Cum a devenit Europa de Vest o colonie a SUA în timpul războiului rece

Armatele secrete ale NATO” e un documentar care arata modul in care NATO a fost si e folosită ca politie politica, care planifica si recurge la terorism pentru a mentine dominatia SUA asupra Europei, si pentru a elimina miscarile de stanga anti-capitaliste. În Italia, o bază a armatei americane a fost locul unde s-a planificat un atentat terorist împotriva populaţiei civile, cu scopul de a acuza mişcarea anti-capitalistă de terorism şi de a bloca valul de greve pentru drepturile muncitorilor, care cuprinsese această ţară. Deşi prezintă fapte care nu pot fi negate şi care au fost comise de NATO, documentarul îşi pastrează un discurs apologetic, justificând actele de terorism şi politica de represiune împotriva stangii la care a recurs NATO, şi încercă să mascheze motivele ideologice ale formării şi existenţei acestei alianţe – menţinerea capitalismului, apelând inclusiv la trupe de şoc fasciste. Documentarul e în linie cu propaganda NATO referitoare la Razboiul Rece, însă faptele pe care le prezintă au avut loc şi trebuie cunoscute şi înţelese în contextul motivului pentru care există NATO, alianţă care s-a dovedit a fi o armă de impunere, mentinere şi extindere a imperiului american.

Studii recente au scos la lumină faptul că în timpul războiului rece, în Europa Occidentală, au existat armate secrete. Aceste grupări para-militare au fost formate şi coordonate de NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi au fost organizate şi conduse de serviciile secrete ale armatelor din ţările occidentale, în strânsă colaborare cu serviciul secret al SUA, CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) şi cu serviciile secrete britanice SIS şi MI6.

Mercenarii NATO au fost antrenaţi de Beretele Verzi din SUA şi de paraşutiştii britanici (SAS). Aceşti soldaţi clandestini ai NATO au dispus de depozite de arme, şi iniţial au fost antrenaţi pentru a preveni „o invazie” a Europei de către Uniunea Sovietică (acesta pare să fi fost mai degrabă un pretext la care a recurs SUA pentru a justifica represiunea stângii în Europa, pentru că nici azi nu e recunoscut faptul că Stalin a propus occidentalilor să lase Germania unificată dar să îşi retragă bazele militare din Europa de vest, propunerea sa fiind refuzată).

Extrase din „Armatele secrete ale NATO”, de Daniele Ganser

(cartea în engleză poate fi descărcată şi citită aici)

Reţeaua internaţională clandestină a NATO a funcţionat în ţările europene din NATO – Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Turcia – dar şi în ţări neutre cum ar fi Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia.

Existenţa acestor armate de mercenari ai NATO a rămas un secret bine păstrat în timpul războiului rece până în anii 1990, când o falangă a reţelei internaţionale a fost descoperită în Italia. Primise numele de cod “Gladio,” care în latină înseamnă pumnal cu dublu tăiş.

Deşi presa a pretins că armatele secrete ale NATO au fost „cel mai bine ascuns şi cel mai incriminator secret militar şi politic după al doilea război mondial”, guvernul italian, criticat din toate părţile, a promis să dezmembreze armata secretă de pe teritoriul său.

Italia a insistat să spună că armate clandestine au existat şi în alte ţări din Europa occidentală. Această acuzaţie s-a dovedit a fi corectă şi investigaţii ulterioare au scos la iveală că, în Belgia, armata secretă a NATO avea numele de cod SDRA8, în Danemarca se numea Absalon, în Germania TD BDJ, în Grecia LOK, în Luxemburg Stay-Behind (armata din spatele frontului), în Olanda I&O, în Norvegia ROC, în Portugalia Aginter, în Elveţia P26, în Turcia contra-gherilă şi în Austria OWSGV. Armate secrete ale CIA şi NATO au existat şi în Franţa, Finlanda, Spania, Suedia, dar nu e cunoscut cum se numeau.

Parlamentul European a votat o rezoluţie în care a criticat dur existenţa armatelor secrete ale NATO:  Aceste organizaţii funcţionează şi continuă să funcţioneze total în afara legii. Nu se află sub nici un fel de control parlamentar, şi cerem o investigaţie completă asupra naturii, structurii, scopurilor şi altor aspecte ale acestor organizaţii clandestine.”

Cu toate acestea, doar Belgia şi Elveţia au făcut anchete parlamentare, în timp ce administraţia preşedintelui american George H. W. Bush a refuzat să comenteze, ascunzându-se la umbra primul război din Golf împotriva Irakului.

După al doilea război mondial, ideea de a crea armate secrete s-a bazat pe teama de o „invazie comunistă”, sau de ajungerea partidelor comuniste la putere în Europa de vest. Reţeaua a fost concepută de serviciile secrete britanice (SOE), create de Winston Churchill în 1940.

Potrivit investigaţiilor Senatului belgian, pregătirile pentru războiul fără orice reguli au continuat după al doilea război mondial şi au precedat crearea NATO.

După crearea NATO în 1949, comitetul secret al ofiţerilor armatelor din vest, care au creat armatele de mercenari NATO, a fost integrat în NATO, în secret, şi începând din 1951, a funcţionat ca departament de planificări clandestine (CPC). Pe lângă CPC, un al doilea centru de comandă secret, numit comitetul clandestin aliat (ACC), a fost creat în 1957 la ordinele comandamentului suprem aliat al forţelor NATO din Europa (SACEUR). Această structură militară a fost de fapt o acoperire pentru coordonarea de către SUA a armatelor secrete de mercenari folosite în Europa de vest, întrucât SACEUR, de-a lungul istoriei NATO, a fost în mod tradiţional condus de un general american care răspundea doar în faţa Pentagonului şi care îşi avea biroul în sediul NATO din SHAPE, în Mons, Belgia.

ACC se ocupa inclusiv de elaborarea de directive pentru reţelele de mercenari, şi de organizarea bazelor secrete de antrenament în Marea Britanie şi Statele Unite. Pe timp de război, ACC urma să se coordoneze cu SHAPE. Potrivit fostului director al CIA, William Colby, „acesta a fost un program de maximă importanţă”.

Pentru a se asigura că nu vor recruta decât mercenari anti-comunişti, CIA şi MI6 selectau oameni de dreapta şi conservatori. Foşti nazişti şi terorişti de dreapta au fost recrutaţi fără nici o reţinere.

Judecătorul italian Felice Casson a descoperit că o armată secretă a NATO opera în Italia chiar şi în vara lui 1990, coordonată din Roma. A făcut această descoperire când a dat peste documente în arhivele serviciilor secrete ale armatei care dovedeau că terorişti de dreapta au comis atentate teroriste, sub coordonarea NATO, în Italia. Concluzia sa a fost că “în Italia existau în mod evident legături între NATO şi operaţiuni teroriste.

(Pentru a distruge stânga în Italia – care nu ar fi servit Uniunii Sovietice, aşa cum pretinde propaganda NATO, ci clasei muncitoare din Italia – NATO a antrenat, sponsorizat şi comandat acte de terorism. Acestea au fost comise împotriva populaţiei civile din Italia de către terorişti de dreapta şi de neo-nazişti care lucrau pentru NATO. Scopul atentatelor a fost terorizarea populaţiei din Italia şi distrugerea stângii şi mai ales a mişcării sindicale, care era foarte bine organizată, avea o susţinere publică solidă şi permitea muncitorilor să organizeze greve pentru a-şi câştiga drepturile confiscate de capitalişti).

Judecătorul italian care a anchetat atentatele teroriste comise de neo-nazişti pentru NATO a ajuns la aceeaşi concluzie. Casson spune că strategia urmărea să creeze tensiuni incendiare în Italia pentru a aduce la putere partide şi oameni care serveau „interese reacţionare şi, social şi politic, conservatoare”.

NATO s-a asigurat că teroriştii neo-nazişti sunt protejaţi în statele unde acţionau.

Cel mai bine documentat exemplu al diabolicei „strategii de tensiune” vine din satul Peteano unde, în 1972, explozia unei maşini-capcană a ucis trei Carabinieri, forţa para-militară a poliţiei italiene. Mulţi ani, acest atac terorist a fost pus pe seama stângii din Italia, în special a organizaţiei Brigăzile Roşii, până când Casson a redeschis cazul şi a descoperit că de fapt un terorist de dreapta, Vincenzo Vinciguerra, a fost cel care i-a omorât pe Carabinieri. La proces, în 1984, Vinciguerra a depus mărturie că a putut să se ascundă atâta vreme pentru că a fost protejat de segmente largi din aparatul serviciilor secrete, care îi împărtăşeau convingerile anti-comuniste, şi prin urmare l-au acoperit în tăcere pentru a putea discredita stânga din Italia. După explozia maşinii, Vinciguerra şi-a amintit: „Un întreg mecanism a fost pus în funcţiune…” Carabinierii, ministerul de interne, vameşii, poliţia de frontieră, agenţii civili şi militari din serviciile secrete l-au protejat pentru că toţi împărtăşeau aceeaşi ideologie, fascistă, care a stat la baza atacului.

Vinciguerra a explicat că asasinatele din Peteano, şi toate celelalte masacre care au urmat, au fost posibile pentru că au fost organizate de o structură reală, vie, funcţională, bine sincronizată, clandestină, ocultă care avea capacitatea de a canaliza furia opiniei publice în urma actelor de teroare spre cei pe care dorea să-i distrugă politic şi fizic.

Această structură funcţiona în interiorul statului. În Italia (şi nu numai) forţa secretă funcţiona în paralel cu armatele oficiale, şi era formată din civili şi militari, iar în anii 1970-1980 se numea Gladio: armata secretă a NATO.

În faţa judecătorilor, Vinciguerra a recunoscut că armata secretă Gladio a fost implicată în actele de terorism din Italia şi a insistat că aceasta era „o organizaţie secretă, o super-organizaţie formată din reţele de comunicaţii, de aprovizionare cu arme şi bombe, şi cu bărbaţi antrenaţi care ştiau să le folosească.”

Pe baza mărturiei lui Vinciguerra, confimată de anchete, numeroşi italieni, mai ales cei de stânga sunt convinşi că Gladio a fost o organizaţie teroristă şi că atât CIA cât şi NATO au comis atentate teroriste în Italia şi au susţinut o politică de teroare în Italia.

Un raport de 375 de pagini al unei comisii de anchetă a parlamentului din Italia, asistată de judecătorul Casson, a concluzionat în 1995, după investigarea Gladio “CIA s-a bucurat de o maximă discreţie în Italiaîn timpul războiului rece. În 2000, o a doua comisie parlamentară a investigat Gladio, sub coordonarea grupului de stânga Gruppo Democratici di Sinistra şi a concluzionat că politica de teroare (cunoscută ca „strategia de tensiune”) a fost susţinută de Statele Unite pentru a distruge partidele comuniste din Italia: “Toate aceste masacre, toate bombele, toate acţiunile militare au fost organizate sau promovate sau susţinute de bărbaţi din instituţiile statului italian şi, recent a ieşit la iveală, şi de bărbaţi care aveau legături cu structurile serviciilor secrete ale Statelor Unite.” În martie 2001, generalul Giandelio Maletti, un fost şef al contra-spionajului italian, a confirmat că CIA a susţinut terorismul în Italia.

După masacrul din Piazza Fontana, din 1969, în care au fost ucişi 16 oameni şi 80 au fost mutilaţi şi răniţi, părţi din bomba care a fost explodat în piaţă au fost plantate în casa jurnalistului de stânga Giangiacomo Feltrinelli pentru a înscena un proces politic partidului comunist. Monstruozitatea planului diabolic a fost dezvăluită treptat, dar chiar şi azi rămân foarte multe necunoscute mai ales că foarte multe documente originale au dispărut.

După masacrul de la Pateano şi celelalte care au urmat”, a explicat Vinciguerra în timpul procesului său din 1984, „ar trebui să fie clar de acum că a existat o structură reală, secretă, care avea capacitatea de a canaliza furia publică în urma atacurilor.” Această structură funcţiona în interiorul aparatului de stat: „În Italia există o forţă secretă, care funcţionează în paralel cu forţele armate, şi care e formată din civili şi militari”, Gladio fiind „o organizaţie secretă, o super-organizaţie formată dintr-o reţea de comunicaţii, oameni care distrubuie arme şi oameni care antrenează mercenari” pentru NATO.

Această forţă acţionează în numele NATO, a spus el, pentru a preveni alunecarea Italiei către stânga, şi, în acest sens, această forţă primeşte tot sprijinul din partea serviciilor secrete oficiale şi din partea forţelor militare şi politice ale statului.”

Miceli, anterior responsabil pentru biroul de securitate al NATO, a recunoscut furios în timpul procesului său din 1974: „O armată secretă? Sigur că există. Dar nu am organizat-o ca să dau eu o lovitură de stat. NATO şi SUA mi-au cerut să mă ocup de ea.”

După 16 ani, forţat de presiunile publice, premierul Andreotti a recunoscut existenţa Gladio în faţa parlamentului.

În închisoare, cel care a comis asasinatele de la Peteano, Vinciguerra, i-a explicat judecătorului Casson că nu doar organizaţia sa neo-nazistă Ordine Nuovo (Noua Ordine), ci şi organizaţii foarte cunoscute de dreapta, cum ar fi Avanguardia Nazionale, au cooperat cu serviciul militar şi cu armata secretă Gladio pentru a slăbi şi distruge stânga politică în Italia: „Cei care au participat la comiterea de acte teroriste în Italia au fost oameni în camuflaj, oameni din aparatul serviciilor secrete şi cei care colaborează cu acest aparat.” Teroriştii neo-nazişti, de dreapta au fost recrutaţi pentru a coopera cu Gladio cu scopul de a executa cele mai sângeroase atacuri împotriva italienilor: „Avanguardia Nazionale, Ordine Nuovo au fost principalele mobilizate în bătălia împotriva comunismului în urma unei strategii care a fost pusă la cale de stat, în special de cei din aparatul de stat care lucrau cu NATO.”

Parlamentul European a cerut dezmembrarea acestor armate secrete, dar atât. Parlamentarul grec Ephremidis: „Aceste armate secrete au fost create de CIA şi de NATO sub pretextul că vor să apere democraţia, când de fapt scopul lor era să o submineze pentru a-şi urmări propriile interese nefaste”.

Numai Belgia, Italia şi Elveţia au investigat armatele secrete ale NATO, dar rapoartele lor au fost total ignorate de NATO şi de preşedintele de atunci al SUA, George Bush Sr.

În cele 16 ţări membre ale NATO, descoperirea armatelor secrete a produs şoc şi stupoare. „Armata secretă a NATO, legături cu teroriştii,” „Bomba din gara de la Bologna a provenit de la o unitate NATO” – doar câteva din titlurile ziarelor. Foşti oficiali ai serviciilor britanice şi americane au început să vorbească cu presa şi să admită că armatele secrete erau de fapt menite a distruge stânga, în special pe comunişti.

Încă din 1948, poliţia politică armată împotriva stângii a fost coordonată de o organizaţie care se numea „Comitetul clandestin al Europei de vest” (CCWU). Când NATO a fost formată, acest comitet a fost incorporat în secret în aparatul militar internaţional al alianţei, şi din 1951 a funcţionat oficial sub numele de CPC. În acea vreme sediul NATO era în Paris, şi tot de acolo funcţiona şi CPC. Numai anumiţi ofiţeri NATO aveau voie în birourile CPC care era coordonat de MI6 şi de CIA. Când în 1966, preşedintele francez Charles de Gaulle a expulzat NATO din Franţa, sediul european al alianţei a fost obligat să se mute la Bruxelles, ceea ce i-a mâniat nespus pe cei de la Pentagon şi pe preşedintele SUA de atunci, Lyndon Johnson. În secret, şi CPC s-a mutat în Belgia, aşa cum investigaţia asupra Gladio belgian a arătat.

Expulzarea istorică a NATO din Franţa a aruncat câteva raze de lumină asupra unora dintre cele mai întunecate colţuri şi secrete ale alianţei militare. „Existenţa unor protocoale secrete ale NATO semnate în secret de serviciile secrete din ţările care aderau la alianţă prevedeau explicit că aceste servicii au misiunea de a preveni prin orice mijloace ca partidele comuniste să ajungă la putere. Prima dată existenţa acestor protocoale a fost dezvăluită în 1966”, spune istoricul Philip Willan, când preşedintele de Gaulle a scos Franţa din structura de comandă a NATO, şi a denunţat protocoalele ca pe o încălcare a suveranităţii Franţei.”

Deşi documentele originale ale protocoalelor secrete anti-comuniste ale NATO rămân clasificate, speculaţiile privind conţinutul lor s-au înmulţit după descoperirea armatelor secrete ale NATO.

Jurnalistul american Arthur Rowse spune într-un articol despre Gladio că „În tratatul iniţial al alianţei din 1949, există o clauză secretă care impune oricărei ţări ca, înainte de a fi primită în alianţă, să îşi stabilească deja o autoritate naţională de securitate pentru a lupta cu comunismul folosind clandestin cetăţeni-cadre.”

Un expert italian asupra serviciilor secrete, Giuseppe de Lutus, a descoperit că, atunci când a intrat în NATO în 1949, Italia nu a semnat doar pactul atlantic, ci şi protocoale secrete care prevedeau crearea de organizaţii neoficiale însărcinate să garanteze că Italia va rămâne aliniată blocului occidental [capitalist] chiar dacă electoratul ar înclina în altă parte [spre comunism].”

Un istoric care a studiat Gladio în Italia, Mario Coglitore, a confirmat existenţa protocoalelor secrete ale NATO. Un fost oficial al serviciilor secrete din NATO a declarat, sub anonimat, după ce în Italia s-a aflat de Gladio, în 1990, că aceste protocoale secrete prevedeau explicit ca teroriştii de dreapta, nazişti, neonazişti, fascişti, neofascişti să fie protejaţi de legile statului italian în cazul în care îndeplineau misiuni pentru NATO împotriva comuniştilor.

Preşedintele SUA Truman şi cancelarul german Adenauer au semnat un protocol secret între SUA şi Germania când Berlinul a intrat în NATO, în mai 1955, care obliga autorităţile din Germania de vest să se abţină de la orice acţiune legală împotriva teroriştilor de dreapta, nazişti sau fascişti.

Generalul italian, Paolo Inzerilli, care a condus Gladio în Italia între 1974 şi 1986, a insistat că „omniprezenta SUA domina întâlnirile secrete ale CPC care duceau războiul secret împotriva comunismului.

Potrivit lui Inzerilli, CPC a fost format din ordinul comandantului suprem al forţelor NATO din Europa şi era interfaţa între comandamentul suprem al NATO al puterilor aliate în Europa (SHAPE) şi serviciile secrete ale ţărilor membre ale alianţei.  Statele Unite împreună cu Marea Britanie şi Franţa au dominat CPC şi în interiorul unui aşa-zis comitet executiv şi lucrau împreună cu SACEUR, care a fost întotdeauna controlat de SUA. La întâlnirile acestor organizaţii însărcinate cu coordonarea armatelor secrete participau mereu oficiali de rang înalt din CIA şi de la Pentagon. Directiva SHAPE” era denumită doctrina alianţei de formare, antrenare, înarmare şi coordonare a „gladiatorilor în Europa”, adică a mercenarilor nazişti ai NATO.

Creată în 1947, cu doi ani înainte de formarea NATO, principala misiune a CIA în timpul războiului rece a fost de a combate comunismul pe tot globul prin operaţiuni secrete şi de a promova influenţa şi interesele Statelor Unite.

Prin operaţiuni secrete,” preşedintele SUA Richard Nixon a declarat, „vreau să spun acele activităţi care, deşi implementează programele oficiale şi politicile SUA, sunt planificate în aşa mod şi executate în aşa manieră că mâna guvernului SUA nu este vizibilă iar persoanele care le execută par a fi neautorizate.”

De atunci, istoricii şi analiştii politici au descris în detaliu cum CIA împreună cu forţele speciale ale SUA au participat la războaie silenţioase şi nedeclarate în America Latină pentru a influenţa evoluţiile politice şi militare de pe acest continent, precum şi din multe alte zeci de ţări, inlcusiv prin participarea directă în răsturnarea preşedintelui ales al Guatemalei, Jakobo Arbenz, în 1954 (care se opunea intereselor United Fruit), numeroasele tentative de lovituri de stat şi de asasinat împotriva lui Fidel Castro în Cuba, inclusiv la invazia din 1961, asasinarea lui Ernesto Che Guevara în Bolivia în 1967, răsturnarea şi asasinarea preşedintelui socialist, ales, al Chile, Salvador Allende, cu scopul instalării unui regim de teroare fascistă (numit „miracol al pieţelor” de către Hayek şi M.Friedman) condus de dictatorul Augusto Pinochet în 1973, sponsorizarea gherilelor Contras în Nicaragua după revoluţia sandinistă din 1979.

În afara Americilor, CIA a participat la numeroase operaţiuni secrete în Asia şi Africa, printre care cele mai răsunătore au fost răsturnarea guvernului Mossadegh din Iran în 1953, sprijinirea terorii albe în Africa de sud în operaţiunea de capturare a lui Nelson Mandela, încarcerat în 1962, sprijinirea reţelei teroriste Al Qaeda a lui Osama Bin Laden în Afghanistan în timpul invaziei sovietice din 1979 şi ulterior asasinarea sa, sprijinirea lui Pol Pot, liderul kmerilor roşii, din interiorul bazelor militare din Cambogia în urma înfârngerii SUA în Vietnam în 1975.

Dintr-o perspectivă sistemică şi ştiinţifică, departamentul de operaţiuni secrete al CIA, potrivit definiţiei folosită de FBI, este o organizaţie teroristă. Pentru că, „terorism”, potrivit FBI, „înseamnă folosirea nelegitimă a forţei şi violenţei împotriva persoanelor pentru a intimida sau forţa un guvern, o populaţie civilă sau un segment al acestei populaţii să accepte o politică sau anumite obiective sociale.”

Când la mijlocul deceniului 1970, Congresul SUA şi-a dat seama că CIA şi Pentagonul şi-au mărit puterile dincolo de a face posibil orice control, şi că au comis nenumărate abuzuri, senatorul american Frank Church a observat că „numeroasele abuzuri din partea serviciilor secrete reflectă un eşec general al instituţiilor de bază ale SUA.” 

Amiralul Stansfield Turner, directorul CIA din 1977 până în 1981, a refuzat în mod categoric să răspundă la întrebări legate de Gladio într-un interviu pentru o televiziune din Italia în decembrie 1990Când jurnaliştii au insistat să răspundă din respect pentru victimele numeroaselor masacre comise de Gladio în Italia, fostul director al CIA şi-a smuls mânios microfonul şi a urlat: „Am spus: gata cu întrebările despre Gladio!” şi a plecat, fără a mai răspunde la vreo altă întrebare.

Rolul Londrei în crearea armatelor secrete în toată Europa a fost absolut fundamental”, o emisiune de anchete a BBC a recunoscut cu întârziere de câteva decenii într-o ediţie din 4 aprilie 1991. Realizatorul Newsnight, John Simpson, a criticat MI6 şi ministerul apărării din Londra pentru secretomanie. Simpsom a povestit cum, de la căderea zidului Berlinului, britanicii şi-au dezvoltat o fascinaţie pentru poveştile de groază despre serviciile secrete din est, Stasi, Securitate şi altele. „Ar fi posibil ca serviciile britanice să fi comis aceleaşi fapte? Sigur că nu,” a răspuns el sarcastic şi ironic: „Şi totuşi, iată că serviciile occidentale, cele mai secrete, ale NATO… sunt bănuite că ar avea legături cu atentatele teroriste şi cu bombele plasate în Italia.”nato_expansion_1990_2009

Primul război secret de tip Gladio: teroarea albă din Rusia

Războiul rece este văzut de cei mai mulţi istorici din vest ca un război împotriva comunismului purtat de guvernele Occidentale. În timpul acestui război, Londra şi-a pierdut poziţia de superputere a lumii în faţa SUA. SUA a folosit lupta împotriva comunismului pe tot globul pentru a-şi mări puterea de la deceniu la deceniu. După dezmembrarea URSS în 1991 şi încheierea războiului rece, imperiul Statelor Unite domina lumea cum nici un alt imperiu nu a mai făcut-o vreodată în istorie.

Clasa conducătoare conservatoare din Londra a intrat într-o teribilă panică când, pentru prima dată în istoria omenirii, un sistem comunist (de stat) a fost instalat într-o îndepărată şi predominant agrară ţară din estul Europei, în urma revoluţiei ruse de la 1917. După revoluţie, comuniştii au expropriat fabricile şi de acum mijloacele de producţie au fost transferate controlului public. Investitorii, în multe cazuri, au pierdut tot. În cartea sa, ‘Originile Războiului Rece‘, istoricul Denna Frank Fleming a remarcat că multe dintre schimbările sociale aduse de revoluţia rusă, inclusiv abolirea puterii de stat a bisericii şi abolirea moşierilor aristocraţi, „ar fi putut fi acceptate de conservatorii din restul lumii la acea vreme, dar naţionalizarea industriei, a afacerilor şi a pământului – niciodată.”

Exemplul revoluţiei ruse nu a mai fost repetat în nici o altă parte niciodată. ‘J. B. Priestly a spus odată că minţile conservatorilor englezi au explodat la vestea revoluţiei ruse şi de atunci nu şi-au mai revenit niciodată.”

Necunoscut în Occident, războiul secret împotriva comunismului a început de fapt imediat după revoluţia rusă când Marea Britanie şi Statele Unite au trimis armate secrete împotriva abia formatei Uniuni Sovietice. Între 1918 şi 1920, Londra şi Washington au participat la teroarea albă, de partea dreptei din Rusia, şi au finanţat 10 intervenţii militare împotriva URSS pe teritoriul sovietic, nici una neputând să ducă la răsturnarea noii conduceri sovietice. Aceste atacuri au creat o suspiciune considerabilă printre elita comunistă şi în special în mintea lui Stalin cu privire la motivele occidentului capitalist în privinţa Rusiei.

În anii următori, Uniunea Sovietică îşi va întări aparatul de securitate şi va aluneca în totalitarism.

Cum dificultăţile răsturnării de la putere a comuniştilor în Rusia au devenit de nedepăşit, Londra şi aliaţii ei au trecut la altă strategie, motivând că vor să prevină răspândirea comunismului în alte ţări.

În iulie 1936 dictatorul fascist Franco dat o lovitură de stat împotriva guvernului de stânga, ales, al Spaniei. În războiul civil care a urmat, Franco, susţinut de industriaşii americani, de Hitler şi de Mussolini, şi beneficiind de sprijinul tacit al guvernelor de la Londra, Paris şi Washington a zdrobit revoluţia socială a anarhiştilor şi comuniştilor.

În timpul războiului civil, guvernele occidentale le-au permis lui Hitler şi Mussolini să-şi antreneze aviaţia bombardând oraşele controlate de anarhiştii şi de comuniştii spanioli. Guernica a fost rasă de pe faţa pământului, a fost primul oraş bombardat de aviaţia nazistă cu doi ani înainte ca Hitler să înceapă cel de-al doilea război mondial.

După ce a declanşat cel de-al doilea război mondial, Hitler a lansat trei ofensive masive împotriva Rusiei: în 1941, 1942 şi 1943, care aproape au dat o lovitură de moarte comunismului în Rusia. (nt: Ofensivele sale au fost tolerate de guvernele occidentale din motive ideologice.)

Uniunea Sovietică a pierdut cei mai mulţi oameni în timpul celui de-al doilea război mondial: 15 milioane de civili, între 7 milioane de soldaţi, iar alte 14 milioane de oameni au fost răniţi sau mutilaţi pe viaţă. Aceste cifre sunt estimări. Numărul exact al victimelor din URSS nu va putea fi cunoscut niciodată. Istoricii ruşi au arătat că în ciuda apelurilor disperate ale Moscovei către SUA să deschidă un al doilea front în vestul Europei, ocupat de nazişti, pentru ca Hitler să nu poată folosi atâtea forţe împotriva URSS, Statele Unite şi Marea Britanie au refuzat sistematic. (SUA au pierdut 300.000 de oameni în tot războiul pe frontul din Europa şi Asia.) Dacă SUA şi Marea Britanie ar fi deschis un al doilea front în vestul Europei, numărul de oameni masacraţi de nazişti în Estul Europei şi în URSS ar fi fost mai mic.

Abia după Stalingrad, şansele s-au întors de partea Armatei Roşii care i-a învins pe germani şi i-a forţat să capituleze. Abia atunci, şi doar de teamă că vor pierde teren în Europa, SUA au planificat rapid deschiderea unui al doilea front în vestul Europei, prin debarcarea în Normandia în 1944. Ulterior armatele aliaţilor s-au întâlnit cu trupele sovietice în Berlin.

Istoricii britanici au confirmat faptul că „Anglia, în timpurile moderne, întotdeauna a fost un centru de subminare a altora, dar niciodată a ei înşăşi.” [În timpul războiului, Churchill a negociat cu naziştii în Italia să întoarcă armele împotriva URSS, dar americanii au refuzat. După război, Churchill a presat SUA să lansese atacuri nucleare împotriva URSS.] Istoricul britanic Mackenzie a observat, după al doilea război mondial că Londra a recurs la războaie secrete încă din momentul în care a început să-şi impună imperiul, cu secole în urmă.

Primele armate secrete de tip Galdio în Europa au fost create de britanici în spatele liniilor de front germane în al doilea război mondial. Serviciul secret care le-a creat, SOE, a apărut aşa. A devenit o forţă armată paramilitară de 13.000 de oameni, care opera pe tot globul, în strânsă coopeare cu MI6.

Principalul lor teatru de operaţiuni era Europa, dar au fost trimişi şi în Asia de est, India, Australia.

Oficial armatele secrete ale SOE au fost dezmembrate în ianuarie 1946, dar doar pe hârtie. MI6 nu avea de gând să renunţe la un asemenea instrument, cum erau aceste armate de mercenari, iar ele au fost folosite şi în timpul războiului rece, sub un alt nume Special Operations, în cadrul MI6. Istoricii olandezi susţin că aceste trupe de şoc au fost menţinute pentru că erau strict anti-comuniste şi ele sunt cele care format alte armate secrete în Germania de vest, Italia şi Austria. Aceste reţele de mercenari anti-comunişti s-au extins apoi şi au operat în Germania, Austria, Italia, Grecia (unde au masacrat în public stângişti) şi Turcia. Aceste trupe de şoc ale englezilor operau în baza unei directive din 1945 care spunea explicit că principalul lor duşman era comunismul şi URSS, pentru că interesele britanice „se vedeau ameninţate de Uniunea Sovietică şi de comunismul european.”

Pe 22 ianuarie 1948, ministrul de externe de la Londra a cerut sprijinul unei comisii parlamentare în crearea de unităţi armate speciale pentru a fi folosite împotriva Uniunii Sovietice; le-a denumit „coloana a 5-a”. Doar anumiţi parlamentari au fost selectaţi pentru a fi informaţi în legătură cu existenţa acestor unităţi speciale. Aceste unităţi sunt cele care au cooperat ulterior cu CIA şi cu trupele speciale americane.

SAS (trupele de paraşutişti britanice, cei mai cruzi ucigaşi ai Londrei) şi trupele speciale Beretele Verzi ale Statelor Unite au antrenat în secret şi au planificat multe operaţiuni în timpul războiului rece. Recruţii Gladio din Italia au fost antrenaţi de SAS la Fort Monckton lângă Portsmouth în Anglia, unde MI6 îşi antrena agenţii împreună cu trupele SAS. Agenţi SAS au participat la anumite operaţiuni Gladio în Italia. Printre cei antrenaţi de SAS a fost şi Decimo Garau, un instructor al unui centru Gladio Addestramento Guastatori (CAG) din Capo Marargiu în Sardinia. „Am participat la antrenamente în Anglia, invitat de trupele lor speciale, timp de o săptămână,” a spus el în 1990.

În timpul celui de-al doilea război mondial, echivalentul trupelor SAS din Anglia erau trupele SS create de Heinrich Himmler, ucigaşi de elită, care în Estul Europei au masacrat 3 milioane de civili şi au coordonat „holocaustul nevăzut” împotriva evreilor din Belarus, Ucraina, Moldova şi estul Rusiei, dar al căror comandant a fost adoptat ulterior de SUA. SS au fost dizolvate în urma proceselor de la Nurnberg din 1946.

După război, şi SAS au fost dizolvate în octombrie 1945. Pe hârtie. În 1947 au reapărut oficial când imperiul britanic le-a trimis să distrugă rezistenţa comunistă din Malaezia, (unde au reprodus atrocităţile naziştilor împotriva populaţiei civile, au decapitat oameni în public, au torturat în public, au închis populaţia în lagăre de concentrare pentru a-i putea deposeda pe ţărani de pământ şi a-i transforma în proletari ieftini.)

În 1948, SAS l-au ajutat pe sultanul dictator al au unui stat client al imperiului britanic, Oman, să distrugă gherilele de stânga. Cea mai vizibilă operaţiune a SAS a fost în 1980 când au luat cu asalt ambasada iraniană din Londra. Mult mai silenţioasă a fost implicarea lor în invadarea Insulelor Falkland de către Londra în 1982. În 1991 au participat la războiul din Golf, şi câţiva ani mai târziu, împreună cu Beretele Verzi din SUA au antrenat şi înarmat armata de eliberare din Kosovo (de sorginte neo-nazistă) înainte şi în timp ce NATO a bombardat Serbia în 1999.

Cu doi ani înainte ca Europa să afle de atentatele teroriste comise de armata secretă a NATO în Italia, un documentar BBC, în 1990, a scos la lumină cooperarea dintre trupele de şoc britanice şi cele americane. ‘The Unleashing of Evil’ a arătat cum SAS din Anglia şi Green Berets din SUA au torturat oameni, pe care i-au capturat, timp de 30 de ani în fiecare operaţiune în care au fost implicate, din Kenya până în Irlanda de Nord (în Irlanda de Nord, MI5 au recurs inclusiv la violarea de minori pentru a distruge rezistenţa irlandezilor), Oman, Vietnam, Yemen, Cipru şi multe alte ţări.

Într-o operaţiune strict secretă, Green Berets din SUA i-au antrenat pe Kmerii roşii pentru a comite genocid în Cambogia, în urma unei înţelegeri convenite între Pol Pot şi un înalt oficial al CIA, Ray Cline, şi un trimis special al preşedintelui SUA, Ronald Reagan. După ce scandalul armelor de contrabandă către Iran (Iran Contra) a izbucnit în SUA, în 1983, Reagan a cerut Londrei să preia antrenarea Kmerilor roşii. A discutat direct cu Margaret Thatcher, care a acceptat şi a trimis SAS în Cambogia să antreneze brigăzile morţii ale lui Pol Pot.

Când scandalul Gladio a izbucnit în 1990, presa britanică a susţinut „de acum e clar că trupele de elită SAS sunt implicate total în armatele secrete ale NATO şi, împreună cu MI6, au acţionat ca forţe care au antrenat trupe para-militare pentru război de gherilă şi sabotaj.”

O unitate a Gladio a fost antrenată în Marea Britanie – unitatea 44. Serviciile britanice au colaborat strâns cu armata secretă din Elveţia (P26). Judecătorul elveţian Cornu a investigat această armată secretă P26 şi descrie colaborarea cu serviciile britanice ca fiind „intensă”. Cadre P26 au fost antrenate în mod regulat în Marea Britanie. Britanicii, a descoperit acest judecător, ştiau mai multe despre P26 decât ştia serviciul secret al armatei din Elveţia sau guvernul federal.

Britanicii au antrenat această armată secretă elveţiană inclusiv pe viu, în operaţiunile împotriva IRA din Belfast, potrivit unui instructor Gladio, Alois Hurlimann.

Acesta a declarat că în mai 1984 a participat la un antrenament pe viu care a constat în atacarea IRA, în timpul operaţiunii un activist IRA fiind omorât.

Britanicii şi CIA au creat armate secrete inclusiv în Suedia, nu doar în ţările NATO. Unul dintre comandanţii Gladio, Reinhold Geijer, un fost militar care a fost recrutat în 1957 pentru Gladio, a declarat în 1996 la televiziunea suedeză TV 4 că britanicii l-au antrenat pentru operaţiuni spepciale în Anglia. „În 1959 am ajuns, via Londra, undeva la periferia Eaton… cu un paşaport fals. Am fost învăţat cum să trimit scrisori capcană şi altele. Britanicii erau foarte duri.” Guvernele britanice au negat asta constant. În 1991, jurnaliştii de la emisiunea Newsnight au afirmat că „rolul Londrei în crearea armatelor secrete din Europa a fost absolut fundamental,” şi au subliniat că aceste armate secrete aveau un caracter criminal şi că au comis nenumărate orori.

Aceste armate secrete au fost implicate activ şi în manipulări politice în ţările occidentale, a afirmat BBC: „La fel ca pumnalul cu două tăişuri al unui gladiator,” aceste trupe secrete au comis atentate cu scopul de a discredita și submina stânga politică din interiorul ţărilor occidentale. Aceşti agenţi ai statului au fost responsabili de valurile inexplicabile de terorism din Europa Occidentală? Şi dacă da, care a fost rolul Londrei?”, au întrebat public jurnaliştii. „Avem dovezi că Gladio din Italia au fost antrenaţi în Anglia.

Pe 17 aprilie 1997, un realizator de documentare, Allan Francovich, a murit în zona de verificare a paşapoartelor de pe aeroportul Houston din Texas. Guvernul american a susţinut că a murit de inimă.

În 1992, BBC a difuzat un documentar realizat de Allan Francovich despre Gladio în care au fost prezentate interviuri cu cei care au făcut parte din Gladio din Belgia şi Italia. Printre cei intervievaţi a fost şi Ray Cline, directorul adjunct al CIA între 1962 -1966, care a declarat care era de fapt scopul armatelor secrete ale NATO şi ce urmăreau atentatele teroriste la care acestea au recurs: „Aceste armate aveau de fapt scopul să se asigure că dacă un partid comunist era cât pe ce să ajungă la putere, noi trebuia să fim informaţi. Probabil în acest sens, (NATO) a recrutat agenţi din grupurile de dreapta…. Dacă recrutezi şi foloseşti agenţi din grupările de dreapta şi îi foloseşti nu pentru un scop politic, ci pentru a strânge informaţii, e ok, poţi să faci asta.”

Allan Francovich a mai făcut un documentar despre CIA, în 1980, ‘On Company Business’ care a dezvăluit activităţile criminale ale CIA. În alt documentar, ‘The Maltese Double Cross’, din 1995, Francovich a dezvăluit legătura dintre prăbuşirea în 1988 a avionului comercial Pan Am zborul 103 deasupra Lockerbie şi doborârea accidentală a unui avion comercial iranian Iran Air 655 de către aviaţia SUA de pe portavionul USS Vincennes, tot în 1988.

CIA a încercat să infiltreze o armată secretă în China pentru a distruge revoluţia chineză, dar această încercare a eşuat. În 1949 Mao şi partidul comunist chinez au preluat controlul Chinei. La fel au făcut şi în Vietnamul de nord în 1954.

După războiul din Korea, CIA a încercat să obţină controlul asupra unor ţări din Estul Europei şi în acest sens a folosit armatele secrete ale NATO. A eşuat şi de această dată. În ţările cunoscute ca lumea a treia, în America Latină şi în părţi din Asia, diferite variaţii de comunism şi socialism au câştigat teren, fiind văzute ca mijloace politice de redistribuire a bunăstării într-un mod mai egalitar şi mai drept, dar şi ca mijloace de asigurare a independenţei de ţările industriale capitaliste din Occident.

În Iran, Mossadegh a încercat să pună în practică un program socialist şi să distribuie către populaţie o parte din profitul obţinut din petrol. I-a fost fatal. După ce India a obţinut independenţa de sub imperiul britanic, în Africa stânga anti-colonială a devenit puternică, iar lupta de eliberare de occidentali a atins punctul culminant în 1960, când Cameroon, Togo, Madagascar, Somalia, Niger, Nigeria, Cad, Congo, Gabon, Senegal, Mali, Coasta de Fildeş, Mauritania şi Republica Central Africană şi-au declarat independenţa. În Asia de sud-est, după retragerea forţelor de ocupaţie japoneze, în Filipine şi Vietnam se dezvoltaseră mişcări de stânga foarte puternice, anti-coloniale, care au fost reprimate de occident prin atacarea militară a acestor ţări. Invazia Vietnamului de către armata franceză a fost preluată de SUA, iar războiul împotriva Vietnamului a durat până în 1975, şi s-a finalizat cu victoria comuniştilor vietnamezi.

În minţile războinicilor de la Casa Albă, prin urmare, al doilea război mondial nu s-a terminat în 1945, ci a continuat în surdină, în secret, pe măsură ce serviciile secrete au devenit instrumentul dominant al puterii în stat.

CIA a fost creată în 1947 pentru a fi braţul secret al Casei Albe, odată cu „Consiliul Naţional de Securitate” (NSC), care era un fel de „Gestapo american”, format din preşedinte, ministrul de externe, cel al apărării, directorul CIA, şeful trupelor armate. NSC era cea mai puternică organizaţie din Washington. Cum tendinţa era să concentreze toată puterea, au urmat abuzurile. NSC acţiona adesea în afara oricăror legi. NSC a oferit baza „legală” pentru operaţiunile secrete ale SUA şi pentru războaiele secrete ale CIA împotriva altor ţări, stabilind că asta era datoria CIA.

Prima victimă a fost Italia, care în 1947, „deşi avea un guvern care înclina ideologic către occident, se confrunta cu un partid comunist puternic”. Ordinele împotriva comuniştilor din Italia au fost scrise doar în trei exemplare, strict secrete. Unul dintre acestea a ajuns la George F. Kennan de la departamentul de stat. Atacurile împotriva comuniştilor italieni i-au slăbit, iar CIA a considerat că aceasta a fost un succes. De-acum preşedintele Truman era fascinat de operaţiuni secrete ca un instrument de politică de stat şi a cerut ca puterea CIA să fie extinsă în afara Italiei. Pe 18 iunie 1948, NSC a autorizat CIA să lanseze operaţiuni secrete în orice ţară de pe glob şi împreună cu CIA să formeze un departament de operaţiuni secrete.

Operaţiunile secrete înseamnă activităţi legate de propagandă, război economic, atacuri preventive, sabotaj, atacuri cu bombe, extrageri de personal, acţiuni ostile împotriva unor state, inclusiv asistenţă şi antrenarea unor mişcări clandestine subversive, trupe paramilitare, trupe de şoc, de gherilă, şi mai ales sprijin pentru elementele anti-comuniste.  Prin urmare, e clar de la bun început că americanii vedeau armata secretă Gladio din Italia ca pe o armată anti-comunistă, iar „teama de o invazie sovietică era un pretext”, nu o posibilitate.

În primii 5 ani după al doilea război mondial, în SUA deja începusese să se extindă un puternic complex al serviciilor secrete care opera în afara oricărui control legal atât în SUA cât şi în afara SUA. După invazia Cubei, acest complex se consolidase împotriva oricăror încercări de a fi adus sub control. Până şi George Kennan, un fanatic susţinător al operaţiunilor secrete şi un fanatic anti-comunist, din departamentul planificări al departamentului de stat în administraţia Truman, a admis că ce-au creat le-a scăpat total de sub control.

După Watergate, o comisie a congresului a investigat CIA şi NSC şi a descoperit că structurile secrete ale statului american au fost create pentru a exercita control asupra alegerilor din Europa în 1948. 

Aceste structuri secrete au încercat să influenţeze rezultatul alegerilor – şi au făcut asta cu un succes considerabil”, adică au blocat accesul partidelor comuniste – au scris senatorii în concluziile anchetei din 1976. În 1952, într-o singură ţară din Europa centrală, serviciile secrete americane au declanşat „40 de operaţiuni secrete”. La cererea expresă a Pentagonului, aceste operaţiuni secrete au avut ca scop şi crearea de armate secrete de tip Gladio în Europa de vest pentru a-i submina şi distruge pe comunişti.

În acest scop, George Kennan l-a ales pe Frank Wisner să fie primul comandant al departamentului de operaţiuni secrete al CIA. Wisner era un avocat care lucra pe Wall Street, crescut în Mississippi şi care în timpul celui de-al doilea război mondial a comandat trupele de şoc ale precursorilor serviciilor secrete americane în Bucureşti şi Istanbul. Wisner şi alţi ofiţeri de rang înalt din aceste structuri erau „bărbaţi albi, patriarhali, care proveneau din familii aristocrate şi foarte bogate… şi care moşteniseră mentalitatea tradiţională britanică cu privire la oamenii de culoare sau la alte popoare din lume,” adică erau rasişti şi autoritari. Spiritul pe care l-au impus celor care erau selectaţi pentru aceste operaţiuni secrete era agresiv, entuziast, secretos şi lipsit de orice moralitate. Wisner a devenit arhitectul principal al reţelelor de armate secrete din Europa de vest. Wisner a deprins prima dată ce înseamnă operaţiuni secrete în timpul celui de-al doilea război, în Iugoslavia, unde a fost implicat în subminarea comuniştilor. În primul an, Wisner avea deja 300 de oameni trimişi în 7 baze în Europa de vest, care participau la numeroase operaţiuni clandestine. 3 ani mai târziu, în 1951, numărul lor era de 10 ori mai mare, aveau 47 de baze în afara SUA, 3.142 de agenţi în alte ţări şi un buget care a sărit de la 4,7 milioane de dolari la 82 de milioane de dolari pe an.

Allen Dulles, care a devenit şeful CIA în 1953, era convins că operaţiunile secrete erau „un instrument formidabil” de a combate comunismul şi de a promova clandestin interesele SUA în alte ţări.  Aceste operaţiuni erau planificate, coordonate şi executate prin NATO. Pentagonul participa cu forţe speciale în războiul secret împotriva comuniştilor din Europa de vest.

În America Latina, sediul operaţiunilor secrete era în Panama, iar în Asia de sud est sediul acestor forţe speciale a fost stabilit pe insula Okinawa, pe teritoriul Japoniei. După ce scandalul Gladio din Italia a izbucnit în 1990 s-a aflat că Gladiatorii au fost antrenaţi în tabere de antrenent ale grupului 10 al forţelor speciale în Bad Tolz din Germania şi că Gladiatori europeni din numeroase ţări au făcut parte din programe de antrenament speciale pe care le-au primit din partea US Green Berets, la Fort Bragg în State. Aici erau antrenaţi şi de CIA.

Împreună cu Wisner, directorul CIA Dulles a organizat răsturnarea preşedintelui iranian Mossadeh în 1953, şi lovitura de stat pentru răsturnarea preşedintelui socialist al Guatemalei din 1954. Iar în 1956 într-un comentariu referitor la preşedintele care avea înclinaţii de stânga al Indoneziei, Sukarno, Wisner a comandat diviziei trupelor speciale britanice din estul îndepăratat, al căror şef era Alfred Ulmer. Wisner i-a spus acestuia că „A venit ca Sukarno să fugă mâncând pământu’.” A urmat masacrarea unui milion de oameni ceea ce a schilodit şi distrus Indonezia, dincolo de orice recunoaştere.

În 1965, Wisner, arhitectul armatelor secrete de tip Gladio, s-a sinucis.

După ce a format armate de mercenari ai NATO în Scandinavia Gladio networks in Scandinavia, William Colby a fost transferat în 1953 la staţia CIA din Roma pentru CIA pentru a combate comunismul în Italia şi pentru a promova Gladio. În 1959, Colby a fost trimis din Italia în Saigon şi de acolo a condus operaţiuni secrete împotriva Vietnamului. Printre ele, şi operaţiunea Phoenix a CIA, care avea scopul de a distruge organizaţiile clandestine ale Vietcong şi de a lichida fizic pe cei care făceau parte din ele. Audiat de congresul SUA în 1971, Colby a recunoscut că peste 20.000 de Vietcong au fost masacraţi cât s-a ocupat el de Phoenix dar a refuzat să comenteze dacă CIA i-a torturat, spunând că „probabil, da”. CIA a folosit tortura ca procedură standard în Vietnam şi nu numai.

În 1974, Colby a fost promovat de Nixon şef al CIA, dar a fost obligat să demisioneze în 1976 în urma scandalului Watergate, care mediatic a fost folosit pentru a acoperi represiunea sângeroasă şi teroristă dusă de FBI, de poliţie şi de guvernul SUA împotriva Black Panther, stângii şi mişcării privind drepturile civile. Colby s-a înnecat într-un râu în Maryland în 1996. Colby a fost urmat la şefia CIA de George Bush Senior, numit de Ford.

Bush a continuat războaiele secrete împotriva comuniştilor în Europa de vest, şi în mandatul lui Reagan a fost promovat vicepreşedinte SUA. Din această poziţie a sponsorizat trupele morţii Contras în Nicaragua. În 1990, în momentul în care premierul italian Andreotti dezvăluia existenţa armatelor secrete ale CIA şi NATO în Europa de vest, George Bush era deja preşedinte al SUA şi fabrica primul război din Golf.

Pentru „a vinde” atacarea Irakului, a fost fabricată o operaţiune de propagandă pentru a stârni ura şi dorinţa de răzbunare din partea americanilor. O fată de 15 ani prezentată ca ‘Nayirah’ a depus mărturie, plângând, în faţa comisiei pentru drepturile omului din Congresul SUA, pe 10 octombrie 1990 şi a povestit cum atunci când s-a oferit să fie asistentă medicală într-un spital din Kuweit a fost martora atrocităţilor comise de soldaţii irakieni. A spus că după invadarea Kuweitului, soldaţii irakieni au atacat un spital şi au luat bebeluşi din incubatoare „aruncându-i pe podeaua rece să moară de frig”.

Această poveste a creat un val de furie în opinia publică din SUA, iar preşedintele Bush a repetat-o în fiecare discurs despre Irak, minţind că 312 de bebeluşi au murit în acest mod. Amnesty Internaţional a dus o campanie de popularizare şi credibilizare a acestei minciuni. Abia după război, s-a aflat că totul a fost inventat. Fata nu a muncit niciodată în Kuweit, şi de fapt era fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite, un fapt pe care organizatorii audierii din comisia congresului îl ştiau prea bine.

În februarie 1992, Middle East Watch a declarat că această poveste a fost „în mod evident propagandă de război”. În anii 90, războiul economic dus de SUA, prin ONU, pentru slăbirea Iraqului a rezultat în 500.000 de copii irakieni morţi, conform unui raport al unui oficial ONU, forţat să demisioneze după ce a dezvăluit „politica de genocid” dusă de ONU şi SUA împotriva Iraqului.

În 2003, SUA au invadat din nou Iraqul sub pretextul „războiului împotriva terorii”, Iraqul e şters de pe hartă acum, sistematic. În 2001, Bush jr a minţit că Saddam ar fi fost implicat în atentatele din 11 septembrie din SUA. Parlamentul European a condamnat verbal în termeni tăioşi războiul nedeclarat dus de SUA împotriva Irakului înainte de invazia din 2003.

UE a protestat „viguros” faţă de „presupunerea unor ofiţeri ai SUA de la SHAPE şi de la NATO că ar avea dreptul să încurajeze stabilirea de reţele de informaţii secrete şi de operaţiuni secrete în Europa.” Preşedintele Bush nu a comentat nimic legat de vastele reţele de mercenari ale armatelor secrete şi de actele de terorism de care erau responsabile în Europa. Şi Congresul SUA a păstrat o tăcere desăvârşită.

Desigur, şi presa din SUA a păstrat tăcerea, cu foarte puţine excepţii, printre care şi un articol din Washington Post publicat doar pentru a exonera Statele Unite de orice răspundere în crearea Gladio în Italia. Americanii au dat vina exclusiv pe italieni pentru ce au conceput şi făcut ei în Italia: „Gladio a fost exclusiv o operaţiune italiană. Noi nu avem nici un fel de control asupra ei”, a spus oficialul CIA pentru WaPo, insistând: „Dacă există acuzaţii că CIA a fost implicată în activităţi teroriste în Italia, acestea sunt nişte prostii”. Investigaţiile care au avut loc în Europa, deşi parţiale, au demonstrat, faptic că fiecare cuvânt al oficialului CIA a fost o minciună.

Anticomunismul SUA a dominat istoria sângeroasă şi tragică a primei republici italiene (1945-1993). Dovezile descoperite în 10 ani de anchetă asupra armatei secrete a NATO, Gladio, coordonată de serviciul secret al armatei din Italia în alianţă ideologică şi politică cu terorişti de dreapta au arătat că CIA a fost profund implicată în operaţiunile teroriste ale Gladio, al căror scop a fost de a manipula spectrul politic din Italia şi de a-l împinge spre extrema dreaptă. O investigaţie a senatului din Italia asupra Gladio şi asupra masacrelor care au terorizat Italia a dovedit că şi după încheierea războiului rece în Italia „CIA s-a bucurat de discreţie totală”, şi a susţinut prin operaţiuni teroriste drepta politică – conservatori, nazişti, fascişti.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Italia, condusă de dictatorul fascist Benito Mussolini a fost de partea lui Hitler. După ce puterile axei au fost înfrânte, preşedintele SUA, Franklin Roosevelt, premierul englez Winston Churchill şi liderul URSS Iosef Stalin s-au întâlnit în Ialta pentru a-şi împărţi sferele de influenţă în Europa. În privinţa Italiei au luat o decizie de moment, plasând Italia în sfera de influenţă a SUA. Pentru a limita forţa comuniştilor italeni, CIA a lucrat cu Mafia şi cu extremişti de dreapta.NATO-waffen-SS

Mafia siciliană, aliata CIA împotriva comunismului

Agentul CIA Victor Marchetti a explicat că „mafia este unul dintre elementele pe care CIA le foloseşte pentru a controla Italia şi face asta pentru că natura mafiei este anti-comunistă.”

Încă din al doilea război deja, Earl Brennan, şeful biroului din Italia al serviciului secret al marinei SUA, OSS, a sfătuit ministerul de justiţie din SUA să reducă pedeapsa de 50 de ani pentru şeful mafiei Charles ‘Lucky’ Luciano ca să poată stabili o colaborare cu el: în schimbul eliberării sale, Luciano a oferit armatei SUA o listă cu toţi mafioţii importanţi din Sicilia, care au sprijinit ulterior Statele Unite când armata SUA a acostat în Sicilia în 1943.  După război, CIA „s-a bucurat să păstreze o prietenie clandestină cu mafia siciliană” şi „în numele combaterii comunismului în Italia şi în Sicilia, americanii au abandonat insula stăpânirii mafiei, care persistă şi azi.”

În timpul războiului, americanii erau speriaţi că, după dictatura fascistă, Italia înclina din ce în ce mai mult spre comunism, şi se temeau că situaţii ca în Iugoslavia sau Grecia s-ar putea repeta şi în peninsulă. Prin urmare în timpul războiului, Londra şi Washington au încetat orice ajutor către partizanii comunişti din Italia, care, datorită rezistenţei lor eroice la atacurile trupelor fasciste, se bucurau de sprijinul total din partea populaţiei.

Această schimbare de politică a provocat stupoarea comuniştilor italieni, care vedeau cu ochii lor cum Statele Unite începeau să recruteze pentru aparatul de stat al Italiei, în clandestinitate, fasciştii şi pe cei de dreapta pe care ei îi învinseseră în luptă. Imediat după război a început propaganda virulentă împotriva comunismului, care în sine era un ingredient cheie al promovării fascismului. Virulenţa propagandei a făcut ca anti-comunismul să devină neaşteptat de popular.

Aceşti fascişti nu au fost folosiţi de CIA doar ca să strângă informaţii, aşa cum a minţit directorul adjunct al CIA, Ray Cline, într-un documentar despre Gladio. Aceşti fascişti au fost susţinuţi şi promovaţi de SUA în posturi cheie de putere în statul italian.

Pentru a ridica o barieră în calea comunismului, SUA au format Partidul Dreptei creştine DCI, „format din colaboratori, monarhişti şi fascişti declaraţi”. Alice de Gasperi din acest partid al dreptei creştine a fost făcut premier şi din 1945 până în 1953 a condus 8 guverne. „N-a avut loc nici un proces de îndepărtare a fasciştilor, după al doilea război, prin urmare vechea birocraţie fascistă a supravieţuit.” Premierul De Gasperi şi ministrul de interne Mario Scelba s-au ocupat personal de „restaurarea funcţionarilor care se compromiseseră total sub regimul fascist”.

Prinţul Valerio Borghese, poreclit ‘Prinţul Întunericului’, a fost printre cei mai infami fascişti recrutaţi de Statele Unite. În timpul lui Mussolini, a condus o campanie de teroare împotriva partizanilor. Freikorps-ii săi se numeau Decima MAS (XMAS), trupe speciale care ajunseseră la 4.000 de ucigaşi, fondate în 1941. Au fost oficial recunoscute de Înaltul Comadament Nazist şi erau specializate în vânarea şi masacrarea comuniştilor italieni.

La sfârşitul războiului, partizanii l-au capturat pe Borghese şi, înainte să-l spânzure, pe 25 aprilie 1945 amiralul Ellery Stone, consulul Statelor Unite din Italia ocupată de aliaţi şi un prieten apropiat al familiei Borghese, au plănuit evadarea prinţului, executată de agentul CIA James Angleton, care ulterior a fost prezentat ca un erou. Angleton l-a îmbrăcat pe Borghese într-o uniformă de ofiţer a Statelor Unite şi l-a escortat la Roma, pentru a fi judecat pentru crimele de război pe care le-a comis. Din cauza protecţiei de care s-a bucurat din partea SUA, Borghese a fost declarat ‘nevinovat’. Agentul CIA Angleton a fost premiat cu Legiunea de Merit de către Armata SUA pentru ‘meritele sale excepţionale’ şi a avut o carieră de succes în CIA, devenind „personalul principal care a controlat grupările de dreapta şi neo-fasciste, politice şi para-militare, din Italia în perioada post-război”.

După formarea CIA în 1947 şi a NSC, Italia a fost nefericita ţară care a devenit ţinta războaielor în surdină, secrete, ale SUA împotriva comuniştilor. Sarcina CIA era clară: să oprească stânga din Italia să câştige alegerile, care au avut loc pe 16 aprilie 1948.

Prin urmare, CIA a format armate secrete de mercenari, împreună cu britanicii, şi a pompat 10 milioane de dolari în partidul creştin de dreapta. În acelaşi timp, comuniştii şi socialiştii au fost ţintele unor campanii de denigrare sinistre. CIA a folosit cele mai murdare „şmecherii” împotriva lor: viaţa sexuală a candidaţilor comunişti a fost denigrată, viaţa lor personală a fost murdărită, şi au fost mânjiţi de acuzaţii de colaborare cu fascismul sau cu/împotriva bisericii.

Această tactică de a alege ţinte specifice pentru a fi distruse cu scopul de a-i promova pe candidaţii dreptei creştine a dat roade, dreapta creştină a obţinut 200 de locuri în Parlament, adică 48%. Stânga a obţinut doar 31 la sută. Populaţia a protestat vehement, plină de furie, iar protestele au fost zdrobite în urma unei represiuni sângeroase din partea forţelor de poliţie. Protestatarii au fost atacaţi fizic iar cei care susţineau stânga s-au trezit deposedaţi de pământ.

Preşedintele Statelor Unite Harry Truman a fost deosebit de încântat şi s-a convins că armatele secrete sunt indispensabile politicii externe a SUA. În mult discutata sa „Doctrină Truman” din martie 1947, a susţinut că „SUA vor refuza să recunoască orice guvern impus asupra unei naţiuni prin forţă de către o putere străină”, şi a declarat că politica externă a SUA se baza pe „dreptate şi pe justiţie” fără a face „vreun compromis cu forţele răului”.

Este clar că dacă SUA nu puteau impune partidul conservator al dreptei creştine în Italia, armatele secrete ar fi declanşat un război civil, la fel cum au făcut în Grecia în aceeaşi perioadă.

Alegerile din Italia au avut loc în timp ce ţara era sub ocupaţie militară. Navele de război ale SUA staţionau în apele Italiei iar trupele SUA ocupau teritoriul.

George Kennan a cerut intervenţia militară directă a SUA în cazul în care campania împotriva comuniştilor ar fi eşuat, iar aceştia ar fi câştigat alegerile.

Preşedintele italian, Francesco Cossiga, a confirmat după ce s-a aflat de existenţa Gladio că, în timpul alegerilor din 1948, o aripă paramilitară a partidului dreapta creştină era pregătită să intervină armat în cazul unei victorii a comuniştilor. Cossiga a făcut parte personal din această grupare paramilitară: „Eram înarmaţi până la dinţi.” Gruparea paramilitară a partidului dreapta creştină avea arme „care au fost obţinute cu fondurile aflate la dispoziţia partidului” (banii CIA, adică).

După ce comuniştii au fost învinşi, Italia, condusă de braţul SUA, partidul dreapta creştină DCI, a fost primită în NATO, creată pe 4 aprilie 1949, ca membru fondator.

Crearea NATO a fost precedată de formarea cu numai câteva zile înainte, pe 30 martie 1949, a primului serviciu miliar în Italia, în strânsă colaborare cu CIA. Unitatea clandestină a fost plasată în ministerul apărării şi a fost numită SIFAR, generalul Giovanni Carlo a fost numit primul ei director. În timpul primei republici, SIFAR în mod repetat a manipulat politica italiană prin departamentul său ‘ Biroul R’, şi a fost cea care a condus armata secretă anti-comunistă Gladio în Italia.

Philipp Willan un expert în servicii secrete a declarat că SIFAR de la bun început a fost organizat pe baza unui protocol strict secret impus de SUA care a însemnat în realitate „o reală şi totală renunţare la suveranitatea Italiei.”

Potrivit acestui protocol, întocmit de NATO, SIFAR avea obligaţia să dea CIA orice informaţie iar CIA avea dreptul de a superviza, apropa şi respinge selectarea personalului SIFAR. De fapt SIFAR funcţiona ca departament extern al CIA. Paulo Taviani, ministerul italian al apărării între 1955 şi 1958, a spus în timpul investigaţiilor Gladio că „serviciile secrete italiene erau conduse şi finanţate de „băieţii din Via Veneto”, adică de agenţii CIA staţionaţi în ambasada SUA din Roma.

Pe 21 aprilie 1950, Truman a semnat un document secret al Consiliului de Securitate al SUA care spunea că „în cazul în care comuniştii ajung la guvernare, prin mijloace legale (alegeri democratice), dar şi în cazul că guvernl nu mai arată aceeaşi opoziţie puternică atât internă cât şi externă faţă de ameninţarea comunistă, Statele Unite trebuie să fie pregătite să ia contra-măsuri,” care în mod explicit includeau şi invadarea militară a Italiei dacă „părţi din Italia ajung sub controlul comuniştilor în urma unei insurecţii armate.”

Gladio au fost antrenaţi de CIA în Marea Britanie şi în preajma alegerilor din 1958, pentru a preveni câştigarea alegerilor de către comunişti. „Misiunea mea era clară: să-i opresc pe comunişti să ajungă la putere”, a scris directorul CIA de atunci, Colby, în memoriile sale.

Când a ajuns la putere, Kennedy a încercat să-i susţină pe socialiştii italieni, dar s-a lovit de opoziţia totală a Departamentului de Stat şi a CIA, care au făcut tot ce-au putut pentru a împiedica asta.

În alegerile din aprilie 1963, CIA a primit o grea lovitură: comuniştii au câştigat mai multe mandate în timp ce celelalte partide au pierdut mai mult decât se aşteptau.

Partidul marionetă al SUA, DCI partidul dreapta creştină, s-a prăbuşit la 38%, cel mai prost rezultat de când a fost creat după război.

Socialiştii şi comuniştii aveau majoritatea, în primul parlament de stânga de după război. Suporterii stângii au sărbătorit pe străzi vestea că socialiştii vor intra în guvernul condus de Aldo Moro, care făcea parte din aripa de stânga a DCI. Preşedintele Kennedy a fost încântat şi a vizitat Italia în iulie 1963

Italienii erau bucuroşi că SUA a permis ţării să încline spre stânga pentru prima dată de la război. Pentru CIA era un coşmar. În special, CIA s-a temut că cei din armata secretă Gladio care aveau posturi sub acoperire în poliţie şi ca agenţi în civil aveau să fie descoperiţi, după ce aceştia au zdrobit o demonstraţie a stângii rănind 200 de oameni. Dar, pentru Italia, coşmarul abia începea. În noiembrie 1963, Kennedy a fost asasinat în Dallas, Texas.

Cinci luni mai târziu, CIA, SIFAR, şi armata secretă Gladio precum şi grupări paramilitare ale poliţiei au dat o lovitură de stat a dreptei politice obligându-i pe socialişti să plece din guvern. Lovitura de stat aveae numele de cod ‘Piano Solo’ şi a fost condusă de generalul Giovanni De Lorenzo, pe care ministrul apărării de atunci Giulio Andreotti, din partea partidului dreptei creştine DCI, l-a trasferat de la şefia SIFAR la şefia poliţiei paramilitare italiene, Carabinieri.

În strânsă colaborarea cu agenţii CIA, cu unităţile militare ale Gladio din interiorul serviciului secret SID, De Lorenzo a escaladat războiul secret.

Prima dată, armata secretă Gladio a fost folosită să bombardeze birourile partidului dreapta creştină DCI şi sediile unor ziare de dreapta pentru a putea arunca vina asupra stângii cu scopul de a-i discredita pe comunişti şi pe socialişti. Dar cum guvernul din care făceau parte socialiştii a rezistat, pe 25 martie 1964, De Lorenzo i-a instruit pe mercenarii NATO cum „să ocupe sediul guvernului”, cele mai importante centre de comunicaţii, sediile partidelor de stânga, şi sediile ziarelor, radiourilor şi televiziunilor de stânga. Sediile agenţiilor de presă trebuia ocupate doar cât a durat să fie distruse tipografiile ca să facă apariţia ziarelor imposibilă. De Lorenzo a insistat că operaţiunea trebuia dusă la îndeplinire cu maximă vigoare şi hotărâre, fără îndoieli sau ezitări. Gladiatorii, mercenarii NATO, au primit o listă neagră de câteva sute de persoane – socialişti şi comunişti – care trebuia arestate şi deportate în Sardinia, unde un centru secret al Gladio urma să fie folosit ca închisoare pentru ei.

Armata secretă era pregătită de acum să dea lovitura de stat. Apoi, pe 14 iunie 1964, De Lorenzo a dat ordinul şi trupele sale au intrat în Roma cu tancuri, blindate jeepuri și lansatoare de grenade, în timpul ce trupele NATO au organizat o masivă manevră militară – i-au spus exerciţiu – în apropiere de Roma cu scopul clar de a intimida guvernul.

Viclean, generalul a pretins că demonstraţia de forţă era legată doar de aniversarea fondării Carabinierilor, şi împreună cu preşedintele anti-comunist Antonio Segni din aripa de dreapta a paridului creştin de dreapta DCI, au salutat trupele care urmau să dea lovitura de stat, zâmbindu-le larg. Socialiştii italieni au observat parada neobişnuită de tancuri şi lansatoare de grenade şi s-au alarmat după ce au văzut că, după paradă, acestea nu au fost retrase din Roma. Premierul Aldo Moro era alarmat şi s-a întâlnit în secret cu generalul De Lorenzo în Roma. După această întâlnire, socialiştii s-au retras în tăcere din posturile din guvern şi au trimis socialişti mai moderaţi într-un alt cabinet condus tot de Moro. „Dintr-o dată, partidele politice şi-au dat seama că puteau fi înlocuite. În cazul unui vid de putere ce ar fi rezultat în urma prăbuşirii stângii, singura alternativă ar fi fost un guvern de stare de urgenţă”, adică „un guvern de dreapta”. După lovitura de stat, urmele lăsate de mercenarii NATO din Gladio au fost şterse. Câţiva ani mai târziu, în iulie 1968, investigatorii au dorit să-l chestioneze pe comandantul Gladio Renzo Rocca în legătură cu această lovitură de stat. Gladiatorul a fost de acord, dar cu o zi înainte să depună mărturie a fost găsit mort în apartamentul său din Roma, împuşcat în cap. Un judecător care a încercat să investigheze asasinatul a fost demis imediat.

Generalul De Lorenzo avea misiunea de a urmări în secret întreaga elită din Italia, mai ales să strângă informaţii despre „comportament neobişnuit”, cum ar fi relaţii în afara căsătoriei, relaţii homosexuale, şi alte relaţii cu prostituate femei şi bărbaţi. În jargonul CIA folosit la Langley, asemenea dosare permiteau CIA şi SIFAR „să strângă de c…e” pe oricine din elita Italiei, care dacă ar fi încercat să iasă din linie era ameninţat cu dezvăluiri publice despre viaţa sa personală. În acest mod CIA controla politicieni, preoţi, oameni de afaceri, sindicalişti, jurnalişti şi judecători. De Lorenzo a mers până acolo că a plasat microfoane la Vatican şi în vila primului ministru permiţând CIA să asculte tot ce se discuta în cele mai secrete întâlniri între politicienii din Italia.

Când s-a aflat, şocul în Italia a fost total. O investigaţie parlamentară a arătat că CIA şi SIFAR urmăriseră şi aveau dosare de poliţie politică despre vieţile a 157.000 de oameni din Italia. Unele dosare erau enorme. De exemplu, dosarul profesorului Amintore Fanfani, un senator DCI Senator care făcuse parte din mai multe guverne era format din 4 volume uriaşe, de dimensiunea unor dicţionare.

Aceste persoane au fost spionate cu camere video, cu sisteme secrete care le controlau corespondenţa, cu înregistrări ale conversaţiilor lor telefonice, existau fotografii din timpul relaţiilor lor sexuale în familie sau în afara familiei.” Scopul acestor dosare de poliţie politică era de a fi folosite ca arme de coerciţie şi şantaj de către CIA. În faţa comisiei parlamentare, De Lorenzo a recunoscut că NATO şi SUA au comandat serviciului său să facă aceste dosare de poliţie politică. „Cel mai grav aspect al funcţionării acestui serviciu, SIFAR, era că activitatea sa era de a strânge informaţii pentru ţările NATO şi pentru Vatican.” Senatorii au fost şocaţi.

Dar războiul secret al CIA era dincolo de orice control din partea parlamentarilor italieni.bush-hitler_00000

Serviciul SIFAR discreditat în urma scandalului a rămas dar şi-a schimbat numele în SID iar un alt general Giovanni Allavena a fost numit şeful său. Acesta şi parlamentarii i-au ordonat lui De Lorenzo să distrugă toate dosarele secrete. De Lorenzo le-a distrus, dar numai după ce a salvat copii, pe care le-a trimis atât şefului său din NATO Thomas Karamessines, cât şi noului director al SID, generalul Giovanni Allavena. Acest lucru i-a permis noului şef al serviciului secret al NATO să controleze Italia din interior. În 1966, Generalul Allavena a fost înlocuit la şefia SID de generalul Eugenio Henke dar şi după asta a continuat lupta clandestină împotriva stângii din Italia. În 1967, Allavena s-a alăturat grupării anticomuniste ‘Propaganda Due’, pe scurt P2, iar şefului ei Licio Gelli i-a trimis în dar alte copii ale celor 157.000 de dosare secrete. Ani mai târziu s-a aflat că CIA şi directorul Licio Gelli au putut controla în acest mod politica din Italia pentru a-i ţine pe comunişti departe de putere.

Gelli a făcut parte din cămăşile negre ale lui Mussolini când avea 17 ani şi a luptat împotriva revoluţiei sociale din Spania, de partea fasciştilor lui Franco. În al doilea război mondial al fost sergent major într-o divizie a SS şi a scăpat de partizanii comunişti fugind la trupele americane care ocupau Italia.

Când Ronald Reagan a devenit preşedinte al SUA în 1981, Gelli a fost mândru când i s-a rezervat un loc în primul rând al ceremoniei de inaugurare de la Washington. Era omul Washington-ului în Italia şi credea că îşi salvează ţara de stânga: ‘Merit o medalie pentru asta.’ În aprilie 1981, magistraţii din Milano au descins în vila sa din Arezzo şi au descoperit dosarele care confirmau existenţa P2, de care nu ştia nimeni nimic până atunci. O investigaţie parlamentară condusă de Tina Anselmi a avut şocul total să vadă că gruparea secretă anti-comunistă P2 avea 962 de oameni foarte activi dintr-un total de 2.500, printre aceştia se aflau cei mai conservatori dar şi cei mai puternici oameni din societatea italiană: 52 erau ofiţeri de rang înalt din poliţia paramilitară Carabinieri, 50 erau ofiţeri de rang înalt din armata italiană, 37 erau ofiţeri de rang înalt din fisc, 29 ofiţeri de rang înalt din marina italiei, 11 erau şefi de poliţie, 70 erau industrialişti bogaţi şi influenţi, 10 erau preşedinţi de bănci, 3 făceau parte din guvernul italiei, 2 erau foşti miniştrii, 1 era preşedintele unui partid politic, 38 erau parlamentari şi 14 erau judecători susţinători ai dreptei politice. Erau şi primari, directori de spitale, avocaţi, notari şi jurnalişti. Cel mai proeminent membru era Silvio Berlusconi, care a fost ales premier al italiei în mai 2001, o coincidenţă, exact la 20 de ani de la descoperirea P2.

Practic, P2 era un guvern paralel al Italiei, finanţat şi susţinut de Statele Unite, şi avea armata sa personală şi secretă, finanţată tot de SUA, anti-comuniştii mercenari din Gladio.

Când s-a aflat de P2, Gelli a reuşit să fugă în America Latină de unde s-a lăudat public mereu că cei din gladio erau mercenari anti-comunişti plătiţi foarte gras de americani. Realizatorul de documentare care a investigat Gladio, Francovich, l-a întrebat pe Gelli, referindu-se explicit la numeroasele masacre comise de Gladio în Italia: „Cât de departe aţi fi mers împotriva comunismului” iar Gelli a răspuns vag: ‘Ah, duşmanul numărul 1 era comunismul… [tăcere]. Eram o grupare de credincioşi, nu admiteam atei, şi doream să oprim comunismul şi să luptăm împotriva comunismului”.

Extremiştii de dreapta au organizat un congres al reacţionarilor din toată lumea la Roma, în 1965, cu tema „război contra-revoluţionar” şi au stabit că „al treilea război mondial a început deja, chiar dacă se duce la o intensitate militară scăzută.”

Richard Nixon, a ajuns preşedinte al SUA în 1969, la un an după ce CIA a avut parte de-o altă înfrângere în Italia, când socialiştii şi comuniştii au învins din nou dreapta creştină iar protestele împotriva războiului americanilor în Vietnam dominau oraşele. În 1970, criminalul în masă fascist Valerio Borghese, care fusese salvat de agentul CIA James Angleton după al doilea război mondial, a dat încă o lovitură de stat în Italia, la comanda CIA. Operaţiunea s-a numit „Tora Tora” şi această lovitură de stat a fost copiată de CIA în 1973 în Chile când l-au răsturnat şi asasinat pe preşedintele socialist Allende, care tocmai fusese ales, pentru a instaura dictatura sângeroasă a fascistului Pinochet. Planul secret pentru Tora Tora a fost pus la cale de SUA şi de NATO pe navele de război staţionate în Meditareană.

Exact ca în timpul loviturii de stat din Piano Solo din 1964 operaţiunea prevedea arestarea în masă a stângiştilor – politicieni, jurnalişti, sindicalişti – şi deportarea lor într-o închisoare a NAOT din Sardinia. În toată ţara sute de bărbaţi înarmaţi din trupele de commando ale lui Borghese au ocupat poziţii cheie în Italia, iar unităţile de elită s-au grupat la Roma. În toiul nopţii, sub comanda teroristului internaţional neonazist Stefano Delle Chiaie, o unitate paramilitară a intrat în ministerul de interne cu complicitatea poliţiei. Conspiratorii au confiscat 180 de mitraliere şi le-au trimis trupelor lor. O altă unitate comandată de paraşutistul neonazist Sandro Saccucci avea sarcina de a aresta funcţionarii politici. Un alt grup armat, împreună cu Carabinieri, aşteptau într-o sală de sport de pe strada din Roma Via Eleniana să primească ordinul de atac. O unitate clandestină sub comanda generalului Casero urma să ocupe ministerul apărării din Roma. O trupă de şoc comandată de generalul Berti urma să-i aresteze pe jurnaliştii de la postul public de radio şi de la televiziunea publică.

Un alt grup armat condus de colonelul Amos Spiazzi urma să ocupe pe timp de noapte un cartier de muncitori din Milano, care era inima fortăreţei comuniştilor din Italia şi unde CIA nu a putut niciodată să-şi impună oamenii. Lovitura de stat era cât pe ce să aibă loc, dar cu câteva ore înainte de ora planificată, pe 8 decembrie, şeful atacatorilor, Borghese, a primit ordinul să abandoneze totul iar Gladio au fost retraşi. Conspiratorii s-au retras iar posturile strategice pe care deja le ocupaseră au fost abandonate. În Chile şi în Grecia, guvernele de dreapta au fost instalate tot în urma unor lovituri de stat după ce stânga politică victorioasă în alegeri a fost răsturnată de la putere. De ce a fost oprită lovitura de stat în ultimul moment în Italia? Cei din mafia italiană care colaborau strâns cu CIA au depus mărturie ulterior că serviciile secrete sovietice aflaseră de planul americanilor şi au trimis nave de război să patruleze în Mediterană. Asta i-a oprit pe americani.

Borghese a primit telefonul misterios ca Gladio să abandoneze totul chiar de la preşedintele Nixon, a sugerat şeful CIA din acea vreme. Colby a declarat că lovitura militară de stat fusese organizată de CIA la ordinul direct al lui Nixon. Implicarea lui Nixon a fost confirmată şi de un magnat italian de dreapta care fusese implicat în pregătirea loviturii militare, Remo Orlandini. El a spus că detaliile loviturii de stat au fost discutate la sediul SID în 1973 de el şi de căpitanul Antonio Labruna. Conspiratorii Tora Tora au fost puşi sub acuzare, dar numai 78 au fost judecaţi şi doar 46 condamnaţi de un tribunal din Roma numai ca să fie puşi în libertate la apel de o altă instanţă. Toţi gladiatorii au scăpat de justiţie în ceea ce a fost unul dintre cele mai ruşinoase scandaluri pentru justiţia din Italia.

Spre disperarea CIA şi a lui Nixon, stânga din Italia nu a fost nici o clipă intimidată de lovitura de stat abandonată, Tora Tora. În alegerile din 1972 partidul marionetă al SUA, DCI a obţinut doar cu un procent peste comunişti şi socialişti. În 20 de ani, CIA a pompat 65 de milioane de dolari în DCI, dar tot n-au putut să distrugă sprijinul pentru comunişti şi socialişti, care au fost incluşi în guvern. Nixon s-a opus vehement de teamă că socialiştii vor spune public ce făcea NATO în Italia.

Scandalul Watergate care s-a finalizat cu demisia lui Nixon n-a schimbat cu nimic politica externă americană. Într-o confruntare dură dintre Henry Kissinger şi de acum preşedintele american Ford, reprezentanţilor Italiei li s-a spus în faţă într-o vizită la Washington că în nici un caz stânga din Italia nu trebuie inclusă în guvern. La revenirea în Italia, Moro s-a îmbolnăvit. A găsit puterea să se opună SUA abia în iunie 1976, când în alegeri comuniştii au obţinut cele mai multe mandate pe care le-au avut vreodată, 34,4 %, şi împreună cu socialiştii au învins categoric partidul marionetă al SUA, DCI. În 1978 era pregătit să-i primească pe comunişti în guvernul Italiei. Maşina să se îndrepta spre locuinţa sa din Roma, când la intersecţia dintre Via Mario Fani şi Via Stresa, un Fiat alb a întors brusc şi a blocat drumul. Bărbaţi înarmaţi blocau calea de ieşire. Au deschis focul şi i-au ucis pe bodyguarzii lui Moro. După ce s-a întors din SUA, cu câţiva ani înainte, Moro a devenit foarte precaut şi, cum purta o vestă anti-glonţ, a scăpat, dar a fost luat ostatic şi ţinut în captivitate 55 de zile în centrul Romei.

După 55 de zile, trupul ciuruit de gloanţe al lui Moro a fost găsit într-o maşină abandonată în centrul Romei, parcată în mod simbolic la jumătatea drumului între sediul DCI (dreapta creştină) şi cel al PCI (partidul comunist).

Italia a fost în şoc. Serviciul armatei şi premierul în funcţie Giulio Andreotti imediat au dat vina pe gruparea militantă de stânga Brigăzile Roşii şi au declanşat represiunea de stat împotriva stângii.

72.000 de drumuri au fost blocate, 37.000 de locuinţe au fost luate cu asalt. 6 milioane de oameni au fost interogaţi în mai puţin de 2 luni.

Din captivitate, Moro şi-a dat seama că era victima unei crime politice pe care dreapta politică şi Statele Unite încercau să o folosească pentru a înscena şi distruge Brigăzile Roşii.

În ultima sa scrisoare, a cerut ca nimănui de la partidul dreapta creştină să nu i se permită accesul la înmormântarea sa. Ştia că va fi ucis.

Comisia senatorială care a investigat asasinarea lui Moro a bănuit că acesta a fost capturat şi asasinat de CIA şi de serviciul secret al armatei din Italia, împreună cu trupele lor de şoc Gladio. După dezvăluirile referitoare la Gladio, ancheta a fost redeschisă, dar toate dosarele şi probele privind răpirea şi asasinarea lui Moro au dispărut misterios din arhivele ministerul de interne din Italia. Comisia senatorială a concluzionat că asasinarea lui Moro a făcut parte dintr-un proiect politic mai vast care urmărea distrugerea şi discreditarea Brigăzilor Roşii.

Tragedia Italiei a atins punctul culminant în timpul mandatului lui Nixon când dreapta politică a răspândit atentatele teroriste, vărsarea de sânge şi panica în Italia, aducând ţara pe marginea războiului civil.

Teroriştii de dreapta au pus bombe în spaţii publice şi au dat vina pe comuniştii italieni pentru a distruge sprijinul popular pentru comunişti şi socialişti în alegeri.

Bomba care a explodat în gara din Bologna a provenit de la o unitate Gladio a mercenarilor NATO şi aceasta a fost cea mai vizibilă legătură dintre terorismul de dreapta, CIA şi NATO.

Raportul comisiei senatoriale a acuzat CIA direct de crearea şi răspândirea în toată Europa de vest a armatelor secrete cu misiunea clară de a distruge mişcările de stânga din Europa.

Vărsarea de sânge sponsorizată de CIA în timpul primei republici italiene a dus la între 1969 şi 1987 a dus la asasinarea a 491 de civili şi la rănirea şi mutilarea pe viaţă a alte 1.181 de oameni doar în Italia, pentru distrugerea stângii.

Acele masacre, acele bombe, acele atentate miliare au fost organizate, susţinute şi promovate de bărbaţi din instituţiile de stat ale Italiei care aveau legături cu structurile de informaţii ale Statelor Unite,” au spus senatorii italieni în 2000 în raportul comisiei de anchetă asupra Gladio, care avea 326 de pagini. Gladiatorii au declarat în faţa senatorilor că sarcina lor nu era doar de a plasa bombe în spaţii publice ci şi de a spiona comuniştii, socialiştii şi alte mişcări de stânga pentru ca aceştia să nu ajungă la putere.

Senatorul Bielli a declarat că în timpul războiului rece, Europa de vest a devenit o colonie americană.

Presiunile făcute de Italia pentru ca NATO să-şi deschidă arhivele aşa cum a făcut URSS s-au lovit de refuzuri constante.

An Anti-NATO protester holds up a banner reading 'NATO= legal terrorism' in front of riot police during a demonstration on April 4, 2009 in Strasbourg. The NATO summit, which marks the organisation's 60th anniversary, is taking place on April 3 and 4, 2009 in Strasbourg and the neighbouring German cities of Baden-Baden and Kehl. AFP PHOTO/DDP/Axel Schmidt (Photo credit should read AXEL SCHMIDT/AFP/Getty Images)

CIA împotriva greviştilor de la Renault

De la bun început CIA a pornit la drum cu misiunea clară de a bloca accesul stângii la putere, şi mai ales orice participare a comuniştilor în guvern. Pentru CIA aceasta e prioritatea priorităţilor în toate ţările NATO,” a declarat fostul agent CIA Philip Agee referindu-se la războiul secret al NATO împotriva Franţei.

Nicăieri în Europa de vest, cu exceţia Italiei, comuniştii nu erau atât de puternici ca în Franţa în anii de după război.

Premierul de Gaulle a inclus doi comunişti în guvernul său şi în noiembrie 1944 a putut să-i convingă pe comuniştii francezi din puternica rezistenţă să depună armele paşnic, promiţându-le şanse egale şi oneste în alegeri democratice.

Alegerile locale din 1945 au fost câştigate de comunişti cu 30%, urmaţi de mişcarea populară republicană şi de socialiştii francezi cu 15 şi 11% respectiv. Aceste rezultate au fost confirmate în alegerile naţionale din 21 octombrie 1945, când comuniştii au obţinut cele mai multe mandate, urmaţi de socialişti şi de MPR. De Gaulle şi-a încălcat însă promisiunile şi a refuzat să le dea posturi cheie comuniştilor în guvern.

Comuniştii au condamnat vehement Franţa pentru încercarea de a recâştiga controlul asupra coloniei din Vietnam.

Conservatorii din Franţa erau foarte panicaţi de radicalismul comuniştilor şi au fost şocaţi când aceştia au cerut ca bugetul apărării să fie tăiat cu 20%.

Când două legi propuse de parlamentul dominat de comunişti au fost votate, De Gaulle a demisionat într-un act teatral pe 20 ianuarie 1946.

Casa Albă făcea presiuni enorme asupra Franţei. În Elveţia deja, partidul comunist fusese interzis, partidul comunist din Marea Britanie era foarte slab.

Ambasadorul SUA în Franţa, Jefferson Caffrey, un anti-comunist feroce îi trimitea telegrame panicate în fiecare săptămână preşedintelui SUA Truman. Washington şi serviciile secrete americane au fost convinse că numai printr-un război secret vor putea fi învinşi comuniştii în Franţa.

La iniţiativa SUA, trupele de şoc din Londra, SAS, au format o armată secretă care urma să obţină controlul asupra Franţei într-o operaţiune care se numea ‘Plan Bleu’ (Planul Albastru). Scopul acestei operaţiuni era distrugerea comuniştilor.

SAS a conlucrat în acest scop cu nou creatul serviciu secret al Franţei Direction Generale des Etudes et Recherches (DGER) şi împreună au format o armată secretă de mercenari în nordul Franţei.

Această armată a răspândit apoi celule în toată Franţa.

Dar întrucât în DGER erau şi comunişti din fosta rezistenţă franceză, la presiunile SUA, serviciul a fost dezmembrat în 1946 şi înlocuit de un nou serviciu secret al armatei, care a fost format numai din anti-comunişti fanatici, SDECE, condus de Henri Alexis Ribiere.

Odată cu distrugerea DGER comuniştii au pierdut o bătălie importantă în războiul secret dus împotriva lor, şi au realizat târziu că SDECE devenise duşmanul lor mortal.

Anti-comunişti care fuseseră folosiţi în războiul civil din Grecia au fost recrutaţi pentru SDECE, care era un serviciu de dreapta al armatei. În timp ce comuniştii organizau greve, SDECE strângea bani de la industriaşi pentru a-i distruge.

I-am întâlnit pe fraţii Peugeot în biroul lor”, agentul Vergnes a declarat ulteiror. „Am discutat cum putem distruge ocupările şi cum putem sparge grevele muncitorilor. Două luni am lucrat la un plan minuţios. Am primit maşini şi acces în hoteluri.” Când la Renault a izbucnit o grevă masivă, susţinută de comuniştii francezi şi de sindicatul CGT, în Franţa tensiunile au explodat. Premierul socialist Paul Ramadier a ordonat îngheţarea salariilor, împotriva cererii muncitorilor pentru salarii mai mari. Era un război al nervilor. Comuniştii au votat împotriva îngheţării de salarii propusă de Ramadier, în timp ce socialiştii i-au cerut acestuia să nu demisioneze. Pe 4 mai 1947 premierul i-a dat afară pe comunişti din guvern. Surprinşi, aceştia au acceptat înfrângerea stoic şi au plecat, crezând că va fi doar pentru moment. Şi totuşi 30 de ani, comuniştii vor fi excluşi de la guvernare în Franţa. Ulterior s-a aflat că Washingtonul a fost implicat în secret în lovitura de stat din 1947. „Generalul Revers, comandantul forţelor armate al Franţei, a declarat ulterior că guvernul american i-a cerut imperativ să-i îndepărteze pe comunişti din guvern.”

La o lună după ce i-au scos pe comunişti din guvern, socialiştii francezi au atacat aripa militară de dreapta şi pe cei din CIA şi au expus public Planul Albastru al armatei secrete. Pe 30 iunie 1947 ministrul socialist de interne, Edouard Depreux, a declarat public că o armată secretă de dreapta a fost formată în Franţa, fără ştiinţa politicienilor cu scopul de a destabiliza guvernul francez. Din acest grup făceau parte extremişti de dreapta, colaboratori ai regimului Vichy şi monarhişti.

Aveau un plan secret, planul Albastru, pe care ar fi urmat să-l pună în aplicare pe 6 august 1947”. Ministrul de interne a declarat că CIA şi MI6 împreună cu grupări paramilitare de dreapta au plănuit să dea o lovitură de stat în Franţa în vara lui 1947.

Au urmat arestări şi anchete. Printre conspiratorii arestaţi a fost şi Earl Edme de Vulpian. Castelul său Pădureadin Lamballe în nordul Franţei a fost comandamentul central pentru pregătirea loviturii de stat. Conspiratorii planuiseră să comită atentate teroriste ca să dea vina pe stânga pentru a crea condiţiile prielnice unei lovituri de stat, acest tip de „strategie de tensiune” fiind pusă în aplicare în acel moment şi în Grecia, Italia şi Turcia. „Au plănuit chiar să-l asasineze pe de Gaulle pentru a discredita stânga”, a spus un expert al serviciilor secrete Faligot. Conspiratorii au negat şi au susţinut că intenţia premierului era de a lovi în armată care avea tendinţa de a se implica în politică.

La sugestia ambasadorului SUA în Franţa, Caffery, care a supravegheat atent războiul secret împotriva comuniştilor din Franţa, după lovitura de stat în urma căreia comuniştii au fost școşi din guvern, CIA a luat în vizor sursa puterii comuniştilor: puternicul sindicat comunist, CGT. CIA a reuşit să provoace o schismă în sindicatul dominat de comunişti, CGT, în urma căreia o aripă mai moderată, Force Ouvriere, s-a rupt de CGT la începutul anilor 1950, după ce a primit o finanţare de la americani de 1 milion de dolari pe an.

Această ruptură a diminuat serios forţa partidului comunist.
Apoi a venit rândul poliţiei din Franţa să fie „reformată” de CIA. După ce în primăvara lui 1947 miniştrii comunişti au fost expulzaţi din guvernul francez, a urmat o epurare politică în întreg aparatul administrativ, iar cei cu simpatii comuniste au fost daţi afară, în timp ce anti-comunişti virulenţi au fost promovaţi în posturile lor, mai ales în forţele de poliţie.

Printre aceştia, cel mai cunoscut era comisarul Jean Dides, care, în al doilea război, a colaborat strâns cu OSS şi care acum a fost promovat de americani în postul de comandant al unităţii de poliţie anti-comuniste, paramilitare, clandestine, care opera în ministerul de interne condus de Jules Moch.

Ambasada SUA a fost încântată de progresele făcute de CIA şi a informat departamentul de stat în 1949 că pentru a „putea lupta cu pericolul comunismului, Franţa a organizat celule de poliţişti eficienţi. Şi Italia îşi forma asemenea trupe de şoc de poliţie anti-comunistă sub controlul ministrului de interne Mario Scelba, numind la conducerea lor foşti şefi ai poliţiei fasciste”.

Împreună cu alţi comandanţi de poliţii anti-comuniste, în timpul războiului secret dus în Europa de vest, Dides a participat la întâlniri ale ‘Paix et Liberte’ (Pace şi Libertate), o grupare a CIA aflată sub conducerea anti-comunistului francez Jean-Paul David.

Istoricul american Christopher Simpson a estimat că acţiunile sub acoperire ale unor unităţi de tipul ‘Paix et Liberte’ au fost finanţate de CIA în timpul războiului secret împotriva comuniştilor cu „peste un miliard de dolari pe an”.

Având filiale în toate ţările europene, ‘Paix et Liberte’ a executat operaţiunile CIA în războiul psihologic din Europa de vest şi a răspândit propagandă anti-comunistă prin postere, programe radio, materiale publicate în diverse reviste, proteste.

În Italia filiala condusă de Edgardo Sogno se numea Pace e Liberta, cu sediul la Milano. În 1995, senatul italian a descoperit că, parte a operaţiunilor de tip Gladio, Paix et Liberte a operat la ordinele directe ale NATO.

Războiul secret împotriva comuniştilor nu s-a încheiat cu scoaterea lor din guvern şi abandonarea Planului Albastru în 1947. Dimpotrivă, premierul socialist Paul Ramadier a avut grijă ca cei implicaţi în acest plan şi care erau şefi în serviciile secrete să nu fie daţi afară în urma conspiraţiei.

Când furtuna a trecut, i-a cerut lui Henri Ribiere, şeful serviciului SDECE, şi lui Pierre Fourcaud, adjunctul SDECE, la sfârşitul lui 1947, să formeze o armată secretă anti-comunistă care să primească numele de cod ‘Rose des Vents’ (Roza vânturilor, adică busola cu cele patru puncte cardinale), al cărei logo în formă de stea în patru colţuri va deveni simbolul oficial al NATO.

Numele de cod a fost bine ales, pentru că atunci când NATO a fost creată în 1949 cu sediul la Paris, SDECE a coordonat războiul secret împotriva comuniştilor împreună cu NATO.

Potrivit planurilor CIA şi NATO, pentru războiul secret din vestul Europei, armata Roza Vânturilor din interiorul SDECE avea sarcina de a localiza elemente comuniste subversive în interiorul republicii franceze. Cel mai faimos membru al acestei armate a fost anti-comunistul Francois Grossouvre, care, în 1981 a devenit consilierul preşedintelui socialist al Franţei Francois Mitterand pentru operaţiuni secrete.

În timpul celui de-al doilea război, Grossouvre făcuse parte din miliţiile fasciste care susţineau regimul Vichy cu scopul de a infiltra rezistenţa comunistă împotriva armatei de ocupaţie naziste.

Grossouvre e cel care a organizat şi coordonat Gladio francez pentru CIA şi NATO. La 76 de ani s-a împuşcat în cap în Palatul Elysee Palace pe 7 aprilie 1994.

Unele estimări spun că în jur de 10.000 de mercenari NATO făceau parte din Gladio francez: în viaţa de zi cu zi mulţi erau fermieri, funcţionari în primării, comercianţi.

Când scandalul Gladio a izbucnit în 1990, s-a aflat că gladiatorii francezi s-au antrenat în Anglia şi în Spania, în Munţii Pirinei, în Corsica şi pe insula Sardegna. Cele mai bine brutale unităţi ale Gladio francez au fost folosite în războaiele coloniale din Vietnam şi Algeria. În Algeria au dus un război secret între 1954 şi 1962, cei trimişi acolo făcând parte din trupele de şoc ale paraşutiştilor. 300 în total, cei mai mulţi trimişi în Algeria direct din Vietnam după ce Franţa a pierdut colonia în urma bătăliei de la Dien Bien Phu.

Unul dintre cei mai cunoscuţi mercenari Gladio era din trupele de şoc ale paraşutiştilor, unitatea a 11-a, era Yves Guerain-Serac, care fusese şi în războaiele din Corea şi Vietnam şi mai târziu a fost implicat şi în operaţiunile împotriva comuniştilor din Portugalia. Vincenzo Vinciguerra a declarat că Serac era un strateg al terorii.

Spre anii 60, mercenarii NATO deveniseră un fel de stat în stat în Franţa. Politicienii au pierdut controlul asupra lor, ţara întreagă a fost târâtă într-o criză majoră care a culminat cu sfârşitul celei de-a patra republici. În mai 1958 lupta de independenţă a algerienilor nu a mai putut fi oprită. În Franţa a început o luptă brutală, de stradă chiar între armata secretă, susţinătorii lui de Gaulle şi serviciile secrete. De Gauliştii au încercat să scape de şeful SDECE, generalul Paul Grossing. Când acesta a aflat a chemat trupele de şoc ale paraşutiştilor care au încercuit sediul SDECE. Franţa s-a cufundat în haos în mai 1958.

Şeful puternicului serviciu secret intern DST (Direction de la Surveillance du Territoire), Roger Wybot, era cât pe ce să activeze un plan de atac secret anti-comunist numit ‘Operation Ressurection’ (Operaţiunea Resurecţia) care ar fi vizat ocuparea cu trupe de şoc a instituţiilor guvernului, presei şi centralelor cheie din Franţa şi arestarea mai multor politicieni printre care Francois Mitterand, Pierre Mendes France, Edgar Faure, Jules Moch, precum şi toţi comuniştii francezi. Activarea planului a fost oprită în ultimul timp când de Gaulle a anunţat că reia procesul normal de stabilire a unui guvern republican.A patra republică a ales sinuciderea ca să nu fie asasinată de armată şi de serviciile secrete”.
Mulţi dintre militarii şi cei din servicii care l-au susţinut pe de Gaulle au sperat că acesta va face orice ca să menţină colonia Algeria. Când acesta a susţinut acordarea independenţei Algeriei, mercenarii NATO şi-au ieşit din minţi. În 1961 soldaţii secret au format o Organizaţie Armată secretă (OAS) pentru a lupta împotriva Franţei şi pentru menţinerea controlului colonial asupra Algeriei şi pentru a-l răsturna de la putere pe de Gaulle pentru a-l înlocui cu un şef de stat care să fie un anti-comunist autoritar. Lovitura de stat dată de OAS a avut loc pe
22 aprilie 1961 când 4 generali francezi sub conducerea Generalui Challe au preluat puterea în Algeria pentru a menţine ţara într-o uniune forţată cu Franţa. În această lovitură de stat au fost implicaţi direct soldaţii secreţi ai CIA şi ai NATO care făceau parte şi din OAS.

Armatele secrete ale CIA şi NATO fost implicate şi în loviturile de stat din Grecia din 1967 şi din Turcia în 1980.

Dar în 1961, lovitura de stat din Franţa a eşuat.

CIA şi directorul ei, Allen Dulles, împreună cu soldaţii mercenari ai NATO din Franţa şi cu Pentagonul din Washington au susţinut lovitura de stat împotriva lui de Gaulle. Imediat după lovitura de stat, oficialilor de rang mediu din Palatul Elysee li s-a spus că trebuie să înţeleagă faptul că elemente anti-comuniste extrem de puternice din SUA şi din serviciile armatei au susţinut conspiraţia generalilor.

Înainte de lovitură, generalul Challe deţinuse poziţia de comandant NATO al forţelor aliate din Europa, şi a cultivat relaţii strânse nu doar cu oficialii NATO ci și cu armatele secrete ale NATO.

Generalul Challe executa ordinele CIA. Înainte de lovitura de stat, pe 12 aprilie 1961, în Madrid a avut loc o întâlnire clandestină la care au participat agenţi ai CIA şi conspiratorii din Algeria. În timpul acestei întâlniri, americanii şi-au exprimat furia că politica lui de Gaulle „paraliza NATO şi făcea ca apărarea Europei să fie imposibilă”. Agenţii CIA le-au dat asigurări generalilor pucişti că dacă îl îndepărtează pe de Gaulle de la putere, Washingtonul va recunoaşte noul guvern algerian în 48 de ore.

De Gaulle, într-adevăr încerca în diverse moduri şi strategii să facă Franţa şi Europa mai puţin dependentă de SUA şi de NATO, şi a fost furios când a aflat de josnicia CIA.

Nu se ştie dacă CIA i-a spus lui Kennedy de lovitura de stat din Franţa, acesta fiind preocupat de invazia Cubei pe care CIA o declanşase în aprilie 1961. Se ştie însă că Kennedy a fost furios când lovitura de stat a CIA în Cuba a eşuat, şi nu a recunoscut guvernul pucist din Algeriei care s-a prăbuşit după 4 zile. După eşecul loviturii de stat, soldaţii secreţi ai NATO din Franţa au scăpat de sub orice control. OAS a escaladat războiul din Algeria, prin asasinarea unor oficiali guvernamentali din Algiers, masacrarea la întâmplare în public a musulmanilor şi atacarea băncilor.

În noiembrie 1961 soldaţii OAS omorau în voie în Algeria pentru a distruge orice şansă a procesului de pace. OAS era susţinut puternic de serviciile secrete şi de armată şi aşa a putut să extindă războiul secret din Algeria în Franţa: l-au asasinat pe primarul din localitatea din sudul Franţei exact când acolo aveau loc negocieri între guvernul Franţei şi FLN. Soldaţii secreţi ai NATO au atacat şi guvernul din Paris, iar de Gaulle era cât pe ce să fie asasinat la Pont-sur-Seine. Parisul a răspuns cu furie şi în noiembrie 1961 şase cafenele din Algiers care erau frecventate de simpatizanţii OAS au fost aruncate în aer de explozia unor bombe.

După Franţa, soldaţii OAS au dus războaie secrete de la bazele lor din Algeria nu doar împotriva Franţei ci şi împotriva altor ţări din Europa – Spania, Elveţia şi Germania, unde trupe de şoc ale mercenarilor NATO au asasinat lideri ai FLN, dar şi pe sponsorii lor financiari şi pe cei care le dădeau arme. În Germania, soldaţii secreţi ai OAS au colaborat cu soldaţii secreţi ai NATO din Germania care erau coordonaţi de serviciul secret BND.

Tensiunile au atins punctul culminant când şeful poliţiei Maurice Papon a impus legea marţială în Paris după asasinarea de către FNL a 11 ofiţeri de poliţie. FLN a răspuns prin organizarea unui protest la care 40.000 de alegerieni din Franţa au participat pe 17 octombrie 1961. Papon, un rasist notoriu care îl al doilea război mondial a participat la deportarea a peste 1.500 de evrei în lagărele naziste, a ordonat ofiţerilor de poliţie să reprime demonstraţia. A urmat un masacru. Poliţia a asasinat între 200 şi 300 de oameni care erau însetaţi de răzbunare şi doreau să-i pedepsească pe algerieni pentru moartea celor 11 ofiţeri. Melnik era consilierul pe securitate în guvernul de Gaulle şi a fost şeful tuturor serviciilor secrete din 1959 până în 1962. El a sugerat că armatele secrete ale NATO ar fi putut fi implicate şi în acest masacru.

Am văzut cum au fost masacraţi oameni. Unii au fost omorâţi în bătaie cu bâtele. Trupurile au fost încărcate în camioane şi aruncate în Sena”, Saad Ouazene, un supravieţuitor al masacrului a declarat ulterior. „Imediat cum alegerienii au coborât din autobuze, au fost aşteptaţi de poliţişti şi omorâţi cu bâte,” a recunoscut Joseph Gommenginger, unul dintre poliţiştii era de serviciu în aceas zi.

Nu a existat nici o investigaţie. Războiul secret dus de OAS, la care au participat şi soldaţi mercenari ai NATO, nu a reuşit nici să-l dărâme pe de Gaulle şi nici să oprească independenţa Algeriei, care a fost recunoscută în martie 1962. A fost momentul în care OAS s-a prăbuşit. Numai o parte din fanaticii OAS, conduşi de colonelul Jean-Marie Bastien-Thirty, nu a renunţat şi au încercat să-l captureze pe de Gaulle într-o ambuscadă în apropiere de Paris pe 22 august 1962. De Gaulle a supravieţuit pentru că era foarte precaut. De Gaulle era teribil de mânios pentru că asasinii l-au atacat în timp ce era împreună cu familia. În septembrie, agresorii OAS au fost prinşi în Paris, toţi au fost condamnaţi la moarte, dar numai Bastien-Thirty a fost executat.

Amiralul Pierre Lacoste care a condus serviciile militare ale armatei în mandatul lui Mitterand, între 1982 şi 1985 a confirmat că armatele secrete Gladio au fost implicate direct în atentate teroriste împotriva lui de Gaulle pentru a distruge procesul de pace algerian.

De Gaulle, care a condus rezistenţa franceză împotriva lui Hitler, a bănuit întotdeauna că CIA organiza războaie secrete şi manipulări politice.

De Gaulle intenţiona să facă politică externă cu diplomaţi, nu cu „servicii secrete iresponsabile”, cărora le-a ordonat să înceteze orice colaborare cu CIA, pentru că erau prea dependente de ea. „Franţa era atacată de forţe secrete. Cine era de vină? CIA, cu siguranţă, aşa credea de Gaulle” (59)

Washington a suferit un şoc total când în februarie 1966 – din motive strategice şi personale încă neclare – de Gaulle a decis să atace SUA direct şi a ordonat NATO şi SUA ori să îşi mute bazele din Franţa, ori să le treacă sub control francez, ori să le desfiinţeze cu totul. SUA şi NATO nu au acceptat ultimatumul iar de Gaulle a scos Franţa din comanda militară a NATO pe 7 martie 1966 şi a expulzat toată organizaţia NATO împreună cu toţi agenţii ei secreţi din Franţa.

NATO s-a mutat la Bruxelles, Mons şi Casteau.

O investigaţie parlamentară asupra armatelor secrete şi războaielor duse de acestea a confirmat ulterior că în 1968 şi „comandamentul CPC s-a mutat la Bruxelles odată cu NATO”.

Istoricul belgian, Jan Willems, care a studiat Gladio a explicat că atunci când de Gaulle a scos Franţa din structura integrată de comandă a NATO, unele acorduri secrete între Franţa şi SUA au fost anulate.

Aşa s-a aflat de existenţa protocoalelor secrete care prevedeau explicit subminarea comuniştilor, care au fost semnate între SUA şi aliaţii ei din NATO.”

De Gaulle a denunţat protocoalele ca o încălcare a suveranităţii Franţei. Clauze secrete similare au existat şi între NATO şi alte state din Europa.

În Italia, Giuseppe de Lutus a dezvăluit că atunci când Italia a devenit membră NATO în 1949 a fost obligată să semneze nu doar pactul Atlantic, ci şi protocoale secrete care prevedeau crearea de organizaţii neoficiale, „însărcinate cu garantarea alinierii interne a Italiei la blocul occidental prin orice mijloace, chiar dacă electoratul ar arăta că doreşte altceva”.

Jurnalistul SUA Arthur Rowse a arătat că în tratatul iniţial al alianţei din 1949, există o clauză secretă care impune oricărei ţări ca, înainte de a fi primită în alianţă, să îşi stabilească deja o autoritate naţională de securitate pentru a lupta cu comunismului folosind clandestin cetăţeni-cadre.”

E chiar surprinzător că după tot ce au făcut în criza algeriană, serviciile din Franţa nu au fost desfiinţate total ci doar reformate. În 1998 un expert în servicii secrete Jacques Baud a observat că „deşi nu sunt dovezi, mulţi au sugerat că activităţile armatelor secrete în Franţa au avut loc cu acoperirea Service d’Action Civique”.

După ce OAS s-a prăbuşit, de Gaulle a făcut astfel încât armata Rosa Vânturilor să fie slăbită şi ‘Service d’Action Civique’ (SAC) să fie consolidată. Armata secretă SAC a devenit un fel de gardă pretoriană gaulistă, un refugiu al purităţii gauliste care reflecta lipsa de încredere a acestui general în partidele politice, inclusiv în propriul său partid.

Misiunea SAC era să îl susţină pe de Gaulle. Fondată imediat după război, SAC era braţul de fier al partidului lui de Gaulle RPF (Rassemblement du Peuple Francais), care după război tot încerca în zadar să-i învingă pe socialişti şi pe comunişti în alegeri. Oficial „un serviciu de menţinere a ordinii”, în realitate SAC era o banda de anticomunişti a RPF care se ocupa de treburile murdare. Unităţile SAC au participat la operaţiuni secrete de spargere a grevelor, sau de boicotare a mitingurilor comuniştilor.

În 1958 SAC a susţinut lovitura de stat care a pus capăt celei de-a patra republici şi l-a readus pe de Gaulle la putere.

O anchetă parlamentară asupra în 1981 a conlcuzionat că reţelele SAC, SDECE, şi OAS din Africa erau strâns interconectate.

Parlamentarii au descoperit că SAC se finanţa în moduri misterioase, inclusiv prin fondurile obţinute de SDECE în urma traficului de droguri.

Un caz tipic în care armatele secrete NATO ar fi intervenit a fost revolta studenţilor şi muncitorilor din Franţa din 1968, când SAC ajunsese deja la 30.000 de oameni. În 1981, SAC avea 10.000 de oameni. Între 10 şi 15 la sută dintre ei erau în poliţie. Oportunişti, gangsteri, şi extremişti de dreapta făceau parte din SAC. O comisie parlamentară a denunţat ulterior SAC ca fiind o armată secretă periculoasă, care funcţiona ca o poliţie paralelă, inflitrase organizaţiile publice pentru a influenţa deciziile şi comisese numeroase acte de violenţă.

În ce a fost cea mai detaliată investigaţie parlamentară asupra armatelor secrete franceze de până acum, comisia parlamentară din Franţa a cerut ca SAC să fie desfiinţată pentru că „era incompatibilă cu legile republicii”. Guvernul lui Francois Mitterand a comandat desfiinţarea SAC în iulie 1982. Din ce în ce mai temător faţă de rolul jucat de serviciile secrete în democraţii, guvernul Mitterand, a atacat serviciile secrete ale armatei franceze, care decenii la rând au fost creierul războaielor secrete şi a poliţiei politice împotriva stângii în Franţa. Investigaţia parlamentară din 1982 a fost condusă de parlamentarul socialist Jean-Michel Bellorgey şi a concluzionat că agenţi secreţi obsedaţi de războiul rece şi de găsirea „duşmanilor din interior” au încălcat în mod repetat legile, şi au acumulat o listă imensă de „eşecuri, scandaluri şi operaţiuni dubioase”. După această concluzie şocantă, Mitterrand a susţinut cererea comuniştilor ca serviciul secret militar SDECE să fie desfiinţat. Însă nu s-a întâmplat, iar acest serviciu a fost doar „reformat”. Şi-a schimbat numele în Direction Generale de la Securite Exterieure (DGSE) iar amiralul Pierre Lacoste a devenit şeful său. Lacoste a continuat să comande armata secretă Gladio din DGSE în strânsă cooperare cu NATO. Pe 10 iulie 1985, în ceea ce a fost numit ‘Operation Satanique’, o operaţiune secretă a DGSE, o bombă a dus la scufundarea şalupei Greenpeace, Rainbow Warrior, care protestase paşnic împotriva testelor nucleare pe care Franţa le făcea în Pacific. A fost sfârşitul carierei amiralului Lacoste, care a fost obligat să demisioneze după ce investigaţiile au dovedit că scufundarea şalupei a fost pusă la cale de DGSE, de ministrul apărării Charles Hernu şi de preşedintele Francois Mitterand. În martie 1986 dreapta politică a câştigat alegerile parlamentare în Franţa şi Mitterrand a trebuit să guverneze cu premierul gaullist Jacques Chirac. Când armatele secrete Gladio au fost descoperite în toată Europa în anii 1990, Chirac a făcut tot ce-a putut pentru a bloca orice investigaţii asupra armatelor secrete din Franţa. Pentru că o asemenea investigaţie ar fi ruinat chiar cariera politică a lui Chirac care ulterior a devenit preşedintele Franţei. Până în 1975, Chirac a fost preşedintele armatei sectete SAC. Prin urmare, Franţa avea mari probleme în a confrunta lunga sa istorie de război secret şi poliţie politică împotriva comuniştilor. Nu a existat nici o anchetă parlamentară asupra armatelor Gladio în Franţa. Oficialii guvernului au făcut tot ce-au putut pentru a minimaliza scandalul şi a bloca dezvăluiririle publice despre Gladio. Pe 12 noiembrie 1990, Ministrul apărării Jean Pierre Chevenement a confirmat cu jumătate de gură că o asemenea armată secretă a existat şi că a funcţionat încă din anii 1950, dar a minţit că a fost desfiinţată.

Premierul italian, Giulio Andreotti, nu a fost deloc încântat să vadă cum oficialii francezi încercau să muşamalizeze Gladio şi rolul jucat de guvernul Franţei în războaiele secrete împotriva comunismului şi prin urmare Andreotti a declarat presei că oficialii francezi au minţit şi că dimpotrivă, nu doar că armatele secrete nu au fost desfiinţate, dar reprezentanţii serviciilor franceze participau încă la şedinţele comitetului care le organiza din partea NATO, ACC, în Bruxelles chiar şi în 24 octombrie 1990. Această dezvăluire i-a pus în dificultate pe oficialii francezi şi a provocat furie în Franţa.

ukrainebanderanaziuniform1.000 de atentate comise de teroriştii NATO în Spania

În Spania, atacurile dreptei împotriva comuniştilor şi a stângii au luat formă unui război brutal, care a durat 3 ani şi care a dus la 600.000 de morţi, la fel de mulţi ca în timpul războiului civil american.

Istoricul Victor Kiernan a observat că „armata, despre care se presupune că ar apăra populaţia, de fapt este un dulău care e antrenat să-i ţină sub supraveghere pe cei despre care spune că i-ar proteja şi să-i muşte când aceştia ies din linie.”

În Spania, pe 19 iulie 1936, un grup de conspiratori din armată, conduşi de generalul fascist Franco au dat o lovitură de stat pentru a îndepărta de la putere guvernul de stânga al lui Manuel Azana care câştigase alegerile în februarie 1936 şi care începuse numeroase proiecte în beneficiul celor mai slabi şi vulnerabili din societate. Dar pentru puternica armată, alegerea stângii era văzută ca o cucerire a ţării de către socialişti, comunişti, anarhişti şi de incendiatori de biserici (în Spania, Biserica catolică era una dintre cele mai brutale şi represive instituţii din Europa în acea perioadă.)

Mulţi din armată erau convinşi că trebuie „să apere ţara şi să salveze naţiunea” de „ameninţarea roşie”

Armata a răsturnat un guvern ales. Aici taberele sunt clare. De o parte sunt săracii şi împotriva lor sunt marile afaceri, fascismul, moşierii şi biserica,” a scris Kiernan. În timp ce în lovitura de stat dată de armată în Grecia în 1967, armata a preluat puterea în mai puţin de 24 de ore, în Spania, în iulie 1936, opoziţia civililor coordonaţi de anarhişti faţă de lovitura de stat a fost atât de masivă că republica a luptat trei ani înainte ca dictatura militară a lui Franco să poată fi instaurată.

Bătălia a fost lungă şi intensă, nu doar pentru că largi segmente din populaţia Spaniei au pus mâna pe arme împotriva armatei spaniole, dar şi pentru că au primit ajutor din partea a 12 brigăzi internaţionale formate spontan pentru a întări rezistenţa republicii faţă de agresiunea lui Franco.

Socialiştii şi comuniştii din Spania au fost învinşi în cele din urmă de Franco pentru că Hitler şi Mussolini i-au sprijinit pe fascişti în timp ce guvernele de la Londra, Paris şi din Washington au optat să nu le acorde socialiştilor nici un fel de sprijin.

Au preferat ca Spania să devină fascistă.

În contextul preludiului la al doilea război mondial, multe s-au scris despre eşecul (refuzul) premierului britanic şi neputinţa premierului Franţei Daladier de a-i opri pe Hitler şi Mussolini în Munich în septembrie 1938, dar sprijinul tacit al Londrei şi Parisului pentru anti-comunismul din Germania şi Spania şi din alte părţi a fost trecut cu vederea.

Deşi Uniunea Sovietică a trimis arme republicanilor spanioli, Hitler şi Mussolini au trimis 90.000 de soldaţi antrenaţi şi înamaţi în Spania. Aviaţia germană a bombardat populaţia civilă a Spaniei, crime surprinse în pictura-protest Guernica de Pablo Picasso. În 27 februarie 1939 guvernul de la Londra a pus capăt luptei Republicii spaniole când a anunţat că îl recunoaşte pe Franco drept lider legitim al Spaniei.

Hitler şi Mussolini şi-au asigurat flancul vestic şi s-au înţeles cu Franco ca Spainia să rămână neutră în timpul celui de-al doilea război mondial.

Cum bătălia împotriva comunismului a continuat pe o scară masivă, Hitler invadând în mod repetat Uniunea Sovietică, şi eşuând de fiecare dată, cu preţul a milione şi milioane de victime, dictatorul Franco a întors favoarea lui Mussolini şi Hitler şi a trimis Divizia Albastră să lupte alături de Wehrmacht pe frontul din Rusia. După al doilea război mondial, lupta împotriva comuniştilor din Europa de vest a fost adesea descrisă ca fiind o luptă împotriva „celei de-a 5-a coloane”.

Termenul original se referea la armatele fasciste secrete care au fost create prima dată în timpul războiului civil din Spania, şi au fost numite aşa de generalul lui Franco, Emilio Mola. Când în octombrie 1936, la 3 luni după lovitura de stat, capitala Spaniei era încă controlată de republicani şi de brigăzile internaţionale, Franco i-a ordonat lui Mola să cucerească Madridul declanşând un război secret şi forţe masive împotriva oraşului.

Într-o operaţiune legendară de război psihologic, Mola a anunţat presei că 4 armate aşteptau în afara oraşului şi o „a cincea coloană” de suporteri ai lui Franco era deja în Madrid. Nu purtau nici uniforme, nici insigne, şi puteau să se ascundă printre inamicii lor, a susţinut Mola. Acest lucru a stârnit teamă şi confuzie printre comunişti şi socialişti. „Poliţia a început azi-noapte raiduri în toate casele din Madrid ca să-i prindă pe rebeli”, a scris New York Times, şi a relatat că o misterioasă coloană 104 se ocupa de asta. Relatarea din NYT, care a fost parte din proapaganda psihologică împotriva stângii, a apărut la o zi după conferinţa de presă a lui Mola.

Deşi atacul lui Mola a fost învins, teama de coloana a 5-a secretă a dreptei a persistat pe toată durata războiului.

Expresia a 5-a coloană a continuat să fie folosită după războiul civil spaniol cu sensul de armate secrete sau grupări de agenţi subversivi care în mod clandestin operează în zona de influenţă a duşmanului lor.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Hitler a format coloane a 5-a naziste pe care le-a trimis în Norvegia care pregăteau terenul pentru invazia armatei germane.

Numai când scandalul Gladio a izbucnit în 1990, s-a aflat că poate cea mai mare reţea de coloane a 5-a a fost constituită din armatele secrete ale NATO care au acţionat împotriva stângii din Europa de vest.

Franco a condus Spania ca un dictator între 1936 până când a murit în 1975. Nu existau alegeri libere. Arestările arbitrare în masă, procesele spectacol, procesele înscenate, tortura, asasinatele nu au putut distruge sprijinul pentru comunişti şi socialişti care au devenit din ce în ce mai puternici în ciuda represiunii statului spaniol. Când în 1990 Calvo Sotelo, premierul spaniol între februarie 1981 şi decembrie 1982, a fost întrebat de existenţa Gladio în Spania, el a spus cu o ironie amară că în timpul dictaturii fasciste a lui Franco, „însuşi guvernul a fost Gladio”.

În timpul războiului rece, unii din OSS, din Washington, au încercat să-l îndepărteze de la putere pe Franco. În 1947, când CIA a fost creată, OSS a declanşat Operaţiunea Banana’. Cu scopul de a-l răsturna pe Franco, anarhiştii catalani au fost echipaţi cu arme şi au fost trimişi în peninsulă. Însă segmente puternice din structurile de putere de la Washington şi Londra considerau că Franco era un personaj foarte valoros pentru ele. În cele din urmă, MI6 a trădat şi a informat serviciile lui Franco de operaţiunea Banana. Subversivii au fost arestaţi. Franco şi-a întărit poziţia pe plan internaţional şi în 1953 a încheiat un pact cu Washington şi a permis Statelor Unite să folosească teritoriul Spaniei pentru a instala rachete, trupe, baze militare, portavioane şi antene SIGINT.

SUA au susţinut Spania lui Franco pe plan internaţional. Ca o dovadă publică de sprijin pentru „lupta lui Franco împotriva comunismului”, ministrul de externe american, John Foster Dulles, fratele directorului CIA, Allen Dulles, s-a întâlnit cu cel mai loial ofiţer al lui Franco, Carrero Blanco, în 1957 care a cultivat numeroase legături ale dictaturii din Spania cu CIA. La sfârşitul deceniului 1950, “legăturile au fost consolidate, ceea ce a făcut ca serviciile secrete ale lui Franco să fie cei mai buni aliaţi ai CIA în Europa”. Franco, împreună cu dictatorii din America Latină, a devenit un aliat public al Washington-ului.

De la etajele superioare ale ambasadei americane din Madrid, agenţii CIA şi echipele lor clandestine au ţinut sub supraveghere atent şi au influenţat evoluţia vieţii politice din Spania.

Washington-ul l-a răsplătit pe Franco permiţându-i să devină un oligarh clasic. Dictatorul spaniol şi-a mărit averea, şi-a consolidat puterea personală şi a transformat Spania într-o piramidă de privilegii şi corupţie. Generalii săi aveau averi de milioane din afaceri dubioase, ofiţerii îşi primeau şi ei partea, şi tot aşa până la cei de jos din sistemul ierarhic.

Întreaga structură a puterii militare a fost cooptată de Caudillo iar supravieţuirea ei depindea de el.

Aparatul serviciului secret al armatei s-a extins masiv fără ca cineva să-l mai poată controla şi a participat la trafic de arme, trafic de droguri, a torturat.

Dictatura lui Franco a avut nu doar un singur ministru al apărării, ci trei: unul pentru armată, unul pentru aviaţie şi unul pentru marină. Fiecare dintre ei avea propriul său serviciu secret. Comandantul unit al forţelor armate avea şi el propriul său serviciu secret care era condus direct de Franco. Ministerul de interne avea două servicii secrete, Direction General De Seguridad (DGS) şi Guardia Civil.

În 1990 s-a aflat că numeroase segmente din serviciile secrete spaniole lucrau direct cu CIA şi au coordonat şi condus o armată secretă Gladio, situată în Las Palmas în insulele Canare. Această bază a fost creată în 1948, şi a fost operaţională inclusiv în anii 1970. Instructori SUA, diplomaţi britanici şi consulul Olandei au fost implicaţi în conducerea acestei armate.

Armata secretă din Spania a colaborat cu cea din Franţa şi Belgia pentru a-i suprima pe comunişti. SDRA a îmbogăţit o mulţime de oficiali din Spania, creându-şi propriile rute împreună cu belgienii pentru trafic de droguri şi de arme.

În 1968, proteste revoluţionare ale studenţilor de stânga au izbucnit şi în Spania. Franco a fost şocat. Armatele NATO au fost folosite împotriva studenţilor în două operaţiuni secrete, mercenarii NATO au fost trimişi să infiltreze universităţile.

Amiralul Carrero Blanco, a coordonat aceste operaţiuni împreună cu CIA, şi în octombrie 1968 a creat o nouă unitate specială pentru a duce războaie secrete, numită OCN, în interiorul SIAEM. Aceasta armată secretă avea misiunea de a face poliţie politică împotriva studenţilor şi profesorilor şi împotriva întregii mişcări revoluţionare. Au înăbuşit protestele şi au distrus mişcarea studenţilor. Ulterior acest serviciu a fost extins şi redenumit, se numea acum SECED şi avea legături foarte strânse cu mercenarii NATO din Gladio. Mulţi agenţi din SECED şi din Gladio au fost trimişi să-i atace fizic pe studenţi şi pe profesorii care criticau dictatura.

Dictatura lui Franco a fost un paradis pentru mulţi terorişti de dreapta care participau la războaiele secrete împotriva comuniştilor în Europa de vest.

Teroristul italian Marco Pozzan, care făcea parte din organizaţia neo-nazistă Ordine Nuovo, ia spus în ianuarie 1984 judecătorului Felice Casson, care a descoperit Gladio în Italia, că o întreagă colonie de fascişti italieni fusese instalată în Spania în ultimii ani ai lui Franco. Mulţi dintre aceştia au fugit din Italia după ce au încercat să dea o lovitură de stat în 1970.

Teroriştii de dreapta din Italia, conduşi de Borghese, s-au regrupat în Spania sub conducerea faimosului terorist internaţional de dreapta, Stefano Delle Chiaie, care a participat la tentativa de lovitură de stat din Italia, ocupând ministerul de interne. În Spainia, Delle Chiaie a asigurat legătura teroriştilor italieni cu alţi fascişti din Europa, cum ar fi Otto Skorzeny, un fost criminal nazist, şi Yves Guerain Serac, un ofiţer francez care făcea parte din organizaţia fascistă Organisation Armee Secrete (OAS) şi cu liderul armatei secrete CIA de tip Gladio din Portugalia, Aginter-Press. Skorzeny a fost angajat de serviciul secret al lui Franco pentru a fi ‘consultant pe probleme de securitateşi l-a angajat pe Delle Chiaie să elimine opozanţii lui Franco atât în Spania, cât şi în străinătate. Delle Chiaie a executat peste 1000 de atentate şi atacuri sângeroase, inclusiv 50 de asasinate.

Războiul secret din Spania a fost caracterizat de asasinate şi de acte de teroare.

Bărbaţii din armata secretă a lui Delle Chiaie, inclusiv extremistul de dreapta italian Aldo Tisei, mai târziu au declarat judecătorilor italieni că în timpul exilului lor în Spania au urmărit şi au ucis anti-fascişti la ordinul serviciului secret al Spaniei.

Printre ţintele teroriştilor NATO au fost şi cei din ETA (Euskadi Ta Askatasuna) care luptau pentru independenţa bască. Pentru ca poliţia din Spania să nu fie acuzată de represiune violentă nejustificată, Caccola şi gruparea sa a avut sarcina de a provoca şi de a crea haos. În acest caz particular mercenarii NATO au ucis 10 oameni. Asta se întâmpla în 1976, la un an după moartea lui Franco.

După moartea lui Franco în 1975, Delle Chiaie a decis că Spania nu mai e un loc sigur pentru el şi s-a mutat în Chile. Acolo dictatura fascistă instalată de CIA a dictatorului fascist Pinochet l-a recrutat pentru a asasina dizidenţii de stânga, în ceea ce s-a numit ‘Operation Condor (Operaţiunea Condor)nu doar în Chile, ci în toată America Latină.

Caccola s-a mutat în Bolivia unde a format brigăzi ale morţii – de tipul SS – pentru a proteja guvernul de dreapta (controlat de CIA) şi au urmat din nou asasinate fără număr.

Stefano Delle Chiaie, născut în Italia în 1936, rămâne cel mai cunoscut terorist, membru al armatelor secrete, care a ucis nenumăraţi comunişti în Europa şi în afara Europei în timpul războiului rece.

În 1980 a fost suspectat de poliţia din Italia că a participat la atentatul terorist (al NATO) care a dus la masacrul din gara Bologna. A fost arestat abia în 1987 de serviciul secret din Venezuela. La câteva ore după arestarea sa, agenţii serviciilor secrete italiene şi ai CIA au apărut în locul unde-a fost arestat.

Cacolla nu a exprimat nici un regret pentru acţiunile sale şi a spus că toate masacrele şi asasinatele comise împotriva stângiştilor au fost comandate şi protejate de multe guverne: „Masacrele au avut loc. Asta e un fapt. Serviciile secrete au acoperit urmele. Asta e un alt fapt.”

Când Franco şi-a dat seama că i se apropie sfârşitul, l-a promovat pe ofiţerul de legătură al CIA şi pe arhitectul serviciilor secrete din Spania, Carrero Blanco, pe postul de premier în iunie 1973. Dar Blanco era teribil de detestat şi urât de largi segmente din populaţie din cauza brutalităţii sale şi în decembrie maşina sa a sărit în aer, după ce ETA a plasat o bombă artizanală pe traseul său.

După moartea lui Franco, transformarea aparatului ucigaş al serviciilor secrete spaniole a fost extrem de dificilă, iar războiul secret dus de spanioli împreună cu teroriştii de dreapta din armatele secrete ale NATO a continuat. După descoperirea Gladio, s-a aflat şi de armata secretă din Spania: Acum o săptămână, El Pais a descoperit o legătură între Spania şi această armată secretă. Carlo Cicuttini, avea legături cu Gladio, şi a participat la masacrul din Atocha din ianuarie 1977 în Madrid’, a scris presa spaniolă. „Apoi un comando al extremiştilor de dreapta a luat cu asalt biroul unui avocat care avea legături cu partidul comunist spaniol şi a ucis 5 oameni. Atacul a provocat o panică imensă.”

Membru al armatelor secrete NATO, teroristul de dreapta, Cicuttini, a fugit din Spania cu un avion după ce în 1972 o bombă a explodat în Pateano, ucigând trei Carabinieri. Urmele lăsate de această bombă au dus la teroristul de dreapta Vincenzo Vinciguerra şi la descoperirea reţelelor de armate secrete Gladio în toată Europa.

In Spania, Cicuttini a participat la războiul secret pentru Franco care la rândul său l-a protejat de justiţia din Italia, care îl condamnase la închisoare pe viaţă pentru asasinatele de la Peteano. Dar în Spania chiar şi după ce aceasta a devenit o democraţie politică aparatul militar a continuat să-şi exercite influenţa din umbră: teroristul s-a căsătorit cu fiica unui general spaniol şi a primit cetăţenia spaniolă. În aprilie 1998, când avea 50 de ani, Cicuttini a fost arestat în Franţa şi predat Italiei.

Ca toate armatele secrete din Europa de vest, reţeaua anti-comunistă a Spaniei a cultivat relaţii strânse cu NATO.

Armatele secrete ale NATO au funcţionat şi după ce premierul socialist Felipe Gonzalez a ajuns la putere în 1982. În august 1983 s-a aflat că agenţii CESID monitorizau în secret discuţiile care aveau loc în guvernul socialist. Directorul CESID nu a fost concediat însă.

Parlamentarul comunist spaniol Carlos Carnero a susţinut că bănuiala sa era că Spania a fost o bază majoră de operare a Gladio în toată Europa, unde neo-fasciştii din multe ţări, găseau protecţie în timpul dictaturii lui Franco.

În 1990, un fost colonel în armata spaniolă, Amadeo Martinez, a declarat că structuri de tip Gladio au funcţionat în timpul lui Franco în Spania şi că misiunea lor era să spioneze politicienii disidenţi, printre altele. Instructorii Gladio erau aproape toţi din SUA.

Nu a existat nici o anchetă parlamentară în Spania asupra armatelor secrete Gladio.

nato_the_imperialist_by_domain_of_the_public-d39og3xUcide un comunist pentru Cristos”

Armata secretă coordonată de serviciul secret danez avea numele de cod ‘Absalon’. Nomen est omen, numele de cod sublinia misiunea anti-comunistă a acestei armate. Absalon era numele unui episcop medieval danez care i-a învins pe ruşi cu sabia în mână în evul mediu.

Armata secretă era formată din celule de 30 de oameni. Potrivit unor surse anonime, E. J. Harder a fost mulţi ani şeful armatei daneze. ‘Harder era poreclit “Bispen”‘, ceea ce în daneză înseamnă episcop, în memoria episcopului medieval Absalon. Pe lângă faptul că Harder conducea armata secretă, a menţinut relaţii foarte strânse cu NATO. A lucrat la sediul NATO din1966 până în 1970. Harder urmărea o agendă politică de dreapta şi pentru foarte mulţi în Danemarca era un personaj compromis.

După scandalul Watergate şi instalarea dictaturii fasciste în Chile, directorul CIA William Colby a publicat o carte încercând să spele imaginea agenţiei, care se compromisese în toată lumea.

În această carte, Colby a spus cum el însuşi a participat la formarea armatelor secrete din Scandinavia când abia intrase în CIA şi coordona aceste armate din Stockholm. “Aceste reţele erau coordonate după planuri ale NATO, echipamentele lor trebuia să fie transportate în siguranţă de la CIA şi ascunse foarte bine pentru a fi folosite ulterior. ‘Berlingske Tidende poate confirma că Absalon este aripa daneză a reţelei internaţionale Gladio. Acest lucru I-a fost confirmat lui Berlingske Tidende de un membru din Absalon” a publicat în 1990 un ziar danez. Sursa acestei informaţii, numită Q, a confirmat spusele lui Colby: ‘Ce spune Colby e corect. Absalon a fost creată la începutul anilor 1950s’. Reţeaua secretă era formată din oameni de dreapta pentru a garanta o orientare virulent anti-comunistă.

Colby făcea parte din organizaţia catolică a Vietnamului, Opus Dei, care era virulent de drepta. Opus Dei a jucat un rol central în formarea reţelelor Gladio în toată Europa, dar şi în Danemarca‘, a explicat sursa Q. ‘Liderul Gladio în Danemarca era Harder care probabil nu era catolic. Dar nu erau foarte mulţi catolici în Danemarca şi cei mai mulţi din Gladio făceau parte din luptători din mişcarea de rezistenţă din al doilea război mondial.

La fel ca în celelalte ţări, şi în Danemarca, Gladio era integrată în structurile serviciilor secrete ale armatei FE (Forsvarets Efterretningstjeneste). Armata secretă de dreapta era plină de ofiţeri militari: ‘95 la sută erau oameni din armată. Erau şi unii din unităţile teritoriale şi din armata de rezervişti.

Anumiţi politicieni danezi special selectaţi au fost informaţi despre existenţa acestei armate secrete pentru că relaţia ei cu partidul conservator era extrem de puternică. Baza ei ideologică era anti-comunismul. Unul dintre cei care au făcut parte din Absalon a confirmat că au fost antrenaţi de NATO în timpul unor exerciţii militare în Troms [Norvegia].’ La aceste antrenamente au participat CIA, personal din NATO şi MI6, antrenaţi în operaţiuni secrete şi război secret.

Armata daneză a participat la operaţiuni secrete în ţări din Europa de est.

Armele Absalon proveneau direct de la CIA.

Singura dată când publicul a observat operaţiunile interne ale Absalon a fost în 1974. În acel an Absalon încercase în zadar să oprească un grup de profesori universitari de stânga să fie aleşi în directoratul universităţii daneze Odense, pe care Absalon o considera oricum prea de stânga. Când s-a aflat, presa a încercat o lungă perioadă să afle ce e cu această organizaţie clandestină mistică‘.

La acea vreme, nimeni nu a putut să dezvăluie legăturile ei cu NATO şi CIA şi cu reţeaua internaţională de armate secrete. După scandalul de la Odense, Absalon s-a retras în clandestinitate şi mai mult şi şi-a format grupări publice pentru a-şi promova ideologia. Absalon a funcţionat inclusiv în 1990 când existenţa sa a fost confirmată în urma descoperirii Gladio în Italia.

Şeful spionilor lui Hitler, protejat de SUA, creatorul serviciului secret al Germaniei

Parlamentul german (Reichstag) din capitala Berlinului a fost incendiat la 9 seara pe 27 februarie 1933. Deşi pompierii au reuşit să oprească incendiul, Adolf Hitler (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, NSDAP, cunoscut ulterior ca partidul Nazist), a devenit premierul Germaniei la doar o lună după misteriosul incendiu şi imediat a dat vina pe partidul comunist german (Kommunistische Partei Deutschlands, KPD). Împreună cu ministrul nazist de interne, Wilhelm Frick şi cu ministrul nazist al poliţiei, Hermann Goring, Hitler a ordonat arestarea a 4.000 de opozanţi politici şi de jurnalişti critici, printre care mulţi făceau parte din KPD şi din partidul socialist german SPD (Sozialdemokratische Partei Deutschland).

După ce comuniştii au fost capturaţi şi mulţi socialişti au fost arestaţi, parlamentul german la o lună după misteriosul incendiu a votat o lege prin care parlamentul a fost efectiv abolit (Gesetz zur Behebung der Not von Volk und Reich) şi toate puterile statului I-au fost transferate lui Hitler.

În aceeaşi lună, primele lagăre de concentrare au apărut în Germania. În aprilie 1933 în aceste lagăre au fost aruncaţi deja peste 25.000 de opozanţi politici capturaţi de forţele speciale ale lui Hitler, Schutzstaffel (SS), şi de serviciul secret german, Gestapo. Pentru incendierea Reichstagului a fost blamat comunistul olandez Marinus van der Lubbe care fusese arestat în clădire în noaptea incendiului, judecat, condamnat şi omorât.

Chiar înainte de procesul împotriva lui van der Lubbe, o anchetă făcută de britanici a susţinut că naziştii au fost cei care au dat foc parlamentului pentru a crea un pretext care să le permită să confişte controlul asupra întregului aparat de stat.

La începutul lui 1933, Hitler împreună cu mulţi suporteri, a transformat Germania într-o dictatură condusă de el şi de partidul nazist. După şase ani, a declanşat al doilea război mondial care a dus la moartea a 60 de milioane de oameni, la 50 de milioane de refugiaţi şi la suferinţa mult mai multora. A fost cea mai neagră şi sângeroasă perioadă din istorie. Când Armata Roşie a capturat capitala Germaniei şi a ridicat steagul URSS pe Reichstag, Hitler a renunţat şi s-a sinucis în Berlin pe 30 aprilie 1945.

În 1990, un raport oficial al guvernului german a confirmat că „formarea de organizaţii secrete armate ale NATO în ţările NATO a început imediat după al doilea război mondial.”

După înfrângerea Germaniei în 1945 haosul din Europa de după război a permis SUA să organizeze aceste armate secrete, formate din gherile anti-comuniste, care erau antrenaţi pentru război şi ştiau să pună bombe. Statele Unite au recrutat în secret nazişti pentru armata secretă din Germania. Primele revelaţii despre aceste armate au fost difuzate pentru primat dată de o televiziune din Germania în 1990: un raport special asupra armatelor Gladio arăta că naziştii lui Hitler din SS, care în Germania lui Hitler au vânat şi au masacrat comunişti în masă (nt: şi în Europa de est au comis Holocaustul necunoscut), au fost recrutaţi pentru a face parte din armata secretă Gladio a Germaniei

La ordinele Pentagonului, noul creat serviciu american Counter Intelligence Corps (CIC) era însărcinat să-i captureze pe nazişti şi să-i ducă la tribunalul de la Numberg. Dar numai cei mai puţini importanţi au fost daţi pe mâna tribunalului. În secret, CIC prindea nazişti pentru a-i recruta să facă parte din armata anti-comunistă din Germania. Această practică a Pentagonului a fost dezvăluită abia în 1986 când departamentul de justiţie din SUA a declarat într-o conferinţă de presă că CIC a recrutat nazişti de rang înalt în anii de după război.

Un raport de 600 de pagini, coordonat de Allan Ryan pentru departamentul de justiţie, a confirmat că ofiţerul SS, care făcuse parte şi din Gertapo, Klaus Barbie, a fost recrutat în secret de CIC în 1947, iar statul american l-a ascuns de tribunalul pentru crimele de război, ajutându-l să fugă în Argentina în 1951, folosind aşa-zisa „rută a şobolanilor”. Barbie a fost recrutat de SUA pentru a fi folosit la formarea armatelor secrete ale NATO din Germania.

Printre cei care au fost recrutaţi a fost şi SS Obersturmfuhrer, Hans Otto,” a scris presa britanică.

Klaus Barbie a fost folosit să recruteze nazişti şi pe cei care făcuseră parte din fascistul Bund Deutscher Jugend (BDJ). În timpul războiului, Barbie a fost poreclit „măcelarul din Lyon” pentru că atunci cât a ocupat oraşul francez, între 1943 şi 1944, a fost responsabil de asasinarea a 4.000 de muncitori şi evrei care făceau parte din rezistenţa comunistă şi a deportat 15.000 de evrei în lagărele morţii (cu primit aprobarea legală a primarului din Lyon).

Barbie a fost condamnat la moarte de un tribunal francez, in absentia, pentru crime împotriva umanităţii, după ce martorii au declarat că tortura cu sadism pe cei pe care-i captura, că teroriza localnicii, femeile şi copii, biciuindu-i şi asmuţind câinele său asupra lor.

În timpul conferinţei de presă din 1986, departamentul de stat nu a recunoscut că SUA l-a folosit pe Barbie pentru armatele secrete ale NATO şi a minţit că, în afară de Barbie, nici un alt nazist nu a mai fost salvat folosind ruta şobolanilor de către guvernul SUA sau de aliaţii acestuia.

Unul dintre cei mai importanţi nazişti din ierarhia lui Hitler a fost însă recrutat de americani cu scopul de a forma armate secrete în estul Europei care să fie folosite la atacarea URSS. E vorba despre generalul lui Hitler, Reinhard Gehlen.

General Gehlen şi-a început cariera în serviciile secrete ale lui Hitler în aprilie 1942 când a devenit şeful Fremde Heere Ost (FHO, Serviciul pentru Armatele străine din Est) iar sarcina sa era de a submina Uniunea Sovietică. „Gehlen a obţinut multe informaţii de pe poziţia de pe care a comis cele mai mari atrocităţi: tortură, asasinarea prin înfometare a 4 milioane de prizonieri sovietici de război”, a scris istoricul american Christopher Simpson. Gehlen era foarte conştient că din cauza crimelor pe care le-a comis era căutat cu prioritate de serviciul secret sovietic NKVD. Când şi-a dat seama că Germania va pierde războiul, s-a asigurat că ruşii nu-l vor prinde predându-se americanilor de la CIC pe 20 mai 1945. Gehlen a presupus corect că datele pe care le-a obţinut în urma torturării comuniştilor în timpul ocupaţiei Uniunii Sovietice erau de mare interes pentru SUA. A microfilmat cu alţi nazişti toată arhiva de război a FHO referitoare la URSS, şi a ascuns aceste documente în Alpii din Austria.

După ce a fost reţinut de CIC, Gehlen a intrat în contact cu generalul american Edwin Luther Siber căruia i-a spus despre aceste arhive secrete. Generalul american a fost atât de impresionat că a făcut tot ce-a putut pentru a-l ajuta pe Gehler să avanseze în carieră în anii următori. L-a prezentat pe Gehlen ofiţerilor de rang înalt din serviciile secrete, inclusiv generalului Walter Bedell Smith, care atunci era generalul cu rang cel mai înalt din serviciile secrete americane trimsi în Europa, şi care ulterior a devenit directorul CIA între 1950 şi1953. Siber l-a prezentat pe Gehlen şi generalului William Donovan, şeful serviciului secret al marinei Office of Strategic Services (OSS), şi lui Allen Dulles de la OSS, care ulterior a devenit şeful CIA, precum şi lui Frank Wisner care ulteior va deveni unul dintre cei mai importanţi oameni ai CIA în crearea armatelor secrete în Europa de vest.

Cu ajutorul lui Gehlen, SUA a recuperat arhiva FHO ascunsă în Alpii din Austria în august 1945 şi a trimis datele la Washington. Preşedintele Truman a fost foarte impresionat de Gehlen, şi l-a numit pe acesta, împreună cu trupa sa de nazişti, şeful primului serviciu secret de după război al Germaniei, pe care l-a numit Organisation Gehlen (ORG). “În cele din urmă, Gehlen”, scrie istoricul Simpson, “şi câteva sute de ofiţeri nazişti, de rang înalt, au făcut înţelegeri cu Londra şi cu Statele Unite… Generalul Gehlen, însă, s-a dovedit a fi cel mai important dintre aceşti nazişti.”

Cu ajutorul financiar al SUA, sediul ORG a fost prima dată amenajat în Oberursel lângă Frankfurt, iar apoi mutat în fosta tabără de antrenament a Waffen SS din Pullach lângă Munich, unde şi azi e sediul serviciului secret al Germaniei Bundesnachrichtendienst (BND).

CIA şi ORG au semnat înţelegeri de cooperare, iar ofiţerul CIA James Criitchfield a fost trimis în Germania. Poreclit ‘Herr Marshall’ de către germani, acesta a lucrat direct cu cei 150 de nazişti. CIA avea un dosar pentru fiecare dintre ei. Serviciul secret al Germaniei era astfel ferm controlat de CIA. Erhard Dabringhaus care a lucrat cu CIC în Germania între 1948 şi 1949 a declarat într-un documentar despre Gladio că el însuşi a participat la recrutarea de nazişti.

Şeful spionilor lui Reinhard Gehlen a devenit astfel tatăl spiritual al armatelor secrete din Germania, iar rolul său era bine cunoscut de liderul Germaniei de vest, Konrad Adenauer, de la bun început.

Potrivit unui ofiţer NATO, preşedintele Truman şi cancelarul german Adenauer au semnat un protocol secret când Germania a intrat în NATO în mai 1955 prin care autorităţile germane se angajau în mod explicit şi ferm să nu îi urmărească legal pe extremiştii cunoscuţi de dreapta. Mulţi alţi politicieni de frunte din Germania ştiau despre acest protocol. Unul dintre aceştia era secretarul de stat al Germaniei, şi un fost nazist de rang înalt Hans Globke.

În 1952, s-a aflat public despre una dintre reţelele de nazişti a SUA numită ‘Bund Deutscher Jugend’ (BDJ) şi gruparea sa paramilitară ‘Technischer Dienst’ (TD).

Klaus Barbie a jucat un rol principal în crearea reţelei BDJ-TD.

Pe 10 octombrie 1952, New York Times a publicat un material al cărui titlu era manipulator: „Sabotorii germani au trădat încrederea SUA. O investigaţie răspândită are loc după ce s-a aflat că SUA au finanţat gherile de război.” New York Times a insistat că dezvăluirile din Germania erau foarte jenante pentru departamentul de stat şi pentru Pentagon, mai ales că „s-a aflat că aceste gherile au infiltrat grupările politice şi participau la activităţi politice. Liderii lor aveau liste negre de persoane care trebuia să fie „lichidate”.”

Mulţi socialişti, inclusiv oficiali guvernamentali, erau pe acea listă, pe care erau şi comunişti.

Această dezvăluire a provocat o criză transatlantică.

Pe 29 octombrie 1952, ziarul german Der Spiegel a relatat ceea ce presa americană evita să spună, şi anume că asemenea reţele de armate secrete au fost organizate de americani în tot vestul Europei: „Scandalul BDJ a provocat panică în sediile serviciilor secrete americane din Europa. Pentru că

“Technischer Dienst” din Germania nu e decât o aripă a unei reţele vaste de gherile, susţinute de SUA, care e răspândită în toată Europa de vest.”

În mod specific, a relatat Spiegel, “aceste armate sunt foarte puternice în Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia şi în peninsula iberică. În Franţa, armatele secrete existau deja în 1948, şi au fost susţinute de liderul socialiştilor [ministrul de interne] Jules Moch.”

Cum s-a aflat de toate acestea? Pe 9 septembrie 1952, un fost ofiţer SS, Hans Otto a intrat în sediul unei secţii de poliţie din Frankfurt şi a spus că face parte dintr-o armată secretă coordonată de americani care intenţionează să asasineze politicieni comunişti şi socialişti pentru a distruge partidele lor. Unitatea din care făcea el partea era formată din 100 de bărbaţi, cei mai mulţi foşti piloţi în armata lui Hitler, în armata nazistă sau în Waffen-SS.”

Sprijinul financiar era oferit de un cetăţean american pe care îl chema Sterling Garwood.”

Ce nu s-a aflat a fost dacă unitatea lui Otto era folosită ca acoperire pentru Technischer Dienst (TD, Serviciu tehnic), care era o super-secretă unitate paramilitară germană, formată numai din nazişti plătiţi de SUA şi care erau echipaţi cu bombe şi arme.

BDJ avea oficial 17.000 de oameni în toată Germania, iar TD în jur de 2.000.

Garwood, care era probabil CIA, i-a învăţat cum să omoare fără să lase urme, şi cum să tortureze: „Persoana care era interogată trebuia să aibă ochii acoperiţi. Apoi, în apropiere de camera unde avea loc interogatoriul o bucată de carne trebuia pusă la prăjit pe un grătar, în timp ce bucăţi de gheaţă trebuie ţinute pe trupul celui care e interogat. Senzaţia provocată de gheaţă, combiantă cu fumul de la carnea prăjită, îi dădeau impresia celui interogat că era torturat cu un fier încins.”

130 de nazişti au fost antrenaţi de CIA în centrul Wamiba, cum să tortureze, cum să împuşte, cum să folosească bombe artizanale, să pună capcane, să comunice radio şi cum să asasineze.

Lista neagră găsită de poliţie când a descins la sediul armatelor secrete conţinea nume de politicieni socialişti şi comunişti, de jurnalişti şi de sindicalişti: Heinrich Zinnkann, ministrul socialist al Hesse, socialistul Hans Jahn, liderul sindicatului căilor ferate, Emil Carlebach, journalistul de la Frankfurter Rundschau, şi mulţi alţii.

Jurnalistul german care a investigat Gladio, Leo Muller, povesteşte că şocul a fost aşa de mare în Germania că lista prezentată de poliţie nu a fost crezută: „comuniştii germani erau în capul listei, urmaţi de socialişti. TD plănuia să asasineze peste 40 de funcţionari înalţi ai social-democraţilor, printre ei fiind şi Erich Ollenhauer, preşedintele acestui partid.”

După negocieri cu SUA, oficialii înalţi din partidul creştin-democrat şi din guvernul conservator al lui Adenauer au muşamalizat şi au blocat investigaţia pe care au închis-o pe 30 septembrie 1952, provocând o revoltă printre magistraţii din Germania. Curtea supremă din Karlsruhe a ordonat ca toţi cei din TD care fuseseră arestaţi şi care făceau parte din Gladio să fie eliberaţi.

Premierul statului Hesse, August Zinn, a fost atât de furios încât i-a acuzat direct pe americani: „Singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat vine de la magistraţii din curtea supremă din Karlsruhe care au declarat că au acţionat aşa pentru că asta le-au ordonat americanii.” Zinn era livid de furie şi a decis să ceară parlamentului să investigheze, indiferent de presiunile pe care SUA le făceau pentru a-l opri. Aşa a fost posibil ca pe 8 octombrie 1952, publicul şi presa din Germania şi din lume să afle pentru prima dată de existenţa unei armate secrete formată din nazişti plătiţi de SUA în Germania. Zinn le-a spus parlamentarilor cum a fost creată această armată şi că pe „1 octombrie procurorul curţii supreme a comandat ca suspecţii să fie eliberaţi, pentru că organizaţia a fost creată la ordinul agenţiilor din SUA”. Parlamentarii şi-au exprimat şocul prin exclamaţii: „incredibil”. „TD a plănuit asasinate politice”, a continuat Zinn abia auzit în sala în care parlamentarii nu-şi puteau abţine indignarea. „S-au antrenat la Waldmichelbach în Odenwald. Din TD au făcut parte piloţi, soldaţi şi SS (din armatele lui Hitler).” Când un parlamentar a strigat din sală, „Cine îi plătea?” Zinn a răspuns: „Banii veneau de la o agenţie din SUA”. „Foarte multe dintre documentele lor au fost distruse şi multe au fost recuperate de un oficial SUA, şi nu ne sunt accesibile. Banii şi armel au fost oferite de un american…”

În discuţia directă dintre parlamentari şi Zinn, acesta le-a spus că această organizaţie avea scopul de a comite acte de terorism în interiorul Germaniei. A promis că va desfiinţa armatele secrete. Desigur că asta nu s-a întâmplat pentru că nu erau sub controlul lui. Gladio în Germania exista în 1990 când s-a aflat de armatele secrete după dezvăluirile făcute de premierul italian.

Nu doar armata secretă Gladio a supravieţuit, ci şi serviciul secret creat de şeful spionilor lui Hitler, ORG, pentru că se bucurau de totala protecţie a CIA. Generalul nazist Reinhard Gehlen a rămas la conducerea acestui serviciu şi în 1956 ‘Organizaţia Gehlen’ şi-a schimbat numele în ‘Bundesnachrichtendienst’ (BND).

Când directorul CIA, Allan Dulles, a fost întrebat dacă nu îi e ruşine că a colaborat cu nazistul Gehlen, a răspuns: ‘Nu ştiu dacă e un nenorocit. Sunt puţini arhiepiscopi în spionaj…”

În 1995 a apărut raportul Mercker asupra modul în care funcţiona BND, şi care a fost imediat considerat „un raport de groază pentru BND”, motiv pentru care e ţinut secret. Concluzia sa e devastatoare pentru BND, au scris ziarele germane: „O organizaţie coruptă.”

Reinhard Gehlen, atacat virulent în acest raport întocmit în urma unei anchete guvernamentale, nici măcar nu a avut voie să citească raportul. Iar socialiştii germani, care pentru prima dată după război, au intrat în guvernul federal, au fost atât de umiliţi când au citit acest raport şi când au văzut câţi nazişti erau în aparatul de stat, că l-au dat imediat afară pe Gehlen, după 20 de ani de la terminarea războiului. Socialiştii l-au concediat pe şeful nazist al BND pe 1 mai 1968. Dar pentru a nu supăra prea tare Casa Albă, Gehlen a fost înlocuit de Gerhard Wessel care a fost ataşatul militar la ambasada de la Washington după 1945 şi care de atunci a cultivat relaţii strânse cu CIA şi cu aparatul de securitate al SUA. E ştiu că raportul clasificat Mercker conţine şi date despre armatele secrete ale ORG şi BND, dar şi dovezi care au ieşit la suprafaţă în timpul investigaţiilor asupra Gladio.

Glahn, fost membru în Gladio german, susţine că CIA era cel mai înalt nivel de comandă.

După descoperirea legăturilor dintre mai multe atentate teroriste din Germania și armatele secrete ale NATO, e surprinzător că nu a existat nici o investigaţie parlamentară în privinţa acestei armate secrete, şi cu atât mai puţin un raport public. Jurnaliştii din Germania cred Gladio exista chiar şi în 2002 în Germania.

CONCLUZIE

Strategia pusă în aplicare de Washington şi Londra împotriva Europei de vest pentru a bloca accesul comuniştilor şi socialiştilor la guvernare a dus la de teroare şi umilire şi la abuzul de instituţii democratice. Gladio şi reţelele secrete ale NATO aruncă o lumină diferită asupra chestiunii suveranităţii Europei de Vest. E clar că în Europa divizată de războiul rece, brutalitatea şi teroarea au fost folosite pentru a controla populaţiile de ambele părţi ale „cortinei de fier”.

Aceste armate secrete împreună cu serviciile secrete ale armatelor statelor NATO au monitorizat şi au spionat politicieni de stânga şi au răspândit propaganda anti-comunistă.

Cele mai violente operaţiuni ale sale au dus la masacre, comise de terorişti de dreapta, la lovituri de stat şi atentate teroriste, în Belgia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania, Grecia, Turcia. Cele mai multe dintre aceste operaţiuni teroriste sponsorizate de state s-au bucurat de încurajarea şi protecţia din partea înalţilor oficiali guvernamentali şi ofiţeri din Europa şi din SUA.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s