Anul 501 al cuceririi lumii de către Europa – Noam Chomsky

La începtul anilor 1990, la Londra, Noam Chomsky a ţinut o prezentare a cărţii sale „Anul 501: Cucerirea Continuă” (Year 501: The Conquest Continues), pe care o găsiţi aici în engleză. Aici găsiţi înregistrarea video a acestei conferinţe, care conţine şi întrebările din partea publicului. Traducerea acestei conferinţe este completată pe alocuri cu explicaţiile mai detaliate prezentate în carte.

“Anul 1992 pune sectoarele privilegiate ale societăţilor care domină lumea în faţa unei provocări morale şi culturale vitale, acum, când intrăm în anul 501 al cuceririi lumii de către Europa.

Modul în care (privilegiaţii) vor răspunde acestei provocări, în anii care vin, va avea consecinţe care vor determina cursul lumii.

article-0-18E0991B00000578-526_964x625

În ultimii ani, subjugarea „Sudului”, aşa cum e numit azi eufemistic, s-a intensificat,  prăpastia dintre bogaţi şi săraci s-a dublat din 1960. Aceasta este în general o consecinţă a politicilor neo-liberale care au fost impuse asupra noilor colonii, în timp ce 20 din 24 ţări industrializate sunt mai protecţioniste azi decât erau acum un deceniu.

Banca Mondială estimează că protecţionismul ţărilor dezvoltate, care altfel se laudă peste tot că susţin pieţele libere, a redus venitul naţional al Sudului de două ori comparativ cu aşa numita „asistenţă de dezvoltare”, care de fapt e un alt eufemism pentru promovarea exportului de către ţările dezvoltate.

Comisia din Sud ar putea cere o nouă ordine mondială, care ar trebui să răspundă, conform apelului celor din sud, justiţiei sociale, echiăţii şi democraţiei în societatea globală, dar cu siguranţă acest apel va rămâne fără răspuns, cu siguranţă puterea nu va produce schimbări majore acolo unde puterea se află de fapt.

Ce se va face auzit şi s-a făcut deja auzit e viziunea despre noua ordine mondială exprimată de George Bush care a împrumutat aceeaşi expresie câteva luni mai târziu, ca parte din acoperirea retorică pentru primul război din Golf dus de britanici şi de americani.

Aceasta e noua eră imperialistă aşa cum a numit-o Financial Times recent, cu un sistem global orchestrat de Grupul celor 7, de FMI şi de Banca Mondială, GATT, şi de circumscripţiile lor global-financiare. Aceasta este o trăsătură fundamentală a erei în care intrăm acum.

Când spun Europa, atunci când discut despre cucerirea lumii de către Europa, acest termen include şi coloniile englezilor (America) care acum conduc cruciada, precum şi pe japonezi, care sunt consideraţi „albii onorabili”, destul de bogaţi cât să se califice, aproape, la statutul albilor.

Japonia a fost una dintre puţinele ţări din sud care s-a alăturat grupului central al societăţilor industrializate, împreună cu unele dintre coloniile sale, după ce a reuşit să evite doctrinele care au fost aplicate pentru a subordona coloniile tradiţionale, care uneori sunt numite „comerţ liber”, “ajustare structurală,” “neoliberalism,” sau “idealurile noastre nobile,” de la care, în mod evident, noi înşine facem excepţie şi întotdeauna am făcut excepţie.

 Adam Smith a considerat că “descoperirea Americii şi a căii de acces către Indiile de est prin Capul Bunei Speranţe sunt două dintre cele mai mari şi mai importante evenimente înregistrate în istoria umanităţii.

“Descoperirea Americii… cu siguranţă a fost” o contribuţie „esenţială la „statul Europei”,” scria Smith, “deschizând o nouă şi inepuizabilă piaţă” care a dus la o vastă expansiune a “puterilor productive” şi la “bogăţie şi venituri reale.” În teorie, noul set de “schimburi…ar fi trebuit în mod natural să se dovedească avantajoase pentru noul continent la fel de mult cum au fost şi pentru vechiul continent.” Nu s-a întâmplat aşa.

“Sălbatica nedreptate făcută de europeni a transformat un eveniment, care ar fi trebuit să fie în beneficiul tuturor, în ruină şi dezastru pentru acele ţări nefericite (care au fost colonizate),” scria Smith, arătându-se unul dintre primii practicanţi ai crimei “corectitudine politică,” ca să mă exprim în retorica managementului cultural contemporan.

“Pentru nativi… atât din Indiile de vest, cât şi din cele din est,” continuă Smith, “toate beneficiile comerciale, care ar fi rezultat din acele evenimente au fost distruse şi pierdute în nenorocirile care au venit odată cu ele.”

Cu “superioritatea forţei” la care apelau europenii, “ei au fost în stare să comită, pe acele tărâmuri îndepărtate, orice nedreptate imaginabilă, cu impunitate.”

'Oh crap... Job Creators.'Un exemplu pe care l-a găsit în mod special îngrozitor a fost Bengal, care era o ţară bogată, şi care avea o industrie manufacturieră avansată când au ajuns britanicii şi care deja pe timpul lui Smith în 1776 era  devastată.

“Trei sau patru mii de oameni mor de foame în fiecare an,” scria el, „din cauza condiţiilor impuse de cuceritorii britanici care au transformat solul în foamete, în timp ce oficialii onorabilei companii britanice (East India) distrug culturile de pe câmpurile fertile, cultivate cu orez sau alte cereale … pentru a putea planta în locul lor opiu (maci), întrucât traficul cu opiu era o sursă principală de profituri imense care au stimulat prima revoluţie industrială, împreună cu profitabilul comerţ cu sclavi şi cu prădarea coloniilor în general. Aceste concluzii ale lui Smith sunt confirmate de istoricii contemporani, care spun: „europenii au luptat cu scopul de a ucide şi aveau mijloacele de a-şi satisface pofta de sânge. În coloniile americane, nativii erau şocaţi de sălbăticia spaniolilor şi mai ales a britanicilor.

“Între timp, la celălalt capăt al pământului, locuitorii din Indonezia erau la fel de îngroziţi de furia războinică şi total distructivă a europenilor,” spune istoricul militar Jeffrey Parker.

„Europenii priveau toate cuceririle ca pe mici războaie, dominaţia lumii de către europeni se baza în mod critic pe constanta recurgere la forţă.

“Numai din cauza superiorităţii militare, şi nu a vreunui avantaj social, moral sau natural, oamenii albi ai lumii au putut crea şi controla, chiar şi dacă pentru o perioadă scurtă, prima hegemonie globală din istorie.”

Calificarea temporală este încă subiect de discuţie.

polyp_cartoon_IMF1Cucerirea Noii Lumi a declanşat două catastrofe demografice vaste, fără paralel în istorie: distrugerea aproape totală a populaţiei indigenilor din emisfera vestică, şi devastarea Africii pe măsură ce comerţul cu sclavi s-a extins pentru a servi nevoile colonizatorilor, iar continentul a fost subjugat total.

Consecinţele a ceea ce Smith numea „nedreptatea sălbatică a europenilor” sunt în afara îndoielii, inclusiv cele mai mari catastrofe demografice din istorie, precum şi opresiunea şi devastarea care continuă şi în zilele noastre.

Sinistrul adevăr a fost ţinut chiar departe de conştiinţa publică cu o eficienţă remarcabilă chiar şi până în zilele noastre, printre sectoarele educate ale populaţiilor.

Un exemplu care a fost studiat în detaliu e reacţia lor la atrocităţile de tipul celor comise de Pol Pot care au fost conduse de Statele Unite chiar în propria ogradă în ultimii ani, când au purtat un război violent împotriva bisericii şi altor preoţi care au dorit să aducă o măsură de dreptate în unele dintre colţurile lumii care au suferit cele mai mari atrocităţi.

În afara cercurilor mai puţin disciplinate, însă, conştientizarea culturală din deceniul 1960 a deschis mulţi ochi, un fapt care a stârnit o furie imensă printre cunoscători.

Merită să ne oprim pentru câteva clipe pentru a examina minunile culturii cunoscătorilor, subliniată de fapt tocmai de acest exemplu.

Acum are loc o dezbatere solemnă despre ceea ce SUA numesc „exportul de democraţie”, care se presupune că ar fi trebuit să fie doctrina administraţiei Reagan.

Gânditori plini de sobrietate avertizează că, citez, „dacă-i lăsăm pe idealişti să ţină exclusiv în frâu politica noastră externă, mergem prea departe şi provocăm daune propriilor noastre interese”, după cum spunea corespondentul diplomatic al New York Times, Thomas Friedman, citând oficiali de rang înalt.

Nu există nici o confuzie legată de sensul operativ al democraţiei sau despre cum marea victorie a fost câştigată.

Toate acestea au fost dezvăluite cu mare claritate după ce sfârşitul războiului rece a îndepărtat orice apel rezidual faţă de această presupusă ingerinţă în scopurile „minunatelor noastre idealuri nobile.”

Pentru a rămâne la America Latină, în timp ce zidul Berlinului se prăbuşea, în Honduras aveau loc alegeri, iar George Bush le-a numit „un exemplu plin de inspiraţie al promisiunii democraţiei care astăzi se răspândeşte în Americi.”

În aceste alegeri au concurat doi candidaţi, ambii reprezentau mari moşieri şi magnaţi din industrie care aveau legături strânse cu armata şi care erau conducătorii de facto, aflaţi sub controlul SUA. Aceşti candidaţi nu au avut nici un program politic, aşa că toată campania s-a redus la insulte şi divertisment, la fel ca altă campanie care a avut loc în alt loc înainte (Statele Unite). Abuzurile comise de forţele de securitate au escaladat înainte de alegeri, foametea şi sărăcia sunt endemice, şi s-au mărit considerabil în timpul decadei democraţiei aşa cum e numită, împreună cu „fuga capitalului” şi povara datoriilor, dar nu era o ameninţare majoră la adresa ordinii sau a investitorilor.

În acelaşi timp, în aceeaşi lună în Nicaragua a început campania electorală. Alegerile din 1984 nu există în discuţiile care au loc în Statele Unite. Aceste alegeri nu au putut fi controlate, şi prin urmare ele nu sunt un exemplu plin de inspiraţie al democraţiei. Pentru a nu risca cu alegerile mult aşteptate, Bush a anunţat în noiembrie 1991 că numai o victorie a candidatului său va pune capăt emargoului care sufoca ţara.

Casa albă şi Congresul au trecut apoi la reconfirmarea sprijinului lor pentru „contra-terorişti”, sfidându-i pe preşedinţii din America Centrală, tribunalul internaţional şi Naţiunile Unite care au fost transfromate într-o entitate irelevantă de către consiliul de securitate controlat de veto-ul SUA.

Oamenii din Nicaragua au fost informaţi astfel în mod explicit că numai un vot pentru candidatul SUA va pune capăt terorii şi  a războiului economic ilegal.

Clasa intelectuală din Statele Unite, din Marea Britanie şi din alte locuri s-a alăturat Statelor Unite, continunând să cenzureze informaţiile despre cum Statele Unite subminau procesul de pace, cu diligenţa care e necesară când importante afaceri ale statului trebuie susţinute.

Am făcut o analiză a presei referitoare la America Latină, în Statele Unite şi a fost chiar interesant ce am descoperit. În America Latină rezultatul alegerilor a fost descris ca fiind o victorie pentru George Bush, chiar şi de către cei care au sărbătorit-o.

În Statele Unite, însă, rezultatul a fost salutat ca „o victorie a fair-play-ului american”, americanii fiind uniţi în bucurie, cumva într-un stil albanez.

Acesta a fost un titlu din New York Times, dar exemplul e tipic pentru tot ce a publicat presa. Nu a existat nici o excepţie.

Asta nu însemna că cei care sărbătoreau nu erau conştienţi de modul în care a fost obţinută victoria SUA, ci mai degrabă a fost o bucurie fără reţineri faţă de marele succes în subminarea democraţiei. Iată un alt exemplu din revista Time, care a fost destul de deschisă cu privire la mijloacele folosite pentru a obţine ultimele dintre cele mai fericite serii ale suprizelor democratice, întrucât democraţia a făcut un pas înainte în Nicaragua.

Metoda a fost, citez, „distrugerea economiei şi purtarea unui război proxy, lung şi letal până când nativii epuizaţi aveau să răstoarne ei singuri guvernul pe care noi nu-l doream, costul pentru noi fiind minim, făcând ca victimele să îndure poduri stricate, sabotarea centralelor electrice şi ferme aruncate în ruină, dacă nu ar fi fost ales candidatul SUA pentru a pune capăt sărăcirii oamenilor din Nicaragua.

Pentru a putea înţelege caracterul culturii politice e necesar doar să luăm aceleaşi expresii şi să ne imaginăm că ar fi apărut în Rusia lui Stalin. Trebuie să schimbăm doar nişte nume iar acest exerciţiu intelectual este dincolo de capacitatea de înţelegere a cunoscătorilor occidentali, se înţelege.

imf-protestPe măsură ce comemorarea celor 500 de ani se apropia, apologeţii tradiţionali au fost din nou convocaţi şi nu pe deplin fără merit, mai ales dacă ne gândim la The Economist în Londra.

A existat un raţionament când The Economist s-a referit la „pasiunea pentru dreptate” a criminalilor în masă şi a celor care au torturat. De fapt e adevărat că au vrut ca unele dintre victimele lor să fie lăsate să trăiască pentru a le putea exploata prin sclavie în condiţiile în care se aştepta ca ele să trăiască la fel de mult ca sclavii din lagărul de exterminare de la Auschwitz.

Un istoric care a făcut această observaţie compară această „atitudine mai umană” cu cea a colonizatorilor britanici care căutau aur. Scopul lor era pur şi simplu să scape de nativi cu totul, pe măsură ce puneau în aplicare ceea ce cel mai important ziar din Statele Unite de la mijlocul secolul 19 numea „opera glorioasă a subjugării şi cuceririi”.

Unul dintre marii eroi al cărui nume dă graţie capitalei statului Texas a explicat că colonizatorii americani „nu s-ar fi mulţumit cu nimic mai puţin decât exterminarea sau deportarea. Statele Unite curând vor curăţa ţara de indieni şi îi vor împinge, aşa cum au făcut mereu, în ruină şi exterminare”, a explicat Steven Austin, se referea la ceea ce a numit „bărbaţii demenţi care doreau să stabilească o societate fără indieni în Texas”, unde el deja reuşise să scape de ceea ce numea „nativii din vestul îndepărtat”.

Au existat şi câţiva oameni mai umani decât Steven Austin, cum ar fi George Washington, care spunea „pe măsură ce ne stabilim coloniile, asta îi va determina cu siguranţă pe sălbatici şi pe lupi să se retragă, ambii fiind bestii prădătoare, doar că au forme diferite.”

Thomas Jefferson a sfătuit că „triburile înapoiate de la graniţe vor cădea în barbarism şi mizerie, vor pierde oameni în războaie şi din cauza lipsurilor, iar noi vom fi obligaţi să-i ducem pe bestiile pădurilor spre munţii stâncoşi.”

Între timp, „toţi negrii vor fi trimişi înapoi în Africa, lăsând ţara fără sânge amestecat,” sau în Haiti, pe care Abraham Lincoln a recunoscut-o în 1862 în parte din acelaşi motiv.

O consecinţă morală a tuturor acestora este dată de standardul contemporan moral al diplomaţiei americane, publicat în 1969, Thomas Bailey, unde citim că „după ce şi-au câştigat independenţa, americanii s-au concentrat asupra tăierii copacilor şi indienilor.” La fel ca Adam Smith, Thomas Jeferson era un om luminat şi erudit, reprezentând culmea civilizaţiei europene.

O jumătate de secol mai târziu, în 1830, îl găsim pe marele gânditor care a discutat cu autoritate aceleaşi idei în prelegerile sale asupra Istoriei Filosofiei, pe măsură ce ne apropiem de ceea ce el a numit „faza finală a Istoriei Lumii”, când „Spiritul ajunge la maturitatea şi la forţa sa totală” în “lumea germanică.” Lumea germanică include Anglia.

Vorbind de pe culmea superiorităţii sale comode, Hegel povesteşte că America indienilor nativi era “fizic şi psihic, lipsită de putere,” cultura sa era atât de înapoiată că “trebuia să expire imediat ce Spiritul s-a apropiat de ea.” De aici rezultă că “gradual, aborigenii au dispărut, risipiţi de respiraţia activităţii europene.” “O dispoziţie blândă şi lipsită de pasiune, de dorinţă a spiritului, şi o supunere sufocantă… sunt caracteristicile principale ale nativilor americani,” atât de “leneşi” că, sub tipul de “autoritate a călugărilor albi,” “la miezul nopţii un clopot trebuia să le amintească chiar şi de datoriile lor conjugale.”

Erau inferiori chiar şi negrilor, susţine Hegel, “bărbatul natural în stare de sălbăticie şi total neîmblânzit,” care este dincolo de orice “gând al plecăciunii şi al moralităţii – tot ceea ce noi numim sentiment”; nu există “nimic armonios în umanitate… în acest tip de caracter.”

“Printre oamenii cu pielea neagră, sentimentele morale sunt foarte slabe, sau mai corect vorbind, inexistente.” “Părinţii îşi vând progeniturile, şi pregeniturile îşi vând părinţii, cum au ocazia,” şi “poligamia negrilor are ca scop dorinţa lor de a avea multe progenituri, pentru a le putea vinde ca sclavi.”

Îi consideră “inamici” pe cei care caută să abolească sclavia, care a fost “ocazia unei creşteri a sentimentelor umane printre negri,” dându-le posibilitatea să devină “participanţi la o superioritate morală şi să aibă acces la cultura din care aceasta rezulta.”

„Au un asemenea dispreţ pentru umanitate,” a continuat Hegel, că „permit să fie ucişi cu miile în războaiele împotriva europenilor”. „Viaţa are valoare numai când are ceva la fel de valoros ca scop al său, ceea ce e un gând dincolo de puterea de înţelegere a creaturilor care abia se ridică la nivelul unui lucru oarecare, un obiect lipsit de valoare.”

Asemenea gândire persistă chiar şi în zilele noastre, criticii de stânga ai războiului din Vietnam au explicat că „săracii din Asia folosesc strategia celor slabi, invitându-ne să punem în aplicare logica strategică până la concluzia sa finală, care e genocidul. Dar noi nu dorim să ne distrugem pe noi înşine, contrazicând sistemul nostru valoric. Cum suntem umanişti blânzi, simţim că genocidul e o povară teribilă pe care am putea s-o ducem,” Wiliam Taft a explicat.

Acum câteva săptămâni un analist strategic a adăugat că „vietnamezii sunt în stare să suporte costul impus asupra subiecţilor lor mai uşor decât am putea să-l impunem noi,” idei  care erau mult prea nobile pentru această lume plină de cruzime.

În timp ce Hegel ţinea prelegeri despre cum nativii aveau să dispară pe măsură ce Spiritul se apropia de ei, preşedintele Andew Jackson a anunţat legea de deportare a indienilor şi a explicat că a fost profund mişcat de generozitatea sa: „îndeplinindu-mi datoria faţă de copiii mei roşii”,  expulzându-i, expulzând triburile civilizate care de fapt creaseră o societate remarcabil de productivă şi care se susţinea singură după care au fost deportaţi cu brutalitate, prin violarea altor tratate similare.

„Dacă apare vreun eşec al bunelor mele intenţii,” a spus Jackson, „acesta poate fi atribuit faptului că ei nu şi-au făcut datoria, şi nu mie.”

„Copiii săi norocoşi” au fost apoi deportaţi cu forţa în masacrul care este cunoscut ca „Urmele Lacrimilor”, poate jumătate au supravieţuit politicilor generoase şi luminate ale guvernului SUA, aşa cum operaţiunea a fost descrisă de secretarul de război.

A existat un observator care a povestit cum pionierii i-au deposedat de drepturi pe indieni şi cum i-au exterminat, „cu o uşurinţă unică, în linişte, legal, filantropic, fără vărsare de sânge şi fără a viola nici un principiu important al moralităţii aşa cum era percepută de restul lumii. Era imposibil să distrugi oameni cu un respect mai mare pentru legile umanităţii,” scria de Tocqueville.

imf (1)Nimic nu dezvăluie această capacitate mai dramatic decât reacţia occidentală la războaiele din Indo-China, care au fost unul dintre cele mai barbare episoade ale cuceririi de 500 de ani. Au lăsat milioane de victime, 3 ţări total devastate, chiar şi azi copiii sunt ucişi de bombe rămase neexplodate, în spitalele din sud sunt avortaţi fetuşi deformaţi. Observaţi că asta nu se întâmplă în nord, care a fost scutit de atrocităţile speciale ale războiului cu arme chimice.

Din acest episod rămâne o chestiune: tratamentul sălbatic al Statelor Unite din partea barbarilor vietnamezi. Citim despre asta zi de zi în presă, chiar şi azi. În New York Times citim relatări sub titluri ca „Vietnam încearcă să fie amabil, dar încă mai are un drum lung de parcurs”, corespondentul din Asia relatând „că deşi vietnamezii fac unele progrese în privinţa americanilor daţi dispăruţi, încă sunt departe de a se apropia de standardele noastre morale.”

Şi sunt sute de alte titluri pe acelaşi ton.

Oameni de stat cuviincioşi ca preşedintele Bush care acum câteva zile a anunţat că „a fost un conflict amarnic dar Hanoi ştie azi că noi dorim doar răspunsuri, fără ameninţarea unor represalii pentru trecut.” Cu alte cuvinte, crimele lor împotriva noastră nu pot fi niciodată uitate, dar putem începe, spunea el, „să scriem scriem ultimul capitol al războiului din Vietnam, dacă ei se dedică cu suficient zel să localizeze rămăşiţele americanilor pe care i-au spulberat cu atâta nemernicie când le-au doborât avioanele. Am putea şi noi chiar să începem să-i ajutăm pe vietnamezi să-i identifice pe combatanţii lor, şi am putea chiar ridica embargoul care sugrumă Vietnamul,” adică dacă afaceriştii americani au impresia că sunt ţinuţi departe de profiturile vietnamezilor, care e singurul lucru care-i interesează cu adevărat.

Relatarea asta a apărut pe prima pagină a New York Times, chiar lângă ea era alta care relata vizita împăratului Japoniei în China, în timpul căreia a eşuat să accepte fără echivoc vina pentru agresiunea de război a Japoniei împotriva Chinei.

Asta a scos din nou la iveală o mare lipsă în caracterul japonezilor care în mod amarnic i-a nedumerit pe comentatorii americani în ultimul an, cu ocazia comemorării zilei care va trăi în infamie, şi anume ziua în care Japonia a atacat baza navală din colonia americană care fusese furată de la locuitorii ei prin forţă şi violenţă.

În altă parte, loialiştii insistă asupra unei şi mai mari vulgarităţi. De exemplu, în Anglia, unde poţi găsi oameni ca Robert Conquest care îşi bate joc de relatările despre atrocităţile comise de Statele Unite dând dovadă de cea mai mare absurditate cu putinţă. „Poate cea mai stupidă”, scria Conquest în 1986, „a fost declaraţia solemnă din partea unei figuri importante din Oxfam că ar fi avut dovezi că Contras din Nicaragua ar fi comis atrocităţi, mai ales împotriva personalului medical şi din şcoli. Aşa ceva nu ar fi avut cum să aibă un motiv,” explica el, şi prin urmare, considera că asta era doar propagandă vulgară şi străvezie.

Cu cinci luni înainte să scrie asta, o investigaţie la faţa locului din partea a peste 100 de profesionişti ai Asociaţiei Americane de Sănătate Publică şi Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au relatat că Contras, citez, „sistematic au distrus spitale şi clinici, au ucis şi au terorizat angajaţi din sănătate,” oferind multe detalii. Investigatorii abuzurilor împotriva drepturilor omului au oferit o documentare înfiorătoare şi detaliată. În ce priveşte motivele, cei care erau prea proşti ca să-şi dea seama singuri care erau acestea puteau cere ajutorul CIA, Departamentului de Stat şi Comandamentului din Sud al SUA care au explicat chiar foarte clar de ce Contras au fost îndrumate (de SUA) să atace ceea ce ei au numit „ţinte neimportante”, ceea ce însemna civili care nu se puteau apăra. Fostul şef al serviciului de informaţii al principalei forţe Contras care a defectat a descris antrenamentul pe care l-a făcut în mod ilegal într-o bază aeriană a Statelor Unite şi a explicat cum Contras au fost antrenaţi acolo, iar acestea sunt cuvintele sale, „pentru a ataca multe şcoli, spitale şi alte lucruri asemănătoare. Am încercat să cauzăm o situaţie care ar fi pus guvernul din Nicaragua în situaţia în care nu mai era capabil să ofere servicii sociale, ca ţăranii să nu îşi poată dezvolta proiectele,” cu alte cuvinte, „pentru a ne asigura că resursele limitate erau direcţionate către cheltuielile militare”, după cum s-a exprimat CIA într-o analiză internă din iulie 1983 cu 3 ani înainte ca Conquest să explice perspectiva sa asupra masacrelor.

Unele dintre comentariile din presa britanică din partea unor laureaţi ai premiului Nobel depăşesc orice imaginaţie. Uneori când citesc presa britanică am impresia că parcă ceva se întâmplă dintr-o dată, ceva ce eu sunt incapabil să pricep (râsete), ştiţi, ceva ce e mult prea subtil pentru noi, colonizaţii, să pricepem.

În fine, citez din Telegraph, care e de acord că armata din Guatemala chiar a masacrat populaţia indienilor pentru a încerca să-i alunge din ţară, dar, citez acum, „atacurile teroriste din partea stângii sunt cele care au nenorocit Americile mai bine de 100 de ani.”

Nu operaţiunile de genocid ale călăilor şi celor care au torturat sau, desigur, ale stăpânilor lor care-i plăteau pentru asta, care rămân mereu nemenţionaţi în societăţile politicoase.

„Mişcarea ideologică a gherilelor reprezintă un pericol mult mai mare pentru modul de viaţă al indienilor din zonele muntoase, din Guatemala, decât brutala, dar potrivita intervenţie a regimului militar.” Asta e afirmaţia făcută de specialiştii asupra Americii Centrale.

iht9202336aPuteţi găsi lucruri similare şi în alte părţi dacă vreţi să vă afundaţi în adâncurile arhivelor staliniste, puteţi găsi lucruri similare cu aceste perfromanţe care apar chiar în mod obişnuit în presă.

De fapt, în mod tradiţional, au putut să ţină piept celor mai buni în acest joc (al propagandei). Lord Cromwell susţinea că britanicii posedă într-un grad foarte înalt puterea de a câştiga simpatia şi încrederea raselor primitive cu care intră în contact. Un coleg de-al său, vice-regele Indiei, a proclamat că „în imperiu nu am găsit doar cheia către glorie şi bogăţie, dar şi datoria şi mijloacele de a servi umanitatea.” De fapt, raiul trebuie să fie plin şi să dea pe-afară, dacă stăpânii cuceririlor ar fi crezuţi pe cuvânt.

Supuşii uneori găsesc modalităţi bizare de a-şi exprima recunoştinţa. Nehru, de exemplu, care întâmplător era chiar un mare anglofil, spunea că singura paralelă posibilă care poate fi făcută cu vice-regele Indiei ar fi cu Hitler. Ideologia stăpânirii britanice, scria el, era cea a poporului superior şi a rasei stăpânitoare, o idee care este inerentă imperialismului care a fost proclamată într-un limbaj lipsit de echivoc de către cei cu autoritate şi care s-a manifestat în practică pe măsură ce indienii au fost continuu supuşi insultelor, umilinţelor şi tratamentului degradant.” Scriind dintr-o închisoare britanică în 1944, Nehru nu a fost ignorant faţă de intenţia binevoitoare a conducătorilor. „Solicitudinea pe care industriaşii şi economiştii britanici au aratătat-o ţăranului indian a fost cu adevărat uimitoare. Din această perspectivă, precum şi ţinând cont de grija plină de tandreţe revărsată asupra lui de guvernul britanic din India, se poate concluziona că doar o soartă atotputernică şi malefică, de sorginte supra-naturală, s-a putut opune intenţiilor şi măsurilor britanicilor şi i-a transformat pe ţărani în unele dintre cele mai sărace şi nenorocite fiinţe umane de pe faţa pământului. Nehru arată şi că poţi face chiar o legătură directă între durata stăpânirii britanice şi sărăcirea populaţiei. Au fost şi alţii care nu au fost atât de amabili, deşi cultura occidentală care deţine armele şi bogăţia rămâne în mare parte imună.

Masacrele ruşinoase, dacă sunt vreodată menţionate, sunt privite ca nesemnificative sau chiar „o dovadă a nobilităţii noastre”.

Şi aici apare provocarea morală şi culturală la finalul primilor 500 de ani ai istoriei cuceririi lumii de către Europa, care cu siguranţă va continua.

article-2003709-0C92BD9700000578-597_634x415O trăsătură şocantă a cuceririlor făcute de europeni a fost rolul conducător al puterii de stat şi al violenţei. Sunt multe studii foarte bune asupra acestor chestiuni, pentru a sumariza, îl citez pe James Tracey, „europenii  au fost cei care au invadat violent sistemele de comerţ ale Asiei care, până la ei, fuseseră relativ paşnice.”

Ei au adus comerţul de stat într-o regiune a unor pieţe relativ libere, “deschisă tututor celor care veneau în pace, cu condiţii care erau cunoscute şi acceptate de toată lumea.”

Pătrunderea violentă în această lume a adus “o combinaţie, caracteristică dacă nu chiar unică europenilor, între puterea de stat şi interesul comercial, fie în forma armată a statului care face comerţul, fie a unei companii comerciale care se comportă ca un stat.”

“Principala trăsătură care diferenţiază afacerile europene de negoţul indigenilor din diferite părţi ale globului,” concluzionează el, este că europenii “şi-au organizat marile întreprinderi comerciale ca pe o prelungire a statului… sau ca şi companii comerciale autonome… care aveau puterea de a îndeplini multe roluri ale statului,” şi erau susţinute de puterea centralizată a ţării-mamă.

Englezii au fost în mod particulari eficienţi.

Prada pe care Drake şi alţi piraţi au adus-o acasă în Anglia “ar putea, în mod onest, să fie considerată fântâna şi originea investiţiilor străine făcute de britanici,” John Maynard Keynes scria: “Elizabeth şi-a achitat datoriile externe în totalitate şi a investit o parte din ce i-a rămas în compania Levant; o mare parte a profiturilor obţinute de compania Levant au fost folosite pentru crearea East India Company, profituri care… au fost principala fundaţie a relaţiilor externe ale englezilor.”

La mijlocul secolului 17, Anglia era destul de putenică pentru a impune un monopol asupra comerţului în Atlanticul de nord, şi să îşi alunge rivalii din India, unde puterea de stat a fost impusă cu rezultate vizibile.

În Atlantic, întreaga operaţiune britanică înaintea anilor 1630 a fost “un efort de tâlhărire armată al comercianţilor înarmaţi şi tâlharilor pentru a câştiga prin mijloace oneste sau prin înşelătorie o parte din bogăţia atlantică a naţiunilor iberiene” (Kenneth Andrews).

O comisie a British Royal Industrial din 1916-1918 a reamintit că dezvoltarea industrială a Indiei nu a fost “inferioară celei din cele mai avansate ţări europene” când “negustorii aventurieri din occident “au sosit; ar putea fi că “industriile din India erau mult mai avansate decât cele din Occident până la apariţia revoluţiei industriale,” Frederick Clairmonte notează, citând studii ale britanicilor. Legile din 1700 şi 1720 au interzis importul de textile imprimate din India, Persia şi China; toate bunurile confiscate ca şi contrabandă au fost vândute la licitaţie şi re-exportate. Calico indian a fost interzis, inclusiv “orice ţesătură sau îmbrăcăminte de orice tip, fie lenjerie de pat, perdele, sau orice alt tip de produs pentru casă sau mobilă.” Ulterior, taxele britanice au comis discriminări şi împotriva producătorilor locali de haine din India, care au fost forţaţi să accepte textilele britanicilor deşi acestea erau inferioare.

Alte industrii ale indienilor au fost şi ele subminate, inclusiv şantierele navale, producţia de sticlă, hârtie etc.

India a devenit săracă şi rurală, o colonie agricolă a Angliei industrializate.

Asemenea măsuri erau inevitabile, scria Horace Wilson în History of British India în 1826: “Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, morile din Paisley şi Manchester ar fi fost oprite chiar de la început şi cu greu ar mai fi putut fi puse în mişcare, chiar şi cu puterea aburilor. Au fost create prin sacrificiul manufacturii din India.”

În 1757, Plassey, Clive descriau centrul industriei textile al Dacca ca “vast, populat, şi bogat la fel ca Londra”; deja în 1840 populaţia scăzuse de la 150.000 la 30.000, Sir Charles Trevelyan a mărturisit în faţa unei comisii speciale a Camerei Lorzilor, “iar jungla şi malaria se răspândesc peste tot… Dacca, acest Manchester al Indiei, a decăzut de la oraşul înfloritor care era şi a devenit acum un oraş foarte sărac şi foarte mic.”

Acum este capitala Bangladeshului, un simbol al lipsei de speranţă şi disperării, la fel ca Haiti, care era cea mai bogată colonie din Americi, producând 3 sferturi din producţia mondială de zahăr în 1789. Haiti producea cel mai mult bumbac, cafea şi alte resurse, oferind Franţei avuţii imense din munca celor 500.000 de sclavi. Ulterior Haiti a fost devastată, după ce imperiile s-au răzbunat pentru prima revoluţie de succes a sclavilor din colonie, o altă dovadă a barbarei justiţii a europenilor care continuă şi în prezent. Represaliile împotriva Haiti au loc chiar şi acum.

final-embrace_m_1725366aSub legea de colonizare permanentă a britanicilor din 1793, pământurile Indiei au fost privatizate, aducând profituri clienţilor locali şi taxe pentru stăpânii britanici, în timp ce “aranjamentul convenit cu mare atenţie şi în mod deliberat a subjugat aproape toate clasele de jos şi le-a supus celei mai crunte opresiuni,” după cum susţinea o comisie de investigaţii britanică în 1832, comentând despre un alt aspect al experimentului.

Cei care sunt supuşi experimentelor nu au nici măcar drepturile cobailor pentru care există un set de condiţii etice care trebuie respectate.

Trei ani mai târziu, directorul Companiei raporta că “sărăcia cu greu îşi găseşte o paralelă în istoria comerţului. Oasele ţesătorilor şi ale culegătorilor de bumbac albesc câmpiile Indiei.”

Experimentul nu a fos un eşec total, însă. “Dacă securitatea lăsa de dorit în faţa tumultului popular răspândit sau a revoluţiei,” guvernatorul general al Indiei, Lord Bentinck, observa, “Ar trebui să spun că `Colonizarea Permanentă,’ deşi a fost un eşec în multe aspecte şi în cele mai esenţiale, are şi marele avantaj, cel puţin, de a fi creat un corp vast de proprietari de pământ bogaţi care sunt foarte interesaţi să menţină stăpânirea britanică întrucât ei sunt stăpânii totali ai marilor mase de oameni,” a căror sărăcie din ce în ce mai mare este astfel o problemă mai mică decât ar fi putut fi altfel.

Cum industria locală se prăbuşea, Bengal a fost convertit în ţară exportatoare agricolă, prima dată de hârtie indigo, apoi de iută; Bangladeshul producea peste jumătate din recoltele mondiale în 1900, dar nici o singură moară de procesare nu a fost construită în Bangladesh cât timp a durat stăpânirea britanică.

În timp ce Bengal era spoliat, industria textilă britanică era protejată de competiţia indiană; o chestiune importantă, pentru că producătorii indieni se bucurau de un avantaj competitiv relativ similar în fabricile de imprimeuri din bumbac sau pentru extinderea pieţei în Anglia.

Deja în secolul 19, India finanţa mai bine de 2 cincimi din deficitul comercial al Marii Britanii, oferind o piaţă pentru industria manufacturieră din Marea Britanie, după ce industria Indiei a fost distrusă, precum şi trupe pentru ca britanicii să poată trece la alte cuceriri coloniale, şi desigur opium care a fost esenţial pentru comerţul britanic cu China.

Experimentul din Bengal, aşa cum a fost numit, a fost urmat de multe altele, în mod tipic cu rezultate similare, astfel încât să nu tragă nimeni concluzii din asta (sarcasm).

Vă dau doar un exemplu contemporan, şi unul chiar foarte relevant, Brazilia.

820344-a04aae0a-eb8b-11e3-a4d2-9efb85c9fed0În anii 1920, acest „colos al Sudului” aşa cum era numită Brazilia, era salutat de presa americană ca „o Romă puternică, ale cărei posibilităţi sunt infinite.”

„Nici un alt teritoriu din lume nu merită să fie exploatat aşa cum e Brazilia,” scria Wall Street Journal în 1924.

După al doilea război mondial, Statele Unite au reuşit să obţină control total, dându-i afară pe britanici din Brazilia – în acea vreme SUA erau foarte mult în favoarea a ceea ce ei numeau „o lume deschisă” care să aibă o emisferă închisă ermetic în interiorul ei, acea emisferă era deja controlată de SUA, deci nu era nevoie să fie deschisă, iar politica porţilor deschise nu trebuia aplicată în America Latină şi în Orientul Mijlociu, care erau teritoriul SUA. Restul lumii, care nu era încă sub controlul SUA, trebuia să fie deschis.

Rezultatele sunt examinate într-o cercetare a unui istoric al CIA – habar n-aveam că există o asemenea poziţie până când i-am citit cartea. „Scopul SUA,” spunea el, „era să elimine orice competiţie străină din America Latină, pentru a menţine regiunea ca o piaţă importantă pentru producţia industrială în surplus şi pentru investiţii private, pentru a exploata resursele ei imense de materie primă şi pentru a ţine comunismul internaţional departe de Brazilia, deşi serviciile americane nu au găsit nici o dovadă că acesta încerca să intre în Brazilia.”

Comunism internaţional e o expresie care vrea să însemne toţi oamenii care au idei greşite.

Statele Unite doreau să prevină ceea ce Washington a numit „dezvoltare industrială în exces”, ceea ce înseamnă conform istoricului CIA „orice ar putea concura cu industria SUA.”

„Dezvoltarea industrială trebuie să fie complementară industriei americane, garantând profiturile americane şi dominaţia americană. Competiţia cu capitalul străin, de exemplu canadian sau britanic, nu era considerată excesivă, şi prin urmare era permisă. Dezvoltarea agriculturii a fost permisă doar atâta timp cât nu promova, ceea ce el numeşte, „programe destabilizatoare”, cum ar fi reforma pământului, se baza pe echipamentele agricole ale SUA şi a produs mărfuri care au întărit producţia de mărfuri a SUA, creînd noi pieţe pentru mărfurile agricole ale SUA.

„Dorinţele brazilienilor veneau pe locul doi,” admite el, „deşi e folositor să-i mângâi din când în când pe cap şi să-i faci să creadă că ţii la ei,” aşa cum s-a exprimat un alt istoric.

„Ce visau planificatorii americani, dar foarte rar declarau, era o relaţie neocolonială cu Brazilia care avea rolul de a oferi materia primă pentru industria americană, iar Statele Unite aveau rolul de a oferi Braziliei bunuri manufacturate. Americanii au pus în aplicare o politică neocolonială, neomercantilistă, care, explică Dulles, „e abordarea clasică a liberalismului faţă de dezvoltare.”

31_Puteţi vedea cât de subtilă poate fi teoria economică dacă e lăsată în mâinile celor pricepuţi.

Liderii SUA au folosit Brazilia ca o piaţă de testare pentru metode de marketing şi ştiinţifice pentru dezvoltarea industrială, cum au făcut şi în Bengal. De exemplu, dezvoltatorii americani au încurajat Brazilia să le permită accesul în Amazon pentru a promova proiecte de dezvoltare şi să urmeze modelul de căi ferate al SUA, acest ultim exemplu probabil s-a dorit să fie un fel de umor negru.

Dar, crucial, ei au oferit brazilienilor sfaturi foarte sincere de care să beneficieze corporaţiile americane. De fapt, analiza sa e presărată cu expresii ca „cele mai bune intenţii,” „în mod sincer” etc

Dintr-un accident norocos „ce se credea sincer” se potrivea foarte frumos cu interesele investitorilor SUA, nu contează câd de distrugător era asta pentru fraţii noştri mai micii de culoare (sarcasm, brazilienii).

Heines din nou atinge valori tradiţionale, inclusiv „credinţa fără sfârşit” şi „intenţiile bune” care atât de miraculos servesc propriilor interese.

Un al scop, arată el, era cultivarea clasei militare a Braziliei, pe care oficialii SUA au promovat-o ca „protectoare a democraţiei”.

Acest program vizionar pentru a ne realiza viziunea democratică a înflorit în 1964 când generalii au preluat comanda, punând capăt scurtei perioade de parlamentarism a Braziliei  şi instituind un stat poliţienesc neo-nazist, unde tortura şi represiunea erau la ordinea zilei, inspirându-i pe omologii lor nobili din regiune să facă la fel. Aici e o ilustrare a teoriei dominoului, care nu e niciodată menţionată când se discută despre Brazilia.

Au pus în aplicare doctrina neoliberală aprobată şi dictată de SUA pentru a putea menţine patronajul SUA şi au creat ceea ce a fost numit „un miracol economic” care era foarte admirat şi slăvit, deşi unii mai aveau şi nişte rezerve legate de violenţa sadică care a fost instituită.

Strălucitele realizări ale generalilor şi ale gânditorilor tehnocraţi (sarcasm) în Brazilia au transformat Brazilia în preferata comunităţii internaţionale de afaceri din America Latină, după cum presa locală relata în 1972. Arthur Burns care era preşedintele Federal Reserves ridica şi el în slăvi realizările miraculoase ale juntei Braziliene.

Cum „băieţii de la Chicago” au fost invitaţi de o altă gaşcă de ucigaşi fascsişti un an după răstrurnarea lui Allende în Chile, un economist al şcolii de gândire economică de la Chicago a ridicat în slăvi Brazilia ca fiind „exemplul strălucitor al viitorului economic în liberalism economic.”

Într-adevăr, şi asta nu puteau nega, acest miracol avea şi câteva neajunsuri: peste 90 la sută din populaţie trăia în condiţii de sărăcie din ce în ce mai mare, comparabilă cu condiţiile din Africa Centrală. Dar profiturile curgeau şi elita restrânsă o ducea perfect şi statisticile macro-economice erau chiar grozave, aşa că au considerat Brazilia un miracol economic în sens tehnic.

Heines scrie în 1999 şi descoperă că rezultatele a mai bine de 4 decenii de domnie şi patronaj din partea SUA  au fost „o adevărată poveste americană de succes”. „Politicile americane în Brazilia au avut un succes enorm”, scrie el, „generând o creştere economică impresionantă, bazată numai pe capitalism. Acest triumf al democraţiei capitaliste vine în contrast dramatic cu eşecurile comunismului”, deşi comparaţia nu e onestă în ce-i priveşte pe comunişti care nu aveau nici pe departe condiţiile minunate din experimentul Brazilia, cu resursele ei imense, fără duşmani externi, acces nelimitat la capital internaţional şi ajutor şi îndrumare din partea SUA timp de o jumătate de secol.

Iar succesul e într-adevăr real. „De la bun început,” scrie el, „investiţiile SUA şi profiturile SUA au explodat pe măsură ce Washington intensifica dependenţa financiară a Braziliei de Statele Unite, influenţa deciziile sale guvernamentale afectând alocarea resurselor şi a subjugat Brazilia sistemului de comerţ dominat de SUA. Dacă condiţiile din Europa de Est sunt dincolo de cele mai măreţe vise ale populaţiei, atunci înseamnă că aşa trebuie să meargă lucrurile. Nu ar trebui să subestimăm dimensiunea realizărilor. A fost nevoie de un talent real să produci un coşmar într-o ţară atât de plină de resurse ca Brazilia. Şi în lumina acestui triumf, care poate fi regăsit în restul lumii, e cu totul de înţeles că conducătorii din noua eră imperială s-au dedicat cu aşa pasiune să-i ajute pe alţii să se bucure de miracole şi că managerii ideologici să sărbătorească asemenea realizări cu atât entuziasm şi laudă de sine. Vedeţi, aşa se întâmplă cu experimentele: ele sunt un succes, doar că nu sunt copiate de designerii lor. Asta e o altă ironie a istoriei atât de bizară pentru intelectualii bine crescuţi. (…)

De la Adam Smith până în anul 501, costurile sunt socializate, iar profiturile sunt privatizate în beneficiul arhitecţilor (acestor aranjamente economice).

Modul în care Adam Smith a subliniat conflictul de clasă e una dintre trăsăturile gândirii sale interesante care a fost filtrat cu grijă pe măsură ce a fost transformat într-un instrument al dominaţiei şi opresiunii.

Rolul puterii de stat este crucial în dezvoltarea de acasă, mai ales din Anglia din zilele exproprierii în masă a ţărănimii.

WorldBankProtest-760-x-440Studii recente, chiar interesante, ale unui istoric al Angliei, John Brewer, arată că apariţia Marii Britanii ca “şi copil-minune militar al epocii” la sfârşitul secolului 17 şi începutul secolului 18, exercitarea autorităţii sale, adesea în mod “brutal şi barbar” asupra oamenilor pe care îi subjuga pe tărâmuri îndepărtate, concluzionează el, coincid cu “transformarea uimitoare a guvernului britanic, una care a pus muşchi pe scheletul corpului politic britanic.”

Contrar tradiţiei liberale, Marea Britanie în această perioadă a devenit “un stat puternic,” “un stat fiscal militar,” din cauza “unei creşteri radicale a taxării” şi a unei “administraţii publice considerabile, devotată organizării activităţilor fiscale şi militare ale statului.”

Statul a devenit “singurul şi cel mai mare actor în economie,” unul dintre cele mai puternice state ale Europei, “judecat după criteriile capacităţii de a lua lire din buzunarele oamenilor şi de a trimite soldaţi pe câmpul de luptă şi marinari pe navele de război.”

În această perioadă, taxele percepute britanicilor au depăşit de două ori nivelul celor din Franţa (care tradiţional e considerată un stat atotputernic şi supra-centralizat), iar discrepanţa se lărgea mereu. Datoria publică a crescut şi ea rapid. La sfârşitul secolului 18, taxele au absorbit aproape un sfert din venitul fiecărui locuitor, apoi au crescut la o treime în timpul războailor napoleoniene.

Judecând atât în termeni absoluţi cât şi comparativi, Marea Britanie percepea taxe uriaşe.

Apariţia bonurilor de taxare a fost de peste 5 ori mai mare decât creşterea economică din perioada apariţiei copilului-minune militar. Parte a motivelor a fost eficienţa; într-o anumită măsură neobişnuită pentru Europa, colectarea de taxe a devenit rolul principal al guvernului central.

Un alt factor a fost o legitimitate mai mare a unui stat mai democratic. Rolul “celui mai mare actor economic din secolul 18 în Marea Britanie, şi anume, statul,” nu a fost doar din dorinţa de a face noi cuceriri: mai degrabă, a acţionat aşa pentru a promova exporturile şi pentru a limita importurile, şi în general pentru a impune un model protecţionist de înlocuire a importurilor care au deschis calea către “explozia” industrială din Anglia până în Corea de Sud.

“Grupurile de lobby, organizaţiile comerciale şi de afaceri, grupurile de negustori şi bancheri au luptat sau s-au luptat unele cu altele pentru a profita de protecţia oferită de cea mai mare dintre creaturile economice: Statul.”

Liberalismul excesiv aparent a contribuit la colapsul sistemului imperial spaniol. Acesta era prea deschis, le permitea “negustorilor, adesea non-spanioli, să opereze în interiorul mecanismelor imperiului” şi permitea ca “beneficiile să iasă din Spania.” Olandezii, dimpotrivă, ţineau beneficiile pentru ei “foarte ferm în fiecare ţară,” în timp ce “negustorii indigeni erau imperiul şi statul,” concluzionează Pearson.

Marea Britanie a aplicat politici similare de naţionalism economic, dând drepturi monopolurilor create de stat, prima dată (1581) pentru Turcia şi întregul Orient Mijlociu, apoi pentru restul Asiei şi Americii de Nord.

La schimb cu acordarea de drepturi, companiile semi-statale au oferit plăţi către coroană, un aranjament care va fi înlocuit de un alt aranjament mult mai direct al puterii de stat.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru Statele Unite în cazul rolului statului, de la industria de textile, metalurgică, la tehnologii moderne, industria farmaceutică şi la combustibili sintetici, statul a fost chemat să se implice în protejarea capitalului privat de impactul distructiv al pieţelor libere, să organizeze fonduri imense de subvenţionare a capitaliştilor privaţi şi să asigure o piaţă garantată de stat pentru deciziile iresponsabile ale managerilor privaţi, un rol care a fost jucat în mod primordial de sistemul pe care se bazează Pentagonul. Acum sunt multe temeri în Statele Unite, puteţi citi despre ele mereu, legate de nevoia de a găsi noi măsuri pentru a garanta sistemul de subvenţionare publică a profiturilor private care e numit cu mândrie iniţiativă privată, acum că posibilitatea de a apela la “marele Satana” (URSS) pentru a justifica metodele tradiţionale a fost pierdută.

15394Rolul crucial al statului a fost în cele din urmă recunoscut de istorici. Există un studiu făcut de 24 de economişti japonezi care au reviziuit decizia ministrului pentru comerţ internaţional şi industrie, imediat după al doilea război mondial. Ei au decis să ignore teoriile economice dominante atunci şi dimpotrivă să acorde birocraţiei statului un rol predominant în formularea politicii industriale, într-un sistem despre care ei au spus că e similar cu cel al rolului birocraţiei din statele aşa-zis socialiste.

Această sfidare radicală a dogmelor economice a creat condiţiile miracolului japonez. Şi specialiştii occidentali nu îi contrazic.

Succesul economic în mod deliberat s-a bazat pe politici active care au alterat condiţiile de piaţă. Există un studiu exhaustiv, recent făcut, care arată că perioadele de expansiune a exporturilor sunt aproape întotdeauna precedate de perioade de înlocuire a importurilor, prin intervenţia statului şi violarea pieţelor.

E important să ţinem minte aceste concluzii, mai ales dacă vă uitaţi acum la măsurile impuse lumii a treia pentru a o ţine la locul ei. Acum lumea a treia include şi Europa de est care a fost obligată să se întoarcă la rolul ei tradiţional.

Japonia şi Europa continentală şi-au revenit din recesiunea anilor 1980, deşi fără a reveni la ratele de creştere anterioare. Statele Unite şi-au revenit după ce au împrumutat masiv şi după ce statul a stimulat masiv economia, în special prin subvenţii acordate de Pentagon pentru sectorul industrial tehnologic, împreună cu o creştere brutală a măsurilor protecţioniste şi o creştere a ratei dobânzilor.

Asta a contribuit la criza Sudului pentru că dobânzile împrumuturilor au crescut masiv şi ajutorul a fost redus, iar clasele bogaţilor şi-au investit bogăţiile în Occident.

A existat un transfer masiv de capital dinspre Sud în Nord, cu efecte care au fost în general dezastruoase, cu excepţia noilor ţări industrializate din Asia de est, unde statul este destul de puternic pentru a controla fuga de capital şi pentru a direcţiona eficient economia.

Catastrofa capitalismului din anii 1980 a avut un impact major şi asupra Europei de est, contribuind la dezintegrarea imperiului sovietic şi la virtuala dispariţie a Rusiei de pe scena mondială.

Odată ce Europa de Est a revenit în Lumea a treia, traficanţii de droguri sunt investorii de prim rang.

“Producătorii de ţigări se înghesuie în Europa de Est,” susţinea un titlu plin de speranţă de pe prima pagină din Boston Globe :

“În timp ce multe companii americane au fost criticate pentru că nu erau destul de agresive în a investi în Europa de est, companiile de ţigări americane n-au ratat ocazia.”

Un director al unei companii de ţigări explică: “În Ungaria e puţină conştientizare a problemelor de sănătate şi de mediu. Avem cam 10 ani în care ne putem face de cap” – 10 ani de profituri, înainte ca fasciştii de stânga politic corecţi să intervină pentru a opri crimele în masă (sarcasm).

“Din 30 de ţări dezvoltate,” spun relatările din ziare, „speranţa de viaţă este cea mai mică în Europa de est.”

article-0-0DB21C8900000578-942_474x351Corporaţiile din Statele Unite vor încerca să îmbunătăţească statisticile, “locomotivele capitalismului,” vor aplauda frenetic.

Observaţi că România, Bulgaria, Rusia, şi fosta Iugoslavie etc sunt “ţări dezvoltate,” pentru a fi comparate cu Europa Occidentală astfel încât să demonstreze relele comunismului – dar nu la fel se întâmplă cu Brazilia, Guatemala, Filipine, şi alte domenii cvasi-coloniale cu care se aseamănă înainte de a le fi separat de lumea a treia tradiţională.

Această practică este o trăsătură fundamentală a ideologiei contemporane.

Onestitatea asupra acestei chestiuni cruciale este strict interzisă (verboten).

Adevărat, cei de la care se aşteaptă să câştige competiţia sunt cei care vor scrie legile miraculoase ale comerţului liber, astfel că toată lumea ştie că Marea Britanie a fost o susţinătoare importantă a liberului comerţ din 1846 până la sfârşitul deceniului 1920.

A devenit un avocat al comerţului liber după ce şi-a distrus competitorii şi după ce i-a prădat prin revoluţia industrială şi ca să mă exprim în termeni moderni avionul a fost echilibrat.

În deceniul 1920, însă, din nefericire Japonia a început să producă mai eficient şi mai ieftin, moment în care Marea Britanie efectiv a închis graniţele imperiului, urmată de olandezi, americani şi de francezi.

Acest lucru a constituit un important context în care a avut loc războiul din Pacific.

Statele Unite au predicat principiile comerţului liber, dar mai selectiv, după al doilea război mondial, din aceleaşi motive, până când hegemonia SUA a intrat în declin, astfel că în aceste zile e numită o economie tri-polară.

Conservatorismul de tip Reagan a dublat procentul de importuri care erau supuse măsurilor protecţioniste, printre alte măsuri de intervenţie a statului care erau de fapt cele mai protecţioniste din toată lumea în deceniul 1980.

Ajutor pentru ţările care adoptau conservatorismul a fost acordat, dar în special ajutorul pentru directorii executivi din bănci şi corporaţii a înflorit.

Sectorul corporatist a insistat să primească masive subvenţii de stat pentru a-şi putea menţine puterea privată şi privilegiile – aceasta a fost o lecţie învăţată de managerii corporatişti care s-au înghesuit la Washington pentru a conduce ceea ce poate fi esenţial numită economia „totalitară post-război” care de fapt a scos Statele Unite din marea recesiune.

Credinţa că sistemul capitalist ar putea fi un sistem viabil a dispărut de multă vreme, cu excepţia periferiilor şi desigur a sistemului de doctrine acceptate care în mod natural încearcă să-şi aducă mereu victimele sub impactul lor distructiv.

Dar economiile de succes nu vor să audă de aceste doctrine şi niciodată nu au ţinut cont de ele, motiv pentru care sunt de succes.

În al doilea război mondial, planificatorii SUA erau deja foarte conştienţi de puterea lor economică şi militară fără precedent şi intenţionau să o folosească pentru a organiza lumea în interesele sectoarelor sociale pe care le reprezentau.

Acasă, populaţia e considerată ignorantă şi ţinută în afara deciziilor, oamenii trebuie să rămână spectatori şi să nu devină participanţi în sistemul politic – ca să-l citez pe Walter Lipmann şi pe alţi gânditori „progresişti” care au dezvoltat o teorie democratică potrivită pentru era modernă.

Sistemul economic trebuie să absoarbă principii pur totalitare, muncitorii trebuie limitaţi la rolul de a fi doar nişte unelte de produs profit şi de consumatori.

A fost nevoie de asemenea de anularea victoriilor legislative obţinute de clasa muncitoare în anii 1930 şi de distrugerea organizaţiilor muncitorilor pe care le acuzau că ameninţă democraţia.

Asta s-a întâmplat în Statele Unite.

În afara Statelor Unite, societăţile industriale trebuia reconstruite în aceleaşi linii, ceea ce a dus la o catastrofă imensă în perioada post-război, pentru că ordinea conservatoare a fost restaurată, inclusiv colaboratori fascişti aduşi la putere, în timp ce organizaţiile clasei muncitoare şi rezistenţa antifascistă au fost subminate, slăbite constant, şi marginalizate cât s-a putut de mult, chiar şi prin recurgerea la violenţe imense şi la atrocităţi când a fost necesar.

Marile ateliere de muncă – aşa cum erau numite – aveau să fie Germania şi Japonia, unde conducerea din partea afaceriştilor conservatori avea să fie restaurată sub controlul SUA.

Acest plan necesita ca Japonia să primească imperiul ei din sud, aşa cum George Kennan s-a exprimat de pe poziţia de planificator şef al departamentului de stat, şi unul dintre arhitecţii de frunte ai ordinii post-război.

Germania avea să fie divizată, regiunile industriale bogate aveau să revină unilateral sub controlul SUA, şi să fie protejate de ceea ce ministerul de externe de la Londra numea „infiltraţiile economice şi ideologice din est, ceea ce poate fi denumit agresiune”.

Succesul politic din partea unor oameni care nu au ideile corecte este în mod obişniut descris ca agresiune, după cum reiese din limbajul orwellian regăsit în documentele interne ale statelor occidentale. În Japonia o potenţială victorie a unui partid de stânga (de care se temea toată lumea) ar fi fost considerată, după cum s-au exprimat în aceste documente, „o agresiune ascunsă din partea ruşilor”. În Vietnam, Statele Unite se luptau cu ceea ce Kennedy a descris ca fiind „agresiune internă” şi anume o agresiune din partea ţăranilor din sudul Vietnamului împotriva trupelor SUA care încercau să apere ţara de ei (râsete), şi tot aşa.

erase_756785După al doilea război mondial, importanţa rolului tradiţional al Sudului a fost consolidată prin “realizarea faptului că hrana şi combustibilul anterior asigurate de Europa de Est nu mai erau valabile pentru Europa de Vest la nivelul dinainte de război.” (Leffler).

Fiecare regiune a primit statutul său şi “rolul” desemnat de planificatori.

Statele Unite se vor ocupa de America Latină şi de Orientul Mijlociu, cu ajutorul locotenentului lor.

Africa avea să fie “exploatată” pentru a reconstrui Europa, în timp ce Asia de sud-est va avea rolul de a îndeplini o funcţie majoră ca furnizor de materie primă pentru Japonia şi Europa Occidentală” (George Kennan şi personalul departamentului de stat din biroul de planificare, 1948-1949).

Statele Unite vor lua materia primă din fostele colonii, astfel reconstruind un triunghi al modelului comercial prin care societăţile industriale achiziţionează la export produsele manufacturate în Statele Unite prin câştigarea dolarilor din materia primă exportată de coloniile lor tradiţionale.

„Prăpastia dolarului” care a împiedicat exporturile manufacturierilor din Statele Unite în Europa a fost considerată o problemă extrem de serioasă de către Dean Acheson şi alţi planificatori; depăşirea ei a fost considerată o necesitate crucială pentru economia SUA, care, se presupunea, s-ar fi prăbuşit altfel din nou în recesiune, sau ar fi fost nevoie de intervenţia statului de asemenea manieră că ar fi afectat prerogativele corporaţiilor în loc să le mărească.

Folosind acest raţionament, sofisticat şi foarte bine articulat, fostele colonii ar fi putut fi lăsate să se auto-guverneze pe hârtie, dar nu mai mult de-atât.

Resursele Orientului Mijlociu aveau să fie administrate de ceea ce imperialiştii britanici au numit „faţada arabă” în care puteau avea încredere că va servi interesele stăpânilor ei.

jangÎn general pentru Lumea a 3-a, un memorandum al CIA din 1948 a observat, „va fi necesar să se ajungă la un echilibru între a sprijini naţionalişti locali şi păstrarea intereselor economice coloniale ale Europei Occidentale” şi nu e nici o îndoială ce însemna asta de exemplu când interesele Siriei erau în joc.

Ca manager global şi ca executant global, Statele Unite au perceput ameninţările faţă de acestea ca fiind „regimuri radicale şi naţionaliste”, (aşa cum erau numite), „care răspundeau la presiuni populare pentru a îmbunătăţi imediat standardul de trai jalnic al claselor de jos” şi „pentru dezvoltarea nevoilor domestice, locale.” Aceste tendinţe „intră în conflict cu climatul politic şi economic care e necesar investiţiilor private, pentru ca acestea să-şi poată repatria profiturile în mod adecvat şi cu protejarea materiilor prime necesare investitorilor.”

„Regimurile radicale şi naţionaliste” nu pot fi tolerate în sine chiar şi mai ales atunci când par să fie o reuşită în termeni care ar putea avea o importanţă pentru cei oprimaţi şi suferinzi. În acest caz, sunt folosiţi alţi termeni tehnici. Atunci aceste regimuri sunt numite „un virus care ar putea să-i infecteze pe alţii sau mere stricate care ar putea strica toată recolta.” Desigur, nu prin cucerire, ci prin exemplul pe care l-ar demonstra al unei dezvoltări de succes.

Aşadar când Henry Kissinger spunea că „exemplul contagios al lui Allende în Chile va infecta nu doar America Latină, ci şi sudul Europei,” el nu a anticipat, cred, că „hoardele lui Allende vor descinde asupra Romei”. Am spus „cred” pentru că dimensiunea ignoranţei şi stupidităţii lui Kissinger e greu de exagerat, dar nu cred că se gândea la asta.

Mai degrabă presupun că ce a vrut să spună era că votanţii din Italia vor primi mesajul că reformele sociale democratice erau o opţiune posibilă.

Revoluţia sandinistă fără graniţe a fost o fraudă guvernamentală spectaculoasă, iar imaginile de propagandă au reflectat într-adevăr o temere imediată. Din perspectiva unei puteri hegemonice, şi slugilor sale intelectuale, declaraţia de intenţie de a oferi un model care să-i inspire pe alţii a fost considerată „agresiune”, după cum a înţeles ministrul de externe britanic la sfârşitul deceniului 1940. Când un virus e detectat, trebuie să fie desigur distrus, iar victimele potenţiale trebuie să fie imunizate. „Virusul cubanez” a necesitat o invazie, terorism internaţional fără precedent, război economic, şi un stat nazist dement, cum a fost impus în Brazilia, pentru a preveni merele stricate să se răspândească.

La fel s-a întâmplat în Asia de sud în aceeaşi perioadă.

Zombie protest marks visit of IMF Chief to ManilaUn exemplu remarcabil care oferă o mare înţelegere a ceea ce înseamnă civilizaţia occidentală a fost entuziasmul euforic cu care a fost primit în occident masacrul de nedescris din Indonezia din 1965, care şi astăzi e greu de crezut pentu mulţi.

Abordarea standard faţă de virus e o politică cu două sensuri, la fel cum a fost cazul cu Chile lui Allende. Extremiştii au cerut o lovitură militară, care a avut loc în cele din urmă, punctul de vedere al moderaţilor a fost exprimat de ambasadorul, care aparţinea partidului democrat (de „stânga”), al Statelor Unite, care susţinea „trebuie să facem tot ce putem pentru a-i condamna pe locuitorii din Chile şi Chile la cea mai mare sărăcie şi la cele mai groaznice lipsuri, o politică gândită să fie aplicată pentru o lungă perioadă de timp, pentru a accelera trăsăturile unei societăţi comuniste în Chile. Astfel, chiar dacă extremiştii nu au succes în exterminarea virusului, viziunea celei mai crunte sărăcii ar trebui să prevină virusul de la a se răspândi şi în cele din urmă va demoraliza chiar şi pacientul.”

În mod crucial această viziune oferă ample viziuni pentru cunoscători, care pot produce criză şi agonie ca trăsături fundamentale ale unei societăţi comuniste, şi ar ajuta la discreditarea apologiştilor care descriau de fapt ce se întâmpla. Acelaşi model a fost aplicat în Cuba, Nicaragua, a fost extins după ce pretextele războiului rece a trebuit să fie abandonate, arătând de fapt cât de irelevante au fost.

În cazul Cubei aceste politici sunt aplicate de 170 de ani, un alt fapt care trebuie ascuns de managerii culturali.

Vreau să vă fac cunoscuţi alţi termeni tehnici, „merele putrezite” constituie o ameninţare pentru ceea ce e numit „stabilitate”.

Când Washington se pregătea să răstoarne primul guvern democratic al Guatemalei în 1954, un oficial al departamentului de stat a avertizat, într-un memo intern, că „Guatemala a devenit o ameninţare din ce în ce mai mare pentru stabilitatea din Honduras şi El Salvador. Reformele ei agricole constituie o puternică armă propagandistică. Programele ei largi de ajutorare a muncitorilor şi ţăranilor într-o luptă victorioasă împotriva clasei din vârful societăţii şi împotriva marilor întreprinderi străine sunt foarte atractive pentru populaţiile din ţările vecine din America Latină, unde aceleaşi condiţii sunt dominante.” Deci, „stabilitatea” pe scurt însemna „securitate pentru clasele conducătoare şi pentru marile întreprinderi străine” şi desigur trebuia salvată.

Din nou, acest tip de gândire e dominant şi de înţeles şi e total independent de Războiul Rece.

După războiul din Golf când Războiul Rece nu a mai putut fi folosit ca pretext pentru intervenţie, George Bush a revenit şi l-a sprijinit pe vechiul său prieten şi aliat, Saddam Hussein, care a trecut la nimicirea shiiţilor din sud şi a kurzilor din nord.

Ideologii occidentali au explicat că deşi aceste atrocităţi erau prea mult pentru sensibilităţile lor, totuşi „trebuie să le acceptăm în numele stabilităţii.”

Corespondentul diplomatic al New York Times, Thomas L. Friedman, a explicat raţionamentul administraţiei Bush: „Washington încearcă să impună cea mai bună dintre toate lumile, o juntă irakiană cu o mână de fier fără Saddam Hussein, o revenire la zilele în care Saddam ţinea Irakul să nu se dezintegreze, spre satisfacţia imensă a aliaţilor americani, Turcia şi Arabia Saudită” (ca să nu mai vorbim de şefii din Washington). Saddam Hussein a comis prima sa crimă majoră pe 2 august 1990, când nu s-a mai supus ordinelor şi prin urmare trebuia să fie distrus. Dar o clonă trebuie găsită pentru a asigura stabilitatea.”

Şi dintr-o dată, în timp ce Marea Britanie dintr-o dată e în agonie la descoperirea a ceea ce se ştia dintotdeauna, şi anume, că Marea Britanie şi Statele Unite îl înarmau pe bunul lor prieten Saddam Hussein – mintea britanică compartimentată e capabilă să ignore faptul că Marea Britanie chiar acum oferă cele mai multe arme unei clone absolute a lui Saddam Hussein, şi anume generalul Suharto care folsoseşte ajutorul de la britanici pentru a comite genocidul din Timor şi alte masacre.

Dar nu te poţi aştepta de la clasa cunoscătorilor să priceapă asta.

IMF_2012-04-22Pericolul comunist pentru stabilitate e scos în evidenţă şi mai mult de avantajele nedrepte.

„Comuniştii sunt capabili să apeleze direct la mase,” se plângea preşedintele Eisenhower, folosind din nou o retorică vulgar marxistă, „planurile noastre pentru mase exclud un asemenea apel”.

Secretarul de stat John Foster Dulles a deplâns „controlul comunist care poate obţine controlul asupra mişcărilor de masă, ceva ce noi nu putem face pentru că ne lipseşte capacitatea. Oamenii săraci sunt cei la care ei apelează, iar aceşti săraci întotdeauna au vrut să-i jefuiască pe bogaţi.” Aceasta e cea mai gravă problemă a erei moderne (râsete).

Aceleaşi temeri se extind şi în privinţa săracilor din America Latină, biserica din America Latină şi alte angajamente pentru independenţă şi democraţie, şi sunt valabile şi când e vorba despre prietenii noştri vechi, cum ar fi Mussolini, Hitler, Noriega, când îşi uită rolurile pe care trebuie să le îndeplinească.

Deşi temele majore sunt menţinute, şi vor continua şi după anul 500, politicile trebuie adaptate la noile condiţii.

A existat o schimbare în ordinea mondială de o importanţă care se simte şi azi, şi care a fost recunoscută oficial în august 1971 când Richard Nixon a dezmembrat ordinea economică internaţională care a fost stabilită după al doilea război mondial şi în care Statele Unite s-a comportat de fapt ca bancher internaţional.

Germania şi Japonia îşi reveniseră după distrugerile suferite în război, iar America se confrunta cu costurile războiului din Vietnam, economia mondială intra într-o perioadă de tri-polaritate, dar şi de stagnare, şi declin al profitabilităţii capitalului.

O reacţie perfect previzibilă la începutul deceniului 1970 a fost o rapidă intensificare a războiului de clasă care este dus de sectorul corporatist, de agenţii săi politici şi de slugile lor din rândul intelectualilor.

Acest război înseamnă atacuri constante împotriva salariilor reale (şi costului vieţii), serviciilor sociale, sindicatelor, şi împotriva oricărei structuri democratice funcţionale, pentru „a se depăşi crizele tulburătoare ale democraţiei” aşa cum li s-a spus acestora.

Aceste „crize ale democraţiei” au fost provocate de eforturile „ilegitime” ale publicului de a-şi aduce interesele lor în arena publică.

În America Centrală, pentru depăşirea „crizelor democraţiei”, au fost trimise brigăzile morţii, acasă sunt necesare mijloace mai subtile.

Un alt obiectiv e stabilirea unui guvern mondial de facto a cărui sarcină e să se asigure că oamenii şi resursele materiale sunt disponibile fără restricţii corporaţiilor internaţionale şi băncilor care domină noua eră imperială.

Operaţiunile sale trebuie să fie izolate de conştientizarea publică sau de ingerinţa publicului.

World-Bank-kills-protestSe consideră de la sine firesc ca oamenii să nu aibă acces la negocierile GATT sau FMI, care au un impact enorm asupra societăţii globale, dar desigur de la negocieri nu sunt excluse corporaţiile internaţionale, băncile internaţionale şi investitorii, care desigur sunt imune la inspecţii, şi care stăpânesc asupra producţiei, comerţului şi condiţiilor de viaţă de pe tot globul, într-un sistem în care comerţul e gestionat din interior.

În teoria economică clasică, o firmă e considerată o insulă de auto-management într-o mare a „pieţei libere”.

Deja de acum insulele sunt de dimensiunea mării iar marea nu mai seamănă deloc nici măcar cu ideologia pieţei libere.

Un exemplu interesant este NAFTA, acordul de liber schimb din America de Nord, care va avea consecinţe foarte importante. E chiar interesant dacă urmăriţi să vedeţi cum se procedează aici. Nu putem fi chiar siguri ce consecinţe va avea pentru că e secret. Nimeni nu ştie ce conţine.

Dar e foarte clar deja că va fi un paradis pentru investitori şi probabil un dezastru pentru muncitori şi pentru mediul înconjurător.

Este un acord care obligă guvernele să-l aplice, textul a fost ţinut secret şi de o comisie din care făceau parte sindicatele, deşi legea impunea ca această comisie să se pronunţe asupra lui. Această comisie a avut acces la el cu o zi înainte de termenul limită la care trebuia să înainteze raportul asupra tratatului.

Acesta e un exemplu şocant care arată cât de mult conservatorii dispreţuiesc democraţia, care dispreţ nu e depăşit decât de dispreţul aşa-zişilor stângişti faţă de democraţie.

Congresul a renunţat la responsabilităţile sale în privinţa acestui tratat, cetăţenii nu ştiu absolut nimic, în acest mod putem să ne apropiem de „marele ideal”. Drepturile cetăţenilor sunt total golite de orice semnificaţie, pentru că cetăţenii au datoria să nu comită ingerinţe în arena publică. Ideea pe care vreau să o subliniez aici e de fapt mai generală. De acum oamenii nu prea au nici o idee referitor la ce se întâmplă în jurul lor. Recent a apărut un studiu academic despre alegerile prezidenţiale din Statele Unite şi care arată că mai puţin de 30% din populaţie avea idee ce propuneri susţineau candidaţii în campania electorală, deşi 86 la sută dintre ei ştiau cum îl cheamă pe căţelul lui George Bush.

Propaganda generală chiar ajunge la oameni.

Când oameni sunt rugaţi să identifice cel mai mare segment din bugetul federal, mai puţin de 25 la sută au dat răspunsul corect – cheltuielile militare –, mai bine de jumătate au răspuns „ajutor extrern” care aproape că nici nu apare listat în buget, pe locul doi a fost asistenţa socială – 30 la sută au dat acest răspuns, care au supra-estimat de departe proporţia care ajunge la cei de culoare şi la minori. Şi deşi această întrebare nu a fost pusă, puteţi fi siguri că aproape nimeni nu era conştient că segmentul „cheltuieli militare” de fapt e o formă de asistenţă socială pentru bogaţi. Un alt rezultat al studiului arată altceva: cu cât sunt mai educate sectoarele populaţiei, cu atât sunt mai ignorante, ceea ce nu e surprinzător din moment ce aceste sectoare sunt ţintele principale ale sistemului de îndoctrinare. Ei sunt şi managerii ideologici, deci trebuie să li se bage în cap ideile corecte, şi anume presupunerile false.

Suporterii lui Bush, care erau printre cei mai bine educaţi din societate, au dat cele mai slabe răspunsuri în privinţa judecăţilor bazate pe fapte.

Publicul e conştient de ce se întâmplă, deşi cu succesul politicilor de izolare şi de distrugere a structurilor de organizare, răspunsurile sunt auto-distructive: credinţa în miliardarii care salvează societatea, mitul istoriei inocente, şi tot felul de credinţe fanatice, combinaţii care nu au avut deloc consecinţe fericite în trecut.

În acest cadru general,  războiul rece poate fi înţeles în mare măsură  ca un interludiu al conflictului dintre Nord şi Sud din era columbiană, unic ca dimensiune, dar chiar asemănător cu alte episoade în logica sa fundamentală. Chiar şi înainte de Columb, Europa de Vest şi Europa de est se aflau pe poziţii divergente, linia de demarcaţie străbătând Germania. Preluarea puterii de către bolşevici a eliminat rapid orice elemente socialiste din revoluţia rusă, dar a fost o revoluţie „radical naţionalistă” în sensul atribuit de „ameninţare la adresa stabilităţii”. În sens tehnic a stârnit interese majore în alte părţi. Pe scurt, Uniunea Sovietică din anii 1970 era un „măr putrezit gigantic”, şi în mod firesc trebuia tratat ca atare, inclusiv prin intervenţii militare. Desigur au existat şi alte pretexte. Dacă vă uitaţi prin cartea scrisă de George Kennan referitoare la istoria relaţiilor americano-sovietice, el scrie că dizolvarea Adunării Constituante (Parlamentul din Rusia) din ianuarie 1918  a fost momentul în care s-a creat ruptura de lumea occidentală. Ambasadorul britanic în Uniunea Sovietică a fost profund şocat, spunea el, şi din acel moment a cerut intervenţie militară. Widrow Willson a fost în mod special jignit. Câteva luni mai târziu, armele invadatoare ale lui Willson au dizolvat Adunarea Naţională când au ocupat Haiti, prin metode realmente militare. Motivul a fost că parlamentarii din Haiti au refuzat să ratifice o constituţie impusă de invadatori care le dădeau acestora dreptul de a cumpăra pământurile Haiti. Atunci marina americană a organizat un plebiscit care a remediat problema şi care a impus ca respectiva constituţie să fie ratificată, 99,9% votând pentru. La acest plebiscit a participat doar 5 la sută din totalul populaţiei.

Prin urmare, Willson e privit ca un mare învăţător moral şi un apostol al libertăţii şi auto-determinării, iar bolşevicii, prin contrast, şi-au violat principiile înalte şi trebuia astfel să fie răsturnaţi prin forţă.

Urmând aceleaşi principii înalte, ambasadorul SUA a salutat cu entuziasm „revoluţia minunată care a avut loc în Italia în 1922”.  Până în anii 1930, Mussolini era acel „admirabil gentleman italian”, după cum îl considera omul care şi-a asumat meritul pentru constituţia impusă cu forţa în Haiti, F.D. Roosevelt. Atrocităţile comise de fascişti au fost acceptate „pentru că blocau ameniţarea unei a doua Rusii”, după cum explica departamentul de stat al SUA. Hitler era descris ca „moderat” din aceleaşi motive. În 1937, departamentul de stat vedea fascismul ca „reacţia naturală a claselor bogaţilor şi clasei militare de auto-apărare când masele nemulţumite, având anterior exemplul revoluţiei ruse, trec la stânga. Fascsimul trebuie să reuşească, prin urmare, sau masele, de data aceasta cu puteri întărite în urma disoluţiei clasei de mijloc se vor întoarce din nou la stânga.”

Aşa cum ştiţi şi voi, această concepţie este acum revigorată de extrema dreapta şi de istorici nazişti ai Germaniei şi fără îndoială aceasta va fi doctrina care va fi acceptată în viitor, din cauză că e atât de folositoare intereselor puterii. Criminali şi călăi care torturau au fost aduşi la putere exact din aceleaşi motive.

De fapt logica care a stat la baza războiului rece, început în 1917, a fost la fel ca logica aplicată în cazul Grenadei sau Guatemalei, deşi dimensiunea problemei era mult mai mică.

Situaţia a devenit şi mai dramatică după 1945 când Europa de vest nu a mai avut acces la serviciile şi resursele Europei de est, iar „virusul” a atins o asemenea putere militară că de fapt putea acţiona pentru a descuraja intervenţiile militare.

E chiar interesant de văzut cum problema “acest măr gigantic putrezit” e tratată de către cei care fac politicile. În iulie 1946, a existat un studiu secret, extrem de important, care a fost recent declasificat şi în care planificatorii încercau să prezinte în culori strălucitoare şi satisfăcătoare intenţiile SUA de a obţine controlul asupra lumii şi de a înconjura Rusia cu forţe militare, în timp ce negau adversarului orice fel de drepturi, dincolo de graniţele sale. „Asta ar putea fi criticat ca fiind lipsit de logică, dar criticile,” au explicat ei, „sunt superficiale şi deloc plauzibile. Planificarea Statelor Unite, au spus ei, e o situaţie ilogic de logică.”

Asta e una dintre expresiile mele preferate (râsete).

„Motivul e că, oricât şi-ar forţa cineva imaginaţia, nu se poate gândi la Statele Unite şi Marea Britanie ca având ambiţii expansioniste, dar Rusia e diferită din motivele următoare:

„A apărut un val din ce în ce mai mare în toată lumea al omului obişnuit care aspiră la orizonturi comune şi mai largi, şi nu putem fi siguri că ruşii nu au flirtrat cu ideea de a se asocia cu această conspiraţie criminală, urmând tactica comuniştilor (commies) de a apela la săraci” care mereu vor să-i jefuiască pe bogaţi, cum s-a exprimat Dulles mai târziu.

Numai când şi ei vor adopta în mod clar principiul că voinţa bogaţilor trebuie respectată peste tot, necondiţionat, ar putea să li se permită ruşilor să intre în camerele servitorilor.

Trebuie să ţinem minte că nu a existat nici o preocupare majoră legată de o agresiune din partea Rusiei şi mai mult, crucial, că liderii occidentali erau total netulburaţi de crimele îngrozitoare ale lui Stalin. Truman, de exemplu, scria că „îl plăcea şi îl admira pe Stalin”, credea că era „onest” şi „isteţ”, şi credea că se va putea înţelege cu el, iar Eisenhower şi ceilalţi au fost de acord.

Ce se întâmpla în Rusia nu era problema lui, a declarat Truman. „Moartea lui Stalin,” a scris el în jurnalul său, „ar fi o catastrofă reală.” Dar, a adăugat şi o notă crucială: „cooperarea cu Rusia lui Stalin era condiţionată de faptul că dorinţele SUA erau satisfăcute în proporţie de 85%”. Pe scurt, ca de obicei, problema nu sunt crimele, care pot fi oricât de îngrozitoare, ci insubordonarea, acest fapt a fost stabilit cu claritate de susţinerea acordată de SUA foarte multor gangsteri, de la Mussolini, Hitler şi Stalin, până la Saddam Hussein.

Din aceste motive, Statele Unite nu erau aproape deloc interesate să rezolve conflictul din timpul războiului rece. Uniunea Sovietică a atins punctul culminant al puterii sale la sfârşitul deceniului 1950, mereu în urma Occidentului. Deja la mijlocul deceniului 1960, economia sovietică stagna, iar indicatorii standard sociali începeau să scadă. La sfârşitul deceniului 1970, cheltuielile militare erau plafonate iar autocraţia nu mai putea să controleze disidenţa din ce în ce mai mare. Economia planificată de fapt a îndeplinit dezvoltarea de bază industrială dar nu a putut să ajungă la faze mai avansate şi suferea şi din cauza recesiunii globale care a devastat cea mai mare parte a Sudului. Deja în anii 1980, sistemul s-a prăbuşit, şi ţările puternic industrializate, care întotdeauna au fost mai puternice au câştigat războiul rece.

O mare parte a imperiului sovietic se va întoarce probabil la statutul său tradiţional de Lume a treia, în care vechea clasă a partidului comunist, nomenclatura, va prelua rolul de elite tipice ţărilor din lumea a treia, susţinute şi cu legături în comunitatea elitelor internaţionale şi a elitei financiare, şi exact asta se întâmplă în acest moment.

De-a lungul acestei perioade, eforturi imense au fost întreprinse de propagandă pentru a prezenta Uniunea Sovietică la dimensiuni mari mari decât universul, ca să ne simţim copleşiţi.

La sfârşitul anilor 1970, nimeni nu mai putea să nu vadă declinul sovietic, dar isteria era din ce în ce mai mare legată de sistemul sovietic de tip Gargantua care ameninţa să înghită globul, care era o provocare pentru SUA, care chiar ameninţa supravieţuirea SUA, stabilind poziţii de forţă în Laos, în Grenada, în Mozambic, şi în alte centre cruciale ale puterii strategice mondiale. Aceste eforturi amăgitoare au fost completate de multe fantezii despre cheltuielile cu armata ale sovieticilor, care s-au dovedit a fi false şi chiar frauduloase.

Colapsul imperiului sovietic oferă o serie de oportunităţi puterilor occidentale, împreună cu restaurarea rolului tradiţional de servitoare al Europei de est, de a stabili în termeni mai categorici diviziunea dintre nord şi sud în interiorul societăţilor bogate de data aceasta.

3_p3180196Un aspect al globalizării economiei este globalizarea modelului lume bogată-lumea a treia.

Acum câteva luni, preşedintele Daimler Benz, un conglomerat german uriaş, a avertizat că dacă muncitorii mai fac multe greve, corporaţia va transfera fabricile în altă parte, în special în Rusia, unde puteau găsi muncitori calificaţi foarte buni şi muncitori. Preşedintele General Motors a făcut ameninţări similare ameninţând că va muta fabricile în Mexic sau în alte ţări din lumea a treia şi întâmplător chiar şi în Europa de est.

E un articol drăguţ despre asta în Financial Times, care zilele trecute, care arăta că în timp ce GM a închis 21 de fabrici în SUA şi Canada, au deschis uriaşe fabrici de 700 de milioane de dolari în Germania de est, unde aveau aşteptări foarte mari, alimentate de faptul că, din cauza şomajului de 40 la sută, „muncitorii sunt doritori să muncească mai multe ore decât colegii lor răsfăţaţi din Germania de vest, pentru salarii mai mici cu 60 la sută, şi aproape fără nici un beneficiu.

Ideea aici e că cel care se poate mişca liber e capitalul, oamenii nu pot, sau de fapt nu sunt lăsaţi să facă asta de către cei care aplaudă doctrinele lui Adam Smith care necesitau libertatea de mişcare a muncitorilor, desigur, dar pe care ei le pun în aplicare numai când acestea se potrivesc cu fanteziile lor.

Presa occidentală a lansat şi un atac amarnic asupra muncitorilor din Germania care au intrat în grevă în primăvara trecută, acuzându-i că duceau o viaţă liniştită, că aveau vacanţe lungi şi că în general nu înţelegeau care era locul lor de instrumente pentru cei bogaţi şi puternici.

Ideea era că aceşti muncitori trebuia să înveţe ce li se băga în cap în acea vreme şi muncitorilor americani de către corporaţiile din SUA: productivitatea creştea, salariile scădeau, dreptul la grevă a fost eliminat de facto prin folosirea scabilor, muncitori de rezervă permanenţi. Asta a făcut ca SUA să se întoarcă la situaţia de acum un secol când admiratul filantropist Andrew Carnegie a distrus cel mai mare sindicat pe care l-a avut vreodată America, la Homestead, folosind scabi protejaţi de garda naţională. Acea victorie le-a permis să taie salariile, să impună ziua de muncă de 12 ore, să elimine slujbe, să câştige profituri monumentale. Aceeaşi victorie a lecuit regiunea de „ameninţarea la adresa democraţiei” pentru că muncitorii se temeau să mai facă grevă şi nici nu se mai organizau între ei de frică să nu fie trecuţi pe liste negre şi să fie aruncaţi în stradă să moară de foame, dacă nu se folosea direct violenţa statului împotriva lor. Aceste condiţii au rămas în vigoare până la marea depresie şi acum sunt readuse din nou la viaţă. Aşa că lumea trebuie să se întoarcă la ce spunea Adam Smith, „totul pentru noi, nimic pentru alţi oameni.”

Când o grevă fenomenală ca importanţă istorică a avut loc în 1922, managerii nu au ezitat să apeleze la violenţă. Asta a fost rezultatul unei campanii corporatiste puternice care a fost declanşată, imediat ce muncitorii americani şi-au câştigat în cele din urmă dreptul de a se organiza la mijlocul deceniului 1930, după mulţi ani de lupte amarnice şi violenţe îndurate şi represiune care au nu pot fi comparate cu nimic altceva din lumea industrială.

De fapt violenţa a fost atât de extremă că i-a scandalizat chiar şi pe generalii de la London Times.

Acea victorie obţinută de muncitori le-a dat fiori reci celor din comunitatea de afaceri. Asociaţia naţională a manufacturierilor a avertizat în 1938 în privinţa a ceea ce a numit „hazardul cu care se confruntă industriaşii sub noua putere obţinută de mase. Dacă gândirea lor nu primeşte ghidarea necesară, în mod evident ne îndreptăm spre conflict.” O majoră contra-ofensivă a fost lansată rapid, accelerată după ce îngrijorările elitelor. Apoi au urmat „crizele democraţiei” din anii 1960.

Rezultatele au fost sintetizate de New York Times în secţiunea de afaceri care scrie: „paradoxul din 1922 – economie slabă, profituri foarte mari. America nu o duce prea bine, dar corporaţiile ei o duc chiar bine, profiturile corporatiste au depăşit noi recorduri.”

Acest lucru e un paradox, pentru NYT, nu poate fi explicat şi e un paradox care doar se va adânci pe măsură ce arhitecţii politicii continuă fără să fie tulburaţi de oameni din afara cercului decizional.

Ce înseamnă paradoxul pentru populaţia generală e demonstrat de studii numeroase privind distribuţia veniturilor şi puterea reală a salariilor şi creşterea sărăciei inclusiv foamete şi mortalitate etc în oraşe şi la sate care încep să semene în aceste privinţe cu ţările mai avute din lumea a treia.

În general, anii 1980 au dus la accelerarea prăpastiei globale între un sector restrâns care se bucură de privilegii imense şi o masă de oameni din ce în ce mai largă care îndură lipsuri, şi sărăcie. Internaţionalizarea capitalului care a fost accelerată din 1971, prin distrugerea sistemului Brentton Wood, a dus la o nouă competiţie între statele naţionale.

Partea SUA în exporturile globale de produse manufacturate a scăzut cu 3,5% din 1966 până în 1984, dar partea corporaţiilor transnationale cu sediul în SUA a crescut în această perioadă.

Tendinţele noii ere imperiale care sunt salutate de presa internaţională financiară sunt evidente şi uşor de înţeles, împreună cu corolarul lor, expansiunea diviziunii nord-sud în ţările bogaţilor. Există şi contra-tendinţe. În Nord, mai ales în Statele Unite, multe s-au schimbat în ultimii 30 de ani, cel puţin în sferele culturale şi morale, nu şi la nivel instituţional.

Dacă am fi sărbătorit cei 500 de ani ai erei imperiului în anii 60 ar fi fost celebrată ca eliberare a emisferei. În 1992 acest lucru ar fi fost imposibil. La fel cum nici un istoric militar nu ar fi putut să scrie azi despre cum am încălcat tratatele convenite cu indienii, şi am scăpat fără nici o răspundere.

Există ample dovezi şi că Washington e foarte conştinent de constrângerile domestice care virtual duc la excluderea opţiunii de recurgere la violenţă, intervenţia tradiţională.

Anii 60 au atins sectoare mult mai largi în anii care au urmat, au început să fie contestate opresiunile rasiste, sexiste, să se discute serios despre protecţia mediului, despre respectul pentru alte culturi şi drepturile omului. Unul dintre cele mai izbitoare exemple e mişcarea de solidaritate din lumea a treia din anii 1980, care a avut o bază socială foarte largă, a ajuns chiar şi în centrul Americii şi participarea lor în susţinerea fără precedent a victimelor.

Acest proces de democratizare şi preocupare de realizare a justiţiei sociale ar putea avea o semnificaţie înfloritoare. Aceste evoluţii sunt percepute ca fiind „periculoase” şi „subversive” de către cei puternici şi sunt denunţate cu amărăciune aşa cum putem citi zilnic în presă. Acest lucru e şi el uşor de înţeles: aceste evoluţii într-adevăr ameninţă mecanismele violente şi ticăloase ale stăpânilor.

Şi ele oferă şi singura mare speranţă pentru marile mase de oameni din lume, chiar şi pentru supravieţuitorii speciei umane într-o eră a problemelor de mediu şi de alt tip, care nu pot fi rezolvate de structuri culturale şi sociale primitive care sunt puse în mişcare şi menţinute de scopul obţinerii profitului material pe termen scurt, şi care consideră fiinţele umane ca fiind doar nişte instrumente şi nu scopuri.”

capitalism_isnt_working_tony_hall_cc

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s