC, Las Vegas, Jacksonville şi Houston.

Şi totuşiîn acelaşi timppoliţia din Baltimore nu a fost total luată pe nepregătite. Înainte de evenimentele de pe 27 aprilie, poliţiştii au fost alertaţi urmărind reţelele de socializare că urmează „o epurare”. Asta distinge răscoala din Baltimore de cea din Londra din 2011 când rebelii s-au bazat în special pe comunicarea prin messenger pe telefoanele mobile Blackberry Messenger  şi nu pe Facebook sau Twitter, pentru a ţine legătura unii cu alţii, fără să fie detectaţi de „radarele” poliţiei. În Baltimore, pe de altă parterăspândirea de mesaje privind #purge (epurarea) pe reţelele sociale a creat un spectacol pentru ambele tabere beligerante, aflate în tabere despărţite de lege. Şi în parte tocmai reacţia poliţiştilor, de a arunca şi ei cu pietre în puştii de şcoală, a fost cea care a dus la escaladarea răscoalei şi a determinat şi indivizi din alte grupe de vârstă decât aceşti tineri să iasă pe străzi pentru a-i susţine pe puştii de liceu.

Liceenii reprezentau o ameninţare pentru poliţişti nu doar pentru că îi depăşeau ca număr ci şi penrtu că aveau „arme”.

Simplu spusliceenii au fost capabili ca într-un timp foarte scurt să găsească şi să depoziteze o groază de sticle, pietre şi cărămizi pentru a-i ataca pe poliţişti — iar modul în care s-au organizat a fost impecabil

Ruinele din Baltimore sunt ideale pentru cineva care vrea să participe la o răscoală. [21] Sunt aproximativ 16.000 de clădiri abandonate şi 14.000 de locuri de parcare libere, cărămizi pot fi găsite oriunde printre ruinele din oraş.

În secolul 19, Baltimore a fost şi un centru important de fabricare a cărămizilor. În 1881, un istoric a scris că  “presa de cărămizi din Baltimore e la fel de cunoscută ca scoicile din Chesapeake.” Într-adevărîacelaşi an, s-a estimat că oraşul a produs pe an un total de 100.000.000 de cărămizi. Se pare că erau chiar pricepuţi la asta. În 1833 Charles Varle a susţinut că  “cele mai bune cărămizi din Statele Unite sunt fabricate la Baltimore.” Multe dintre aceste „cărămizi de Baltimore” se găsesc şi acum peste tot printre ruinele faimoase din oraş. Altele au fost folosite să-i învineţească pe poliţişti.

O altă tactică care a apărut pe 27 aprilie a fost tăierea furtunurilor pentru stingerea incendiilor pompieri.

În mod evident, asta a prelungit durata incendiilor, dar a provocat şi o cădere nervoasă ideologică fasciantă a reporterilor care n-aveau nici cea mai mică idee ce se întâmpla şi care o ţineau langa că tăierea furtunurilor ar fi fost un act de auto-sabotare, pentru că rebelii ar fi distrus ceea ce se presupune că ar fi trebuit să-i salveze. Doar că tăierea furtunurilor a fost menită a fi o înjurătură directă, clară, spusă în faţă. Reporterii televiziunilor au fost total buimăciţi de aşa ceva şi n-au putut înţelege ce vedeau în jur. S-au trezit în faţa ochilor doar cu un gol opac, lipsit de cuvinte. Nu avea nici un sens ce vedeau. Ce a ars în cartierul de est din Baltimore a inclus un şantier de construcţii a ceea ce trebuia să fie un centru comunitar şi un cartier de 60 de apartamente pentru oameni în vârstă. Pentru aceste apartamente, oraşul a împrumutat 1milioane de dolari. Toţi – de la social-democraţii de cafea-latte până la neoliberalii sugrumaţi de propriile cravate – au văzut în aceste focuri şi în tăierea furtunurilor pompierilor cea mai mare risipă — de-o iraţionalitate pură— care sfidează brutal logica a tot ceea ce ar trebui să se întâmple.

Exact din acest motiv, tăierea furtunurilor pompierilor a fost o tactică eficientănu doar că a permis ca flăcările să fie văzute de tot oraşul, dar şi mai important a permis ca aceste focuri să fie o confruntare a celor care se mulţumeau cu starea actuală a societăţii pentru că i-a pus în faţa a ceva ce nu puteau înţelege dacă apelau la termenii în care ei vedeau lucrurile pentru toată lumea. I-a pus în faţa a ceva ce nu puteau înghiţi. Tactica de a tăia furtunurile i-a forţat pe aceştia să ia o decizie finalăsă accepte iraţionalitatea răscoalei sau să o respingă cu totul.

Asta face o tactică eficientăPentru cei care se alătură, exclude posibilitatea de a reforma sau de a avansa în formele structurale actuale de mediere. Nu mai vrem apartamentele voastre de rahat – asta e ceea ce au spus aceste focuri. Vrem să dăm foc oricărei rămăşiţe a acestei generaţii care moare – de la magazinele de lux unde ne forţaţi să dăm bani unui sistem de castă pentru cei care fac parte din castele de la vârf, până la bisericile ale căror lideri ne spun să noi suntem cei păcătoşi.

Vrem să dăm foc la tot – de la apartamentele în care ne obligaţi să trăim până la azilurile de bătrâni unde ne obligaţi să murim. Mult prea mult i-am plătit pe bogaţi ca să trăiască netulburaţi de nimic, să se complacă cu opresiunea noastră, şi când nu am mai putut să-i plătim ne-au capturat şi ne-au aruncat în închisori – ne-au sugrumat.

06_hoseTactica finală a avut implicaţii evidente pentru multe alte oraşe din SUAa reprezentat o intersectare a rebeliunii cu sporturile profesioniste.

În ziua rebeliunii, proximitatea dintre rebeli şi Camden Yards s-a dovedit a fi explozivă. O interacţiune similară dar non-fizică a avut loc anul trecut în St. Louis când cei care protestau faţă de asasinarea lui Michael Brown s-au intersectat cu fanii beţi ai Cardinalilor în afara stadionului Busch. În ambele cazuri, mulţi fani albi ai baschetului s-au dovedit a fi beligeranţi rasişti. În St. Louis, fanii albi au urlat la protestatari să-şi găsească slujbe şi „să-şi tragă pantalonii pe ei!”

În Baltimore câţiva patroni de baruri au ieşit în faţa localurilor şi i-au atacat direct pe protestatari.

Asta nu înseamnă că pumnii schimbaţi cu ultraşii albi au vreun sens, ci doar notăm că aceste bătăi au jucat un rol considerabil în evenimentele recente şi acest rol nu poate fi ignorat. Se întâmplă aşa pentru că intersectarea suporterilor sportivi din Baltimore şi St. Louis cu protestatarii a arătat în ambele cazuri natura exploatativă, dureroasă a relaţiilor de clasă şi de rasă care în viaţa de zi cu zi e menţinută la un nivel nevăzut. Deloc surprinzător, mulţi fani au reacţionat violent la vederea protestatarilor de culoare.

La fel ca unul dintre strigătele de pe stadioane auzit la partidele de fotbal ale celor de la Ravens, rebelii au cerut un legământ de apărare: „O să aperi această casă? O apăr.” Acesta a fost unul dintre hashtag-urile folosite în legătură cu rebeliunea: #protectthishouse (apără această casă).

Contra-tactici (Counter-Tactics)

La două zile după ce în Baltimore a fost impusă legea marţială, #protectthishouse a prins un sens cât se poate de concret. Pe 29 aprilie, Orioles au jucat cu Chicago White Sox în ceea ce a fost primul meci din campionatul de baschet care s-a jucat vreodată cu stadionul gol

După ce au amânat două partide anterioare, cei din ligă au decis să joace fără spectatori, pentru că Orioles ar fi riscat să nu mai joace deloc în campionat. Aşa că au creat un mediu controlat: un stadion fără spectatori. În 2010 la Cupa Mondială o echiopă din Coreea de Nord a fost susţinută de actori chinezi plătiţi de guvern, din moment de nord-coreenii nu aveau voie să iasă din ţară.

În Baltimore, am văzut opusul, dar tot un comportament similar cu cel impus nord-coreenilor. Starea de urgenţă a fost menţinută — mişcarea trupurilor umane a fost restricţioantă — în timp ce jocurilor (spectacolului) li s-a permis să continue. Aici este ideologie în cea mai pură formă. Spectacolul trebuie să continue sau motorul care ţine în mişcare ideologia Jocurilor Foametei se va opri şi dintr-o dată vom vedea cât de distruşi suntem.

Una dintre primele măsuri ale primăriţei din Baltimore a fost să impună o lege marţială, care interzicea accesul în spaţiile publice după 10 seara. A durat o săptămână. Măsuri similare au fost instituite şi în urma altor rebeliuni recente, cum ar fi legea marţială cu interdicţie după miezul nopţii impusă în Ferguson după ce poliţiştii au executat un tânăr de 18 ani de culoare, Michael Brown. Noţiunea de lege marţială” (curfew) este interesantă pentru că are anumite conotaţii pentru tineri. Mall-urile din Statele Unite, de exemplu, adesea impun restricţii minorilor (curfews) cărora li se interzice accesul între anumite ore. Mulţi dintre noi, sunt sigur, îşi amintesc cum alergau spre casă să nu depăşească ora după care părinţii le interziceau să stea afară. O astfel de restricţie, impusă unui oraş, nu cumva îi reduce pe toţi locuitorii la statutul de minori delincvenţi?

Termenul de curfew (lege marţială) vine din expresia din franceză couvre-feucare înseamnă „să acoperi focul”. În Baltimore cuvântul din nou readuce în realitate sensul său iniţial. A înăbuşi un foc înseamnă să-i înăbuşi şi pe tinerii care au făcut acel foc.

Pentru că, în Baltimore, tinerii Generaţia Zero— s-au identificat cu focurile pe care le-au aprins. Acest lucru este recunoscut şi implicit admis în impunerea legii marţiale, a legii de stingere a focului. Confruntaţi cu aşa ceva, sarcina tinerilor a devenit să ţină focul aprins, să încalce legea marţială, să încalce toate restricţiile, să refuze să uite că ceva imposibil s-a întâmplat, că un grup de oameni au fost pentru o clipă transformaţi în flăcări.

07_stadiumNici o viaţă nu contează

Astăzi, răscoala este o formă necesară de luptă. În timpurile pe care le trăim, non-violenţa ca tactică a devenit din ce în ce mai nefolositoare, dacă a fost vreodată în mod real. Nu e nici o coincidenţă că răscoalele împotriva rasismului de azi din Baltimore par atât de similare cu cele din 1968. 2015 este 1968, numai că doar mai rău. Tacticile insurecţionare se nasc din contexte materiale specifice. Tacticile nu sunt modele pentru care se pledează în congrese sterile unde se prezintă „idei”, din care cetăţenii sau consumatorii să-şi permită să aleagă cea mai favorabilă opţiune dintr-o mulţime depozitate de Amazon sau de biroul electoral din alegeri. Tacticile sunt operaţiuni care au loc pe un anumit teren, la care participă anumiţi actori ale căror interese sunt disparate şi adesea profund personale. În cel mai bun caz, putem, aşa cum am încercat să explic mai sus, să avem abordări descriptive — să tragem lecţiile pentru data viitoare, în loc să încercăm să măsurăm dacă aceste tactici s-ar fi potrivit unei forme sau alteia. În contextul care există azi în Baltimore şi în alte oraşe din SUA, pacea înseamnă să laşi lucrurile aşa cum sunt şi cum au fost în trecut. Pacea înseamnă să-ţi doreşti ca toţi să ne înţelegem unii cu alţii. Pacea înseamnă #alllivesmatter (toate vieţile contează) aşa că, ce tot atâta tărăboi? Dar dacă am învăţat ceva în ultimele decenii e că toleranţa, integrarea şi sărbătorirea diversităţii în sine şi de dragul de a face asta nu ne duc nicăieripentru că au rolul de a masca şi de a impune în realitate exact opusul a ceea ce acele cuvinte înseamnă. Aceste cuvinte sunt cele fac ca cei mai nemernici ticăloşi să pară ca şi cum ar încerca să rezolve probleme reale fără ca de fapt să fie nevoiţi să se confunte cu ele. A tolera o “cultură” sau un mod de viaţă” înseamnă a trata o chestiune ca pe ceva dat, şi a refuza să investighezi procesul continuu de exploatare pe baza căruia acea chestiune e structurată şi să cercetezi care sunt realităţile istorice care au generat-o. De aceea non-violenţa şi toleranţa sunt, în cazul Baltimore, pur şi simplu reacţionare: depolitizează lupta şi încearcă să găsească un compromis care să permită perpetuarea cauzelor. Sunt echivalentul apelului la o paradă a amnistiei în timp ce bombele încă ne cad în cap. Ideea că violenţa umbreşte mesajul original al protestelor provocate de asasinarea lui Freddie Gray, sau al oricărei alte mişcări de protest, pur şi simplu scapă din vedere sensul acestor proteste. Aşa cum am văzut în 2011, începând cu primăvara arabă, răscoala modernă este ceea mai eficientă în negarea abilităţii ei de a transmite un mesaj coerent sau de a prezenta cererinţedimpotrivă răscoala e cel mai eficientă prin lipsa (transmiterii) unui mesaj. De ce ar trebui ca adolescenţii frustraţi din Baltimore să aibă un mesaj clarSă spunem că nu au nici un scop” sau că ar trebui să fie paşnici” înseamnă să punem căluş protestului lor. Înseamnă să igienizăm răscoala (“nu e o răscoală, e o rebeliune”) într-un mod care o opreşte din a submina ierarhiile de rasă, clasă, de gen, economice. Trebuie să înţelegem că nu există nici o mişcare şi nici un mesaj. Că există doar oameni care ies pe stradă şi fac ca lucrurile să se întâmple, că există oameni care încearcă să-i oprească şi oameni care (încă) nu au fost puşi în faţa deciziei de a acţiona.

Pe lângă asta, cum ar putea o luptă să aibă un scop clar când încearcă să producă ceva calitativ nou, dincolo de condiţiile materiale prin care înţelegem lucrurile acumCe admit răscoalele din Baltimore e că sunt singura cale de a ieşi din prezent, chiar şi conceptual, că acest lucru se poate face doar prin distrugerea prezentului — “chiar dacă pentru asta trebuie să dăm foc întregului oraş”. 

Cei care se opun răscoalelor, oricât de puţin şi oricare ar fi intenţiile lorafirmă implicit relaţiile care îi ţin pe tinerii de culoare din Baltimore şi din alte părţi în poziţii sociale de sărăcire continuă. De aceea #alllivesmatter e o gândire total reacţionară. Pentru că a spune că ceva „contează” înseamnă a susţine condiţiile materiale care fac ca acel ceva să existe în modul în care există. Înseamnă şi să argumentezi că problemele din Baltimore sunt la urma urmei cele legate de intoleranţă şi de lipsa educaţiei, că dacă toată lumea ar aprecia pe toată lumea am putea trăi toţi în pace şi armonie.

Iată care e alternativa: #nolivesmatter nici o viaţă nu contează. În loc ca această chestiune să fie una morală (adicăori unele vieţi contează ori toate vieţile contează) #nolivesmatter înseamnă că ceea ce se întâmplă azi în Baltimore nu are nimic de-a face cu credinţa. Problemele oraşului există indiferent de cum alegem să simţim legat de ele şi ce sensuri le atribuim — ele există indiferent de ceea ce contează.”

Numai când abandonăm căutarea unui sens putem vedea că ce se întâmplă e că un grup de oameni sunt distruşi sistematic şi că alt grup de beneficiază de asta. Acum când pe străzile din Baltimore au loc răscoale, aceste apeluri la pace, rugăciune şi comunitate sunt un alt fel de-a spune: adu-mi înapoi “Baltimore,” du-mă într-un loc unde nu trebuie să văd atâta suferinţă. De aceea atât de mulţi dintre prietenii mei şi-au schimbat pozele de profit pe facebook cu imagini pitoreşti şi liniştite ale priveliştilor din Baltimore. E un act de negare, o dorinţă de-a te minţi că viaţa pe care am trăit-o până acum – că propria noastră casă – nu a fost construită pe spinarea tinerilor de culoare, că nu suntem toţi prinşi în jugul acestei maşinării lipsită de raţiune, numită economie, care se descotoroseşte de vieţi de oameni care ca şi cum ar fi celule moarte.

Cu toţii ştim de acum că economia e o amăgire. Pentru că, o dată pentru totdeauna, ceva a rupt paravanul ideologic de zi cu ziAcum s-a întâmplat ceva. Economia a fost făcută să fie palpabilă, în forma acelei răscoale. Acum a venit timpul consecinţelor acestei răscoale.

Pentru că, fără răscoală, la ce ne-am fi întorsAvem stadionul gol, curat,unde imnul naţional se cântă şi se cântă din nou pentru nimeni. Avem închisorile pentru fiecare dintre cele 9 cercuri ale iadului, care sunt pline până la refuz şi pentru eternitate cu trupurile negrilor. Dacă ascultăm atent, murmurul lor e atât de puternic încât se aude deasupra pământului – se aude în timpul curselor de cai pentru bogaţi, al valsului aristocraţilor. Acest murmur se simte ca o vibraţie, care cutremură pământul, care ridică praful în aer, care scutură petalele florilor pe craniile celor îngropaţi, acoperindu-i ca o pătură de moloz, mereu şi mereu. Aceasta este lumea – aceasta este lumea în care trăim – acesta este visul înmormântării, al fundăturii îngheţate unde nu se întâmplă niciodată nimic. Aceasta este lumea care dansează pentru a ţine totul şi pe toţi la locurile lor.08_fuckyou-e1431457556181

[1] Într-o stranie contra-demonstraţie faţă de societatea în care se învârt cei din clasa de sus, la petrecerea burlacilor din Cotillion, grupul de acţiune al tinerilor de culoare din Hartford Black Youth in Action  a organizat propriul său bal al debutanţilor pentru fetele de culoare.

[2] Primele victime ale războiului civil au căzut pe strada Pratt în aprilie 1861 în urma ciocnirilor dintre democraţii anti-război şi simpatizanţii Confederaţiei.

După revoltă, pentru a bloca secesiunea Maryland, Lincoln a declarat legea marţială în statul acesta şi a trimis trupele federale să ocupe Baltimore. “Dacă reuşim să mai păstrăm liniştea în Baltimore încă puţin,” scria Lincoln, “Maryland poate fi primul stat dintre cele care redeemed.”

[3] Şi, desigur, cluburi rezervate doar pentru albi.

[4] Cei care insistă că „poliţiştii trebuie să fi început revoltele”, pierd din vedere cu totul sensul revoltei. Chiar dacă e adevărat că poliţia a instigat primele atacuri (şi cu siguranţă acest lucru se poate proba), logica morală a acestui argument e una care invalidează atacurile violente împotriva poliţiei ca atare – presupunerea este că, dacă poliţia nu ar fi iniţiat atacurile, atunci aceste atacuri asupra poliţiei nu ar fi justificate. La fel, dezlănţuirea violenţei împotriva poliţiei – oamenii susţin că de fapt „poliţia se comportă de parcă ea ar vrea ca revoltele să existe” – tinde să anuleze subiectivitatea tânărului negru care participă la revoltă. Reflectând logica puterii rasiale în sine, aceşti tineri nu mai sunt atunci agenţi activi, ci doar nişte trupuri care reacţionează, reactive, asupra cărora violenţa poliţiei este exercitată. Revolta este, în cea mai simplă formă a ei, executarea unei voinţe colective haotice. Teama de a recunoaşte revolta, renumind-o ca fiind „un protest”, „o mişcare” sau „o rebeliune”, pur şi simplu confirmă comportamentul de reproducere a rasei într-o încercare de a le nega negrilor orice fel de subiectivitate capabilă de a riposta cu violenţă împotriva unui adversar.

[5] Camden Yards a devenit un front de bătălie în timpul Marii Greve de la căile ferate din 1877, una dintre cele mai mari greve din istoria SUA. Amintind de evenimentele din zilele noastre, guvernatorul din Maryland a trimis Garda Naţională să zdrobească greva. Garda a omorât pe oricine I-a stat în cale pentru a-şi croi drum la gara Camden. 10 muncitori grevişti au fost asasinaţi de Garda Naţională şi 25 răniţi.

[6] Cele trei cartiere mari care au fost gentrificate în Baltimore sunt Fells Point, Federal Hill,şi Canton.

 

 

 

[7] Acum, taxa de admitere în această şcoală a ajuns la 28.110 de dolari (e vorba de un liceu). Această taxă nu e cea mai mare dintre cele plătite pentru a fi acceptat în şcolile private din Baltimore.

[8] Asta înseamnă că nu încerc deloc să vorbesc „pentru” cei care au participat la aceste revolte, unde oamenii fără îndoială au acţionat dintr-o varietate de impulsuri a căror profunzime doar ei o pot înţelege – şi, în multe cazuri, ei înşişi au explicat destul de coerent şi articulat acest lucru când s-au trezit în faţa unui reporter idiot. Ideea e atunci nu să pui un diagnostic referitor la ce ar spune revoltele „cu adevărat” – revoltele nu comunică „un mesaj” – nici să ieşi tu în faţă pentru a face să se audă clar mesajul „inarticulat” şi „neauzit” al tinerilor. Dimpotrivă, ideea e că oameni ca mine au fost formaţi de criză la fel de mult ca cum au fost generate şi revoltele de criză, şi că suntem legaţi de aceste evenimente geografic îndepărtate printr-o anumită afinitate caracteristică timpurilor noastre. Aceasta este o analiză a acelei afinităţi şi a consecinţelor ei.

[9] Din 1980 până în 2008 numărul de oameni care au fost încarceraţi în SUA s-a mărit de 4 oride la 500.000 la aproape 2,3 milioane de oameni. Asta înseamnă 25% din numărul total de oameni încarceraţi pe tot globul.

[10] Nici latino nu ar trebui ignoraţi aiciÎn 2008, 58% dintre toţi prizonierii din SUA erau ori afro-americani ori latinoîn ciuda faptului că aceste grupuri constituie doar un sfert din totalul populaţiei din SUA. din fiecare 15 tineri afro-americani şi din fiecare 36 bărbaţi latino sunt încarceraţi. Caracterul rasist al încarcerărilor se vede clar când comparăm cu procentul de bărbaţi albi încarceraţi: 1 din 136 (aici e o ilustrare grafică).

[11] Acesta e valabil pentru din 6 bărbaţi latino şi din 17 bărbaţi albi.

[12] Situaţia e groaznică şi pentru femeiîntrucât numărul celor încarcerate a crescut cu 800 la sută în ultimele 3 decenii. Deloc surprinzător acest procent a crescut respectând clasificarea rasistă a societăţii: pentru femeile negre riscul de a fi închise în cuşti ale statului e de trei ori mai mare decât pentru femeile albe.

[13] Azi, Roland Park rămâne unul dintre cele mai luxoase şi exclusiviste cartiere din Baltimore, în care peste  80% la sută sunt albi (pe când media oraşului e de 31% albi) şi începând din 2011 venitul mediu pe gospodărie e undeva la 118.000 de dolari pe an (media în Baltimore era de 38.700 de dolari pe an în acel an).

[14] Centrul este locul unei alte pietre de temelii istoricefondat în 1811, Maryland Metropolitan Transition Center (cunoscut anterior ca “Închisoarea din Maryland”) a fost prima închisoare din Maryland, finanţată de stat, şi a doua de pe tot teritoriul SUA.

[15] BCDC reprezintă şi o realitate care aminteşte constant de oamenii fără adăpost din acest oraş, pentru că Our Daily Bread (Pâinea Noastră Zilnică) e situat într-o clădire chiar în spatele închisorii — această clădire a fost donată de proprietarul Orioles, Peter Angelos.

[16] Aflat în proprietatea Bethlehem Steel, fabrica de oţel de la Sparrow’s Point producea la un moment dat peste 8 milioane de tone de oţel, iar aici lucrau peste 30.000 de muncitori la sfârşitul deceniului 1950. Începând cu deceniul 1960, numărul muncitorilor angajaţi aici a început să scadă din cauza faptului că în afara SUA se putea produce oţel cu forţă de muncă mai ieftină şi în această industrie a avut loc o tranziţie către tehnologizare, mecanizare mai accelerată care a redus numărul de muncitori necesar producţiei. În 2001, Bethehem Steel a intrat în faliment. Sparrow’s Point e pe cale să fie demolată în acest moment.

[17] Pentru o critică a dezvoltării comerciale a portului din Baltimore, vezi analiza lui David Harvey, “A View from Federal Hill,” dinThe Baltimore Book, Temple University Press, 1991. Multe dintre argumentele prezentate de Harvey sunt rezumate aici, în această dezbatereRemarcabil, Harvey situează redezvoltarea ca parte a reacţiunii împotriva revoltelor din 1968, ca mijloc de a ţine oamenii uniţi şi de a-i convinge că Baltimore era un oraş în care merita să trăieştiHarvey demonstrează şi cum arhitectura portului Baltimore — cum ar fi clădirea care găzduieşte centrul de ştiinţe din Maryland — a fost proiectată pentru a-i ţine excluşi pe „periculoşii” tineri de culoare.

[18] Acelaşi model a fost observat şi în Ferguson, unde  New Black Panther Party a ieşit în faţă pentru a restabili ordinea, direcţiona traficul, oprindu-i pe protestatari să atace poliţia şi comandându-le mai ales femeilor „să plece acasă” că protestul nu e de ele.

[19] Aceasta este şi o notă precaută pentru stângiştii care tind să idealizeze rolul jucat de formele de supravieţuire şi afinitate care se formează de la sine în aceste cartiere “grassroots”

Codiţiile de supravieţuire a unei brutalităţi extreme necesită măsuri brutale, iar tipul de eleganţă sau comportament nobil la care se aşteptă mulţi stângişti (privilegiaţi) din partea celor „oprimaţi” e printre primele lucruri sacrificate pe altarul necesităţii.

[20] Exact asta explozie a egalităţii la obţinerea unei case, prin legea care acorda privilegii soldaţilor, a fost cea care a transformat fostele grupuri de non-albi, cum ar fi imigranţii din sudul şi estul Europei în albi cu drepturi depline (nt: alb nu e înţeles doar în sensul de culoare a pielii, ci în sensul puterii şi privilegiilor sociale, politice şi economice pe care şi le-au atribuit albii după cucerirea Americilor prin comiterea de genocid împotriva indigenilor, prin înrobirea şi exploatarea afro-americanilor şi prin construirea unei societăţi capitaliste de clasă şi de rasă, în care ierarhiile sociale erau determinate de supremaţia albilor. Supremaţia albilor nu se referă la culoarea pielii, ci la structura de putere economică, politică, culturală, socială şi istorică, pe care colonizatorii din Europa au impus-o şi o reproduce constant ca aranjament social, prin colonialism, sclavie, rasism, exploatarea femeilor, sclavie salarială, pe scurt, capitalism.) Această incluziune materială a fost actul final al unei serii de protocoale de ascensiune rasială care au fost impuse acestor muncitori de-a lungul secolului 20, începând cu campaniile de „americănizare” de la începutul secolului, chiar din anii 1900, şi care întotdeauna au fost aplicate în mod distinctiv de ceea ce era (mai degrabă nu erapermis sau rezervat negrilor.

[21] Acest tip de folosire strategică şi improvizată a priveliştilor urbane poartă cu ea ecoul revoltelor recente, cum ar fi revoltele Oscar Grants din 2009 din Oakland când protestatarii au profitat de faptul că în acea zi se strângea gunoiul şi au dat foc pubelelor de gunoi.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s