Iadul de la Treblinka

rumbo-arrestos-treblinka-levantamiento-varsovia_claima20130419_0110_14
Această imagine este surprinsă în momentul evacuării ghetoului din Varşovia, după înăbuşirea revoltei rebelilor evrei împotriva naziştilor, în august 1944, de către trupele SS (din care făceau parte şi naziştii recrutaţi de OUN în Ucraina, azi eroi naţionali). Evreii au fost deportaţi la Treblenika. Înainte de a fi omorâtă, fiecare mamă a fost obligată de ofiţerii SS din acel lagăr să-şi vadă copilul arzând de viu. E vorba inclusiv de cei patru copii care apar în această fotografie.
Heinrich_Himmler_and_Gudrun_Burwitz
Heinrich Himmler şi Gudrun Burwitz, fata lui, într-o vizită într-un lagăr de concentrare. Himmler şi-a dus copilul să viziteze lagărele morţii de mai multe ori.

De Vasily Semyonovich Grossman (1905–1964)

în engleză, aici; detalii despre autor, în engleză, aici

“1.

La est de Varşovia, de-a lungul râului Bug, terenul e nisipos şi mlăştinos, iarba e mereu verde şi proaspătă. Pădurile sunt de foioase.

Aceste locuri sunt lugubre şi părăsite; au mai rămas doar câteva sate în preajma lor. Călătorii încearcă să evite drumurile înguste, pe care e dificil să păşeşti şi pe care roţile căruţelor se afundă în terenul nisipos.

Aici, pe traseul căii ferate care duce către Siedlce, se ițește în depărtare stația gării din Treblinka. Până la Varșovia nu sunt mai mult de 60 de kilometri, iar în apropiere e intersecția de la Małkinia, unde liniile ferate de la Varșovia, Białystok, Siedlce, și Łomza se întâlnesc. Mulți dintre cei care au fost aduși la Treblinka în 1942 poate au trecut pe aici de multe ori, înainte. Privind abstract priveliștea silențioasă – pinii, nisipul, nisipul și din nou pinii, buruienile şi tufişurile uscate, clădirile mohorâte şi deprimante ale staţiilor de tren – pasagerii plictisiți trebuie să-și fi coborât privirea pentru o clipă măcar asupra căii ferate izolate care se pierde în pădurea deasă de pini.

Station outside Treblinka

Această linie ferată duce la o carieră de unde se extrăgea balast pentru construcţii şi industrie. Cariera e cam la 4 km de gară, cufundată în sălbaticie, înconjurată de pădurea de pini.

Aici pământul e sterp iar solul e sărăcăcios: țăranii nu-l pot cultiva. Așa se face că sălbăticia a rămas neatinsă. Pământul e parțial acoperit de muşchi, din care mai răsare câte-un pin, ici şi colo.

Din când în când o stăncuţă îţi trece prin faţa ochilor, sau zăreşti o pupăză ale cărei pene sunt colorate foarte strident.

Această nefericită sălbăticie a fost locul ales de câțiva oficiali și aprobat de SS Reichsführer Himmler pentru construirea unui vast complex de exterminare– un complex de exterminare așa cum nu a mai văzut vreodată specia umană, din timpurile barbarilor primitivi până în zilele noastre, atât de pline de cruzime. Un complex de exterminare probabil aşa cum nu s-a mai pomenit în tot universul.

Acesta a fost principalul loc de ucis al SS, care le-a depăşit în oroare pe cele de la Sobibor, Majdanek, Bełzec şi Auschwitz.

La Treblinka existau două lagăre. Treblinka I, un lagăr pentru condamnaţii penal, pentru prizonierii de diferite naţionalităţi, mai ales polonezi; şi Treblinka II, lagărul pentru evrei.

Treblinka I era menit să fie un lagăr de muncă forţată, şi era situat lângă carieră, nu departe de marginea pădurii. Era un lagăr obişnuit, unul din sutele şi miile de astfel de lagăre pe care Gestapo le-a construit în teritoriile ocupate din Europa de Est.

A apărut în 1941. Multe trăsături diferite ale caracterului german, distorsionate de oglinda teribilă a regimului lui Hitler, se găsesc exprimate în acest lagăr. Aşa cum delirul halucinant din cauza febrei este o reflexie a gândurilor pacientului înainte de a se îmbolnăvi. La fel cum actele şi gândurile unui om dement sunt reflexia distorsionată a actelor şi gândurilor unei persoane obişnuite. La fel ca un criminal care comite acte de violenţă şi care pentru a putea lovi cu un ciocan ţeasta victimei are nevoie nu doar de un neomenesc sânge rece, ci şi de privirea ageră şi apucătura fermă a unui muncitor cu experienţă în atelierele de topitorie.

Chibzuiala, precizia, calcularea şi claritatea pedantă sunt calităţi comune pe care mulţi germani le au, şi, în sine, ele nu sunt neapărat calităţi rele. Duc la rezultate valoroase când sunt aplicate în industrie şi agricultură. Regimul lui Hitler însă a folosit aceste calităţi pentru a comite crime împotriva umanităţii. În acest lagăr de muncă polonez, trupele SS au acţionat ca şi cum nu ar fi făcut nimic ieşit din comun, ca şi cum ar fi cultivat cartofi sau conopidă.

Lagărul a fost conceput în mai multe dreptunghiuri uniforme; barăcile au fost construite în linie dreaptă; mesteceni erau aliniaţi de-a lungul cărărilor. În solul fertilizat au fost plantate flori. Iazurile din beton, amenajate pentru răţuşti şi gâşte, aveau trepte speciale pentru ca personalul lagărului să poată spăla haine.

Existau servicii pentru personalul german: o excelentă brutărie, o frizerie, un garaj, o staţie de benzină, magazine. Lagărul Majdanek, situat la periferia Lublin, a fost organizat după aceleaşi reguli – la fel cum au fost construite şi zeci de alte lagăre în estul Poloniei unde SS şi Gestapo plănuiau să rămână multă vreme; erau aceleaşi grădini, aceleaşi cişmele, aceleaşi cărări de beton. Eficienţa, alinierea şi sincronizarea perfecte, o preocupare pedantă pentru ordine, o afecţiune faţă de programe detaliate şi disciplină — toate aceste trăsături germane au fost reflectate în conceperea şi organizarea acestor lagăre.

Oamenii erau trimişi în aceste lagăre pentru diferite perioade de timp, uneori chiar şi numai pentru 4 sau 6 luni. Erau polonezi care încălcaseră legile Guvernului General – de obicei era vorba de încălcări minore, din moment ce pedeapsa pentru cele grave era, imediat, moartea. O vorbă, un cuvânt auzit pe stradă de cineva, neputinţa de a nu îndeplini o sarcină de serviciu, denunţul făcut de cine ştie cine, refuzul de a-l lăsa pe un german să-i ia căruţa sau trăsura când avea el chef, refuzul de a da un cal unui german, o tănără fată care fusese atât de îndrăzneaţă să refuze avansurile unui ofiţer SS, cea mai mică urmă de suspiciune nedovedită de a fi fost implicat în vreun act de sabotaj la o fabrică, acestea erau crime pentru care mii de muncitori polonezi, ţărani şi intelectuali – bătrâni şi tineri, mame, băieţi şi fete – au fost trimişi în lagărul de muncă forţată de la Treblinka I.

În total, în jur de 50.000 de oameni au trecut dincolo de porţile acestui lagăr. Evreii ajungeau în acest lagăr doar dacă erau deosebit de talentaţi sau pricepuţi în meşteşuguri: brutari, cârpaci, cizmari, tâmplari, zidari, croitori.

Erau tot felul de ateliere în acest lagăr, inclusiv un atelier de mobilă unde prizonierii făceau mese, scaune şi fotolii pentru armata germană. Treblinka I a existat din toamna lui 1941 până pe 23 iulie 1944.

În momentul în care a început distrugerea lagărului, prizonierii puteau auzi în depărtare bubuiturile artileriei sovietice. În dimineaţa de 23 iulie 1944, bărbaţii din SS şi din Wachmänner s-au înarmat cu topoare ascuţite şi s-au apucat să dărâme lagărul Treblinka I.

Până să se lase noaptea, prizonierii au fost ucişi şi îngropaţi. Max Levit, un tapiţer din Varşovia, a reuşit să supravieţuiască; a zăcut rănit între trupurile camarazilor săi morţi, până la lăsarea întunericului, şi apoi s-a târât în pădure. Ne-a povestit cum, atunci când zăcea în groapa cu cei morţi, a auzit 30 de băieţi din lagăr cântând „Întinsă e ţara mea!” Chiar înainte să fie împuşcaţi, l-a auzit pe un băiat strigând înainte de moarte: “Stalin ne va răzbuna!”

Ne-a povestit cum Leib, care avea barbă roşie — unul dintre cei mai populari prizonieri din lagăr şi liderul grupului de băieţi – s-a prăbuşit după prima rafală dar n-a murit. Striga “Panie (domnule) Wachman, nu m-ai omorât. Mai trage o dată, te rog! Mai trage o dată!”

Treblinka-Poland-Bodies-of-inmates-after-the-liberation
Soldații Armatei Roșii și localnicii din satele din apropiere au descoperit locul unde naziștii i-au îngropat pe ultimii prizonieri din lagărul Treblinka I, pe care i-au executat în ziua distrugerii totalăe a complexului, pentru a șterge orice urmă a existenței sale.

Acum putem să descriem regimul acestui lagăr de muncă având acces la unele detalii; avem mărturii de la zeci de bărbaţi şi femei poloneze care au evadat sau au fost eliberaţi la un moment dat.

Ştim cum se muncea în carieră; ştim cum cei care nu îşi îndeplineau cota erau azvârliţi într-o prăpastie adâncă. Ştim care era raţia zilnică de hrană: între 170 şi 200 de grame de pâine şi o cană de zeamă care se dorea a fi un fel de supă. Ştim cum mulţi au murit de foame, ştim că femeile flămânde şi care nu mai puteau munci erau scoase în afara lagărului şi împuşcate. Ştim despre orgiile sălbatice; ştim cum germanii violau fete tinere şi le împuşcau imediat după. Ştim cum oamenii erau aruncaţi în gol de la şase metri, din birourile SS. Ştim că un grup de germani beţi uneori lua 10 sau 15 prizonieri dintr-o baracă noaptea şi, calm, testau diferite metode de a-i ucide. Îi îmuşcau în inimă, în spate, în gât, în ochi, în gură şi în cap. Ştim numele tuturor din SS care au fost în acel lagăr, ştim ce caractere erau şi ce înclinaţii aveau.

Ştim că şeful lagărului era un german din Olanda pe nume van Euppen, un criminal nesătul şi un prădător sexual, care era pasionat de cai şi de curse de cai. Ştim despre o matahală, Stumpfe, care izbucnea într-un hohot de râs necontrolat de fiecare dată când omora un prizonier sau când asista la executarea unui prizonier. I se spunea “Moartea care râde”.

Ultima persoană care l-a auzit râzând a fost Max Levit, pe 23 iulie în acest an, când 30 de băieţi au fost împuşcaţi la ordinul lui Stumpfe, iar Levit a zăcut în groapa comună, ascuns printre morți. Știm despre Svidersky, un german care avea un singur ochi și care era din Odessa și pe care l-au poreclit “Maestrul Ciocanului” din cauza expertizei sale supreme în “a ucide cu sânge rece”— adică, a ucide fără să folosească gloanțe. În câteva minute, cu un ciocan, a ucis 15 copii, între 8 și 13 ani, care au fost declarați inapți de muncă.

Știm despre Presifi, un bărbat din SS, foarte slab, negricios a cărui poreclă era “Cel bătrân.” Era mohorât și taciturn. Își alunga melancholia stand la pândă pe grămada de gunoi a lagărului, aşteptând să vadă cum se strecura câte-un prizonier să caute coji de cartofi să le mănânce; îl prindea pe prizonier şi îl împuşca în gură: îi îndesa pistolul în gură  şi trăgea. Ştim numele ucigaşilor profesionişti Schwarz şi Ledeke. Se amuzau împuşcând prizonieri care se întorceau de la muncă, la amurg. Ucideau 20, 30, sau 40 în fiecare seară.

Nici unul dintre ei nu era uman în nici un fel. Minţile lor deformate, inimile, sufletele, cuvintele, acţiunile şi obiceiurile lor erau ca un fel de caricatură – o caricatură teribilă a calităţilor, gândurilor, sentimentelor, obiceiurilor şi acţiunilor germanilor obişnuiţi.

Ordinea strictă din lagăr, înregistrarea birocratică a crimelor; afecţiunea pentru farsele monstruoase care amintesc de glumele proaste ale studenţilor germani când se îmbată; cântecele sentimentale pe care gardienii lagărului le cântau în timp ce călcau în bălţi de sânge; discursurile pe care mereu şi mereu le ţineau în faţa victimelor lor; poveţele şi proverbele pioase, scrise pe aproape orice bucăţică de hârtie —toţi aceşti dragoni şi reptile monstruoase erau progeniturile şovinismului şi rasismului tradiţional german.

S-au născut din aroganţă, îngâmfare, egoism, dintr-o obsesie pedantă pe care toţi o au faţă de cuibul lor şi atât, dintr-o indiferenţă de oţel faţă de soarta oricărei alte fiinţe umane, dintr-o convingere oarbă, feroce că ştiinţa germană, muzica germană, poezia, limba, gazonul, toaletele, cerul, berea şi casele lor erau cele mai bune din tot universul.

Viciile acestor oameni şi crimele lor s-au născut din viciile caracterului naţional german, şi din cele ale Statului German. Viaţa în lagăr era atât de groaznică, adică se apropia de ororile din lagărul de la Majdanek, că prizonierii probabil nu-şi puteau imagina nimic mai înspăimântător. Dar cei care au trecut prin Treblinka I ştiu foarte bine că mai era ceva în apropiere, ceva care într-adevăr era mult mai sinistru – de sute de ori mai sinistru – decât lagărul unde erau ei captivi. În mai 1942, la trei kilometri depărtare de lagărul de muncă forţată Treblinka I, germanii au început construirea unui lagăr rezervat evreilor. Lagărul Treblinka II era, de fapt, un complex de exterminare. L-au construit foarte repede. Au folosit 1.000 de muncitori dintre prizonieri.

Nimic din acest lagăr nu era menit să facă viaţa de trăit, totul era adaptat pentru moarte. Intenţia lui Himmler era ca existenţa acestui lagăr să fie un secret total; nimeni nu trebuia să iasă viu de aici. Nimeni din afară – nici măcar un mareşal din armată – nu avea voie în apropierea lui. Oricine se nimerea în jurul lagărului pe o rază de un kilometru era împuşcat pe loc, fără avertisment. Avioanele germane nu aveau voie să zboare în această zonă. Victimele, care erau  aduse cu trenul şi treceau pe lângă satul Treblinka, habar n-aveau ce le aştepta. Îşi dădeau seama în ultimul moment. Gardienii care îi păzeau pe ostatici în timpul călătoriei nu aveau voie să intre în lagăr; li se permitea accesul până la o anumită distanţă de lagăr. Când trenurile ajungeau, bărbaţii SS preluau misiunea de la gardieni. Trenurile, care de obicei erau formate din 60 de vagoane, erau împărţite în trei secţiuni când erau oprite în pădure. Locomotiva ducea câte 20 de vagoane până la platforma lagărului.

hqdefault (1)

Deportation of Polish Jews to Treblinka extermination camp from the ghetto in Siedlce, 1942, occupied Poland
Evrei deportați din ghetoul din Siedlce coboară din trenul care i-a adus la Treblinka, în plan îndepărtat, nu departe de gară se vede o coloană de fum de la gropile-grătare unde erau arse trupurile celor gazați în acest lagăr. Nici unul dintre ei nu pare să remarce norul de fum sau să își imagineze ce semnifică.

Ca să intre în lagăr, locomotiva mergea cu spatele, şi era oprită întotdeauna la intrarea în gară, dincolo de garduri, astfel încât nici mecanicul de locomotivă, nici fochistul să nu calce vreodată în interiorul lagărului.

După ce vagoanele erau descărcate, SS Unteroffizier, care era pe tură, dădea semnalul să fie aduse următoarele 20 de vagoane, care erau oprite în pădure. Când toate cele 60 de vagoane erau descărcate, Kommandantur lagărului vorbea prin megafonul din lagăr şi îi informa că erau gata să primească următorul transport. Vagoanele goale se îndreptau apoi spre carieră unde erau încărcate cu pietriş înainte de a se întoarce la Treblinka de unde îşi continuau drumul spre Małkinia.

Treblinka era bine poziţionată; era posibil să aduci transporturi din toate cele patru puncte cardinale: de la nord, de la sud, de la est şi de la vest. Trenurile vedeau din oraşele poloneze, Varşovia, Międzyrzecze, Częstochowa, Siedlce, şi Radom; din Łomza, Białystok, Grodno, dar şi din oraşe din Belarus, şi din Germania, Cehoslovacia, şi Austria; şi chiar şi din Bulgaria şi din Basarabia. În fiecare zi, timp de 14 luni, trenurile au adus oameni în lagăr. Fiecare tren era format din 60 de vagoane. Fiecare vagon era numerotat, un număr era scris cu creta—150, 180, 200— indicând numărul de oameni care erau transportaţi în acel vagon.

[evreii surprinşi în următoarele trei imagini au ajuns la Treblenika]

0,,4149861_4,00

02

ROSER 2 (Chip)

Muncitorii şi ţăranii numărau în secret aceste trenuri. Kazimierz Skarzuński, un ţăran de 26 de ani din satul Wólka (cea mai apropiată aşezare umană de acest lagăr), mi-a spus că erau zile când veneau chiar şi 6 trenuri doar de la Siedlce, şi că să fi fost o singură zi în toate aceste 13 luni când să nu fi venit nici un transport. În plus, calea ferată din direcţia Siedlce era doar una din cele patru linii de transport feroviar care duceau spre lagăr.

Lucjan Żukowa, care a fost recrutat de germani să muncească la calea ferată din satul Treblinka, a spus că în, toată perioada cât a lucrat acolo, din 15 iunie 1942 până în august 1943, în fiecare zi între 1 şi 3 trenuri ajungeau în lagăr în fiecare zi. Fiecare tren avea 60 de vagoane, şi în fiecare vagon erau cel puţin 150 de oameni.

Am adunat zeci de mărturii similare. Chiar şi dacă am scădea la jumătate numărul indicat de martori, tot am vedea că între 2,5 şi 3 milioane de oameni au fost aduşi la Treblinka pe parcursul acestor 13 luni. Vom reveni însă asupra acestui număr.

În zona încercuită de garduri de sârmă ghimpată, inclusiv plaforma gării, erau incinte unde erau depozitate lucrurile care fuseseră luate de la oamenii executaţi. Această zonă avea o suprafaţă foarte mică: între 780 şi 600 de metri.

treblinkamodel

Dacă pentru o clipă am lua în considerare cea mai mică îndoială faţă de soarta acestor milioane de oameni transportaţi aici, dacă am presupune pentru un moment că germanii nu i-au omorât imediat ce coborau din trenuri, atunci ar trebui să întrebăm ce s-a întâmplat cu toţi aceşti oameni. Numărul lor a fost atât de mare că puteau popula o mare capitală europeană.

Zona lagărului e atât de mică încât dacă cei aduşi aici ar fi rămas în viaţă chiar şi pentru câteva zile, n-ar fi putut fi vorba de mai mult de o săptămână şi jumătate înainte ca să fie ocupat tot spaţiul şi n-ar mai fi rămas nici un metru liber în spatele gardurilor cu sârmă ghimpată pentru valul de oameni care venea dinspre Polonia, din Belarus, şi din restul Europei.

Timp de 13 luni —396 de zile — toate trenurile au plecat de la Treblinka ori goale, ori încărcate cu nisip.

Nici o singură persoană adusă cu trenul la Treblinka II nu s-a mai întors. Întrebarea teribilă trebuie pusă: “Cain, unde sunt aceşti oameni? Unde sunt oamenii pe care i-ai adus aici?”

Fascismul nu a putut să-şi ascundă cea mai mare crimă – dar asta nu doar pentru că au existat mii de martori involuntari care au văzut ce se întâmpla. În timpul verii lui 1942 Hitler a luat decizia să extermine milioane de oameni care n-aveau nici o vină; Wehrmacht (armata germană) înregistrase un mare succes şi Hitler era convins că putea acţiona cu impunitate. Putem vedea acum că în acest an, 1942, germanii au comis cele mai multe crime. Convinşi că vor scăpa nepedepsiţi, fasciştii au arătat de ce sunt în stare. Dacă Hitler ar fi învins, ar fi putut să acopere toate urmele crimelor sale. Ar fi obligat fiecare martor să tacă. Chiar dacă nu era vorba doar de câteva mii de martori, ci de zeci de mii, nici unul dintre ei n-ar fi putut spune un singur cuvânt.

tumblr_nb4ypqXSq21tgjy2lo1_1280
Himmler şi fata sa și alți șefi din SS pozează încântați în fața vilei sale din Germania. Soțiile lor sunt în spatele lor.

Şi din nou, nu putem decât să-i omagiem pe oamenii care – atunci când tăcerea trebuia să fie universală, când o societate atât de euforică la perspectiva victoriei tăcea mâlc – au învins în bătălia de la Stalingrad, de pe malul râului Volga, o armată germană care lăsase în urmă râuri de sânge fierbinte şi nevinovat. Armata Roşie e cea care a făcut imposibil ca Himmler să poată păstra secretul total despre Treblinka.

Frank&Himmler
Himmler și Hans Frank,, poreclit ”americanul”, unul dintre comandanții lagărului de la Treblinka.

Astăzi martorii au vorbit; iar pietrele şi pământul au plâns de durere. Şi astăzi, în faţa privirilor umanităţii, în faţa conştiinţei întregii lumi, putem să refacem, pas cu pas, fiecare cerc al iadului de la Treblinka, care, prin comparaţie, face ca Purgatoriul lui Dante să nu pară altceva decât un joc nevinovat al satanei.

Tot ce e scris în continuare a fost spus de martori care sunt în viaţă; a fost mărturisit de cei care au muncit în lagărul din Treblinka din prima zi a existenţei lagărului până pe 2 august 1943, când condamnaţii la moarte s-au revoltat, au dat foc lagărului şi au evadat în pădure; a fost mărturisit de Wachmänner (poliţia auxiliară, cum ar fi naziştii din Ucraina) care au fost luaţi prizonieri şi care au confirmat mărturiile martorilor şi adesea au oferit detalii care lipseau.

razman-samuel-treblinka-survivors-reunion-1944
Reuniunea din 1944 a rebelilor care au reuşit să evadeze din lagărul de exterminare Treblinka.

I-am văzut cu ochii mei pe aceşti oameni şi le-am ascultat mărturiile, iar declaraţiile lor scrise de mână sunt pe biroul meu acum când scriu. Aceste mărturii numeroase dintr-o varietate de surse sunt consistente chiar şi în cele mai mici detalii – de la obiceiurile lui Barry, câinele comandantului, până la tehnologia folosită în funcţionarea mecasnismului de exterminare pe bandă rulantă.

Să trecem prin cercurile Iadului de la Treblinka II.

Cine erau oamenii aduşi cu trenurile? În cea mai mare parte, erau evrei. Au fost şi polonezi aduşi, şi oameni de etnie romă. Deja în primăvara lui 1942 aproape întreaga populaţie evreiască din Polonia, Germania şi din regiunile de vest ale Belarusului a fost încarcerată în ghetouri. Milioane de evrei — muncitori, meşteşugari, doctori, profesori, arhitecţi, ingineri, învăţători, artişti şi de alte profesii, împreună cu familiile lor —au fost luaţi ostatici şi închişi în ghetourile din Varşovia, Radom, Częstochowa, Lublin, Białystok, Grodno, şi în ghetourile din zeci de alte oraşe. Doar în ghetoul din Varşovia, au fost încarceraţi în jur de jumătate de milion de evrei.

Încarcerarea în ghetouri era evident primul pas, pregătitor, al planului lui Hitler privind exterminarea evreilor.

Collecting-Polish-Jews-for-Treblinka
Evrei polonezi care sunt deportaţi la Treblinka după rebeliunea din ghetoul din Varşovia. 
2Treblinka
Bărbații din batalionul de poliție 101 i-au forțat pe acești evrei să îngenuncheze și să se fotografieze alături de ei înainte de a-i urca în trenurile de vite pentru a-i trimite la camerele de gazare din Treblinka. Naziștii râd încântați.
25140FB700000578-2926548-image-a-23_1422272879693
Câţiva dintre evreii care au participat la revolta din ghetoul din Varşovia sunt “întâmpinaţi” personal de SS la Treblinka.

Vara lui 1942, perioada când fascismul a înregistrat cel mai mare succes militar, a fost aleasă pentru a pune în aplicare faza a doua a acestui plan: exterminarea fizică. Ştim că Himmler a mers al Varşovia în această perioadă şi a dat ordinele necesare. Construcţia acestui vast bloc de execuţie s-a făcut fără întrerupere, zi şi noapte. În iulie, primele transporturi au ajuns de la Treblinka din Varşovia şi Częstochowa.

Oamenilor li s-a spus că erau duşi în Ucraina, pentru a munci la fermele de acolo; li s-a permis să ia hrană cu ei şi 20 de kg de bagaje. În multe cazuri, germanii şi-au obligat victimele să cumpere bilete de tren cu destinaţia “Ober-Majdan,” o expresie codificată care era folosită pentru Treblinka.

Zvonurile despre Treblinka s-au răspândit repete în întreaga Polonie, aşa că SS au fost nevoiţi să folosească alt nume pentru a transporta oameni acolo. Totuşi, oamenii erau trataţi în aşa fel încât aveau puţine îndoieli referitoare la soarta care-i aştepta. Cel puţin 150 de oameni, dar mult mai des între 180 şi 200, erau îngrămădiţi în fiecare vagon de vite. În timpul călătoriei, care uneori dura între 2 şi 3 zile, nu li se dădea nimic de băut. Erau atât de însetaţi că ajungeau să îşi bea propria urină. Gardienii le dădeau uneori o gură de apă în schimbul a 100 de zloţi, dar de obicei doar luau banii şi plecau. Oamenii erau îngrămădiţi atât de strâns că uneori nu aveau loc decât să stea în picioare. În fiecare vagon, mai ales în timpul zilelor înăbuşitoare de vară, unii dintre cei mai bătrâni, vlăguiţi sau slabi de inimă mureau în timpul transportului. Din moment ce uşile erau închise pe toată durata călătoriei, trupurile celor morţi începeau să se descompună, otrăvind aerul din vagoane.

SS Gen Jurgen Stroop (with field cap facing camera) and a group of Ukrainian Hilfswillige (“voluntary assistants”) during the Warsaw Ghetto Uprising
Generalul SS Jurgen Stroop şi un grup de ucrainieni Hilfswillige (voluntari asistenţi) în timpul evacuării ghetoului din Varşovia în urma zdrobirii revoltei a 750 de evrei.  Stroop a condus trupele SS care au înfrânt rebeliunea împotriva naziştilor în încercarea de a bloca deportarea evreilor din ghetoul din Varşovia în lagărul morţii de la Treblinka. Rebeliunea a început în aprilie, evreii au rezistat atacurilor naziştilor până în august. Ucrainienii au jucat un rol activ în aplicarea “soluţiei finale”, au făcut parte din personalul nazist din multe lagăre naziste, unde au participat la exterminarea în masă a evreilor. Această fotografie datează din mai 1943. (Ucrainienii susţin azi că au luptat împotriva naziştilor şi chiar că ei sunt cei care au fost “exterminaţi de evrei” în lagărele naziste. Naziştii ucrainieni sunt eroi naţionali în Ucraina, după ce SUA şi alte ţări occidentale le-au acoperit sau albit crimele pe care le-au comis ca parte a armatei lui Hitler.)
Jewish children walking single-file in the street before their deportation to Treblinka Warsaw Poland
Orfani evrei împinşi de un ofiţer SS să meargă mai repede, în timpul evacuării ghetoului din Varşovia. Au fost deportaţi în lagărul de exterminare de la Treblinka.

galeri39Uneori era de ajuns doar să aprindă cineva un chibrit în timpul nopţii că gardienii începeau să tragă în vagoane. Un frizer, pe numele lui Abram Kon, declară că, doar în vagonul în care a fost el transportat, cinci oameni au murit împuşcaţi de gardieni şi foarte mulţi au fost răniţi.

Condiţiile în care erau transportaţi evreii aduşi din Europa de vest erau foarte diferite. Oamenii din trenurile care veneau din Europa de vest nu auziseră niciodată de Treblinka, şi până în ultimul moment credeau că sunt duşi undeva să muncească. Germanii le spuneau poveşti încântătoare despre plăcerile şi viaţa lejeră care îi aşteptau. Unele trenuri aduceau oameni care erau convinşi că erau duşi într-o ţară neutră; toţi, la urma urmei, plătiseră sume imense pentru a obţine vize de la statul german. Odată în Treblinka a ajuns din greşeală un tren cu cetăţeni din Canada, America şi Australia care n-au putut fugi din Europa de vest şi din Polonia când a izbucnit războiul. După negocieri îndelungate şi după ce au plătit şpăgi uriaşe celor din SS, li s-a permis să plece în ţări neutre.

În trenurile care veneau din Europa de vest nu erau gardieni, doar personalul obişnuit. Trenurile aveau chiar şi vagoane de dormit şi vagoane restaurant. Pasagerii duceau cu ei valize mari şi sacoşe şi multă mâncare. Când trenurile se opreau în staţii, cei mici coborau din tren şi întrebau cât mai e până la “Ober-Majdan”.

Au fost şi câteva transporturi de oameni de etnie romă din Basarabia şi din alte părţi. Au fost şi transporturi de muncitori tineri polonezi şi de ţărani care participaseră la rebeliuni sau care se alăturaseră unităţilor clandestine de partizani.

E greu de spus ce e mai teribil: să ştii că mergi la moarte şi să înduri agonia asta, fiind conştient că sfârşitul e aproape, sau să nu ai habar, să nu suspectezi nimic în timp ce priveşti pe fereastra trenului dintr-un vagon comod cum, pe peron, cineva din Treblinka dă un telefon şi dă datele trenului care tocmai a ajuns în staţie, şi câţi oameni transportă.

Pentru a menţine amăgirea pasagerilor din Europa de vest, până în ultima clipă, intrarea în gara din lagăr a fost făcută să arate ca oricare alta. Pe platforma unde erau descărcate câte 20 de vagoane deodată exista chiar şi un ghişeu de bilete, un birou pentru bagaje, şi un restaurant. Erau indicatoare peste tot, care spuneau CĂTRE BIAŁYSTOCK, CĂTRE BARANOWICZE, CĂTRE WOŁKOWICE, etc.

O orchestră cânta în interiorul gării pentru a-i întâmpina pe noii veniţi, iar muzicienii erau bine îmbrăcaţi. Un gardian îmbrăcat în uniformă de lucrător feroviar colecta biletele şi îi conducea pe pasageri. Curând, perimetrul unde erau duşi toţi se umplea de 3.000 sau 4.000 de oameni, care aveau cu ei bagaje şi valize. Unii îi ţineau în braţe pe cei bolnavi sau pe cei bătrâni. Mamele îi ţineau pe cei mici în braţe; copiii mai mari se agăţau de hainele părinţilor în timp ce se uitau în jur cu priviri curioase. E ceva sinistru şi terifiant legat de acest perimetru care a fost bătătorit de milioanele de tălpi ale acestor oameni. Nu dura mult până când privirile agere ale acestor oameni surprindeau semnale alarmante. Ici şi colo pe pământul, care fusese măturat chiar înainte de venirea lor, se mai vedeau tot felul de obiecte abandonate: o bucată de haină, uneori valize deschise, câteva perii de bărbierit, craţiţe. Cum au ajuns acolo?

Yad Vashem The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority
Un lot de condamnați la moarte pe peronul gării din Treblinka; foto: Yad Vashem The Holocaust Martyrs’ and Heroes’ Remembrance Authority.

Şi de ce linia de cale ferată se termină chiar la intrarea în gară? De ce iarba era îngălbenită şi de ce era gardul de sârmă ghimpată înalt de 3 metri? Unde erau liniile ferate care duceau spre Białystok, Siedlce, Warsaw şi Wołkowice? Şi de ce noii gardieni zâmbeau atât de malefic şi bizar când îi priveau pe bărbaţi cum îşi aranjau cravata, când se uitau la doamne în vârstă respectabile, când se uitau la băieţi îmbrăcaţi în costume de marinar, când priveau fete tinere şi slăbuţe care încă se aranjau în oglinda de buzunar după lunga călătorie, când le priveau pe tinerele mame cum aranjau cu dragoste păturile în jurul bebeluşilor?

treblinka-07-museo-campo-de-concentracic3b3n

Toţi aceşti Wachmänner în uniforme negre şi SS Unteroffiziere arătau la fel, toţi se comportau la fel şi psihologic acţionau la fel pentru a mâna vitele la abator.

SS şi Wachmänner nu se uitau la noile transporturi ca şi cum ar fi adus fiinţe umane, şi nu se puteau abţine să nu rânjească atunci când vedeau atâtea manifestări de stinghereală, de afecţiune, de teamă, şi de grijă pentru cei dragi sau pentru posesiunile lor.

Îi amuza să le vadă pe mame cum încheiau nasturii jachetelor copiilor lor sau cum îi mustrau dacă fugeau câţiva metri de ele, îi amuza să vadă cum bărbaţii îşi ştergeau sprâncenele cu batistele şi cum îşi aprindeau apoi câte o ţigară, sau să le vadă pe tinerele fete cum îşi aranjau părul, cum se uitau în oglinda de buzunar, şi cum îşi aranjau imediat rochiţele chiar şi la cea mai mică pală de vânt.

Găseau distractiv să-i vadă pe oamenii bătrâni cum încercau să se aşeze pe valizele lor, rânjeau când vedeau că unii ţin sub braţ cărţi, când îi auzeau pe unii bolnavi cum gemeau.

Până la 20.000 de oameni au trecut prin Treblinka în fiecare zi. Zilele când numai 6.000 sau 7.000 de oameni treceau prin această gară de tren erau considerate fără activitate. Perimetrul se umplea de oameni de 4-5 ori pe zi, în fiecare zi. Toate aceste mii şi toate aceste zeci de mii de oameni, de priviri înfricoşate, de priviri întrebătoare, toate aceste priviri, toate aceste chipuri tinere şi îmbătrânite, toate aceste frumuseţi cu părul ca tăciunele, sau de culoarea soarelui, toţi aceşti bărbaţi cu chelie sau cocoşaţi, toate aceste adolescente ruşinoase şi timide – toţi erau prinşi într-un singur torent, un torent care a înghiţit inteligenţă, o splendidă cunoaştere umană, şi mai presus de orice iubire, mirare copilărească, tuse bătrânească şi bătăi de inimă umană.

Iar noii veniţi începeau să tremure pe măsură ce începeau să simtă ciudăţenia privirilor de pe feţele acestor Wachmänner care se uitau la ei —o privire de gheaţă, arogantă, batjocoritoare, privirea superiorităţii cu care o bestie care respiră urmăreşte o fiinţă umană condamnată la moarte.

Şi dintr-o dată, în timpul acestor momente scurte, oamenii care tocmai ajungeau în acel perimetru se trezeau că observă tot felul de fleacuri care îi alarmau pentru că nu înţelegeau ce căutau acolo.

Ce se afla în spatele acelui zid uriaş, de şase metri, acoperit cu pături şi cu ramuri îngălnenite de pin? Chiar şi acele pături le transmiteau ceva înfricoşător. Cusute unele de altele, în tot felul de culori, din mătase sau din pânză, semănau mult prea mult cu păturile pe care noii veniţi le aduseseră cu ei. Cum au ajuns acele pături acolo? Cine le-a adus? Şi unde sunt cei care le-au adus? Şi de ce nu mai aveau nevoie de pături? Şi cine erau aceşti bărbaţi care purtau banderole de un albastru deschis?

Gânduri tulburătoare le treceau prin minte, zvonuri înfricoşătoare spuse din om în om, în şoaptă. Dar nu, nu, nu. Aşa ceva era imposibil. Şi gândul sinistru era alungat. Dar teama persita încă un pic, poate două sau trei minute, până când toţi ajungeau în acel perimetru.

Întodeauna unii ajungeau cu oarecare întârziere; erau cei fără un picior, bătrânii, bolnavii, cei şchiopi, oameni care abia îşi puteau mişca picioarele. Nu dura mult până când toţi ajungeau în acel careu. Un SS Unteroffizier le transmite instrucţiuni noilor veniţi cu voce tare, tăioasă. Le spune să-şi lase lucrurile în acel careu şi să se îndrepte spre sala de baie, să-şi ia cu ei doar documentele de identitate, obiectele de valoare şi de igienă. Dar noii veniţi ar dori să pună o mulţime de întrebări. Ar trebui să-şi ia şi pijamalele? Şi haine de schimb? Sigur nu e nici o problemă să se apuce să despacheteze acolo, pe loc? Nu o să-şi încurce lucrurile între ei? Nu ar putea să le ia cineva bagajele? O forţă stranie îi face să se grăbească în tăcere, să nu se uite în urmă, să nu pună întrebări, să se îndrepte tăcuţi către intrare – o deschizătură în gardul de sârmă ghimpată înalt de 6 metri care fusese acoperit cu pături şi ramuri de pin.

Trec pe lângă tot felul de piedici anti-tanc, trec pe lângă tufişuri de sârmă ghimpată de trei ori mai înalte decât ei, trec pe lângă o tranşee anti-tanc adâncă de trei metri, trec pe lângă role deşirate de sârmă ghimpată, înşirate pe pământ pentru a fi capcane pentru cei care încercau să scape, prinzându-i ca într-o plasă de păianjen, trec din nou pe lângă un alt zid de sârmă ghimpată înalt de câţiva metri.

Şi toţi sunt copleşiţi de un sentiment de neputinţă, de o prevestire neagră. Nu au cum să scape de acolo, nu au cum să se întoarcă, nu au cum să lupte: din turnuri de lemn spre ei sunt îndreptate mitraliere. Să strige după ajutor? Dar sunt înconjuraţi peste tot doar de bărbaţi din SS şi de Wachmänner, înarmaţi cu puşti mitralieră, cu grenade şi cu pistoale.

Aceşti bărbaţi sunt puterea; ei sunt însăşi puterea. Tancurile, avioanele, pământurile, oraşele şi cerul, căile ferate şi legea, ziarele şi radioul – totul e în mâinile lor.

Întreaga lume e tăcută, zdrobită, înrobită de o bandă de bandiţi care au confiscat toată puterea. Londra tace. Tace şi New York-ul.

Şi numai undeva, la câteva mii de kilometri distanţă, pe malurile Volgăi, artileria sovietică bate mereu, cu încăpăţânare, declarând hotărârea ruşilor să lupte până la moarte pentru a fi liberi, cerând fiecărei naţiuni să li se alăture în luptă.

În urma lor, pe perimetrul de lângă gară, 200 de muncitori care poartă banderole albastru-deschis (“brigăzile albastre”) desfac în tăcere, cu rapiditate, cu dexteritate bagajele, deschid valizele şi geamantanele, desfac bretele şi curele. Posesiunile noilor sosiţi sunt sortate şi evaluate. Pe pământ se formează grămezi de haine frumos împachetate, şiruri de haine, de pijamale pentru copii, de tricouri, de cămăşi, de lenjerie, de pullovere, de cuţite mici, de perii de bărbierit, grămezi de scrisori, fotografii, degetare, sticle de parfum, oglinzi, berete, pantofi, cizme din pături matlasate, făcute în casă pentru a-i proteja de frigul extrem, şlapi de femei, ciorapi, dantele, cămăşi de noapte, pachete de unt, cafea, cutii de cacao, şaluri pentru rugăciuni, sfeşnice, cărţi, biscuiţi, viori, jucării de copii.

E nevoie de mare dexteritate pentru a sorta doar în câteva minute acele mii de obiecte. Tot ce e de valoare va fi trimis în Germania; tot ce e vechi, sărăcăcios şi care nu poate fi valorificat va fi ars. Şi să-l ajute Dumnezeu pe nefericitul muncitor care pune un coş de nuiele în grămada de valize de piele care sunt destinate pentru Germania, sau care aruncă o nouă pereche de ciorapi de la Paris, care încă mai au eticheta de la fabrică, într-o grămadă de ciorapi purtaţi. Muncitorii nu au voie să facă mai mult de o singură greşeală. De obicei 40 de bărbaţi SS şi 60 Wachmänner “erau pe tura de transport,” aşa cum îi spuneau acestei prime faze: întâmpinau trenurile, escortau oamenii spre ieşirea din “gară” către acel perimetru, şi apoi supravegheau muncitorii care sortau lucrurile lăsate în urmă de cei care tocmai sosiseră. Aceşti muncitori adesea încălcau regulamentele dacă ar fi strecurat în gură mici bucăţi de pâine, de zahăr sau dulciuri pe care le găseau. Li se permitea însă să se spele pe faţă şi pe mâini cu apă de colonie şi cu parfum, pentru că rezervele de apă la Treblinka erau limitate şi doar Wachmänner şi cei din SS aveau voie să se spele cu apă. Şi în timp ce cei care lăsaseră acele lucruri în urmă erau instruiţi să se pregătească pentru “baie,” munca acelor gardieni era aproape gata. Obiectele de valoare erau depozitate în camere, în timp ce scrisorile, invitaţiile la nuntă îngălbenite, fotografiile copiilor lor abia născuţi, ale fraţilor, surorilor şi mireselor, mii de lucruri mărunte, care aveau o valoare infinită pentru posesorii lor dar care pentru stăpânii din Treblinka erau doar nişte gunoaie, erau strânse în grămezi şi aruncate în gropi lângă sute de mii de alte scrisori, cărţi de vedere, jurnale, fotografii şi bucăţi de hârtie cu primele mâzgălituri ale copiilor lor sau cu primele lor desene.

Perimetrul era apoi măturat cu rapiditate, şi era gata să primească noul transport de condamnaţi. Nu întotdeauna, însă, lucrurile mergeau cum erau plănuite. Uneori, când prizonierii îşi dădeau seama unde sunt duşi, izbucneau rebeliuni.

Skrzeminski, un ţăran de-al locului, de două ori a văzut oameni care săreau din trenuri, îi atacau pe gardieni şi fugeau în pădure. În ambele dăţi, toţi au fost împuşcaţi cu mitralierele. Bărbaţii, care aveau în braţe chiar şi 4 copii între 4 şi 6 ani, erau şi ei împuşcaţi. O altă săteancă, Marianna Kobus, a descris încercări similare de evadare. Odată, când lucra la câmp, a văzut cum în jur de 60 de oameni au sărit din tren şi au fugit spre pădure; toţi au fost împuşcaţi în faţa ochilor ei.

Dar contingentul noilor sosiţi de acum ajunsese în al doilea careu, în interiorul lagărului înconjurat de sârmă ghimpată. Pe o parte a acestui careu se află o singură baracă imensă, şi la dreapta ei sunt încă 3 barăci la fel. Două dintre acestea sunt folosite pentru depozitarea hainelor, şi a treia pentru depozitarea încălţărilor. Mai departe, în partea vestică a lagărului, sunt barăcile celor din SS şi Wachmänner, depozitele de hrană şi o mică grădină cultivată. Sunt maşini acolo, camioane, şi vehicule blindate. Totul pare ca un lagăr obişnuit, seamănă cu Treblinka I. În colţul din sud-est, se află o porţiune îngrădită cu ramuri de copac; în faţa acestei porţiuni e o cabină pe care scrie LAZARETT.

Cei foarte bătrâni şi vlăguiţi sunt separaţi de mulţimea care aşteaptă să facă “baie” şi sunt duşi pe tărgi la aşa-zisa infirmerie. Un bărbat în halat alb, care pare a fi doctor, şi care poartă semnul Crucii Roşii pe umărul stâng, le iese în întâmpinare. Ce se întâmpla la Lazarett—cum germanii foloseau pistoalele lor automate Walther ca să-i scape pe oamenii bătrâni de povara bolilor — voi descrie mai târziu.

Principalul lucru în următoarea fază a procesului de exterminare a noilor sosiţi e să le fie distrusă voinţa. Acum urmează un şir nesfârşit de comenzi brutale – zbierate în maniera cu care armata germană se mândreşte atât, o manieră care trebuie să fie o dovadă în sine că aceşti germani sunt o rasă superioară. Pe un ton plin de cruzime şi scos din gât, litera r sună ca o lovitură de bici.

Achtung!”

După asta, într-o tăcere de plumb, mulţimea va auzi cuvintele pe care Scharführer le repetă de câteva ori pe zi, lună de lună: “Bărbaţii vor rămâne pe loc. Femeile şi copiii trebuie să se îndrepte către barăcile din stânga şi să se dezbrace de haine.” Asta, potrivit mărturiilor unor martori oculari, era începutul unor scene sfâşietoare. Iubirea – maternă, conjugală, sau filială – le spunea oamenilor că era ultima dată când se mai vedeau.

Strângeri de mâini, săruturi, binecuvântări, lacrimi, cuvinte rostite pe fugă în care oamenii aceia îşi puneau toată iubirea lor, toată suferinţa, toată tandreţea şi toată disperarea… Experţii SS în psihiatria morţii ştiau că toate acestea trebuie întrerupte imediat, că aceste sentimente trebuie înăbuşite imediat. Experţii SS în psihiatria morţii cunoşteau legile simple care funcţionează în abatoare peste tot în lume, legi care, la Treblinka, au fost exploatate de bestii şi brute pentru a zdrobi fiinţe umane. Acesta era un moment critic: momentul în care fetele erau separate de taţi, mamele de băieţi, bunicile de nepoţi, soţii de soţii. Din nou, ecoul vocii de metal sufoca perimetrul: “Achtung! Achtung!”

Din nou, minţile oamenilor trebuie zăpăcite de speranţă, din nou, regulamentele morţii trebuie transmise ca reguli ale vieţii. Aceeaşi voce urlă cuvânt după cuvânt, cuvânt după cuvânt: “Femeile şi copiii trebuie să se descalţe când intră în baracă. Ciorapii trebuie puşi în pantofi. Ciorapii copiilor trebuie puşi în sandale, cizmuliţe şi pantofi. Fiţi ordonaţi!”

Şi imediat continua: “Când vă îndreptaţi către sala de baie, luaţi cu voi obiectele de valoare, documentele, banii, prosoapele şi săpunurile. Repet…”

naked-women+children-awaiting-'showers'_Treblinka
Femei și copii înainte să ajungă în camerele de gazare de la Treblinka. O mamă își ține copilul în brațe.

În interiorul barăcii unde erau trimise femeile erau frizeri. Părul femeilor goale era tăiat cu foarfecile, iar femeilor bătrâne le erau luate perucile. Acest procedeu avea un efect psihologic bizar: frizerii au mărturisit că această tunsoare a morţii a contribuit mai mult decât orice la convingerea femeilor că într-adevăr se duceau să facă baie. Tinerele femei uneori arătau unele locuri şi spuneau “Aici a rămas un ghemotoc. Vă rog, puteţi să-l îndreptaţi?” Cele mai multe femei se calmau după ce erau tunse; aproape toate părăseau baraca ducând cu ele un prosop împachetat şi o bucată de săpun. Unele femei tinere plângeau pentru că şi-au pierdut cârlionţii frumoşi.

De ce le tundeau germanii pe femei? Pentru a le amăgi mai tare? Nu. Germanii aveau nevoie de părul lor. Pentru ei nu era decât o altă materie primă. Am întrebat mulţi oameni ce făceau în Germania cu părul celor pe care le trimiteau să moara? Fiecare martor a spus că grămezile imense de păr—negru, roşu-cărămiziu, blond, drept, cârlionţat, şi unduitor—erau prima dată dezinfectate, apoi împachetate în saci şi trimise în Germania. Toţi matorii confirmau că sacii care conţineau acest păr aveau adrese din Germania trecute pe ei. Cum foloseau părul? Nimeni nu poate spune. Există o singură mărturie scrisă, de la un anumit Kohn, care spune că părul era folosit de către marină pentru a face saltele şi pentru a face parâme pentru submarine. Alţi martori spun că părul era folosit pentru a căptuşi şeile pentru cavalerie. Această mărturie, după părerea mea, necesită mai multe verificări şi confirmări. La timpul potrivit, această mărturie va fi dată umanităţii de către Grossadmiral Raeder, care în 1942 conducea marina germană.

Bărbaţii se dezbrăcau afară, în curte. Din primul transport al zilei, între 150 şi 300 de bărbaţi bine făcuţi vor fi selectaţi pentru a căra trupurile fără viaţă; ei înşişi urma să fie ucişi în ziua următoare. Bărbaţii erau obligaţi să se dezbrace rapid, dar ordonat, să-şi aranjeze şi să alinieze pantofii, şosetele, lenjeria intimă, jachetele şi pantalonii. Apoi acestea erau sortate de o altă brigadă de lucrători, căreia i se spunea “roşii” din cauza banderolelor roşii care îi distingeau de cei din prima brigadă de la “serviciul transporturi.” Obiectele considerate de valoare care urmau să fie trimise în Germania erau depozitate; înainte de asta, orice metal sau etichetă trebuia îndepărtat. Toate celelalte obiecte erau aruncate în gropi şi arse.

Deja toţi începeau să se simtă din ce în ce mai încordaţi. Duhoarea era insuportabilă, şi din când în când se simţea şi varul nestins. Erau muşte grase şi insistente – erau extraordinar de multe. Ce căutau aici, printre pini şi pe pământul nisipos? Toată lumea respira din ce în ce mai greu acum, toţi tremurau şi căutau cu privirile orice lucru mărunt care să-i ajute să înţeleagă, orice care ar fi putut ridica vălul de mister să le permită să vadă ce urma să li se întâmple.

grab2
Unul dintre excavatoarele de la Treblinka săpând o altă groapă comună.

Dar acele excavatoare gigant ce căutau aici, de ce huruiau încontinuu în partea de sud a lagărului?

Era timpul pentru următoarea procedură. Oamenii în pielea goală erau obligaţi să stea aliniaţi la coadă în faţa ”cabinei de bilete” unde li se cerea să-şi ducă documentele şi obiectele de valoare. Şi din nou, auzeau aceeaşi voce teribilă, hipnotizantă:

Achtung! Achtung!”

Pedeapsa pentru ascunderea obiectelor de valoare era moartea.

Achtung! Achtung!”

Scharführer stătea într-o cabină mică de lemn. Alţi bărbaţi SS şi Wachmänner erau în apropiere. Pe pământ, se aflau câteva cutii de lemn în care erau puşi să-şi arunce obiectele de valoare.

Una era pentru bancnote, alta pentru monede, iar a treia era pentru ceasuri, inele, cercei, şi broşe cu pietre preţioase şi brăţări.

Documentele erau aruncate pe pământ direct, din moment ce nimeni nu găsea nici un folos pentru documentele unor morţi-vii, care într-o oră, vor zăcea unii peste alţii, o grămadă într-o groapă comună.

Aurul şi obiectele de valoare, însă, erau sortate cu grijă; zeci de bijutieri erau folosiţi pentru a evalua calitatea unui metal, calitatea pietrelor, claritatea diamantelor.

Uimitor, brutele erau capabile să găsească un folos pentru orice. Piele, hârtie, haine – tot ce putea fi de folos omului putea fi de folos şi acestor bestii. Doar ce era cel mai valoros —viaţa umană—nu. Zdrobeau viaţa oamenilor sub bocancii lor.

Minţi puternice, suflete onorabile, priviri curioase de copil, chipurile blânde ale femeilor, cârlionţii trufaşi ai tinerelor fete – toate acestea au fost condamnate să se prăvălească într-un torent tăcut în abisul nefiinţei. Câteva secunde era de ajuns pentru a distruge ceea ce natura a creat şi ceea ce lumea a modelat uşor în procesul vast şi sinuos al creativităţii vieţii.

Această cabină cu fereastra mică pe care scria “bilete” era punctul de răscruce. Marca sfârşitul procesului de tortură prin amăgire, sfârşitul minciunii care i-a adus pe acei oameni într-o transă de ignorare, într-o febră care oscila între speranţă şi disperare, între perspectiva vieţii şi întrezărirea morţii.

Această tortură prin amăgire îi ajuta pe ofiţerii SS în ce aveau de făcut; era un element esenţial al complexului de exterminare pe bandă rulantă. Acum, însă, venise timpul actului final; procesul de jefuire a morţilor-vii era aproape complet, iar germanii şi-au schimbat brusc comportamentul. Au început să smulgă inelele de pe degetele femeilor, să sfâşie cercei cu lobul urechii cu tot. În acest punct, un nou principiu trebuia implementat pentru ca uciderea pe bandă rulantă să funcţioneze fără hop-uri. Cuvântul “Achtung” a fost înlocuit de un sunet șuierat, scos printre dinți: “ Schneller! Schneller! Schneller! Mai repede! Mai repede! Mai repede! Mai repede spre non-existență!”

Știm din cruda realitate a ultimilor ani că un om în pielea goală își pierde imediat simțul și puterea de a rezista. Încetează să mai lupte. După ce și-a pierdut hainele, își pierde și instinctual de auto-conservare și începe să accepte orice i se întâmplă ca și cum ar fi o fatalitate.

O persoană cu o sete de nestăvilit de viață devine pasivă și apatică. Totuși, pentru a fi absolut siguri că victimele nu vor opune nici un fel de rezistență, ofițerii SS au găsit o modalitate de a-și șoca victimele în timpul ultimei faze a procesului de exterminare: le aduceau într-o stare de paralizie psihică totală. Cum făceau asta? Recurgeau brusc la o brutalitate absurdă, lipsită de sens, care nu putea fi explicată de mintea umană. Oamenii în pielea goală – oameni care pierduseră tot dar care încă se încăpățânau să își păstreze demnitatea umană, să rămână umani de o mie de ori mai umani decât creaturile din jurul lor care purtau uniformele armatei germane—încă respirau, încă puteau privi, încă gândeau; inimile lor încă băteau. Ofițerii SS le smulgeau brusc prosoapele din mâini și îi loveau peste mâini până scăpau pe jos bucățile de săpun. Apoi îi aliniau cu forța câte cinci pe un rând. Urlau mereu. “Händer hoch! Marsch! Schneller! Schneller!”

Apoi îi duceau în pas de marș pe o alee, care avea 120 de metri lungime iar de-o parte și de alta erau flori și tufișuri. Această alee ducea la locul de execuție. Pe fiecare parte a aleii era sârmă ghimpată, și câte doi ofițeri SS și Wachmänner care mergeau umăr la umăr, primul în uniforma neagră, celălalt în uniforma gri. Pe alee era nisip alb și dinaintea lor, mergând cu mâinile în aer puteau vedea pe nisip urmele proaspete încă ale tălpilor desculțe: urme mici și delicate ale tălpilor femeilor, urme și mai mici ale copiilor, și urme mai adânci ale celor bătrâni. Această urmă delicată în nisip era tot ce rămânea în urma miilor de oameni care trecuseră pe acolo nu cu mult înaintea lor, la fel cum erau și ei duși, la fel cum urma să fie dus peste câteva ore un alt contingent de alte mii de oameni care încă mai așteptau în pădure.  Cei ale căror urme de tălpi se puteau vedea pe nisip pășiseră pe această alee exact la fel cum alții pășiseră cu o zi înainte, la fel cum alții pășiseră cu 10 zile înainte, la fel cum vor păși alții în ziua următoare, peste 5 zile, la fel cum toți acei oameni au mers pe acea alee timp de 13 luni cât a existat iadul Treblinka.

Germanii au denumit această alee  “Drumul fără întoarcere.”

O creatură batjocoritoare, a cărei față era schimonosită de grimase, numită Suchomel țipa încontinuu, în mod deliberat, pocind cuvintele germane: “Copii, copii, schneller, schneller, se răceşte apa în baie! Schneller, schneller!” Apoi această creatură izbucnea în hohote de râs: se aşeza pe vine sau făcea piruete râzând.

Cu mâinile ridicate deasupra capului, oamenii păşeau în tăcere flancaţi de cele două rânduri de gardieni, care îi loveau cu beţe, cu paturile mitralierelor, sau cu bastoane de cauciuc. Cei mici erau nevoiţi să alerge ca să ţină pasul cu adulţii. Toţi cei care au fost martorii acestei procesiuni atât de triste au comentat despre sălbăticia unui anume ofiţer SS : Sepp.

Această creatură se specializase în uciderea copiilor. Evident dotat cu o forţă neobişuită, dintr-o dată smulgea un copil din mulţime, îl învârtea deasupra capului şi ori îi zdrobea capul de pietre ori pur şi simplu îl sfâşia în două. Când am auzit prima dată aşa ceva – se presupune că această creatură se născuse din pântecul unei femei – am refuzat să cred că era adevărat. Dar apoi alţii şi alţii repetau aceeaşi  poveste, martori, oameni care au văzut asta cu ochii lor. Atunci mi-am dat seama că aceşti martori ajunseseră să considere aşa ceva ca pe un detaliu, nu era absolut nimic neobişnuit în atmosfera de iad care fusese creată la Treblinka. Abia atunci am luat în considerare că ce auzeam era adevărat.

Aceste acţiuni ale lui Sepp erau necesare. Ele îi aduceau pe oameni într-o stare de şoc psihic. Erau expresia cruzimii absurde, care nu putea fi concepută nici de voinţa unui om şi nici de conştiinţa lui.

Era un şurub necesar, util în vasta maşinărie a acestui Stat Fascist.

Ce ar trebui să ne îngrozească nu e faptul că natura a putut permite naşterea acestor indivizi monstruoşi – la urma urmei, în natură sunt tot felul de creaturi monstruoase.

Ce e terifiant e că acestor creaturi, care ar fi trebuit să fie izolate şi studiate ca fenomene de psihiatrie, li se permitea să ducă vieţi active, să fie cetăţenii activi ai unui stat de un anume tip.

Mii şi zeci de mii, sute de mii de creaturi similare sunt stâlpii Fascismului german, sunt fundaţia şi fundamentul Germaniei lui Hitler.

Ideologia lor bolnavă, phihologia patologică, crimele lor extraordinare sunt însă un element absolut necesar pentru Statul Fascist.

Îmbăracați în uniforme, purtând arme, fiind decorați cu ordine imperiale, aceste creaturi au fost stăpâni peste popoarele din Europa ani la rând. Nu ele ar trebui să ne îngrozească, ci Statul care le-a scos la suprafață, din întunericul ascuns – Statul care le găsea necesare, folositoare, și chiar de neînlocuit la Treblinka lângă Varșovia, la Majdanek lângă Lublin, la Bełzec, Sobibor, și la Auschwitz, la Babi Yar, la Domanevka și Bogdanovka lângă Odessa, în Trostyanets lângă Minsk, în Ponary în Lituania, și în sute de mii de alte închisori, lagăre de muncă forțată, lagăre de concentrare, și lagăre de exterminare și de distrugere a vieții.

Un astfel de Stat nu apare de nicăieri. Ce generează un anume regim sunt relațiile materiale și ideologice care există între cei care trăiesc într-o anumită țară. Acestor relații materiale și ideologice trebuie să le dedicăm o gândire foarte serioasă; natura acestor relații este ceea ce ar trebui să ne înspăimânte pe noi toți.

Plimbarea de la cabina de ”bilete” până la locul de execuție nu dura mai mult de 60-70 de secunde. Mânați doar de lovituri și asurziți de urletele de “Schneller! Schneller!,” oamenii pășeau într-un al treilea perimetru, și, pentru o clipă se opreau țintuiți pe loc, muți de uimire. Înaintea lor vedeau o clădire din piatră, decorată cu ornamente făcute din traforaj, și construită în stilul unui templu antic. Cinci trepte largi de beton duceau către uşile masive, frumos decorate. La intrare erau flori în nişte ghivece imense. Totul în jur însă era cufundat în haos; oriunde se uitau vedeau munţi de pământ proaspăt săpat.

Pământul era măcinat de maxilarele uriaşe de oţel ale unui excavator care muşca din tone de pământ uleios şi nisipos, gălbui, ridicând în aer un nor de praf care zăbovea între pământ şi soare. Răgetul uriaşei maşinării, care săpa gropi comune de dimineaţa până noaptea, se amesteca cu lătratul fioros al zecilor de câini alsacieni. Aliniate la distanţe egale, se vedeau urmele lăsate de roabele împinse de-a lungul fiecărei laturi a casei morţii.

Uşile imense ale casei morţii se deschideau încet, şi la intrare apăreau doi dintre asistenţii lui Schmidt, care se ocupa de acest complex. Amândoi erau sadici şi maniaci. Unul, în jur de 30 de ani, înalt, cu umeri laţi, păr negru, ten brunet, şi o mină batjocoritoare, foarte energică. Altul, ceva mai tânăr, scund, cu părul căprui, cu obraji palizi-gălbui, ca şi cum tocmai ar fi luat o doză puternică de quinacrine. Numele acestor bărbaţi care au trădat umanitatea, ţara lor, şi alte jurăminte de loialitate sunt bine cunoscute. (E vorba despre cel puţin doi nazişti ucrainieni care au fost ajutaţi de SUA şi de Vatican să fugă după război.)

Cel înalt ţinea în mână un bici şi o bucată de ţeavă grea de metal, lungă cam de un metru. Celălalt ţinea în mână o sabie.

Aceşti doi bărbaţi SS asmuteau apoi câinii bine antrenaţi. Animalele se aruncau asupra mulţimii şi sfâşiau cu colţii trupurile goale şi lipsite de apărare ale oamenilor condamnaţi. În timp ce câinii îi atacau, bărbaţii SS îi băteau cu paturile de mitralieră, şi le mânau pe femeile împietrite de groază cu urlete de “Schneller! Schneller!”

14b
Himmler
Hans Frank commenting on Hitler Speech
Hans Frank la o şedinţă a partidului nazist.

Alţi asistenţi ai lui Schmidt aşteptau în interiorul clădirii şi îi împingeau pe oameni pe uşile larg deschise ale camerelor de gazare. În acest moment, Kurt Franz, unul dintre comandanţii lagărului, îşi făcea apariţia, ţinând în lesă un câine: pe Barry. Îl antrenase special pe acest câine să atace oamenii condamnaţi şi să le smulgă organele sexuale.

bigbarry04
Barry, câinele pe care comandantul nazist al lagărului din Treblinka l-a dresat să tortureze prizonierii chiar înainte să fie gazaţi.

Franz se descurcase de minune în lagăr, unde a pornit de jos, de la poziţia de SS Unteroffizier junior. A ajuns într-un timp scurt la gradul înalt de Untersturmführer. Acest ofiţer SS, înalt, slăbuţ, în jur de 30 de ani, nu era doar un organizator talentat care adora ce făcea (coregrafia exterminării) şi care nu îşi putea imagina că ar fi putut să ducă o viaţă mai bună decât cea de care se bucura la Treblinka, unde nimic nu scăpa vigilenţei sale neostenite; era şi un fel de teoretician. Adora să explice adevărata semnificaţie a activităţii sale. Într-adevăr, doar un lucru mai lipsea în timpul acestor clipe teribile petrecute în faţa uşilor larg deschise ale casei morţii: papa însuşi, şi dl Brailsford, şi alţi asemenea apărători atât de umani ai Hitlerismului ar fi trebuit să-şi facă apariţia, în calitate de spectatori, desigur. Aşa ar fi învăţat noi argumente cu care să poată să îmbogăţească predicile lor umanitare, cărţile şi articolele lor. Papa, care a păstrat tăcerea atât de revernţios în timp ce Himmler îşi rezolva socotelile cu specia umană, ar fi putut să calculeze în câte grupuri ar fi putut fi împărţit personalul de la Vatican dacă ar fi fost ca SS să-i treacă prin procedeul morţii la Treblinka. (vezi nota de subsol 1)

Zhytomyr
Nazişti ucrainieni din OUN/UPA împuşcă o mamă şi pe băiatul ei, evrei, deasupra unei gropi comune. Nici lovită de gloanţe, mama nu-i dă drumul copilului. Fotografia a fost făcută între 1941 şi 1943 în regiunea Zhytomyr, Ucraina. Azi aceşti nazişti sunt consideraţi eroi naţionali în Ucraina şi pretind că ei ar fi fost “exterminaţi de evrei nazişti din trupele SS”. Printre naziştii lui Hitler, OUN/UPA erau renumiţi pentru bucuria cu care torturau şi ucideau mai ales copii şi femei. Zeci de mii de ucrainieni nazişti s-au oferit să facă parte din SS, sute au făcut parte inclusiv din personalul din lagărele de exterminare naziste.
14th Waf­fen SS Divi­sion (“Galicia”)–composed of Ukrain­ian personnel–being inspected by Hein­rich Himmler (2)
Himmler inspectând trupele SS Galicia, o divizie a SS formată din nazişti ucrainieni care azi sunt consideraţi eroi naţionali în Ucraina, după ce urmaşii lor ideologici au confiscat puterea în urma unei lovituri de stat coordonată şi orchestrată de SUA, cu complicitatea UE.
einsatzgruppebinaction
Trupe SS executând evrei în estul Europei, unde maşinăria de ucis era mult mai directă: evreii erau răpiţi din case, duşi pe câmpuri sau în păduri şi executaţi în masă.

Mare e puterea umanităţii. Umanitatea nu va muri până când ultimul om nu va muri. Şi când vedem o scurtă dar terifiantă perioadă din istorie în care bestiile triumfă asupra altor ființe umane, omul care este ucis de bestie își păstrează până la ultima suflare puterea demnității, claritatea gândirii, și afecțiune.

Când bestia triumfătoare îl ucide pe acest om, bestia tot bestie rămâne. Această imortalitate a puterii spirituale este un martiriu sumbru – triumful unui om în agonie asupra bestiei care trăiește.

Asta a fost ceea ce în zilele întunecate din 1942 a făcut ca rațiunea să iasă victorioasă din confruntarea cu nebunia bestială, victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericimii, a forțelor progresului asupra forțelor reacțiunii. Zori teribili s-au ițit asupra unui câmp de sânge și lacrimi, asupra unui ocean de suferință – zorii s-au ițit printre plânsetele mamelor care mureau și ale copiilor lor, printre moartea care îi dobora pe cei vârstnici. Bestiile şi filosofia bestiilor păreau să aducă amurgul Europei, amurgul asupra lumii, dar roşul care se vedea la orizont nu era roşul razelor de soare, ci era sângele umanităţii – o umanitate care murea şi totuşi reuşea să învingă moartea. Oamenii au rămas oameni. Nu au acceptat moralitatea şi legile fascismului. Au luptat cu tot ce au putut, cum au putut; au luptat murind ca fiinţe umane. A asculta cum morţii vii de la Treblinka şi-au păstrat până în ultima clipă nu doar imaginea şi aparenţa de a fi fiinţe umane, ci şi sufletele de fiinţe umane înseamnă să fii cutremurat până în adâncul conştiinţei tale; înseamnă să fii incapabil să mai dormi lin sau să-ţi găseşti liniştea minţii.

Am ascultat mărturii despre femei care încercau să-şi salveze copiii şi astfel comiteau acte de un curaj lipsit de speranţă. Am aflat cum femeile încercau să-şi ascundă copiii în pături şi cum îi apărau cu propriile lor trupuri. Nimeni nu ştie, nimeni nu va afla vreodată numele acestor mame. Am aflat cum fete de 10 ani îşi alinau părinţii care plângeau cu cuvinte pline de înţelepciune; am aflat cum un băiat a strigat la intrarea în camera de gazare către mama sa “Nu plânge, mami, ruşii ne vor răzbuna!”

smoke treblinka
Fumul de la lagărul Treblinka fotografiat de un localnic dintr-un sat de la zeci de km depărtare în 1943.

Nimeni nu ştie, şi nimeni nu va afla vreodată cum îi chema pe aceşti copii. Am aflat despre zeci de oameni condamnaţi, oameni care luptau singuri împotriva unei găşti de bărbaţi din SS înarmaţi cu mitraliere şi cu grenade – şi cum au murit stând în picioare, când gloanţele le-au străpuns piepturile. Am aflat cum un tânăr l-a înjunghiat pe un ofiţer SS, cum un tânăr care participase la revolta din ghetoul de la Varşovia şi care reuşise să asundă o grenadă, fiind în pielea goală, a aruncat-o asupra unui grup de călăi. Am aflat despre o bătălie care a durat toată noaptea între un grup de condamnaţi la moarte şi unităţile SS şi ale Wachmänner.

Toată noaptea s-au auzit împuşcături, rafale şi explozii – şi când soarele a răsărit în dimineaţa următoare, curtea lagărului era acoperită de trupurile luptătorilor. Lângă fiecare dintre ei se afla o armă: un cuţit, un briceag, o bucată de lemn ruptă din gard. Niciodată nu vom şti cum îi chema pe cei căzuţi. Am aflat cum o femeie tânără, în timp ce era dusă pe “Drumul fără întoarcere,” a smuls mitraliera din mâinile unui soldat nazist şi cum a început să tragă asupra zeci de ofiţeri SS. A omorât două bestii şi a spulberat braţul unui al treilea nazist. Când a revenit la Treblinka acesta mai avea doar un braţ. Această femeie a fost supusă la torturi îngrozitoare şi a avut parte de o execuţie terifantă. Nimeni nu ştie cum o cheamă; nimeni nu o poate comemora. Şi totuşi chiar aşa stau lucrurile?

Hitlerismul i-a deposedat pe aceşti oameni de casele lor, de vieţile lor, dar nu a fost de ajuns: dorea să şteargă şi orice urmă a existenţei lor, dorea ca nimeni să nu le cunoască şi să le ţină minte numele. Dar dintre toţi – mamele care încercau să-şi apere copiii cu trupurile lor, copiii care ştergeau lacrimile taţilor, cei care au luptat cu cuţite şi au aruncat grenade, femeia care în pielea goală, ca o zeiţă dintr-o legendă grecească, a luptat împotriva a zeci de nazişti – toţi aceşti oameni, deşi nu se mai află printre cei care sunt în viaţă şi-au păstrat pentru totdeauna numele pe care nici o gaşcă de Hitleri şi Himmleri nu a putut să îl calce în picioare, numele de fiinţă umană. Epitaful pe care istoria l-a scris pentru ei este: “Aici se odihneşte o fiinţă umană.”

Locuitorii din Wólka, cel mai apropiat sat de lagăr, spun că de multe ori nu mai puteau îndura să audă ţipetele şi plânsetele femeilor care erau ucise. Fugeau în pădure şi se ascundeau – făceau orice doar să nu mai audă acele ţipete care străpungeau pereţii de lemn, care străpungeau pământul şi cerul.

Uneori ţipetele încetau brusc doar ca să izbucnească din nou la fel de brusc şi la fel de pătrunzătoare, străpungând oase şi cranii şi suflete… Şi asta se repeta de trei sau patru ori pe zi.

L-am întrebat de ce pe unul dintre călăii pe care l-am luat prizonier. A explicat că femeile începeau să ţipe când câinii erau asmuţiţi asupra lor şi când întregul contingent de condamnaţi era împins în casa morţii: “Puteau vedea moartea. Era mare îngrămădeală, iar câinii sfâşiau bucăţi de carne vie, în timp ce Wachmänner îi bătea foarte tare.”

Tăcerea bruscă se aşternea când uşile camerei de gazare se închideau. Ţipetele reîncepeau când un nou contingent era adus. Asta se repeta de 3, 4, uneori chiar şi de 5 ori în fiecare zi.

La urma urmei, complexul de exterminare de la Treblinka nu era un loc oarecare. Era un complex care era conceput să ucidă pe bandă rulantă; era condus după aceleaşi principii ca oricare altă întreprindere industrială cu linie de producţie în serie. Ca oricare altă întreprindere industrială, Treblinka s-a dezvoltat gradual, a căpătat noi locuri de producţie; nu a fost de la început cum am descris-o eu mai sus. La început erau doar trei camere mici de gazare. În timp ce acestea erau încă în construcţie, un număr de transporturi a ajuns, şi oamenii aduşi acolo au fost exterminaţi cu arme “la rece”: topoare, ciocane, şi bâte. Germanii nu doreau să irosească gloanţele pentru că asta ar fi expus adevărata natură a acelui loc populaţiei din împrejurimi.

A Jewish couple during one of the deportations from Szydłowiec to the death camp of Treblinka3
Acești evrei sunt printre primii care au fost duși în lagărul de exterminare de la Treblinka; au fost fotografiați în timpul evacuării ghetoului din Szydłowiec.

A Jewish couple during one of the deportations from Szydłowiec to the death camp of Treblinka

Primele trei camere de gazare din ciment erau relativ mici, cinci metri pe şapte şi înalte de 190 centimetri. Fiecare cameră avea două uşi: una pe unde intrau oamenii încă vii, şi alta prin care trupurile celor gazaţi erau târâte afară. A doua uşă era foarte mare, avea cam doi metri şi jumătate lungime. Cele trei camere erau aliniate una lângă alta, formând un singur corp de clădiri. Aceste trei camere nu aveau capacitate mare; nu puteau genera puterea de exterminare cerută de Berlin.

Construcţia unei clădiri şi mai mari a început imediat. Oficialii care se ocupau de Treblinka se mândreau cu bucurie de faptul că, în termeni de putere, de management al capacităţii, şi de producţie pe metru pătrat, acest lagăr le va depăşi cu mult pe alte fabrici de moarte ale SS, cum erau cele de la Majdanek, Sobibor şi Bełzec.

700 de prizonieri au lucrat timp de 5 săptămâni la construirea unor noi clădiri ale morţii. Când munca era în toi, un inginer a venit din Germania cu o echipă de muncitori şi a început să instaleze echipamentul. Noile camere de gazare, 10 în total, au fost situate simetric pe fiecare parte a unui coridor din ciment. Fiecare cameră – ca primele trei – avea două uşi: una care dădea din coridor pe care intrau oamenii vii, şi alta pe peretele opus, pe unde erau scoase trupurile celor gazaţi.

Aceste uşi dădeau spre două platforme speciale situate pe fiecare parte a clădirii. De-a lungul acestor platforme erau urme adânci ale roabelor cu care erau transportate trupurile fără viaţă care erau duse la gropile comune, săpate de excavatoarele uriaşe zi şi noapte. Podeaua fiecărei camere era înclinată spre platforma de afară ceea ce uşura munca de evacuare a trupurilor celor gazaţi. Cu primele trei camere metodele de transportare a morţilor erau primitive – trupurile erau cărate pe tărgi sau scoase afară cu ajutorul unor curele. Fiecare cameră de gazare avea 7/8 metri. Suprafaţa totală a celor 10 camere era de 560 metri pătraţi. Încluzând şi primele trei camere care au fost folosite în continuare pentru contingente mai mici, exista un volum total de 635 metri pătrați de producere de moarte. Între 400 și 600 de oameni erau înghesuiți în fiecare cameră de gazare, ca acestea să funcționeze la capacitate totală, cele 10 camere puteau distruge astfel între 4.000 și 6.000 de vieți la o singură tură.

treblinka_camp

Camerele de gazare din Iadul de la Treblinka erau încărcate de cel puțin 2 sau trei ori pe zi (în unele zile erau încărcate chiar și de 6 ori). O estimare minimală indică faptul că doar de două ori pe zi operațiunile din camerele de gazare puteau însemna moartea a 10.000 de oameni pe zi, și a 300.000 pe lună.

Treblinka a funcționat din prima zi timp de 13 luni fără încetare. Și chiar dacă am scădea 90 de zile pentru întreruperi și reparații, și întârzieri ale trenurilor, tot rămânem cu 10 luni pe parcursul cărora operațiunile de exterminare au funcționat pe bandă rulantă, neîntrerupt.

Dacă numărul mediu de morți era de 300.000, atunci numărul celor uciși acolo în 10 luni a fost de 3 milioane. Din nou am ajuns la același număr: trei milioane— numărul pe care l-am spus anterior reprezentând o estimare minimală a oamenilor care au fost aduși la Treblinka cu trenurile. Ajungem la această cifră pentru a treia oară.

Procesul de ucidere în camerele de gazare dura între 10 și 25 de minute.

Când noile camere au fost puse în funcțiune și călăii încă testau cum era mai bine să administreze gazul otrăvitor și ce otrăvuri să folosească, victimele rămâneau uneori în viață chiar și 2-3 ore, și treceau printr-o agonie teribilă. În timpul primelor zile au existat probleme serioase cu aprovizionarea și sistemele de evacuare, iar victimele uneori se chinuiau chiar și 9 sau 10 ore. Metode diferite au fost testate pentru a vedea care produce moartea cel mai eficient.

O metodă era să conecteze o aerisire a camerei la motorul unui tanc imens care era folosit pentru a genera electricitate în lagăr. Fumul acesta conținea o mare cantitate de monooxid de carbon, care ajuns în sânge se combină cu hemoglobinele și formează o componentă de sine stătătoare cunoscută ca și carboxyhemoglobină. Carboxyhemoglobina este mult mai stabilă decât componenta de oxigen și hemoglobină care este formată în alveole în timpul procesului de inhalare a aerului. În 15 minute, toate hemoglobinele din sânge se combinau cu monooxidul de carbon și inhalarea aerului nu mai avea nici un efect. O persoană se sufoca după aer, dar nici un pic de oxigen nu mai ajungea în organism și atunci începea să se sufoce; inima începea să bată frenetic, pompând sângele în plămâni, dar acest sânge, otrăvit cu monooxid de carbon, nu mai era capabil să absoarbă oxigen. Repiraţia devenea un horcăit epuizant, iar omul începea să-şi piardă cunoştinţa încet-încet.

Oamenii îndurau tot felul de simptome de sufocare, şi mureau ca şi cum ar fi fost strangulaţi.

O altă metodă şi una care a fost cel mai des folosită la Treblinka era folosirea de pompe speciale pentru a scoate tot aerul din camere. La fel ca în prima metodă, moartea rezulta din lipsirea de oxigen.

O a treia metodă folosită mai rar implica folosirea aburilor.

Şi această metodă provoca moartea prin lipsirea de oxigen, din moment ce aburul are efectul de a îndepărta aerul dintr-o încăpere. Diferite otrăvuri erau adăugate, dar numai pe bază experimentală; prima şi a doua metodă au fost folosite pentru uciderea la scară industrială.

Banda rulantă a morţii de la Treblinka a funcţionat în aşa fel că bestiile erau capabile să le lipsească metodic pe fiinţele umane de dreptul la viaţă.

La început oamenilor li se fura libertatea, apoi casa, apoi erau lăsaţi fără ţară; apoi erau transportaţi într-un loc necunoscut dintr-o pădure. Apoi pe perimetrul unei gări erau furaţi de posesiunile lor, de scrisorile lor personale, de fotografiile celor dragi. După ce treceau de gardul din sârmă ghimpată, li se furau mamele, soţiile, copiii. Şi după ce erau dezbrăcaţi în pielea goală, iar actele de identitate erau aruncate în foc, li se fura şi numele. Apoi erau împinşi pe un coridor cu un tavan aflat la mică înălţime de pământ; acum li se fura şi cerul, stelele, vântul şi soarele.

Apoi urma ultimul act al tragediei umane – fiinţa umană ajunsese acum în ultimul cerc al Iadului din Treblinka.

Uşa camerei de ciment era trântită cu putere. Uşa era baricadată şi încuiată cu lacăte, era proptită cu bare imense. Nu erau uşi care puteau fi dărâmate. Putem să găsim în noi puterea să ne imaginăm ce simţeau oamenii care ajungeau în aceste camere, prin ce treceau în ultimele lor minute de viaţă? Tot ce ştim e că acum nu pot vorbi… Acoperiţi în ultima sudoare a morţii, înghesuiţi atât de strâns că uneori li se rupeau oasele şi coastele şi abia mai puteau respira, stăteau lipiţi unul de altul; stăteau ca şi cum ar fi fost o singură fiinţă umană.

Cineva, poate un înţelept bătrân, face efortul să spună, “Să avem răbdare acum — acesta e sfârşitul.” Cineva strigă un blestem teribil. Un blestem sfânt – cu siguranţă acest blestem trebuie să se adeverească? Cu un efort supra-uman, o mamă încearcă să facă mai mult loc pentru copilul ei: ultimele respiraţii ale copilului ei să fie astfel uşurate indiferent cât de puţin de un ultim act de grijă maternă. O tânără femeie, deşi abia mai poate vorbi, întreabă cu voce tare “De ce sunt sufocată? De ce nu pot iubi şi de ce nu pot avea copii?” Îi apucă ameţeala. Se sufocă. Care sunt imaginile care le trec prin minte în ultimele clipe de viaţă? Amintiri din copilărie? Amintiri din zilele de pace când erau fericiţi? Sau imagini din ultima călătorie sinistră către moarte? Le vine în minte rânjetul primilor ofiţeri SS care i-au întâmpinat la primul perimetru: “Ah, deci de-asta rânjeau…” Își pierd încet cunoștința. Este ultimul moment al agoniei… Nu, ce s-a întâmlat în acele camere nu poate fi imaginat! Trupurile fără viață stau acolo, încep să se răcească. Dintre toți, spun martorii, copiii erau cei care respirau cel mai mult. După 20-25 de minute, asistenții lui Schmidt se uitau prin vizoare. Era timpul să deschidă celelalte uși, care dădeau în platformă. Mânați de urletele bărbaților SS, prizonierii lăsați în viață ca să strângă morții încep să îi scoată din camere. Din cauză că podelele erau umede, multe trupuri pur și simplu alunecau singure. Oamenii care au îndeplinit această sarcină de a transporta morții mi-au spus că fețele morților erau galbene și că aproximativ 70% dintre ei aveau urme de sânge la nas și la gură; medicii legiștii cu siguranță vor explica de ce. Bărbații SS examinau trupurile, vorbind unul cu altul. Dacă vedeau că cineva era încă în viață, sau dacă cineva încă mai horcăia, scoteau pistoalele și îl împușcau. Apoi o echipă de bărbați înarmați cu clești dentari extrăgeau dinții din platină sau aur din gurile oamenilor asasinați care înainte ca trupurile să fie încărcate în robe sau vagonete. Dinții erau apoi sortați în funcție de valoare, împachetați în cutii și trimiși în Germania.

Dacă SS ar fi găsit o metodă mai convenabilă și mai avantajoasă de a extrage dinții oamenilor cât ei erau încă în viață, cu siguranță ar fi folosit-o fără ezitare, la fel cum au tăiat părul femeilor în timp ce erau încă în viață.

Dar evident că era mai ușor și mai convenabil să extragi dinții oamenilor când aceștia erau morți. Trupurile erau apoi încărcate în roabe și vagonete și împinse către imensele gropi comune.

Acolo erau aliniate pe mai multe rânduri. Groapa imensă nu era încă plină, încă mai putea primi trupuri lipsite de viață. Între timp, imediat ce descărcarea camerelor începea, Scharführer sau “cel care era de tură pe transport” primea un ordin prin telefon. Scharführer ducea atunci un fluier la gură și fluiera – un semnal către șoferul excavatorului și altul către mecanicii de locomotivă că pot aduce următoarele 20 de vagoane pe platforma al cărei nume inventat era Ober-Majdan.

Alte trei sau patru mii de oameni care aveau valize cu ei, şi sacoşe cu mâncare coborau în staţie. Mamele îi ţineau pe cei mici în braţe; copiii mai mari se agăţau de părinţi uitându-se în jur cu priviri curioase.

Era ceva sinistru şi terifiant în acel loc care fusese bătătorit de milioane de tălpi.

Şi de ce calea ferată se termina chiar în acea staţie? De ce vedeau în jur doar iarbă veştejită şi garduri din sârmă ghimpată înalte de 3 metri? Procesiunea noului contingent era sincronizată cu grijă; când porneau pe “Drumul fără întoarcere” deja ultimele trupuri din camerele de gazare erau transportate către gropile comune. Gropile nu erau pline încă. Îi aşteptau.

Peste puţin timp, Scharführer fluiera din nou – şi alte 20 de vagoane se puneau încet în mişcare către staţie.

Mii de oameni care cărau valize şi sacoşe cu mâncare coborau din vagoane, păşeau pe platforma gării şi se uitau în jur.

Era ceva sinistru şi terifiant în locul ăsta bătătorit de paşii a milioane de oameni. Iar comandantul lagărului care stătea la birou înconjurat de teancuri de hârtii şi de grafice şi de orare, suna în gara din Treblinka— şi alte vagoane escortate de bărbaţi SS înarmaţi se puneau în mişcare.

Excavatoarele imense lucrau zi şi noapte, săpau noi gropi comune, care aveau sute de metri lungime şi mulţi metri întunecoşi adâncime. Iar gropile aşteptau. Aşteptau – dar nu prea mult.

Aktion-Erntefest1-300x204
Evrei duşi spre trenurile către Treblinka.

Totenlager 2

2.

Când iarna dintre 1942 şi 1943 se apropia de sfârşit, Himmler a venit la Treblinka, împreună cu un important grup de oficiali din Gestapo. Gaşca lui Himmler a venit acolo cu un avion, care a aterizat în apropiere şi a fost adusă în lagăr cu două maşini care au intrat pe poarta principală în lagăr.

Cei mai mulţi dintre vizitatori purtau uniforma armatei; unii— poate diverşi experţi ştiinţifici—păreau să fi fost civili, erau îmbrăcaţi în haine civile şi purtau pălării.

Himmler a inspectat lagărul personal, şi unul dintre martorii care l-a văzut ne-a spus că ministrul morţii s-a îndreptat spre o groapă comună şi o vreme îndelungată a stat acolo şi a privit în tăcere trupurile celor morţi.

Cortegiul său l-a aşteptat respectuos la distanţă, în timp ce Heinrich Himmler contempla mormântul colosal, deja plin de trupuri.

Treblinka era cea mai importantă fabrică din imperiul lui Himmler. Mai târziu, în aceeaşi zi, SS Reichsführer s-a urcat în avion şi a plecat.

Înainte să plece din Treblinka, a dat un ordin care i-a buimăcit pe cei trei comandanți ai lagărului: Hauptsturmführer Baron von Pfein, adjunctul său Karol, și căpitanul Franz Stangl.

Li s-a ordonat să înceapă imediat să dezgroape trupurile celor pe care i-au ucis și să le dea foc. Cenușa trebuia scoasă din lagăr și împrăștiată pe câmpuri și pe drumuri. Din moment ce deja erau milioane de trupuri îngropate, această sarcină era extraordinar de complexă și dificilă. În plus, cei gazați de-acum înainte nu mai trebuia îngropați deloc, ci arși imediat.

gudrunBurwitz_86577cCare a fost motivul pentru vizita lui Himmler și pentru ordinul categoric pe care a venit să-l transmită personal?

Răspunsul e simplu: Armata Roșie tocmai îi învinsese pe nemți la Stalingrad. Asta trebuie să fi fost o lovitură teribilă pentru germani. În câteva zile bărbații din Berlin arătau pentru prima dată că începeau să-și ia măsuri de siguranță în cazul în care ar fi fost trași la răspundere. Se puneau la adăpost de răzbunarea la care ar fi putut fi supuși; în câteva zile Himmler a venit personal la Treblinka și a dat ordine urgente pentru ascunderea urmelor crimelor comise la 60 de km de Varșovia.

Ordinele lui Himmler erau un ecou, o urmare directă a loviturii puternice pe care Armata Roșie tocmai o dăduse germanilor, la mare depărate de Treblinka, pe malurile Volgăi.

La început au fost multe dificultăți legate de procesul de incinerare; cadavrele nu ardeau.

Au încercat să folosească drept combustibil corpurile femeilor pentru că ar fi ars mai ușor decât cele ale bărbaților. Germanii au încercat să le dea foc folosind benzină și ulei de gătit, dar era prea scump și s-a dovedit că nu era mare diferență.

Părea să nu fie nici o rezolvare pentru problema asta, dar atunci un om scund și îndesat, cam la 50 de ani, a venit din Germania, un membru al SS și un maestru în procedurile de exterminare pe scară industrială.

Regimul lui Hitler, la urma urmei, avea capacitatea de a produce tot felul de experți: experți în folosirea unui ciocan pentru a ucide copii mici, experți în strangulări, experți în proiectarea unor camere de gazare, experți în disturgerea științifică, planificată, a unor mari orașe pe parcursul unei singure zile.

Regimul putea şi să găsească un expert în exhumarea şi incinerarea a milioane de trupuri umane. Și astfel, sub îndrumarea acestui om, au fost construite furnale.

Furnale speciale, din moment ce nici un furnal din Majdanek nici cele din cele mai mari creamatorii din lume nu ar fi putut să ardă un număr atât de mare de cadavre într-un timp atât de scurt.

Excavatorul a săpat o groapă de 250 până la 300 metri lungime, 20 până la 25 metri lățime, și 6 metri adâncime. Trei rânduri de stâlpi aliniaţi la distanţe egale, înalţi de 100 până la 120 centimetri au fost suportul pentru grătare imense de oţel care acopereau întreaga suprafaţă a gropii.

Bare de oţel au fost aşezate unele lângă altele la o distanţă de 5-7 centimetri unele de altele, de-a latul acestor bare. Au constituit un imens grătar. A fost amenajată o cale ferată îngustă care ducea de la groapa unde au fost aruncate cadavrele la groapa unde a fost construit imensul grătar. Apoi au mai fost construite încă două grătare similare de aceleaşi dimensiuni; fiecare putea arde la o singură tură între 3.500 şi 4.000 de cadavre. Un alt excavator gigantic a fost adus, şi curând a urmat un al treilea. Munca a continuat toată noaptea. Oamenii care au participat la procedura de ardere a cadavrelor spun că aceste grătare erau ca nişte vulcani uriaşi. Căldura emanată ardea feţele muncitorilor. Flăcările izbucneau până la 8-10 metri înălţime.

Nori negri şi grei de fum unsuros se ridicau spre cer şi rămâneau acolo, grei, nu se mişcau. Noaptea, oameni din satele de la 30 sau 40 de km depărtare puteau vedea aceste flăcări cum se ridicau deasupra pădurilor de pini care înconjurau lagărul. Mirosul de carne de om arsă s-a răspândit în toată zona. Dacă bătea vântul, şi dacă bătea din direcţia lagărului la trei km distanţă oamenii aproape că se sufocau din cauza mirosului.

Mai bine de 800 de prizonieri—mai mult decât numărul de muncitori care era folosit chiar şi în uzinele metalurgice – au fost folosiţi la arderea cadavrelor.

Această procedură monstruoasă funcţiona zi şi noapte, şi a funcţionat timp de 8 luni, fără întrerupere, şi totuşi tot nu puteau face faţă numărului de cadavre pe care îl aveau de ars.

Desigur trenurile aduceau noi contingente pentru camerele de gazare fără încetare. Şi aceste trupuri trebuia arse. Uneori veneau transporturi din Bulgaria. Acestea erau în mod special primite cu mare bucurie de SS şi de Wachmänner, pentru că evreii bulgari care au fost strânşi şi de germani şi de guvernul fascist al Bulgariei din acea vreme, nu aveau nici cea mai mică idee despre soarta care îi aştepta, aşa că aduceau cu ei mari cantităţi de bunuri valoroase şi foarte multă mâncare gustoasă, inclusiv pâine albă.

79727
Acești romi sunt fotografiați înainte să fie urcați în trenurile care i-au dus din Bulgaria la lagărul morții din Treblinka.

Apoi mai erau transporturi din Grodno şi Białystok, şi după revoltă—din ghetoul din Varşovia.

A existat un transport cu rebelii din alte părţi ale Poloniei – ţărani, muncitori, şi soldaţi.

A existat un contingent format din oameni de etnie romă din Belarus; în jur de 200 de bărbaţi însoţiţi în total de 800 de femei şi copii.

Aceştia au fost aduşi pe jos, un şir imens de căruţe venea în urma lor. Şi ei au fost strânşi, erau escortaţi doar de doi gardieni – chiar nici aceşti gardieni nu aveau nici cea mai mică idée că-i duceau pe aceşti oameni la moarte.

Mi s-a spus că femeile rome când vedeau ce frumos era amenajat exteriorul camerei de gazare aplaudau încântate, şi că toţi erau total lipsiţi de orice suspiciune până în ultimul moment. Asta îi amuza foarte tare pe germani.

SS le-au rezervat torturi speciale celor care participaseră la revolta din ghetoul din Varşovia.

Femeile şi copiii nu au fost duşi la camerele de gazare, ci au fost duşi acolo unde erau arse cadavrele.

Mamele înnebunite de groază erau forţate să-şi ducă copiii lângă grătarul încins unde mii de trupuri se încreţoşau cuprinse de flăcări şi de fum, şi unde trupurile se mişcau şi se unduiau ca şi cum ar fi prins viaţă, burţile femeilor însărcinate crăpau din cauza căldurii şi fetuşii ardeau în pântecele crăpate. Un asemenea spectacol era destul pentru a-l înnebuni chiar şi pe cel mai rezistent om, dar efectul său – aşa cum germanii ştiau prea bine – era de o mie de ori mai puternic asupra unei mame care se chinuia să-l facă pe propriul ei copil să nu vadă. Copiii se agăţau de mame şi plângeau “Mami, ce vor să ne facă? Vor să ne ardă şi pe noi?”

Nici chiar Dante, în Purgatoriul său, nu şi-a putut imagina aşa ceva.

După ce se amuzau la acest spectacol la care le supuneau pe mame, germanii le aruncau copiii vii în flăcări sub privirile lor.

Este infinit de dureros să citeşti aşa ceva. Cititorul trebuie să mă creadă când spun că e la fel de dureros să aştern aşa ceva pe hârtie.

Şi atunci de ce scrii despre asta? ar putea cineva să mă întrebe. “De ce să ţinem minte aşa ceva?

Este datoria scriitorului să spună adevărul oricât de teribil ar fi, şi e datoria civică a cititorului să afle acest adevăr.

Să întorci spatele, să închizi ochii şi să ignori trecutul înseamnă să insulţi memoria celor care au pierit.

Numai cei care au aflat întregul adevăr pot înţelege cu ce monstru s-a luptat marea Armată Roşie în confruntarea mortală.

SS a început să se plictisească la Treblinka.

Procesiunea condamnaţilor către camerele de gazare nu-i mai excita.

Men atop the Treblinka Excavator

Devenise o rutină. Când incinerarea trupurilor a început, bărbaţii din SS petreceau ore întregi privind cum ardeau trupurile pe imensul grătar; această privelişte îi amuza nespus. Expertul care tocmai venise din Germania stătea lângă grătare de dimineaţa până noaptea târziu, întotdeauna plin de energie şi vorbăreţ.

Oamenii spun că niciodată nu l-au văzut posomorât sau măcar să aibă o privire gravă; tot timpul zâmbea. Când trupurile erau aruncate pe grilajele imense, repeta întruna: Nevinovat, nevinovat. Acesta era cuvântul său preferat. Uneori SS organiza un fel de picnic lângă imensele grătare; se aşezau lângă ele, îşi turnau vin în pahare, mâncau şi priveau flăcările.

Şi infirmeria a fost reechipată. În timpul primelor luni, bolnavii şi cei foarte bătrâni au fost duşi acolo, într-un spaţiu delimitat doar de nişte crengi de copaci şi asasinaţi de un aşa-zis doctor.

_69116952_trebwillenbergpic

Acum, trupurile lor erau duse pe tărgi la gropile comune. Lângă infirmerie a fost săpată o groapă. În jurul acestei gropi, ca şi cum infirmeria ar fi fost un stadion, au fost puse bănci în cerc, atât de aproape de gura gropii că cei care stăteau pe aceste bănci aproape că păreau agățați deasupra ei.

În groapă era un grătar, și pe grătar ardeau trupuri de oameni. După ce erau duși la ”infirmerie”, bătrânii bolnavi și decrepiți erau luați de ”asistente” și puși să stea pe aceste bănci cu fața spre groapă ca să vadă focul din trupuri umane. După ce se săturau de priveliștea aceasta, naziștii îi împușcau pe oamenii bătrâni în spate sau în ceafa acoperită de păr alb. Morți sau răniți, oamenii bătrâni se prăbușeau în flăcări.

Umorul german nu a fost niciodată prea apreciat; am tot auzit mulți oameni spunând că e cam bădăran. Dar cine de pe acest pământ ar fi putut să-și imagineze umorul, glumele și distracția ofițerilor SS la Treblinka?

Au organizat meciuri de fotbal între echipe de condamnați, i-au făcut pe condamnați să joace unii împotriva altora. 

Au organizat chiar și un cor al condamnaților.

O mică grădină zoologică a fost ridicată lângă dormitoarele germanilor.

Fiare inocente din pădurelupi și vulpi—erau ținute în cuști, în timp ce cei mai josnici și cei mai plini de cruzime prădători care s-au născut vreodată pe acest pământ se plimbau în libertate, se așezau pe bănci făcute din scânduri și ascultau muzică.

Unii chiar au scris un imn special pentru condamnați care conținea versurile următoare

Für uns giebt heute nur Treblinka,

Das unser Schiksal ist…

“Pentru noi azi e doar Treblinka

Dar asta e soarta noastră…”

Cu câteva minute înainte să moară, oameni răniți, care sângerau, erau forțați să cânte cântece germane sentimentale și idioate, și să le cânte pe o singură voce:

…Ich brach das Blumelein Und schenkte es dem Schönste Geliebte Mädelein…

Comandantul șef al lagărului selecta câțiva copii dintr-un contingent. Le omora părinții, dar îi îmbrăca pe cei mici în haine frumoase, le dădea o mulțime de dulciuri și se juca cu ei. După câteva zile, când se plictisea de această distracție, dădea ordin să fie uciși toți.

Germanii îl puneau pe un om bătrân să se roage și ordonau condamnaților să nu stea cu el mai mult de 3 minute. Un ceas cu alarmă îi era agățat de gât.

Germanii se uitau cum se rugau condamnații și se prăpădeau de râs. Uneori germanii îi forțau pe evreii bătrâni să recite rugăciuni și să aranjeze înmormântări fictive pentru cei care fuseseră asasinați. Urmăreau cu mare atenție aceste ritualuri tradiționale.

Se duceau chiar și amenajau pietre de mormânt – dar după o perioadă le cereau evreilor să dezgroape morții, și să distrugă mormintele.

Cea mai mare distracție pentru SS era să violeze femeile și să le chinuie pe fetele tinere frumoase pe care SS le selectau din fiecare contingent. Dimineața, violatorii le însoțeau personal pe fete la camera de gazare.

Aşa se distrau SS—bastionul regimului lui Hitler şi mândria Germaniei Fasciste—la Treblinka.

Trebuie subliniat că aceste creaturi erau departe de a fi doar nişte roboţi care executau mecanic ordinele superiorilor.

De câteva ori pe an, se duceau în Germania, pentru că şefii lor considerau că munca în această “fabrică” le dăuna sănătăţii.

Acasă la ei, mergeau pe străzi cu capul sus. Dacă nu spuneau absolut nimic despre activitatea lor în lagăr, nu era pentru că le era ruşine, ci pur şi simplu pentru că, disciplinaţi cum erau, nu îndrăzneau să încalce legământul lor solemn de a păstra tăcerea. Şi când, seara, se plimbau braţ la braţ cu soţiile lor la cinema, şi izbucneau în râs, lovind podeaua cu cizmele lor perfect lustruite, cu greu îi putea distinge de restul oamenilor obişnuiţi. Totuşi, erau nişte bestii – nişte bestii ticăloase, nişte bestii SS.

Vara lui 1943 a fost excepţional de toridă. Timp de câteva săptămâni, nu a plouat deloc, nu era nici un nor pe cer, nu bătea vântul.

Activitatea de ardere a cadavrelor era în plin avânt. Zi şi noapte, timp de 6 luni, grătarele au strălucit în flăcări, dar abia jumătate dintre trupurile îngropate au fost arse. Chinul moral şi psihic începea să-şi spună cuvântul asupra prizonierilor puşi să facă aşa ceva; în fiecare zi, între 15 şi 20 de prizonieri se sinucideau.

Mulţi încercau să se omoare, încălcând regulile intenţionat. “Să primeşti un glonţ în cap era un lux, l-am auzit spunând pe un brutar pe care îl chema Kosow. E unul dintre cei care a reuşit să evadeze din lagăr. În Treblinka, desigur, era mult mai teribil să fii condamnat să trăieşti decât să fii condamnat să mori. Rămăşiţe de oase şi cenuşa erau transportate în afara lagărului. Ţăranii din satul Wólka au primit ordinul să le încarce în căruţe şi să le împrăştie pe drumul care ducea de la lagărul morţii la lagărul de muncă forţată. Copiii prizonieri veneau în urma lor cu mături şi împrăştiau cenuşa în vânt. Uneori aceşti copii găseau monede topite sau dinţi. Cenuşa făcea ca drumul să devină negru la culoare, ca o panglică neagră de doliu, aşa că acestor copii li s-a spus “copiii de pe drumul negru.

Roţile maşinilor scoteau un zgomot înfundat pe acest drum, şi, când am fost dus să-l văd, mi se părea că zgomotul făcut de roţile maşinilor era ca o şoaptă, un reproş timid.

Acest drum îndoliat de cenuşă, care trecea prin păduri şi peste câmpii, de la lagărul morţii până la lagărul de muncă forţată era ca un simbol tragic al nenorocirii teribile care a unit atâtea popoare căzute sub toporul Germaniei lui Hitler.

Ţăranii au început să împrăştie rămăşiţele de oase şi cenuşa în primăvara lui 1943, şi au continuat să facă asta până în vara lui 1944.

În fiecare zi, 20 de căruţe făceau între 6 şi 8 drumuri, în timpul fiecărei ture împrăştiau între 120 şi 130 de kilograme de cenuşă. Treblinka”— cântecul pe care 800 de oameni au fost obligaţi să-l cânte în timp ce aruncau trupuri în flăcări— includea cuvinte care slăveau umilirea şi supunerea prizonierilor; răsplata lor era “o clipă de fericire, care se stinge într-o clipă”.

Treblinka_Cremation_Pit

Treblinka_railtracks images (5)

302article-2087735-0F809C3A00000578-299_468x314article-1302964-0AB232DE000005DC-222_233x355Uimitor, chiar erau unii foarte fericiţi în Iadul viu de la Treblinka. Germanii, însă, se înşelau: ce le-a adus condamnaţilor acest dar nu era nici umilinţa, nici supunerea. Dimpotrivă, această zi fericită se arăta la orizont graţie încăpăţânării nebuneşti – graţie încăpăţânării nebuneşti a unor oameni care nu mai aveau nimic de pierdut. Toţi aşteptau să moară, şi fiecare nouă zi din viaţa lor era o altă zi de suferinţă şi de chin. Toţi au văzut crime teribile, şi germanii nu aveau să-i lase să scape cu viață pe nici unul dintre ei: camera de gazare îi aștepta pe toți.

Cei mai mulți, de fapt, chiar erau trimiși la camera de gazare după numai câteva zile de muncă și erau imediat înlocuiți de alții din noile contingente. Numai câteva zeci au supraviețuit săptămâni sau luni, cei mai mulți trăiau doar câteva zile sau câteva ore. Cei care au rezistat mai mult erau muncitorii calificați, tapițerii, tâmplarii, zidarii, și bucătarii, croitorii și frizerii care se ocupau de nevoile germanilor de zi cu zi.

Acești oameni au creat un uimitor comitet de organizare și au pus la cale o rebeliune. Desigur, doar oamenii condamnați, doar oamenii pătrunși de o ură incendiară și de o sete nebunească de răzbunare au putut concepe un asemenea plan nebunesc. Nu au vrut să scape până nu distrugeau Treblinka cu totul. Și au distrus-o. Armele pe care le-au avut—topoare, cuțite, și bastoane— au început să apară în barăcile prizonierilor. Riscul la care se expuneau, prețul pe care îl plăteau pentru a obține un topor sau un cuțit e greu de imaginat. Ce stăpânire de sine, ce pricepere, ce răbdare uimitoare erau necesare ca aceste lucruri să ajungă în barăci!

Stocuri de benzină au fost aranjate – pentru a da foc clădirilor din lagăr. Cum au reușit conspiratorii așa ceva? Cum dispărea benzina de parcă se evapora din depozitele lagărului? Cum? Printr-un efort supra-uman, printr-o mare ingeniuitate, printr-o determinare totală și printr-o încăpățânare terifiantă.

Un tunel încăpător a fost săpat în spatele depozitului de muniție. Perseverența a făcut miracole; de partea conspiratorilor trebuie să fi fost dumnezeul curajului. Au furat 20 de grenade de mână, o mitralieră, pistoale și puști și le-au ascuns în locuri secrete.

Fiecare detaliu din planul lor complex a fost gândit și executat cu minuțiozitate. Fiecare grup de câte cinci avea o sarcină foarte exactă. Fiecare sarcină planificată matematic cerea o îndrăzneală vecină cu nebunia. Un grup avea să ia cu asalt turnurile de control, unde Wachmänner stăteau lângă mitraliere. Un al doilea grup avea să atace santinelele care patrolau pe cărările dintre diferitele clădiri.

Un al treilea grup avea să atace mașinile blindate. Un al patrulea urma să taie liniile de telefon. Un al 5-lea urma să obţină controlul asupra barăcilor. Al 6-lea trebuia să taie găuri de trecut prin gardurile de sârmă ghimpată. Un al 7-lea nu avea de făcut decât să pună scânduri peste tranşeele anti-tanc. Al 8-lea trebuia să toarne benzină peste clădirile din lagăr şi să le dea foc. Al 9-lea trebuia să distrugă tot ce se putea distruge. Aceste aranjamente erau egale ca dificultate pentru a le da posibiitatea să evadeze luând bani cu ei. A existat un moment când doctorul din Varşovia care colecta bani aproape că a dus la distrugerea întregului plan .

Un Scharführer a observat un teanc de bancnote care s-a ivit din buzunarul său; doctorul tocmai le colectase şi nu avea cum să le ascundă mai bine. Scharführer s-a făcut că n-a văzut nimic şi a raportat chestiunea lui Kurt Franz. Ceva extraordinar în mod clar se întâmpla în lagăr – la ce îi trebuiau bani unui om care era condamnat la moarte?

Franz s-a dus la doctor să-l interogheze. A început interogatoriul cu o încredere foarte calmă; poate că nu exista un călău care să tortureze mai eficient ca el în toată lumea la acea vreme.

Şi cu siguranţă nu era nimeni în toată lumea credea Franz—care să reziste la torturile la care l-ar fi supus el. Dar doctorul din Varșovia i-a venit de hac căpitanului SS.

A luat otravă. Unul dintre participanții la rebeliune mi-a povestit că niciodată în Treblinka nu s-au făcut asemenea eforturi supraomenești pentru a salva viața unui om. Evident, Franz a simțit că doctorul ducea cu el în mormânt un secret important. Dar otrava germană și-a făcut efectul iar secretul a rămas secret. Spre finalul lui iunie déjà căldura era mult prea sufocantă. Când mormintele erau deschise, nori de aburi se ridicau din pământ ca și cum ar fi fost niște boilere gigantice. Căldura de la grătare şi mirosul monstruos îi omorau chiar și pe muncitorii care mutau cadavrele; se prăbușeau morți în flăcări.

Miliarde de muște grase se târau pe pământ și bâzâiau în aer. Ultima sută de mii de cadavre era arsă acum.

Rebeliunea a fost planificată pentru 2 august. A început cu o împuşcătură de pistol. Un banner care anunţa succesul rebeliunii a fluturat deasupra cauzei sfinte. Noi flăcări se ridicau spre cer—nu flăcările încărcate şi grase de la cadavrele care ardeau, ci flăcări sălbatice, vii, flăcări ale vieţii. Clădirile lagărului au fost incendiate, iar pentru rebeli părea că un al doilea soare ardea deasupra lagărului din Treblinka, le părea că acel soare le-a împrumutat lor trupul său pentru a sărbători triumful libertăţii şi al demnităţii.

S-au auzit împuşcături; erau mitralierele din turnurile de control pe care rebelii le-au capturat. Grenade au început să brăzdeze triumfător aerul ca şi cum ar fi fost nişte clopote ale adevărului. Aerul se cutremura de atâtea bubuituri şi explozii; clădirile s-au prăbuşit; bâzâitul muştelor de cadavre a fost înăbuşit de şuierăturile gloanţelor. În aerul curat, străluceau topoare înroşite de sânge.

Pe 2 august sângele otrăvit al celor din SS a curs pe pământul Iadului care a fost Treblinka, şi un cer strălucitor şi albastru sărbătorea momentul răzbunării. Iar povestea veche de când lumea s-a repetat încă o dată: creaturile care se comportaseră ca şi cum ar fi fost reprezentanţii unei rase superioare; creaturile care urlaseră Achtung! Mützen ab! pentru a-i face pe oamenii aduşi acolo să-şi dea jos pălăriile de pe cap; creaturile care răcneau cu vocile lor de stăpâni Alle r-r-r-raus unter-r-r-r! pentru a-i face pe locuitorii din Varşovia să-şi părăsească locuinţele şi să pornească marşul spre moarte— aceste fiinţe care cuceriseră, atât de încrezătoare în propria lor forţă şi putere, când era vorba să măcelărească milioane de femei şi copii, s-au dovedit a fi nişte reptile dezgustătoare, târâtoare, imediat ce s-au trezit în faţa unei lupte pe viaţă şi pe moarte. Au implorat milă. Şi-au pierdut capetele. Alergau în toate părţile ca nişte şobolani.

Au uitat chiar şi de sistemul de apărare de la Treblinka pe care ei singuri l-au conceput să fie atât de diabolic. Au uitat de toată puterea armelor lor. Şi-au uitat chiar şi armele. Trebuie să spun mai multe? Chiar e cineva surprins că s-a întâmplat aşa?

Două luni şi jumătate mai târziu, pe 14 octombrie 1943, a urmat o altă rebeliune în fabrica morţii de la Sobibor; a fost organizată de un prizonier de război sovietic, un comisar politic din Rostov pe care îl chema Sashko Pechersky.

S-a întâmplat ca la Treblinka: oameni pe jumătate morţi de foame au reuşit să vină de hac unei armate de câteva sute de ofiţeri SS, de bestii care se hrăneau cu sângele inocenţilor.

Înarmaţi doar cu topoare pe care ei singuri le-au improvizat în colţurile întunecate ale lagărului, rebelii i-au copleşit pe călăii lor. Mulţi dintre rebeli nu aveau nici un fel de armă în afară de câţiva pumni de nisip. Pechersky le-a spus să îşi umple buzunarele cu nisip şi să îl arunce în ochii gardienilor.

Dar chiar e cineva surprins de toate acestea?

La fel cum rebelii din Treblinka au pus lagărul la pământ, rebelii și-au luat rămas bun de la cenușa semenilor lor și scăpau prin găurile din gardul de sârmă ghimpată. Ofițerii SS și unitățile de poliție au dat fuga să îi prindă. Au încercat să-i înconjoare din toate direcțiile. I-au hăituit.

Sute de câini de poliție au fost asumuțiți după ei. Avioanele au fost ridicate în aer. S-au dus lupte în păduri, s-au dus lupte în mlaștini, iar unii dintre cei care au luptat atunci sunt și azi în viață. Dar ce contează asta? Ceilalți care nu au supraviețuit au murit cu arma în mâini. 

După 2 august, Treblinka nu a mai existat.

Germanii au ars clădirile care au mai rămas, au demontat clădirile din piatră, au îndepărtat gardurile de sârmă ghimpată, și au dat foc barăcilor de lemn pe care rebelii nu au apucat să le incendieze. O parte din echipamentul folosit în casa morții a fost aruncat în aer; o parte a fost încărcată în trenuri de către armată. Grătarele au fost distruse, excavatoarele au fost luate de acolo, gropile imense au fost acoperite cu pământ.

Clădirea comandanţilor a fost rasă de pe faţa pământului şi când totul a dispărut, au demontat şi căile ferate. Au fost plantate flori acolo unde existase lagărul, iar un ţăran pe care îl chema Streben şi-a construit o casă acolo. Acum a dispărut şi acea casă; şi ea a fost incendiată. Ce mai puteau face germanii? Puteau ascunde urmele exterminării a milioane de oameni în Iadul care a fost Treblinka? Chiar şi-au imaginat că aşa ceva e posibil? Poate tăcerea să fie impusă asupra a mii de oameni care au văzut trenurile care îi aduceau pe condamnaţi din fiecare colţişor al Europei la locul exterminării pe bandă rulantă?TreblinkaGoldRush-Skulls

Chiar şi-au imaginat germanii că pot ascunde morţii, flăcările care luminau noaptea, fumul care rămânea atârnat de cer ore în şir şi care a fost văzut timp de 8 luni, noaptea şi ziua de locuitorii din zecile de sate din acea regiune?

Chiar credeau că îi vor putea forţa pe ţăranii din Wólka să uite țipetele femeilor și copiilor – acele țipete îngrozitoare care s-au ținut lanț 13 luni și care le răsună și azi în minte?

E posibil ca amintirea unor asemenea ţipete să fie smulsă din inima unor oameni?

Chiar credeau că îi vor putea reduce la tăcere pe ţăranii care timp de un an au transportat cenuşă de oameni de la lagăr şi au împrăştiat-o pe drumuri şi pe câmp? Chiar credeau că îi vor putea reduce la tăcere pe martorii care trăiesc şi azi şi care au văzut complexul de exterminare de la Treblinka din primele zile până pe 2 august 1943, ultima zi a existenţei sale?

Să-i facă să tacă pe martorii ale căror descrieri ale fiecărui ofiţer din SS şi ale fiecărui Wachmänner se coroborau perfect unele cu altele?

Martori care au memorat pas cu pas, oră de oră, viața din Treblinka și ale căror mărturii au putut reconstitui un fel de jurnal al lagărului?

Nu mai e posibil să urle Mützen ab! la toţi aceşti martori; nu mai e posibil să îi ducă la camera de gazare. Himmler nu mai are nici o putere asupra minionilor săi acum. Cu capetele plecate, cu degete tremurânde cu care-şi lovesc nervos nasturii uniformelor, cu vocile lor goale şi lipsite de expresivitate, minionii lui Himmler îşi povestesc acum crimele— mărturii atât de ireale că par produsul unei demenţe sau al unui delir.

Un ofiţer sovietic, care poartă panglica verde, de apărător al Stalingradului, notează pagină după pagină mărturiile călăilor. Lângă uşă stă o santinelă, care poartă aceeaşi panglică verde în piept. Îşi muşcă buzele iar privirea sa e aprigă, chipul său e bătut de vremea aspră. Acest chip e chipul justiţiei—al dreptăţii oamenilor.

Nu e un simbol remarcabil că armata victorioasă la Stalingrad a ajuns acum la Treblinka, lângă Varșovia? Nu fără motiv a intrat Himmler în panică în februarie 1943; nu fără motiv a luat avionul și s-a dus personal la Treblinka să dea ordine pentru construirea gropilor-grătare, urmate de distrugerea oricăror urme ale acestui lagăr.

Nu fără motiv—dar degeaba. Apărătorii de la Stalingrad au ajuns acum la Treblinka; de pe Volga până la Vistula s-a dovedit a nu fi o distanță așa de mare. Și acum chiar și pământul din Treblinka refuză să fie complicele crimelor monstruoase comise de SS. Scoate la suprafață oase și obiecte care au aparținut celor care au fost masacrați; scoate la lumină tot ce oamenii lui Hitler au încercat să îngroape.

images

***

Noi am ajuns la Treblinka la începutul lui septembrie 1944, la 13 luni de la prima zi a rebeliunii. Timp de 13 luni, din iulie 1942 complexul de exterminare a funcţionat fără încetare zi şi noapte—şi timp de 13 luni, din august 1943, germanii au încercat să şteargă de pe faţa pământului orice urmă a lui.

Acum e linişte aici.

Vârfurile pinilor care flanchează calea ferată abia se mişcă. Aceşti pini, acest pământ nisipos, aceşti copaci bătrâni au fost văzute de milioanele de oameni aduşi cu trenurile, când au ajuns pe platformă.

Într-o ordine tipic germană, pietre spălate au fost plasate de-a lungul graniţelor drumului negru. Cenuşa şi bucăţile de lemn încă suspină în surdină sub greutatea paşilor. Ajungem în locul unde a fost lagărul. Păşim pe pământul unde a existat Treblinka. Lupinele se deschid la cea mai mică atingere; se deschid cu un bâzâit uşor şi milioane de seminţe mici se răspândesc pe pământ. Sunetul făcut de acele de pin când ating pământul şi sunetele lupinilor, care se deschid, se îmbină şi formează un singur cânt șoptit, o melodie tristă.

E ca și cum un dangăt de înmormântare – un sunet care abia se aude, trist, răspândit peste tot, liniștit – e purtat către noi din adâncul pământului.

note de subsol:

notă de subsol:

(1) Vaticanul a colaborat cu naziştii şi în timpul Holocaustului, şi după, când a organizat operaţiuni prin care au ajutat zeci de mii de criminali naişti să se ascundă în America Latină. Şi guvernele SUA, Marea Britanie, Germania, Canada, Australia au ascuns şi au ferit de justiţie mii de nazişti. Vaticanul a binecuvântat atacul lui Hitler împotriva URSS ca pe “o cruciadă sfântă împotriva comuniştilor lipsiţi de dumnezeu.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s