Mişcarea fascistă: securitate, excludere şi exterminare

de Mark Neocleous, departamentul de politică şi istorie de la Universitatea Brunel

Securitatea e cultivată şi mobilizată prin aplicarea unor practici de excludere, iar excluderea e cultivată şi realizată din motive de securitate. Acest articol analizează pericolele politice care se ascund în interiorul acestei legături, pericole care deschid calea către o mobilizare fascistă în numele securităţii. Analiza pleacă de la întrebarea: ce se întâmplă cu modul în care înţelegem fascismul dacă îl vedem prin prisma securitităţii? Iar atunci o întrebare şi mai largă, şi mai interesantă apare: ce se întâmplă cu înţelegerea noastră asupra securităţii dacă o privim prin prisma fascismului? Din aceste întrebări se naşte sugestia că chestiunea centrală ar putea să fie mai puţin una legată de „securitate şi excludere” şi mai mult o chestiune legată de „securitate şi exterminare”.

Securitatea presupune excludere. Vedeţi legea adoptată în primele atacuri de la World Trade Centre, care cerea Unitatea şi Întărirea Americii prin Oferirea de Instrumente Potrivite Necesare Interceptării şi Obstrucţionării Terorismului. Având peste 340 de pagini şi 21 de amendamente legale, această lege a fost prezentată ca necesară şi esenţială pentru un nou proiect de securitate care urma să fie impus întregii lumi.

A schimbat legea penală şi legile privind imigraţia pentru a permite ca oamenii să fie încarceraţi pe termen nedefinit* a modificat procedurile de culegere de informaţii de către serviciile secrete pentru a permite urmărirea şi monitorizarea oamenilor, a ceea ce citesc, a obiceiurilor pe care le au, au permis crearea de dosare ale cititorilor care împrumutau cărţi de la biblioteci, şi au introdus măsuri pentru a permite un accces mai mare la locuinţe, maşini, emailuri, computere, dosare financiare şi educaţionale. [nt: azi, în Australia s-a ajuns ca legile de securitate să permită gardienilor închisorilor pentru imigranţi să-i omoare cu impunitate pe refugiaţii luaţi prizonieri de stat. Imigranţii sunt închişi de statele din lumea occidentală fără nici un drept, fără a comite nici o crimă, ci doar pentru că nişte avocaţi ai statului le-au pus eticheta de “ilegali”, adică oameni care pot fi deposedaţi de orice drepturi, inclusiv de cel de a trăi, iar această poziţie politică fascistă este impusă societăţilor prin legi.] 

Dar dacă această lege a avut ca scop securitatea, s-a observat imediat, chiar din abrevierea titlului ei că avea un scop anume: USA PATRIOT. E clar ce însemna asta: era o lege pentru patriotismul american. A te opune ei era nepatriotic.

Legea Patriot este, deloc surprinzător, intim legată de dogmele ideologice care fac parte din discursul referitor la securitate şi care mai general, sunt prezentate ca „modul nostru de viaţă” sau „valorile noastre”.

watertown-gun-aimed-at-photogrphaer-923495_10200611106256641_1972215990_n
În timpul vânătorii după presupuşii autori ai exploziei unei bombe din timpul maratonului din Boston, 1 milion de oameni au fost arestaţi în casele lor de către poliţie. Poliţistul din imagine îndreaptă arma către civilul care făcea fotografii de la fereastra locuinţei sale.

S-a văzut că aceasta era tema dominantă chiar din ziua atacului asupra World Trade Centre. Bush a făcut trei declaraţii sau proclamaţii în acea zi. În primul său discurs, Bush a fost preocupat doar să declare că în general ţine situaţia sub control, dar când deja a ajuns la al treilea discurs, care a fost şi cel mai lung, şi a fost prezentat ca „declaraţie către naţiune”, la doar 12 ore de la atacuri, a început să articuleze ideea că a fost atacat „stilul nostru de viaţă” (Bush, 2001a). Câteva zile mai târziu, Bush a făcut unele declaraţii la ziua naţională de rugăciune şi de comemorare, care au părut a fi o eulogie pentru America şi pentru cei morţi şi o odă dedicată „caracterului naţional” şi „unităţii naţionale” (Bush, 2001b).

Pe 20 septembrie, tema a fost dezvoltată într-o nouă şi deja faimoasă întrebare retorică: De ce ne urăsc?” Răspunsul a fost: “Ne urăsc din cauza stilului nostru de viaţă”. (Bush, 2001c).

Această exprimare nu a fost deloc inventată de Bush sau de actualul „război împotriva terorii”. Era prezentă deja în retorica „intervenţiilor umanitare” de multe decenii.

Bombardarea forţelor sârbe în Kosovo a fost făcută din motive care ţineau de „respectarea valorilor noastre”, cum a prezentat Clinton bombardamentele NATO (1999), sau cu „scopul moral de a apăra valorile pe care le preţuim”, aşa cum a comentat Blair, făcând imediat o legătură firească cu chestiunea securităţii: răspândirea valorilor noastre ne face să trăim mai în siguranţă” (1999). Şi totuşi în ciuda acestor precursori, războiul împotriva terorii” a fost expresia care a plasat această idee în centrul dezbaterii politice referitoare la securitate.

Acest lucru i-a determinat pe mulţi să sugereze că una dintre cele mai remarcabile trăsături a „războiului împotriva terorii” era că îşi avea rădăcinile în „identitate”: în fabricarea atât a „răului”, a duşmanului „străin”, cât şi a americanului „bun”unde miza devine ceva care ar avea legătură cu valori, cu stil de viaţă, caracter naţional sau cultură politică. Îmi pare că aceasta e şi logica care e presupusă de securitate (şi identitate, de fapt): excludereaAcesta este motivul care a dus la apariţia legii Patriot şi motivul din spatele discursurilor politice care au încercat să o legitimeze, pentru a afirma includerea în interiorul naţiunii a arabilor musulmani loiali împotriva nevoii de excludere a celor cărora le lipsea loialitatea necesară.

Americanii arabi, musulmanii americani şi americanii din Asia de sud joacă un rol vital în naţiunea noastră şi au dreptul la nimic mai puţin decât la orice drept, la fel care fiecare american”, spune legea Patriot, cerând „Naţiunii” „să recunoască patriotismul cetăţenilor de toate etniile, rasele şi credinţele religioase”.

La fel: “Sunt milioane de americani buni care practică credinţa musulmană şi care îşi iubesc ţara la fel de mult cum îmi iubesc şi eu ţara, care salută steagul cu aceeaşi convingere cu care şi eu salut steagul”, a comentat Bush la o săptămână după atacurile din septembrie 2001 (Bush, 2001d).

Dar mecanismul excluderii nu este în nici un caz limitat la chestiuni legate de identitate sau de valori. Se extinde, de exemplu, la chestiuni legate de legea internaţională, prin categorii cum ar fi combatanţi ilegali”, beligeranţi ilegali” sau state eşuate,” toate acestea funcţionând ideologic ca mijloace de a exclude oameni sau state din spaţiul presupus a aparţine unor standarde prin care ordinea internaţională e asiguratăCu alte cuvinte, logica securităţii este fundamentul „războiului împotriva terorii” care necesită a şti cine sau ce trebuie inclus ca parte a obiectului care trebuie securizat şi, respectiv, cine trebuie exclus ca ameninţare la adresa securităţii acelui obiect. (1)

Aşadar, politica de securitate este o politică de excludere. Acest lucru este evident. Securitatea este cultivată şi mobilizată prin crearea şi aplicarea unui set de practici de excludere. La fel, excluderea este cultivată şi realizată din motive de securitate.

Această presupunere reciprocă a excluderii prin măsuri de securitate, şi a securităţii prin practici de excludere are o îndelungată istorie, care stă la baza tuturor practicilor istorice prin care societatea civilă şi graniţele – atât interne, cât şi externe – au fost controlate prin măsuri poliţieneşti: cum clasa săracilor a fost exclusă din spaţiul deciziei publice, cum au fost excluse ulterior clasele periculoase, săracii din oraşe, cei catalogaţi ca aparţinând unor „rase inferioare”, imigranţii consideraţi „ameninţători”, cei consideraţi „devianţi” sexuali, cei care se opuneau puterii politice, „supuşii” din colonii, cum au fost excluse anumite ocupaţii sau meserii, cum au fost excluse anumite puteri şi plăceri.

Un număr de scriitori au observat că asemenea excluderi au fost centrale politicilor liberale – care au fost aplicate „nu în spiritul democraţiei liberale, ci ca parte integrală a ei”(Curthoys, 2003, p. 9; Lake, 2008, p. 23). (2)Acţionând mai degrabă ca un Janus, liberalismul ne prezintă chipurile sale opuse şi totuşi, în cele din urmă, legate unele de altele,” scrie Barry Hindess (2001, pp. 365–366).

Un chip, în mod superficial mai seducător, exprimă pretenţia obişnuită a liberalismului potrivit căreia guvernul ar trebui să domine şi să conducă, şi pe cât posibil să guverneze prin a-i lăsa pe indivizi să acţioneze liber. Alt chip, mai puţin atrăgător, reflectă în mod egal perspectiva liberală conform căreia segmente substanţiale din umanitate constau din indivizi care nu sunt în prezent capabili să acţioneze într-o manieră potrivită şi autonomă.

Prin urmare, împreună cu perspectiva asupra indivizilor lăsaţi să-şi ducă vieţile liberi, în moduri liberale şi raţionale, liberalii pândesc şi defectele unor grupuri de „alţi” în care nu se poate avea încredere, şi care nu sunt „de-ai casei” în imperiul liberal. Rezultatul, sugerează cei care au analizat liberalismul, este o relaţie integrală între liberalism şi excludere.

Totuşi, figura liberalismului începe să pară mai puţin ca Janus când devine evident că securitatea, şi nu libertatea sau includerea, este de fapt conceptul cheie al liberalismului (Neocleous, 2008). Dacă recunoaştem că liberalismul este mai puţin o filosofie a libertăţii şi mai mult o tehnică a securităţii, aşa cum Mitchell Dean explică (1991, p. 196; 1999, p. 117), atunci presupusa calitate de Janus a liberalismului, prin care pe de o parte urmăreşte un concept inclusiv al indivizilor liber şi dar se uită şi în direcţia opusă încercând să identifice categorii problematice ale populaţiei care trebuie să fie excluse într-un fel sau altul din spaţiul politic, se dovedeşte a fi mai mult decât două feţe ale aceluiaşi chip, aşa cum pare la început. De fapt, se dovedeşte a fi chiar un singur concept care urmăreşte un singur scop cheie: securitatea. Atunci devine clar că liberalismul trebuie să excludă pentru că logica securităţii îi cere asta. Luaţi orice carte, articol sau document emis de guvern referitor la securitate, şi o să daţi mereu peste o practică liberală de excludere într-un fel sau altul. Textele referitoare la securitate sunt pur şi simplu texte despre excludere, implicit sau explicit exprimate în sensul ăsta. 

Acest articol va analiza acel fir care duce până raţionamentul liberalismului spre securitate şi excludere până la ultimele sale limite. Iar aceste limite ne arată că deja am păşit în lumea fascismului.

Unii scriitori au observat că există o reală logică Schmittiană care stă la baza politicilor de securitate (de exemplu, Williams, 2003). A cataloga o chestiune în termeni de „securitate” tinde să plaseze acea chestiune în interiorul logicii prieten sau inamic. În această modalitate prinde chestiunea „securităţii” strategice într-un ansamblu de temeri şi pericole şi, făcând asta, încurajează un mecanism de a lua deciziile politice calat pe un raţionament al „stării de excepţie (excepţionale)”(Neocleous, 2006a; 2008, pp. 39–75).

Un astfel de raţionament politic este centrul nervos al conceptului de politic al lui Schmitt. “Politicul este cel mai intens şi extrem antagonism,” spune Schmitt, “şi orice antagonism concret devine cu atât mai politic cu cât se apropie de punctul său cel mai extrem, adică de acela de plasare în categorii de prieten/duşman.” Natura prieteniei stă într-un set de valori comune care îl disting pe prieten de „celălalt, de străin” (Schmitt, 1932/1996, p. 29).

Duşmanul politic nu trebuie să fie moralmente rău sau estetic urât; nu trebuie să parcă ca un competitor economic, şi ar putea fi chiar avantajos să faci afaceri cu el: este suficient, prin natura sa, că e, într-un mod specific şi intens, existenţial cumva diferit şi străin, astfel că într-un caz extrem e posibil să apară conflicte cu el (1932/1996, p. 27).

Pentru Schmitt, acest antagonism prieten/duşman este esenţa politicului, care îşi atinge punctul culminant într-o stare de excepţie, de excludere care permite suveranităţii să fie afirmată şi reinstaurată: suveranul e cel care decide cine e excepţia” (Schmitt, 1922/1985, p. 5). Această decizie este luată pentru apărarea şi cu sprijinul gruplui de prieteni. Acum, acest tip de raţionament a constituit fundamentul care a dominat destul de mult actuala gândire referitoare la securitate.

De exemplu, în lucrarea lor importantă care avea scopul de a dezvolta conceptele de securitate, deducându-le din argumentele clasice şi realiste centrate asupra securităţii statului şi către o mai mare arie de sectoare sociale,” Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de Wilde încă recurg la conceptele Schmittiane ale limbajului. Ceva devine o chestiune de securitate „când acea chestiune e prezentată ca punând o ameninţare existenţială faţă de un obiect desemnat să fie de referinţă”. Într-un asemenea context, spunând ‘securitate,’ un reprezentant al statului declară o condiţie care ţine de starea de urgenţă” (Buzan, Waever, & de Wilde, 1998, p. 21). Pentru aceşti analişti, lărgirea sferei de securitate schimbă foarte puţin presupunerile care stau la baza ameninţării existenţiale.

Şi totuşi şi aici apare o problemă. Pentru că Schmitt e filosoful care a fost descris în trecut ca fiind „teoreticianul celui de-al treilea reich” (Bendersky, 1983) şimai recent, “juristul de curte al celui de-al treilea reich” (Stirk, 2005). Nu intenţionez să repet motivele pentru care teoriile lui Schmitt sunt profund fasciste (vezi Neocleous, 1996). Dar, dacă există o reală logică Schmittiană referitoare la o mare parte din limbajul în care e conceptualizată noţiunea de securitate, şi dacă există o dimensiune fascistă în cea mai mare parte a teoriilor lui Schmitt (ce a scris între deceniul 1920 şi 1930, cel puţin), atunci nu înseamnă asta o exploare necesară a relaţiei dintre logica securităţii şi fascism?

Vorbind şi scriind despre securitate nu e niciodată ceva inocent”, spune Jef Huysmans, “întotdeauna există riscul de a contribui la deschiderea unei ferestre de oportunitate pentru o mobilizare fascistă ’” (2002, p. 43). Evenimente ca cele din 11 septembrie 2001 stau mărturie că aşa se întâmplă. Acum e clar că orice resuscitare a fascismului va avea loc printr-o mobilizare politică în numele securităţii (Harootunian, 2007). În demonstrarea acestei idei, vreau să analizez mai întâi tematica securităţii din interiorul unui context fascist original. Din câte ştiu, o asemenea analiză nu a mai fost făcută, un fapt pe care îl consider în mod special bizar, dacă ţinem cont că fascismul este adesea înţeles în termenii de idee a „statului poliţienesc” şi că securitatea este strategia de bază a poliţiei” (Neocleous, 2000).

Prima chestiune pe care vreau să o discut este: ce se întâmplă în modul în care înţelegem fascismul dacă îl vedem prin prisma securităţii? Şi atunci o întrebare şi mai cuprinzătoare şi mai interesantă apare: ce se întâmplă cu modul în care înţelegem securitatea dacă o privim prin lentilele fascismului? Aceste două chestiuni ne îndreaptă către ceea ce am putea numi „momentul fascist”. (3) În acest punct, chestiunea centrală ar putea să pară a fi mai puţin o chestiune legată de „securitate şi excludere” şi mai mult o chestiune legată de „securitate şi exterminare”. Sau poate trebuie să le gândim pe cele trei împreună: securitate, excludere, exterminare.

Cum e ascuns anti-Semitismul în chestiuni legate de securitate

Se ştie foarte bine că naziştii în mod constant au folosit eufemismele pentru a masca actele statului nazist şi că s-au jucat cu limbajul pentru a reformula chestiuni politice, aşa cum ar Victor Klemperer (1946) a demonstrat pe larg: „munca productivă” era expresia folosită pentru a nu spune munca sclavilor; sau a fi luat în „custodie protectoare” însemna a fi arestat – acestea sunt doar câteva exemple. Într-o manieră similară, cei cărora statul le fura posesiunile şi bunurile aflau că de fapt statul le-a „securizat” (sichergestellt) bunurileŞi acest „securizat” era folosit pentru a masca foarte multe acţiuni.

Din momentul în care comuniştii au început să fie arestaţi „din motive de securitate” şi închişi în lagărul de concentrare de la Dachau, care a fost construit în martie 1933, noţiunea de securitate a devenit o parte integrală în vocabularul ideilor naziste. Prin urmare, trebuie să analizăm „securitizarea” din ce în ce mai mare a societăţii germane începând din 1933.

În aprilie 1933, o nouă „poliţie secretă de stat” (Geheime Staatspolizei, sau Gestapo) a fost formată ca parte a noului stat nazist. Legea care a creat acestă instituţie susţinea că ea e necesară „cu scopul de a asigura lupta efectivă împotriva tuturor eforturilor direcţionate împotriva existenţei şi securităţii statului” (legea a fost citată în Gellately, 1991, p. 29).

Din momentul în care naziştii au preluat puterea, la sfârşitul lui ianuarie 1933, temerile că nu se făcea destul în termeni de securitate au devenit foarte răspândite. De exemplu, Adolf Wagner, Staatskommissar din ministerul de interne al Bavariei, i-a scris pe 13 martie 1933 lui Hans Frank, Staatskommissar din ministerul de justiţie al Bavariei, că ordinul pentru arestarea tuturor oficialilor comunişti şi a Reichsbannerfuhrer [liderii trupelor de social-democraţinu a fost dus la îndeplinire în mod desăvârşit, aşa cum e necesar pentru prezervarea păcii şi securităţii” (aşa cum e citat în Broszat, 1968/1973, p. 144). Aşa s-a pus la cale securitizarea” (securitization, în original) societăţii germane.

Şi totuşi sentimentul că securitatea statului” nu era apărată cum trebuie era încă de neclintit trei ani mai târziu, şi a dus la o reorganizare uriaşă a aparatului de securitate. În iunie 1936, schimbări majore au fost făcute pentru organizarea anumitor aspecte ale statului nazist. Hitler l-a numit pe Himmler şef al poliţiei germane, permiţându-i să combine această poziţie cu rolul de şef al SS.

Himmler a împărţit poliţia în două departamentepoliţia de ordine (Ordnungspolizei, sau Orpo) şi poliţia de securitate (Sicherheitspolizei, sau Sipo). Poliţia de securitate era o nouă organizaţie care combina Gestapo şi Kripo (Kriminalpolizei; departamentul omucideri). Poliţia de securitate va fi condusă de Reinhard Heydrich, care era şi şeful Sicherheitsdienst (SD), serviciul secret de securitate al partidului nazist. Mai târziu, la începutul războiului în septembrie 1939, poliţia de securitate şi SD au fost combinate într-un nou Departament al Securităţii Reich-ului(Reichssicherheitshauptamt; the RSHA).

Unirea acestor agenţii de stat şi de partid a creat o nouă unealtă organizaţională foarte puternică. Aceasta avea să fie un instrument crucial în războiul împotriva duşmanului comunist-evreu, din mai multe motive. Primul: mulţi nazişti credeau că proiectul de exterminare putea fi pus în aplicare numai de cei care doreau şi erau în stare să o facă.

Numai Poliţia de Securitate are experienţa necesară în acest domeniu,” a comentat Franz Rademacher, şeful biroului pentru evrei din ministerul german de externe (aşa cum a fost citat în Browning, 2005, p. 85). Din nou şi din nou, experienţa Poliţiei de Securitate în domeniul „măsurilor de securitate” a fost folosită de nazişti ca o explicaţie pentru rolul instituţiei în „rezolvarea” „chestiunii evreieşti”.

Un singur exemplu: cel mai apropiat asociat a lui Eichmann, Theodore Dannecker, a comentat în ianuarie 1941 referitor la „experienţa extensivă” a serviciilor de securitate în punerea în aplicare a soluţiei finale, exterminarea în masă a evreilor (aşa cum a fost citat în Browning, 2005, pp. 103–104). Al doilea: la fel cum armata este instituţia care ar opune cea mai mică rezistenţă unei lovituri de stat, iar poliţia este instituţia care ar opune cea mai mică rezistenţă unui stat poliţienesc, la fel „serviciile de securitate” sunt instituţiile care vor opune cea mai mică rezistenţă, sau care vor contesta sau refuza acţiunile care comandate în numele securităţii.

Al treilea: întrucât asemenea acţiuni sunt îndeplinite de Poliţia de Securitate, acest lucru a dat un aer de legimitate întregului proiect. De exemplu, Rudolf Lehmann, şeful departamentului legal al înaltului comandament al forţelor armate (OKW), a comentat într-un document privind jurisdicţia tribunalelor militare că, pentru a face folosirea tribunalelor militare „cumva mai plăcută”, va trebui să omită referinţele la „carierele evreilor bolşevici din toată lumea” şi la „sistemul iudeo-bolşevic” şi, în schimb, va sublinia raţionamentul care stă la baza securităţii (Browning, 2005, p. 220).

Astfel pentru a arăta amalgamul de organizaţii de poliţie şi securitate — Sipo, Kripo, Orpo, Gestapo, SS, SD, şi celelalte — precum şi pentru a scoate în evidenţă „confuzia legată de natură şi misiunea organizaţiilor însărcinate cu „securitatea” în al treilea imperiu german” (Gellately, 1991, p. 143) înseamnă într-un fel să pierdem din vedere sensul că „securitatea” a fost motivul pentru care există cadrul instituţional ca atare. Amalgamul instituţional este prin urmare cumva irelevant; într-adevăr, există vreun stat care nu are un amalgam instituţional de instituţii care sunt însărcinate cu „securitatea”? Ce e crucial este că această securitate a fost logica care a stat la baza întregului sistem. Aşa cum a sugerat Browder (1996), identitatea instituţională conferită de securitate funcţionează într-un mod de afinitate electivă cu nazismul.

Că se întâmplă aşa nu ar trebui să surprindă pe nimeni, din moment ce, în Mein Kampf („lupta mea”), Hitler s-a referit de multe ori la importanţa securităţii: a securităţii economice pentru naţiune şi la insecuritatea generată de lupta sindicatelor pentru drepturile muncitorilor; la securitatea spaţiului de vital pentru rasa dominantă (inclusiv a extinderii acestui spaţiu) şi la securitatea statului în interiorul acestui spaţiu vital; la securitatea Germaniei în sistemul relaţiilor internaţionale; la importanţa distribuirii hranei şi a onoarei naţionale pentru securitatea naţională; securitatea mijloacelor de executare a ideilor unei mişcări; lista continuă la nesfârşit (Hitler, 1925, pp. 50, 130, 131, 133, 136, 150, 177, 325, 601).

Când deja naziştii ajung la putere şi încep să-şi consolideze această putere în interiorul unui sistem internaţional în deceniul 1930 – un sistem în care noua ideologie de securitate a devenit din ce în ce mai importantă – această semantică putea fi foarte uşor folosită pentru a consolida întregul sistem.

Simptomatic, SA adesea a negat că era „un departament de trupe de şoc” (Sturm Abteilung) şi a preferat să se prezinte într-o formă deghizată, care era mai consistentă cu motivul pentru care fusese cret: ca „departament de securitate” (Sicherheits Abteilung); iniţialele “SA” în mod convenabil erau valabile pentru ambele forme (Heiden, 1944, p. 234).

Prin urmare, securitatea a pus stăpânire pe un sistem de teroare legală exercitată de către nazişti. Sicherungslager (lagărele de securitateera cea mai importantă categorie de lagăre dintre lagărele de concentrare. Dar Nikolaus Waschmann (2004) a şi arătat că sistemul reglementat de legea germană – adică, sistemul de proces şi pedepsire care trimitea oameni la carceră într-un asemenea ritm că până în august 1944 numărul celor care erau încarceraţi în închisori penale îl depăşea pe cel al celor care erau închişi în lagărele de concetrare – a fost fondat pe noţiunea de securitate.

Întreg sistemul s-a bazat pe noţiunea de „încarcerare din motive de securitate” (Sicherungsverwahrung), care a rezultat din Legea împotriva Criminalilor Periculoşi Recidivişti din 24 noiemebrie 1933 şi care a urmărit să excludă (adică să încarcereze) oamenii despre care se spunea că erau un pericol pentru comunitate – sicherungsverwahrter Krimineller – care erau forţaţi să poarte pe haine un triunghi cu litera “S”.

Judecătorii au recurs extensiv la condamnări la închisoare pe motive de securitate, ceea ce a fost cu mult entuziasm pus în aplicare de oficialii închisorilor care susţineau această noţiune, până acolo că atât măsurile de arestare pe motive de securitate au fost invocate pentru fapte comise în trecut (erau arestaţi din motive de securitate chiar şi oameni care nu fuseseră condamnaţi de vreo instanţă, şi nici măcar nu fuseseră acuzaţi) şi pentru încarcerarea pe termen nelimitat a celor care erau prinşi că încălcau legile (erau ţinuţi în închisori chiar şi după ce le expira pedeapsa). Încarcerarea pe motive de securitate nu era doar o armă a poliţiei penale, ci era o armă explicit politică: era fundamentală programului nazist de a reordona societatea germană şi statul prin excluderea „ameninţărilor la adresa securităţii” – „inferiorii”, „neadaptaţii”, „devianţii”, „străinii”, criticii şi cei care se opuneau regimului – din a mai face parte din ceea ce naziştii numeau „comunitatea naţională”.

În cele din urmă, Sicherungsverwahrung a devenit un eufemism pentru încarcerarea într-un lagăr de concentrare, iar „deţinuţii închişi din motive de securitate” (Sicherungsverwahrungshaftlinger), inclusiv evreii (adesea arestaţi pentru că îşi exprimau opoziţia politică faţă de regim înainte să fie arestaţi ca „duşmani de rasă”), sindicaliştii, comuniştii şi alţi „outsideri” problematici erau „luaţi în custodie protectoare” (Schutzhaft). Acest termen, Schutzhaft, a fost aplicat la început în urma declarării situaţiei de urgenţă prin decretul din 28 februarie 1933, dar a devenit un termen comun începând din aprilie 1933.

(În săptămânile dintre februarie şi aprilie asemenea arestări erau adesea considerate transferuri în Polizeihaft [custodia poliţiei], iar ordinele relevante de-a lungul anului 1933 se refereau în mod vag la „reţinut de poliţie din motive de protecţie”, la „aflat în custodia poliţiei din motive politice” şi la „arestat din motive politice” [Broszat, 1968/1973, p. 144; Caplan, 2005], ceea ce ne aminteşte de măsura în care securitatea şi poliţia se suprapun ca şi concepte politice.)

Cheia înţelegerii acestor arestări era că aceşti oameni erau arestaţi pentru că erau consideraţi a fi duşmani din considerente legate de securitate – un termen care de fapt „oferea Gestapo-ului puteri nelimitate de a aresta şi de a arunca în închisoare.” (Gellately, 1991, p. 13).

Cu alte cuvintelogica de securitate” contribuia nu doar la legitimarea actelor de excludere pe baza cărora nazismul a fost fondat iniţial, dar au dus şi la acte finale de exterminare.

Conferinţa Wannsee din 20 ianuarie 1942, pe care mulţi o consideră a fi fost întâlnirea oficială unde naziştii au convenit asupra Soluţiei Finale, a fost de fapt o şedinţă a poliţiei de securitate.

În general, controlul asupra Soluţiei Finale revenea Reichsfuhrer SS şi şefului poliţiei germane (Himmler, Heydrich fiind reprezentantul său). Într-adevăr, s-a sugerat că scopul conferinţei Wannsee a fost nu doar de a finaliza planurile pentru Soluţia Finală, ci şi „de a reafirma preeminenţa RSHA în toate aspectele care aveau legătură cu chestiunea evreiască” (Roseman, 2002, p. 83). S-ar putea arăta şi că cea mai importantă agenţie administrativă (birocratică) în supravegherea funcţionării lagărelor de concentrare, împreună cu RSHA, a fost Biroul pentru Politici Economice (WVHA), ceea ce ne oferă nu doar un alt eufemism de toată frumuseţea – exterminarea prezentată ca politică economică – ci şi un alt exemplu despre cum se intersectează conceptele de securitate şi ordine economică.

Ce explică decizia de a extinde masacrele pentru a extermina întreaga populaţie de evrei europeni?” întreabă Michael Burleigh.

Semnalele de alarmă au început să se audă încă din toamna lui 1941, când ordine de deportare au primit în mod brutal şi evreii din Europa occidentală. Este important să înţelegem că… ceea ce urmează nu are nimic de-a face cu raţionalizarea economiei sau a planurilor de extindere a populaţiei Germaniei în est, şi că fost vorba despre antisemitism îmbinat cu chestiuni legate de securitate. (2001, p. 645).

De fiecare dată când era accelerată exterminarea, aşa cum s-a întâmplat după rebeliunea din ghetoul din Varşovia din Aprilie 1943, evreii erau mereu stigmatizaţi ca fiind „o ameninţare la securitate”, modul în care erau stigmatizaţi făcând irelevante orice alte contra-argumente, să spunem, legate de utilitatea lor economică. Aşa cum a explicat Christopher Browning, “cu excepţia meşteşugarilor, evreii nu reprezentau o forţă de muncă importantă” pentru necesităţile economiei de război germane. În schimb, au fost prezentaţi ca o ameninţare la securitate tocmai pentru că trebuia să fie neutralizaţi în interesul „absolut necesarei, rapidei pacificări a estului Europei”. Prin urmare, „în ochii oficialilor germani, în special a celor care nu făceau parte din administraţia civilă, valoarea economică a evreilor obligaţi să muncească forţat a fost considerată mai puţin importantă decât faptul că ei erau percepuţi ca o ameninţare la adresa securităţii.” (Browning, 2005, pp. 285–286, 297).

Securitatea era tema majoră în administrarea statelor ocupate din estul Europei şi în politicile de exterminare care au fost puse în aplicare acolo, dar şi pentru măsurile luate împotriva altor grupuri sociale pentru care „excluderea” nu era de ajuns. Aş vrea să discut pe scurt cazul evreilor din Lituania, ca o ilustrare a realităţii din teritoriile ocupate de nazişti, iar evreii şi homosexualii ca o ilustrare a ideii legate de grupurile sociale. Pogromurile iniţiale şi execuţiile prin împuşcare ale evreilor din Lituania în vara lui 1941 au fost înţelese în termeni de securitate a regiunii şi puse în aplicare sub forma mascată a securităţii. Heydrich a autorizat poliţia din Lituania să ducă la îndeplinire „operaţiuni de curăţire” pentru a securiza mişcarea trupelor Einsatzgruppen şi Einsatzkommandos. Înţelegerea locală era că proiectul era o măsură de securitatedin moment ce evreii erau văzuţi ca agenţi activi ai bolşevismului, excluderea lor iniţială şi distrugerea lor ulterioară au fost prezentate ca necesare din motive legate de securitate.

Interogat în 1958 în legătură cu rolul său în executarea prin împuşcare a bărbaţilor evrei în Kretinga în 1941, SS-Unterfuhrer Krumbach de la secţia de poliţie din Tilsit a spus: “Mi s-a explicat că, în conformitate cu ordinul Führer-uluitoată populaţia de evrei din estul Europei trebuia exterminată astfel încât să nu mai rămână picătură de sânge evreiesc pentru a menţine lumea evreilor, şi că astfel vom realiza distrugerea decisivă a evreimii din toată lumea. Această afirmaţie era de la sine la acea vreme bazată pe ideologia Partidului. Einsatzkommandos ale Sipo şi ale SD au fost instruite special de către Führer pentru a îndeplini această sarcină.” (citat în Diekmann, 2000, p. 246)

Odată ce pogromurile împotriva evreilor au fost declanşate, o a doua dimensiune a obsesiei naziste legată de securitate a fost pusă în practică. Liderii Einsatzgruppen aveau sarcina să dea pogromurilor aparenţa că ar fi fost izbucniri spontane din partea lituanienilor, ca răzbunare împotriva evreilor pentru sprijinul lor acordat activităţilor bolşevicilor. În acest fel, responsabilitatea Poliţiei de Securitate pentru masacrele în masă nu ar fi devenit cunoscută în lumea largă — acesta este unul dintre cazurile în care exercitarea violenţei este ştearsă cu totul din conceptul de securitate. Sipo, ca agenţi ai acestui proiect special de securitate, puteau fi prin urmare protejaţi de acuzaţiile de brutalitate necontrolată. Diekmann (2000, p. 269) citează raportul Einsatzgruppe A, din 15 octombrie 1941: “Nu era de dorit, în orice caz, ca ei [Poliţia Germană de Securitate] . . . să lase cumva aparenţa că ar fi folosit în mod indubitabil măsuri deosebit de brutale, care ar fi stârnit cu siguranţă discuţii în cercurile germane. Trebuia arătat lumii din afară că însăşi populaţia locală a luat primele măsuri, din proprie iniţiativă, ca o reacţie naturală împotriva secolelor de opresiune pe care le-ar fi îndurat din cauza evreilor, şi din cauza terorii comuniştilor din trecut.”

Aceasta a servit la facilitarea unei alte dimensiuni a importanţei securităţii: aceea că Poliţia de Securitate putea apoi să intervină ca factor care garantează ordinea — ca un fel de instrument de control asupra „furiei sălbatice a localnicilor”. Astfel, Poliţia de Securitate va fi privită ca necesară pentru a restabili ordinea şi pentru a reafirma încă o dată rolul „pozitiv” al securităţii. Dieckmann sugerează că în termenii soluţiei finale pentru problema evreilor din Lituania, “Poliţia de Securitate nazistă a fost cel mai important element.

Intenţia de a-i extermina pe evrei a fost clară din momentul în care au început să se facă planurile de deportări. Analiza acestei politici aşa cum a fost ea pusă în aplicare face să pară posibil ca alţi factori să fi parut necesari. Modificarea politicii de înfometare a „raselor inferioare”… a însemnat la început şi mai presus de orice sărăcirea populaţiei evreieşti, căreia i se va nega dreptul de a trăi. Masacrarea în masă a fost legitimată astfel prin politica de securitate a partidului nazist (p. 266).

S-a întâmplat la fel pe întreg teritoriul celui de-al treilea Reich, nu doar în Lituania.

În termeni de grupuri sociale, Guenter Lewy (2000, pp. 70–77) a arătat că persecutarea romilor a fost pusă în aplicare pe baza unui program larg de măsuri de securitate. Noţiunea care a fost uşor de popularizat de către propagandă conform căreia romii erau doar „o plagă” sau „o nenorocire”, şi de către propaganda de stigmatizare a modului lor de viaţă, incriminat că ar fi fost motivul pentru care erau ţinuţi la distanţă de comunităţile celorlalţi. Dar romii au fost acuzaţi şi că lucrau pentru serviciile străine de informaţii. Acesta a fost motivul care a fost invocat pentru a explica de ce romii preferau să trăiască în apropierea graniţelor. Pe 31 ianuarie 1940, Înaltul Comandament al Forţelor armate i-a cerut lui Himmler să emită un ordin care să le interzică romilor să trăiască în apropierea graniţelor, din motive de „apărare”.

Pe 27 aprilie 1940, Heydrich a emis decretul privind „Relocarea ţiganilor” care a dat ordinul de deportare a 2.500 de romi din zonele de la graniţele de nord-vest şi vest şi mutarea lor în apropierea sediilor Guvernului General.

Aceste ordine au fost gradual executate de-a lungul anului 1940, perioadă în care tema securităţii a devenit dominantă. Lewy comentează că ideea că expulzarea romilor se baza pe preocupări legate de securitatea militară e cel mai puţin credibilă, pentru că a durat în primul rând mult prea mult să fie executată. Şi de ce numărul a fost limitat la 2.500? De ce au fost trimişi romii în apropierea Guvernului General, dacă se spunea că e un risc să stea în apropierea graniţelor, din moment ce şi sediul Guvernului General se afla tot într-o zonă de graniţă? Şi de ce aceste ordine nu s-au aplicat şi romilor străini? Acestea sunt întrebări rezonabile, dar ele au sens doar dacă cineva ia în serios pretextul legat de chestiunile de securitate. Însă nici un proiect legat de chestiuni de securitate nu trebuie luat în serios vreodată. Securitatea funcţionează ca raţionament pe care se fundamentează un proiect politic: o deportare aici, o exterminare acolo; o soluţie parţială aici, o soluţie finală acolo… Mai mult, securitatea întotdeauna un rol de fondare tocmai din cauza modului în care şterge orice distincţie între ce e intern şi ce e extern, între ce se întâmplă în interiorul unor graniţe şi ce se întâmplă în afara lor. Duşmanul intern trebuia să fie exterminat pentru că de fapt el era parte integrală a duşmanului din exterior – comunismul internaţional. Proiectul extern de securitate care identifica statul Sovietic cu duşmanul principal putea astfel să alunece şi să devină un proiect de securitate intenă ai cărui duşmani erau presupuşii agenţi ai statului Sovietic, şi anume conspiraţia „iudeo-bolşevică”.

La acea vreme, şi împreună cu multe forţe de securitate din vest, naziştii i-au perceput pe homosexuali ca fiind o ameninţare, şi ca fiind parte dintr-o arie mai largă de activităţi “non-conformistecare se bazau pe un şir infinit de măsuri de securitate (Browder, 1996, pp. 65–66, 72). Gellately sugerează că viaţa de fiecare zi a devenit atât de controlată în mod poliţienesc în Germania nazistă că până şi sfera sexualităţii şi a prieteniei a devenit o chestiune de securitate (p. 147) iar naziştii au criminalizat orice comportament care părea că li s-ar opune (p. 157). Într-adevăr aşa s-a întâmplat, dar asta e zona în care ne duce logica securităţii. Forme de sexualitate „deviantă” sau „perversă” au fost multă vreme tratate ca o problemă de securitate şi în democraţiile liberale, şi în regimurile fasciste (Neocleous, 2006c, 2008, pp. 123–141).

tsa-nazi-tsa-history-scary-political-poster-1295388512
TSA e poliţia creată de americani pentru a ancheta ca suspect orice om care dorea să călătorească cu avionul. Aici e comparată cu poliţia nazistă, iar activitatea ei dovedeşte că în multe privinţe, TSA a mers mult mai departe decât naziştii.

Alţi 6 milioane

Am vorbit foarte mult despre Hitler,” spune Aimé Césaire în cartea sa „Discourse on Colonialism” (Discurs asupra Colonialismului) din 1955. De ce? “Pentru că e necesar: face posibil ca lucrurile să fie văzute dintr-o perspectivă mai largă”. Césaire adaugă, “La sfârşitul capitalismului, dăm de Hitler. La sfârşitul umanismului şi al renunţării filosofice, dăm de Hitler”. (1955/2000, p. 37) Ar fi putut foarte bine să adauge şi: la sfârşitul securităţii, dăm de Hitler.

Exact din acest motiv este atât de relevant cum logica Schmittiană ajunge să constituie fundamentul discursului legat de securitate. Pentru că, în termeni Schmittiani, chestiunea de securitate scoate la lumină natura politicului, în care ideea de combatere şi de anihilare este inerentă (1932/1996, p. 32). “Războiul nu e nici scopul şi nici ţinta şi nici măcar chiar conţinutul polticului. Dar ca o posibilitate mereu prezentă este presupunerea de frunte care…. astfel generază un comportament politic specific” (1932/1996, p. 34).

Pe măsură ce statul presupune conceptul de politic, la fel şi politicul presupune conceptul de război. În acest sens, războiul împotriva tuturor al lui Hobbes devine „presupunerea fundamentală a unei filosofii police specifice” (1932/1996, p. 65). Pentru Hobbes starea naturală înseamnă un război continuu între indivizi, iar pentru Schmitt e vorba de un război între colectivităţi, deşi acestea nu sunt definite: “Un duşman există numai când, cel puţin potenţial, un colectiv de oameni se confruntă cu un colectiv similar” (p. 28). Şi e clar că acest duşman poate fi atât intern, cât şi extern: lupta în chestiune poate fi un război civil, dar poate fi şi un război între naţiuni, un război de exterminare atât al duşmanului din interior, cât şi al duşmanului din exterior. Acesta este motivul principal pentru care Schmitt dispreţuieşte atât de mult liberalismul: pentru că demilitarizează politica şi reduce concepte politice intense, cum ar fi războiul, ori la competiţie economică, ori la dispute intelectuale (1932/1996, p. 71). Făcând asta, „bătălia decisivă şi sângeroasă” este transformată într-o dezbatere parlamentară (1922/1985, p. 63). (4) Pentru Schmitt, dimpotrivă, bătălia decisivă şi sângeroasă devine caracteristica definitorie a politicului, cheia către natura deciziei şi către identificarea duşmanilor şi a prietenilor. Schmitt susţine:O lume în care posibilitatea războiului este eliminată, un glob pământesc complet pacificat, ar fi o lume fără distincţia între prieten şi duşman şi, prin urmare, o lume fără politic.” (1932/1996, pp. 35, 78).

Pentru Schmitt, războiul este culmea marii politici şi forma cea mai desăvârşită a comportamentului uman: Ce contează întotdeauna este posibilitatea cazului extrem, războiul adevărat” (1932/1996, p. 35). Prin urmare, războiul nu are nevoie de nici o justificare; sau, mai bine spus, existenţa sa vine tocmai din justificarea sa: justificarea războiului nu stă în faptul că ar fi dus pentru idealuri sau pentru stabilirea unor norme de justiţie, ci în faptul că e dus împotriva unui duşman real” (1932/1996, p. 49). A fi în război cu duşmanul rezultă logic din decizia de a-l identifica pe „celălalt”, pe „străin” ca fiind diferit şi străin (în engleză, alien) – un duşman şi, prin acest fapt în sine, gata de luptă. Dar din cauză că modul în care Schmitt vede că luarea deciziilor ţine esenţialmente de politicul existenţialist, războiul nu este doar un fenomen perpetuu al politicului, ci este cea mai desăvârşită şi înaltă formă pe care o poate atinge politicul. „Cele mai înalte puncte pe care le poate atinge politicul sunt simultan momentele în care duşmanul există într-o claritate concretă şi e recunoscut ca atare, ca duşman.” (1932/1996, p. 67) (5)

Claritatea concretă a duşmanului permite ca posibilitatea „vieţii” şi luptelor din jurul său să fie în acord cu un sens existenţial. În acest context, importanţa stării excepţionale (de excepţie) care se iveşte brusc din monotonia şi repetarea amorţită a normelor burgheze. La fel cum în filosofia existenţială momentele de pericol invocă o autenticitate politică.

Starea de excepţie – represiunea şi restricţiile impuse în numele securităţii – primeşte prin urmare o semnificaţie existenţială. Dar pentru că duşmanul, „celălalt”, este existenţial un străin, excluderea sa nu e suficientă. Mai degrabă, anihilarea fizică primeşte de fapt un sens existenţial; şi aşa exterminarea devine necesară. „Prietenul, duşmanul şi conceptele de luptă primesc un sens real tocmai pentru că se referă la posibilitatea reală a uciderii fizice” (1932/1996, p. 33). Exterminarea este astfel dincolo de cerinţele unui sens normativ; exterminarea este justificată ca fiind necesară ca scop în sine, şi prin sensul pe care îl dă politicului.

Excluderea nu este exterminare. Dar exterminarea, manifestată de momentul fascist şi legitimată de cărţile unor filosofi cum ar fi Schmitt, serveşte ca un apel la a ţine minte vecinătatea dintre cele două. Serveşte şi ca apel salvator pentru a nu uita una dintre lecţiile fundamentale ale istoriei: că exterminarea a fost adesea pusă în practică în numele securităţii.

Să ne apucăm aici să numărăm câţi oameni au fost ucişi în numele securităţii e o sarcină imposibilă pentru acest eseu. Dar să luăm un singur exemplu: calculul făcut de John Stockwell. Stockwella făcut parte dintr-o operaţiune secretă a CIA în Angola care a dus la moartea a 20.000 de oameni, dar analizând mai general „reuşitele” serviciilor de securitate pentru care a lucrat, a comentat:

A confrunta activităţile SUA/CIA, în termeni estimativi, pentru a încerca să-mi dau seama câţi oameni au fost ucişi în jungla din Laos sau pe dealurile din Nicaragua este foarte dificil. Dar, estimând cât de bine sunt în stare, am ajuns la cifra de 6 milioane de oameni ucişi – şi aceasta este de fapt o sub-estimare. Aici sunt incluşi: 1 milion ucişi în războiul din Corea; 2 milioane ucişi în războiul din Vietnam, 800.000 ucişi în Indonezia, 1 milion ucişi în Cambogia, 20.000 ucişi în Angola – am participat la această operaţiune secretă – şi 22.000 ucişi în Nicaragua (1991, p. 81).

Notă: 6 milioane e o cifră minimală şi estimativă. El omite să menţioneze mult mai multe crime în masă care au rezultat în urma intervenţiilor SUA/CIA. A făcut această estimare în 1991; şi s-a concentrat exclusiv doar asupra practicilor de securitate ale unui singur stat. Estimarea lui e departe de realitate. Eşafodul pentru masacre al istoriei e îmbuibat de sângele celor masacraţi în numele securităţii.

În 1953, Franz Neumann a comentat că un element care face parte integrantă din democraţia liberală e pretenţia acesteia că ar fi morală, fie că e vorba de libertate sau de dreptate. Dar, Neumann a remarcat că „acestui element i se opune un al doilea principiu care face parte integrantă din sistemul politic: teama de un duşman.” O asemenea teamă, a remarcat el, este o trăsătură cheie a gândirii politice, care „afirmă că crearea unei comunităţi naţionale este condiţionată de existenţa unui duşman pe care cei din acea comunitate trebuie să îşi dorească să-l extermine, fizic.” Dar Neumann adaugă că atunci când conceptele de duşmanşi teamăajung să constituie principiile energice ale politicii, democraţia devine imposibilă şi sistemul se îndreaptă vertiginos către dictatură (1953, pp 223–224).

Referirea pe care o face la Schmitt reflectă şi propria sa experienţă de a fi văzut cum a apărut fascismul în Germania. Dar este dificil să nu te gândeşti că nu a ţinut cont de practicile de securitate care au fost puse în aplicare de democraţiile liberale, cum ar fi Programul de Loialitate în care fabricarea de teamă şi insecuritate a reprezentat o dinamică crucială. Acest program a repetat şi în unele privinţe a depăşit practicile de consolidare a loialităţii, identităţii naţionale şi unităţii politice folosite de către fascişti şi de regimurile autoritare: intoleranţa faţă de opiniile care contraziceau programul de loialitate (erau tolerate doar cele impuse de regimul conducător); ingerinţele poliţiei în viaţa personală; interzicerea asocierii sau a unor organizaţii; procedurile Star Chamber promovate pe bază de mărturii anonime (scrisori de denunţare a „teroriştilor”); persecutarea oamenilor care exprimau opinii care contestau programul de loialitate; şi impunerea unei ortodoxii politice rigide prin folosirea unor standarde generale şi arbitrare de loialitate. Teama de duşman, şi într-o măsură egală teama de a fi denunţat ca aliat sau asociat al duşmanului, a însemnat continuarea impunerii actelor patriotice asupra unei părţi a bunilor cetăţeni-subiecţi. Programul a fost aplicat şi într-o perioadă când statul de securitate naţională folosea fascişti în lupta sa pentru securitate. (6) Neumann în mod clar a simţit că mult din ceea ce a spus despre fascism putea fi folosit pentru a arăta care erau pericolele intrinseci liberalismului, pericole care îşi aveau rădăcina în permiterea unei securităţi mitice să devină singura măsură de judecată politică şi ca teama să deină baza ordinii.

Hrănindu-se din crizele liberalismului, potenţialul fascist din interiorul democraţiilor liberale a fost întotdeauna mai periculos decât tendinţele fasciste afişate deschis împotriva democraţiei (Adorno, 1959/1998, p. 90; Neocleous, 1997).

Ţinând minte că crizele liberalismului sunt adesea exprimate ca crize care ameninţă securitatea statului şi ordinea socială impusă de capital, şi ţinând minte dimensiunea până la care fascismul apare înfăşurat în propria sa pătură-securitate şi poate vorbi limbajul securităţii la fel ca oricine altcineva, nu e deloc o exagerare să spunem că, dacă asemenea tendinţe ar deveni realitate, asta s-ar întâmpla în numele securităţii. Asta pune o problemă reală pentru acei academicieni şi activişti care în ultimii ani au încercat să regândească, retraseze şi reambaleze securitatea, pentru că pentru ei nu e clar că simpla lărgire a agendei de securitate nu duce la potolirea potenţialului fascist care zace în interiorul conceptului de securitate.

Pentru că, în readucând mereu în discuţie şi insistând mereu asupra nevoii pentru o nouă agendă de securitate, aceste „soluţii” pentru rezolvarea chestiunilor legate de securitate ar putea fi de fapt o parte a problemei. Atunci, în loc de o altă regândire a securităţii, soluţia stă mai degrabă în îndepărtarea de chestiunea securităţii cu totul; soluţia stă în critica securităţii. (7)

La începutul eseului său, “The Work of Art in the Age of its Reproducibility” (1936/2002), Walter Benjamin comentează că, aşa cum contribuie la crearea condiţiilor care ar putea face posibilă abolirea capitalismului, eseul său încearcă şi să dezvolte concepte care „sunt complet nefolositoare pentru scopul urmărit de fascism.” Critica securităţii face parte din acest proiect. Dar dată fiind măsura în care ideologia securităţii a devenit dogma dominantă a politicii contemporane, şi date fiind modurile în care ideologia funcţionează prin impunerea unei anumite evidenţe sau caracter natural anumitor idei (Althusser, 1969/1971, p. 161), ceea ce e cât se poate de confirmat în cazul securităţii (al cărei scop e atât de „evident” şi „natural” că aproape că nici nu poate fi adus în discuţie), critica securităţii nu se poate face fără a întâmpina o mulţime de dificultăţi.

În faţa acestor dificultăţi, şi în contextul apariţiei fascismului, Benjamin şi-a arătat scepticismul în 1929 referitor la „condiţiile unei revoluţii”. Pe un ton apocaliptic, a sugerat că supra-realismul a făcut ca răspunsul comunist la apariţia fascismului să devină din ce în ce mai apropiat. Şi asta înseamnă pesimism pe toată linia. Absolut. Neîncredere în soarta literaturii, neîncredere în soarta libertăţii, neîncredere în soarta umanismului european, şi de trei ori lipsă de încredere în toate reconcilierile: între clase, între naţiuni şi între indivizi.” (Benjamin, 1929/1999, pp. 216–217)

“Literatura,” “libertatea,” “umanitatea”: sloganurile şi clişeele umanismului liberal burghez întotdeauna au căutat o reconcilierede-un fel sau altul. (8) La această listă întocmită de burghezii liberali umanişti ar trebui să adăugăm securitatea.” Niciodată să nu aveţi încredere în securitate: neîncredere pe toate planurile.”  (Publicat în Studies in Social Justice Volume 3, Issue 1, 23-37, 2009)

Note de subsol

“(1) Imediat cum legea Patriot a fost adoptată, au fost arestaţi pe loc 1.200 de imigranţi (în timp numărul lor va creşte la câteva milioane) şi activişti anti-război. Numărul exact al celor arestaţi în baza acestei legi e secret, pentru că securitatea se bazează pe secretomanie.

(2) Argumentul lui Curthoy este solid, dar concluzia analizei sale e în contradicţie totală cu argumentaţia sa, atunci când declară că liberalismul e „totuşi” „baza libertăţii şi egalităţii”, „la urma urmei” (p. 32). Această afirmaţie e contrazisă de propriile ei argumente înşirate pe 20 de pagini care preced concluzia.

(3) În cartea sa referitoare la securitate şi modernitate, Robert Latham (1997) arată care a fost rolul central al securităţii în procesul de impunere a ordinii internaţionale după al doilea război mondial. Această ordine liberală a fost obţinută printr-o strategie militară care a modelat atât relaţiile internaţioanale cât şi identitatea statului liberal. Acest ‘moment liberal’, cum îl numeşte Latham, a fost momentul securităţii. De fapt, originile acestui moment liberal se găsesc în deceniul predecent celui de-al doilea război mondial, în deceniul 1930, când logica securităţii sociale s-a impus ca dimensiune explicită a statului birocratic şi administrativ (Neocleous, 2006b, 2008). Dar dacă momentul real al securităţii a fost perioada interbelică, şi dacă perioada dintre războaie a intrat în istorie ca perioada în care s-a impus fascismul, atunci am putea să ajungem undeva dacă am gândi asta ca pe „un moment al fascismului” – un moment al fascismului care a fost parte intrinsecă momentului de securitate.

(4) Schmitt se înşeală în mod ridicol aicil. Aşa cum analiza istoriei liberalismului arată, nu există nimic de care liberalii să nu se simtă mai ataşaţi decât să recurgă la masacrarea duşmanilor lor din afară sau din interior. Că Schmitt alege să ignore această dimensiune a liberalismului vorbeşte de la sine.

(5) Interpretările lui Schmitt care încearcă să minimalizeze glorificare războiului sunt posibile numai dacă ignorăm natura existenţială a conceptelor sale.

(6) În 1998, o lege care impunea CIA, FBI şi armatei să desecretizeze dosarele despre crimele de război a scos la iveală dimensiunea în care a fi fascist nu era deloc o problemă de securitate pentru SUA: între 1946 şi decembrie 1952, peste 600 de oameni de ştiinţă nazişti care au lucrat pentru nazişti şi pentru Hitler au fost aduşi în SUA unde li s-au dat posturi importante în administraţia SUA şi în cele mai importante universităţi şi corporaţii (Breitman, Goda, Naftali & Wolfe, 2005; Simpson, 1988 şi 1993). Ar trebui să observăm şi că în culmea puterii sale, mulţi ajunseseră să se teamă că vânătoarea de comunişti a lui Joe McCarthy, din motive de securitate, va fi calea spre care fascismul se va impune în America. Teama aceasta se baza pe faptul că McCarthy era un simpatizant al lui Hitler, că a devenit evident că era un simpatizant al nazismului în timpul „investigării” unui masacru comis de nazişti în Belgia. (Kovel, 1997, pp. 118, 281).

(7) Aceasta este distinctă de studiile critice asupra securităţii, care, aşa cum am arătat în altă analiză (Neocleous, 2008), au mai mult în comun cu liberalismul clasic decât cu teoria critică.

(8) O argumentare pe larg împotriva naturii conservatoare a „reconcilierii” găsiţi în Neocleous, 2005, pp. 29–35.”

Câteva exemplificări ale modului în care securitatea e folosită pentru excludere şi exterminare de către democraţiile liberale, la fel cum a fost folosită şi de către statele naziste:

În anii 1950, Marea Britanie a torturat şi a închis în lagăre de concentrare mii şi mii de oameni din tribul Mau-Mau care se opuneau colonizatorilor europeni.
Cel puţin 1000 de oameni au fost spânzuraţi de armata britanică iar trupurile lor au fost expuse în locuri publice pentru a teroriza populaţia locală.
B8mRoRgCcAALZ9V
Mii şi mii au fost arestaţi, închişi şi înfometaţi în lagăre de concentrare de către armata britanică.
4809867
Ucigaş în masă din brigăzile morţii ale statului britanic trimis să zdrobească o revoltă a comuniştilor din Malaezia împotriva colonizării de către imperiul britanic. Ţăranii au fost închişi în lagăre de concentrare pentru a fi deposedaţi de pământ şi pentru a fi folosiţi ca forţă de muncă ieftină de către colonizatori şi capitaliştii occidentali.

În 1971, statul britanic a impus aceeaşi politică în numele securităţii împotriva irlandezilor din Irlanda de Nord: 22 de oameni au fost ucişi de soldaţii, poliţiştii şi securiştii britanici, au fost închişi cel puţin 4 ani fără judecată sau fără a fi acuzaţi de ceva în lagăre de concentrare, casele lor au fost incendiate, 6000 de oameni au fost obligaţi să fugă în exil în sud, în Irlanda pentru a scăpa de teroarea britanică. Presa a fost cenzurată pentru ca “politica de securitate” a statului britanic să nu poată fi contestată.

După explozia unei bombe în timpul maratonului din Boston, statul american a impus legea marţială împotriva populaţiei civile, care a fost deposedată de orice drept, inclusiv de dreptul de ocupare a propriei locuinţe. Practic, poliţia militarizată şi trupele federale au arestat în propriile case 1 milion de oameni. Cei care au cerut explicaţii sau au contestat abuzurile poliţiei au fost arestaţi. Nici un american nu dat în judecată poliţia şi statul american, dimpotrivă, cu participarea mass mediei, care a făcut propagandă acestei operaţiuni fasciste, sute de americani au ieşit pe străzi pentru a mulţumi poliţiştilor că le-au încălcat toate drepturile posibile. Ulterior, poliţia a obţinut puterea de a executa cu impunitate oameni în plină stradă, fără motiv, peste 5.000 de americani au fost asasinaţi de poliţie în special tineri de culoare din comunităţi sărace, oameni fără adăpost şi oameni săraci. Trupele de securitate ale poliţiei sunt folosite inclusiv la evacuarea americanilor din propriile case după ce băncile le fură locuinţele.

(04/19/13-Watertown,MA)  Ppolice detain 3 men on Laurel St. in Watertown after a possible sighting of the 2nd suspect in the Boston Marathon bombing, and the killing of an M.I.T  police officer. Staff photo by Mark Garfinkel

Heavily armed police continue to patrol the neighborhoods of Watertown, Mass. Friday, April 19, 2013, as they continue a massive search for one of two suspects in the Boston Marathon bombing. A second suspect died in the early morning hours after an encounter with law enforcement. (AP Photo/Craig Ruttle)
Heavily armed police continue to patrol the neighborhoods of Watertown, Mass. Friday, April 19, 2013, as they continue a massive search for one of two suspects in the Boston Marathon bombing. A second suspect died in the early morning hours after an encounter with law enforcement. (AP Photo/Craig Ruttle)

ap_police_converge_mass-4_3_r536_c534 AP128055520115-624x380boston ht_boston_manhunt_9_dm_130419_wmain Boston-State-Police-on-Mount-Auburn-Street-courtesy-Boston-Globe Boston-martial-law3

După 11 septembrie 2001, statul american a creat o poliţie specială care avea drepturi absolute asupra oricărui om care dorea să călătorească cu avionul. Practic orice om care îşi cumpăra un bilet de avion era considerat suspect de terorism şi tratat ca atare. Nici un terorist nu a fost prins vreodată de această poliţie, care a comis mii de abuzuri, inclusiv viol. Ulterior s-a aflat că statul american a cheltuit 900 de milioane de dolari pe această poliţie pentru a studia comportamentul victimelor ei. tsa_dees

images (1)

0

tsa-assault-on-liberties-e1329418867433

verne-troyer-TSA-665x385

TSA_Grope_Man_100

TSA grope1

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s