Ţine-ţi gura! Nu vorbi!

“Tăcere! Nu vorbi. E ruşinos. Ţine-ţi gura! Şşşt!

E preţios să vorbeşti, dar tăcerea e de aur.”

“Primele cuvinte pe care le-am auzit când eram copil, fie că plângeam, fie că râdeam, fie că mă jucam. Îmi spuneau mereu: „Fii cuminte. Taci.”

La şcoală, m-au învăţat jumătăţi de adevăruri şi mi-au spus: „Ce-ţi pasă ţie? Ţine-ţi gura.”

Primul băiat de care m-am îndrăgostit mă săruta şi îmi spunea:

„Să nu spui nimănui despre asta. Nu vorbi.”

„Sufocă-ţi glasul şi nu vorbi. Taci.”

10273609_636248563111482_1119195447574436553_n

Şi aşa a fost mereu până când am făcut 20 de ani.

Cuvântul Autorităţii împotriva tăcerii Subordonatei.

Vedeam sângele pe asfalt şi ei îmi tot spuneau: „De ce-ţi pasă? O să ai probleme. Taci.”

Mai târziu, şefii îmi spuneau: „Nu comenta când primeşti ordine. Spune că eşti de acord cu ei şi ţine-ţi gura!”

M-am căsătorit, am născut şi mi-am învăţat şi copilul să fie Tăcut.

Soţul meu era un om onest şi foarte muncitor şi ştia cum să fie Tăcut.

Şi el a avut o mamă înţeleaptă care îl învăţa mereu Să Fie Tăcut.

În anii de represiune, vecinii mă sfătuiau mereu:

„Nu te băga. Fă-te că n-ai văzut nimic şi Ţine-ţi Gura!”

Poate că n-aveam noi cine ştie ce relaţie, dar în orice caz ne unea Tăcerea.

„Nu vorbi”, îmi tot spunea unul dintre ei. „Ţine-ţi gura”, răspundea celălalt. „Taci”, spuneau oamenii de la etaj. „Taci”, spuneau oamenii de la parter. „Taci” era ecoul care străbătea toată clădirea şi parcul din faţa casei.

„Taci” era şoapta care plutea deasupra străzilor.

0

Ne-am înghiţit limbile. Poate încă mai avem gură, dar nu mai avem glas.

Am intrat în clubul „Tăcuţilor”, din care foarte mulţi fac parte.

Un oraş întreg, cu aşa o forţă, dar un oraş mut!

Am făcut multe şi am ajuns atât de sus. Ne-au dat medalii şi premii.

Am obţinut astea atât de uşor: a trebuit doar Să Fim Tăcuţi.

Ce artă şi ce expresie poate fi „Păstrează tăcerea”!

Învaţ-o asta pe soţia ta, învaţă-ţi asta copilul, învaţ-o pe soacra ta. Şi când simţi nevoia să vorbeşti, smulge-ţi limba şi Taci. Taie-ţi limba şi arunc-o la câini. A devenit o parte inutilă a trupului tău, din moment ce nu o foloseşti onest.

Făcând asta, o să scapi de coşmaruri, de vină, de îndoieli.

Nu o să-ţi mai fie ruşine de copilul tău, o să scapi de necazul de a vorbi, nu va mai trebui să spui „Ai atâta dreptate. Te voi susţine!”

O, la naiba! Cât de mult mi-aş dori să pot vorbi!

Şi nu o să mai vorbeşti, o să fii doar o treancă-fleancă,

în loc de cuvinte, o să bolboroseşti.
Taie-ţi limba, imediat: scapă de ea.

Nu ai nici o altă alegere.

Muţenie. Din moment ce nu vrei să vorbeşti, e mai bine să faci asta.

Taie-ţi limba. Cel puţin o să fii onestă faţă de tine însăţi.

În planurile mele, în visele mele, printre suspine şi pumni încleştaţi, mi-am ţinut gura.

Pentru că mă temeam că va veni acel moment, când nu voi mai putea potoli această nevoie de aer şi că voi izbucni, fără pic de teamă, dar plină de speranţă. Şi de fiecare mi se opreşte în gâtlej doar o vocală, doar o şoaptă, doar un bânguit, doar un plânset care îmi tot spune:

VORBEŞTE!”

10172639_749889078388925_6917698040461800009_n

Acest poem se numeşte “ÇOK KONUŞMA”, publicat în cartea “NUTUK MAKINESI” (1958). A fost scris de scriitorul, activistul şi politicianul turc, Aziz Nesin, şi a fost recitat în greacă de Marietta Realde. 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s