Dacă vrem să pricepem ceva din atacurile teroriste de la Paris

“Să-ţi fie ruşine, Charlie Hebdo!”

(n.t.-Acest material a fost publicat de CounterPunch şi e scris de unul dintre cei care încearcă să explice de ce, pentru musulmani, caricaturile din Charlie Hebdo nu sunt despre religie, sau nu doar despre religie, aşa cum insistă propaganda făcută de liderii politici din Occident şi de presa mainstream. L-am tradus nu pentru că aş subscrie în totalitate la ceea ce susţine aici. Fiind atee, cred că e necesar ca religia să fie criticată, însă această critică, pentru a putea fi înţeleasă de cei cărora i se adresează, nu poate ignora răspunderea occidentalilor în ataşamentul faţă de această religie şi în crearea puterii şi influenţei ei. Această analiză e cu atât mai relevantă cu cât musulmanii care trăiesc în Franţa sunt printre cei mai seculari din Europa. Există şi alte analize, cum ar fi cele ale lui Chomsky, care explică de ce Statele Unite şi Marea Britanie, la fel ca şi alte ţări din Europa occidentală, preferă şi susţin în mod deliberat extremismul religios întruchipat de teocraţia fascistă din Arabia Saudită. Pe acelea le voi traduce separat. Tipul de umor, popularizat de CH, era îndreptat împotriva celor de jos, de pe poziţia unor anumite privilegii. Lovea în cei de jos, chiar şi când părea că o face de pe o poziţie care aparent se alătura lor, pentru că perpetua prejudiciile sociale, culturale, de rasă, sex, clasă, şi dogmele propagandistice ale capitalismului împotriva celor lipsiţi de putere şi de privilegii, astfel exonerându-i pe privilegiaţi de responsabilitatea şi de conştientizarea propriei lor poziţii în societatea de clasă.
Acest material evită să menţioneze că, în umbra atacurilor din redacţia Charlie Hebdo, al căror scop se presupune că ar fi răzbunarea, a avut loc un atac terorist comis de jihadişti împotriva evreilor dintr-un supermarket, al cărui caracter a fost profund antisemit, şi care, în general, a fost umbrit de atenţia îndreptată aproape exclusiv către victimele Charlie Hebdo. Explicaţia acestei “scăpări” relevă nu doar antisemitismul răspândit în Europa, dar şi caracterul profund al societăţii de clasă: victimele din supermarket nu erau persoane media, erau doar nişte oameni obişnuiţi. 15 dintre ei au fost salvaţi de un angajat musulman care i-a ascuns de ucigaşi. Relevant pentru statul poliţienesc şi rasismul instituţional este faptul că salvatorul lor a fost arestat timp de o oră de poliţie, pentru că a fost considerat suspect a priori. De asemenea, acest articol atinge doar tangenţial ipocrizia sinistră a liderilor occidentali care, la câteva ore după ce au mărşăluit, pe o stradă închisă publicului, pentru “libertatea de exprimare”, au declanşat virulente campanii de presiune şi şantaj asupra publicului pentru a impune legi totalitare şi tipic fasciste care transformă populaţii întregi în suspecţi apriori pentru a putea fi spionaţi cu impunitate. Cu atât mai sinistră e campania statelor “demoratice” şi cu atât mai false pretextele lor, cu cât cei doi fraţi care au comis masacrul de la CH erau cunoscuţi de poliţie şi urmăriţi nu doar de serviciile din Franţa, ci şi de cele din Belgia. Cel puţin unul dintre ei a luptat ca jihadist în Siria.)
10530942_1596157113949627_9201112094987815029_n
“Eu sunt Charlie”; de Laurentiu Ridichie, al cărui blog îl găsiţi aici.

de ISMAEL HOSSEIN-ZADEH *

În ciuda numeroaselor relatări şi comentarii asupra atacurilor teroriste din redacţia revistei de satiră Charlie Hebdo, analiştii politici şi presa au eşuat în a scoate la lumină unii factori ascunşi care ar fi putut provoca aceste atacuri odioase. Într-adevăr, explicaţiile politice expeditive, simpliste, cum ar fi incompatibilitateaIslamului cu lumea modernă sau cei buni versus cei răiau pus mai mult gaz pe foc decât să arate publicului situaţia reală [1].

Asemenea explicaţii animalice ale terorismului sunt, esenţialmente, diverse versiuni popularizate ale teoriei ciocnirea civilizaţiilor,” care susţine că Islamul este inerent ireconciliabil cu modernizarea şi cu valorile occidentale. Teoria, iniţial prezentată de Samuel Huntington la începutul deceniului 1990, stabileşte identitatea noilor surseale conflictelor internaţionale din lumea post-Război Rece. În timpul Războiului Rece, conflictele internaţionale majore au fost explicate prin ameninţarea comunismuluişi prin rivalitatea dintre cele două sisteme globale şi concurenţiale.

În era post-Război Rece, însă, susţine Huntington şi adepţii săi, sursele de rivalităţi internaţionale şi de ciocniri s-au mutat către civilizaţii incompatibile şi concurenţiale, care îşi au rădăcinile fundamentale în religie şi/sau cultură. Doar fundamentându-şi argumentele pe baza acestor proiecţii dubioase, campionii acestei teorii, a ciocnirii civilizaţiilor”, pot susţine că conflictele internaţionale izbucnesc nu din cauza agresiunii imperialiste pentru obţinerea de avantaje economice, teritoriale sau geopolitice, ci din cauza reacţiilor civilizaţiilor non-occidentale faţă de puterile occidentale şi faţă de valorile occidentale [2].

Teoria lui Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţiiloreste esenţialmente o versiune subtilă a strategiei lui Richard Perle care urmăreşte “de-contextualizarea.” Perle, un militarist conservator de frunte (şi un consilier proeminent al partidului Likud din Israel), a inventat acest termen, “de-contextualizare”, în încercarea de a explica atât acţiunile disperate de terorism, în general, cât şi tacticile violente ale rezistenţei palestiniene faţă de ocupaţie, în particular.

Perle a susţinut că, pentru a înlătura criticile globale la adresa modului în care Israelul îi tratează pe palestinieni, rezistenţa lor faţă de ocupaţie trebuie de-contextualizată; adică trebuie să încetăm să mai încercăm să pricepem motivaţiile teritoriale, geopolitice şi istorice care determină unele grupuri să recurgă la terorism. În schimb, a sugerat el, motivaţiile pentru reacţiile violente ale unor asemenea grupuri trebuie căutate în arena culturală şi/sau religioasă – în gândirea islamică.

La fel ca teoria referitoare la ciocnirea civilizaţiilor”, strategia de de-contextualizare a făcut parte dintr-un efort bine orchestrat de a abate atenţia de la cauzele terorismului şi de a le atribui problemelor patologice ale minţii musulmanilor.”

Beneficiarii profitului din război, adică marile bănci şi reţelele complexului industrial militar-servicii secrete din principalele ţări capitaliste, au găsit această strategie sinistră de a masca rădăcinile terorismului ca fiind foarte folositoare pentru ce urmăreau: să justifice aventurile militare din Orientul Mijlociu şi de oriunde în lumea musulmană.

Chiar de la colapsul zidului Berlinului în 1989, beneficiarii războiului şi militarismului din principalele ţări occidentale au tot căutat înlocuitori pentru ameninţarea comunistăa Războiului Rece cu scopul de a menţine şi justifica partea leului care le revenea lor din bugetele ţărilor respective sau din finanţele lor publice. Ideea că civilizaţia occidentală ar fi ameninţată de islamul militant a oferit acestor beneficiari un înlocuitor “perfect” pentru „ameninţarea comunistă” din era Războiului Rece.

Dincolo de implicaţiile otrăvitoare pe care această idee le-a avut în relaţiile internaţionale, asemenea explicaţii care ascund cauzele reale se prăbuşesc în faţa testului la care le supune istoria. Istoria relaţiei dintre lumea modernă occidentală şi lumea musulmană arată că, exact contrar percepţiilor populare din Occident, din momentul primelor şi iniţialelor contacte cu occidentul capitalist, popoarele musulmane au fost chiar foarte receptive la modelele economice şi politice ale lumii moderne.

Multe popoare din lumea musulmană, inclusiv majoritatea liderilor lor politici, au fost entuziaşti în transformarea şi restructurarea structurilor socio-economice şi politice ale societăţilor lor urmând modelul occidentului capitalist. Aşa cum Karen Armstrong, care a scris numeroase cărţi despre fundamentalismul religios, arată:

Acum 100 de ani, aproape toţi intelectualii de frunte musulmani erau îndrăgostiţi de occident, care, la acea vreme, însemna Europa. America era încă o cantitate neglijabilă. Politicienii şi jurnaliştii din India, Egipt, Iran doreau ca ţările lor să fie fix ca Marea Britanie sau ca Franţa; filosofii, poeţii şi chiar şi unii dintre ulama (dascăli religioşi) au încercat să găseacă modalităţi de a reforma islamul în funcţie de modelul democratic al Occidentului. Au susţinut statul-naţiune, au cerut guverne reprezentative, au cerut separarea religiei de stat, şi drepturi constituţionale” [3].

Scriind imediat după atacurile din 11 septembrie asupra World Trade Center şi Pentagonului, Armstrong întreabă însă: “Ce s-a întâmplat atunci în anii de atunci şi până acum că a putut transforma toată admiraţia şi respectul într-o asemenea ură care a dus la actele de teroare pe care toţi le-am trăit pe 11 Septembrie?

În timp ce întrebări profunde de acest tip puteau fi puse, cu anumite limite, pentru a ajuta într-un fel o dezbatere sănătoasă asupra unora dintre factorii mai profunzi, nevăzuţi şi ascunşi care au determinat crimele odioase, cei din presă şi politicienii care fabrică opinia publică s-au încrâncenat să ţină asemenea discuţii departe de dezbaterile naţionale sau internaţionale.

Analizate chiar şi pentru o clipă, întrebările de acest tip scot la iveală un număr foarte important de chestiuni cruciale, dar rareori menţionate.

Pentru început, rădăcinile esenţiale ale nebuniei teroriştilor ucicaşi cu sânge rece nu se regăsesc în învăţăturile islamice, ci în politica de demonizare, discriminare şi ocupaţie. Relaţia de cauzalitate între politică/geopolitică şi religie tinde să meargă de la ultima către prima, şi nu invers, aşa cum mereu susţin presa şi liderii de stat din ţările occidentale. Islamul este adesea folosit ca mijloc pentru a justifica acţiuni teroriste al căror scop e condamnabil la fel cum şi creştinismul a fost folosit de cruciaţi ca mijloc de a obţine averi sau de a cuceri teritorii.

Caracterizarea manipulatoare a islamului pierde din vedere faptul că atrocităţile comise în numele creştinismului le depăşesc cu mult pe cele comise în numele islamului. Războaiele brutale ale cruciadelor, duse în numele creştinătăţii, s-au întins sporadic de-a lungul a sute de ani. Extrem de sângeroase şi terorizante, ele au fost purtate din dorinţa de a fura bogăţiile şi comorile altor popoare, prin tâlhărie şi prin prăzi de război, pentru a uşura presiunile economice din ţările atacatorilor şi dificultăţile politice ale papalităţii şi principalilor monarhii ale Europei.

Dar atrocităţile comise în numele creştinismului nu încetează la sfârşitul Evului mediu şi odată cu cruciadele. Tranziţia la capitalism şi zorii erei moderne au venit odată cu alte agresiuni şi războaie înfiorătoare care au fost şi ele adesea purtate în numele creştinismului şi civilizaţiei. Să amintim doar Sfânta Inchiziţie, expulzarea evreilor din Spania, Refoma, Contra-Reforma, Războiul de 30 de ani, Războiul civil din Anglia, Masacrul de Sf. Bartholomeu, masacrele comise de Cromwell în Irlanda, luarea în sclavie şi exterminarea în masă a popoarelor native din Africa şi Americi, Războiul de 80 de ani din Olanda, expulzarea hugenoţilor din Franţa, pogromurile, arderea de vii a femeilor acuzate de vrăjitorie, şi multe alte evenimente înfiorătoare care s-au ţinut lanţ până la Holocaust, şi care au fost opera unor oameni care se considerau pe sine, la fel cum făceau şi stăpânii de sclavi din America Latină, a fi buni creştini [4].

O atentă examinare a reacţiilor lumii musulmane faţă de provocările Occidentului modern scot în evidenţă că, aşa cum am menţionat anterior, politica generală se muta în direcţia reformei şi adaptării. Acea politică de adaptare şi de deschidere a continuat din vremea primelor contacte dintre lumea musulmană cu lumea modernă occidentală până la sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 şi chiar şi pe parcursul ultimei treimi a secolului 20.

Numai după mai bine de un secol şi jumătate de cuceriri imperialiste şi serii lungi de umilinţe şi politici de intervenţie, de ocupaţie şi de schimbări de regim, în aceste regiuni s-a petrecut schimbarea în rândul maselor populare din lumea musulmană, în sensul că s-au îndreptat spre religie şi spre lideri conservatori religioşi, găsind în ei o sursă de sfidare, de mobilizare şi de respect de sine. Cu alte cuvinte, pentru mulţi musulmani, recenta întoarcere către religie adesea reprezintă nu atât de mult o respingere a valorilor occidentale şi a realizărilor occidentale, cât o modalitate de a rezista şi/sau de a sfida politicile imperialiste şi umilitoare ale puterilor occidentale.

Asta explică de ce mulţi dintre tinerii frustraţi din lumea musulmană (la fel ca mulţi din burta bestiei, adică din sânul ţărilor capitaliste) se îngrămădesc să intre în rândurile forţelor anti-imperialiste militante şi folosesc religia ca pe o armă de mobilizare şi de sfidare.

Circumstanţele care atrag bărbaţi tineri şi femei tinere către aceste grupări sunt creaţiile lumii occidentale în care ei trăiesc – şi care în sine e un rezultat al multor ani de domnie colonială în ţările strămoşilor lor. Ştim că fraţii parizieni Chérif şi Saïd Kouachi erau nişte tineri cu părul lung care fumau marijuana şi alte droguri până când… au dat peste imaginile războiului din Iraq, şi, mai ales, peste imaginile cu torturile la care au fost supuşi iraqienii în închisoarea Abu Ghraib, precum şi peste imaginile care arătau cum au fost executaţi cu sânge rece iraqienii din Fallujah” [5].

Numind ultimele reacţii teroriste nesăbuite faţă de intervenţionismul internaţional al SUA lovituri de ripostă la politica externă a Statelor Unite,” Chalmers Johnson în importanța sa carte,  Blowback, enumeră multe exemple de intervenţii ale SUA în problemele interne ale altor ţări, precum şi unele dintre răspunsurile violente la care au dus asemenea intervenţii:

Ceea ce presa relatează ca fiind acte malefice ale teroriştilorsaulorzi ai drogurilorsau ale statelor eşuatesau aletraficanţilor de armeadesea se dovedesc a fi lovituri de ripostă faţă de operaţiuni americane anterioare... Dacă e greu să găseşti sursa unei lovituri de ripostă în traficul cu droguri, atacurile cu bombă, fie asupra ambsadelor SUA din Africa, fie asupra World Trade Center din New York, sau asupra unui complex rezidenţial din Arabia Saudită în care locuiesc soldaţi sau funcţionari ai SUA, sunt deja o altă chestiune” [6].

Desigur asta nu înseamnă că cineva ar aproba sau justifica, în vreun fel, reacţiile teroriste distructive faţă de intervenţiile imperialiste străine – suferinţele legitime nu justifică asemenea reacţii ilegitime. Nici nu înseamnă lipsă de respect faţă de victimele inocente ale unor asemenea atrocităţi, sau dispreţ faţă de suferinţa şi agonia suferite de cei care i-au pierdut pe cei dragi. Ideea nu e asta, ci de a încerca să plasăm aceste reacţii în contextul lor real, pentru a sugera care este explicaţia lor.

Aşa cum a explicat Gore Vidal, “Este o lege a fizicii… că în natură nu există nici o acţiune fără o reacţie. Acelaşi lucru e valabil şi în privinţa naturii umane adică, a istoriei.” “Acţiunilela care se referă Vidal sunt, desigur, intervenţiile militare şi operaţiunile secrete din străinătate, care uneori sunt numite terorism de stat sau terorism în masă. Reacţiile,” pe de altă parte, se referă la acţiuni de terorism comise de indivizi sau de un grup, şi care sunt numite terorism individual [7].

Dincolo de faptul că acţiunile teroriste sălbatice ale disperării adesea iau cu ele vieţile unor oameni inocenţi, asemenea acţiuni care sunt îndreptate spre ţinte alese la întâmplare sunt şi contraproductive din perspectiva celor care le comit pentru că îi îndepărtează pe atacatori de scopurile pe care le urmăresc, de fapt.

Pentru puterile din Statele Unite, Franţa sau alte ţări occidentale, care sunt sub presiune să justifice politicile lor imperiale de schimbare a regimurilor din lumea musulmană, atacurile lipsite de orice raţiune din Paris trebuie că par o mană cerească, asa e în special vizibil în lacrimile de crocodil vărsate pentru victimele acestor asalturi. Atacurile sunt folosite în mod expeditiv pentru a justifica nu doar agresiunile imperialiste din străinătate, dar şi pentru a escalada operaţiunile de consolidare a statului poliţienesc şi securist de acasă.

În lumina recesiunii economice cronice şi a tensiunilor sociale care au rezultat în Europa, puterile principale capitaliste trebuie să fie şi mulţumite de sincronizarea acţiunilor teroriste, pentru că asemenea acţiuni tind să fie chiar foarte folositoare scopului de a abate atenţia de la problemele economice. Condiţiile nenorocirii economice tind să ofere un teren fertil pentru răspândirea fascismului. Deloc surprinzător, sentimentele fasciste împotriva musulmanilor şi a altor imigranţi par să fie în creştere în Europa, la fel cum sentimente similare au fost îndreptate împotriva evreilor şi altor minorităţi în timpul crizei economice din anii 1930 şi care au dus atunci la apariţia fascimului în Europa.

Există semne clare ale ipocriziei din partea marilor puteri occidentale şi din partea mesagerilor lor din presă atunci când blamează atacurile de la Charlie Hebdo ca o modalitate de a indica o intoleranţă a musulmanilor faţă de presa liberă. Aşa cum istoricul David North a arătat, “În toiul acestei orgii a ipocriziei democratice, nici o referinţă nu este făcută la faptul că armata americană, când a fost implicată în războaiele din Orientul Mijlociu, a fost responsabilă de asasinarea a cel puţin 15 jurnalişti” [8]. Aceştia erau jurnaliştii care nu puteau fi toleraţi de către puterile imperialiste, pentru că ei scoteau la lumină atrocităţile comise de către forţele de ocupaţie din Iraq şi din alte regiuni din Orientul Mijlociu.

De exemplu, când, în 2003, reporterii Al Jazeera au relatat din Baghdad despre operaţiunile forţelor de ocupaţie ale Statelor Unite care contraziceau varianta oficială sau relatările oficiale, forţele de ocupaţie “le-au dat o lecţieşi au declanşat un atac aerian cu rachete asupra redacţiei Al Jazeera din Baghdad, masacrând 3 jurnalişti şi rănind 4” [9].

Un alt exemplu este asasinarea (în iulie 2007) a celor doi jurnalişti de la Reuters, Namir Noor-Eldeen şi Saeed Chmagh, care lucrau în Baghdad: “Amândoi au fost ţintele deliberate ale mitralierelor de pe elicopterele Apache ale armatei SUA în timp ce erau pe teren în estul Baghdadului.” Publicul american şi internaţional a putut să vadă imaginile asasinării cu sânge rece a celor doi jurnalişti în urma dezvăluirilor făcute de WikiLeaks a materialelor secretizate pe care le-au obţinut de la caporalul Bradley Chelsea Manning [10].

Dublul standard al guvernelor Statelor Unite şi Europene faţă de libertatea de expresie este atât de evident mai ales în modul în care îl tratează pe Julian Assange, fondatorul şi cel care publică WikiLeaks, care a fost supus unei persecuţii fără încetare şi a închisorii de facto în ambasada Ecuadorului din Londa.

Mai brutal, dublul standard e evident în interzicerea de către aceste guverne a liberei exprimări (când e îndreptată împotriva evreilor), pe de o parte, şi în protecţia/sprijinul faţă de modul de demonizare a musulmanilor practicat de cei de la Charlie Hebdo, pe de altă parte. Aşa cum teologul musulman din Egipt Anjem Choudary a scris pe Twitter în aceeaşi zi în care teroriştii au atacat redacţia Charlie Hebdo, “Dacă libertatea de exprimare poate fi sacrificată pentru criminalizarea instigării la ură, de ce nu şi pentru insultarea profetului lui Allah?”

Varianta oficială creată de către stat şi de către media în cazul Charlie Hebdo creionează revista ca reprezentând o democratică şi glorioasă tradiţie a jurnalismului model. Dar satiriştii neiertători şi caricaturiştii acelei veritabile tradiţii a jurnalismului democratic îşi îndreptau batjocura împotriva elitelor şi a clasei paraziţilor sau rentierilor şi a celor care se bucurau de privilegiile rezervate aristocraţiei. Prin contrast, Charlie Hebdo în mod sistematic a ridiculizat (în modalităţile cele mai jignitoare cu putinţă) credinţa, cultura şi stilul de viaţă al musulmanilor de fapt, ei au râs de săraci şi de cei lipsiţi de putere, în loc să se ia de cei bogaţi, de cei care oprimă şi de cei puternici.

În timp ce tradiţia înţeleaptă, deschizătoare de drumuri şi inspiraţională în mod pozitiv şi educaţional a satirei a operat pe tărâmul politicii şi nedreptăţilor economice şi sociale, Charlie Hebdo s-a concentrat în primul rând asupra religiei, culturii şi stilului de viaţă.

La fel cum a susţinut şi Diana Johnstone (printre mulţi alţii), “Charlie Hebdo nu era în realitate un model de al libertăţii de exprimare. S-a înjosit, la fel ca atât de multe proiecte ale stângii care se ocupă doar de drepturile omului,’ încât a luat apărarea războaielor duse de SUA împotriva dictatorilor’” [11].

Charlie Hebdo se descrie pe sine ca având o misiune de a apăra valorile seculare şi democratice împotriva tuturor religiilor. Pentru micul burghez şi elitele snoabe, asta pare un fel de misiune admirabilă. În principiu, însă, este însă îndreptată spre ţintele greşite şi este contra-productivă, pentru că schimbările în modul în care oamenii relaţionează cu religia vin din schimbări pe termen lung, evoluţionare, din viaţa lor de zi cu zi şi mai ales din condiţiile economice şi tehnologice, şi nu din batjocorirea religiei lor şi din insultarea propriei lor inteligenţe.

Mai mult, Charlie Hebdo a fost în mod fundamental inconsistent şi foarte ipocrit în îndeplinirea acestei presupuse misiuni a lor împotriva tuturor religiilor,” pentru că ţintea în special către musulmani prin caricaturile care îşi băteau joc de religia lor. Ocazional îi mai atacau şi pe catolici, rareori se luau de iudaism (deşi atacurile numeroase ale Israelului împotiva palestinienilor ar fi oferit destule oportunităţi) şi şi-a concentrat bătaia de joc pe islam” [12].

Trebuie arătat încă o dată că, aşa cum explică David North,

A vorbi pe faţă şi onest despre caracterul sordid, cinic şi degradant al revistei Charlie Hebdo nu înseamnă că aprobi masacrarea personalului lor. Dar când sloganulEu sunt Charlie’ este adoptat şi promovat atât de masiv de către media ca fiind un slogan al demonstraţiilor de protest, cei care nu s-au lăsat copleşiti de propaganda presei şi a statelor sunt obligaţi să răspundă: Ne opunem atacului violent asupra revistei, dar nu suntem – şi nu avem nimic în comun cu – Charlie’” [13].

Este evident că Charlie Hebdo, pretinzând că ar fi un reprezentant al mândrei tradiţii a satirei isteţe, a abuzat de această tradiţie valoroasă în scopul maliţios de a denigra religia şi cultura profetului a 1,6 miliarde de musulmani din toată lumea. Să-ţi fie ruşine, Charlie Hebdo!”

10930114_1000351956648244_1508592293424249164_n
Musulmanii din această caricatură spun “Viaţa nu e doar despre bărboşi” (în franceză, “bărbos” e folosit adesea pentru a face referire atât la teroriştii islamişti, cât şi la credincioşii musulmani practicanţi.
10407334_1000348959981877_2026574563626337678_n
Această caricatură e profund misogină, sexismul e tipic pentru CH. Imamul sau un credincios musulman practicant îi spune tânărului: “Frate, nu plăti 40 de euro pentru o partidă cu o prostituată când, de banii ăştia, poţi să-ţi iei o nevastă.”
10906229_1000350883315018_4721777384236654570_n
Acesta este o un exemplu tipic al modului contestat în care CH practica satira. Caricatura pretinde că vrea să critice absurdul atacării asistenţei sociale, dar de fapt reuşeşte să le batjocorească pe fetele şi femeile care au fost violate şi luate în sclavie de jihahiştii de la Boko Haram, minimalizând suferinţa prin care au trecut şi reducându-le la statutul de “asistate sociale care primesc pomană”. Scopul unei caricaturi este să accentueze anumite trăsături sau defecte, caricatura aceasta este profund misogină pentru că sugerează că “mâna întinsă după ajutoare sociale” ar fi o trăsătură tipică femeilor, desigur, mai ales dacă sunt răpite şi violate. Titlul spune: “Sclavele sexuale ale Boko Haram sunt mânioase”. Femeile spun: “Nu vă atingeţi de alocaţiile noastre”.
10934080_1000348373315269_4526177081985705104_n
Un procedeu clasic folosit de rasişti e africanizarea celor pe care vor să-i denigreze. Caricatura spune “Papa la Paris: Francezii sunt şi ei ca cei de culoare”. Rasismul e străveziu aici. Caricatura îi critică pe francezi pentru că l-ar fi adorat pe papă, dar, pentru a accentua slugărnicia şi supunerea, le sunt atribuite trăsături care se presupune că ar fi ale africanilor.

*Ismael Hossein-zadeh este profesor emeritus, predă economie la Drake University. Este autorul  Beyond Mainstream Explanations of the Financial Crisis (Routledge 2014), The Political Economy of U.S. Militarism (Palgrave–Macmillan 2007), and the Soviet Non-capitalist Development: The Case of Nasser’s Egypt (Praeger Publishers 1989). A contribuit şi la  Hopeless: Barack Obama and the Politics of Illusion

Note de subsol

[1]  The Political Economy of US Militarism (Palgrave-Macmillan 2007).

[2] Samuel Huntington, “The clash of civilizations,” Foreign Affairs 72, no. 3 (1993).

[3] Karen Armstrong, “Ghosts of Our Past.” Modern Maturity(January/February 2002), p. 45.

[4] John Chuckman, “Of War, Islam, and Israel,” Yellowtimes.org (3 April 2002): <http://www.yellowtimes.org/article.php?sid=191&gt;.

[5] Tariq Ali, “Maximum Horror,” <http://www.counterpunch.org/2015/01/09/maximum-horror/&gt;.

[6] Chalmers Johnson, Blowback: The Costs and Consequences of American Empire, pp. 8-9.

[7] Gore Vidal, Perpetual War for Perpetual PeaceHow We Got To Be So Hated (New York: Thunder’s Mouth Press/Nation Books, 2002), p. ix.

[8] David North, “‘Free Speech’ hypocrisy in the aftermath of the attack on Charlie Hebdo,” <http://www.wsws.org/en/articles/2015/01/09/pers-j09.html&gt;.

[9] Ibid.

[10] Ibid.

[11] Diana Johnstone, “What to Say When You Have Nothing to Say?”: <http://www.counterpunch.org/2015/01/07/what-to-say-when-you-have-nothing-to-say/&gt;.

[12] Tariq Ali, citat anterior.

[13] David North, citat anterior.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s