Responsabilitatea intelectualilor – Noam Chomsky

de Noam Chomsky

23 februarie 1967; traducere din engleză, originalul aici

“Acum 20 de ani, Dwight Macdonald a publicat o serie de articole în Politics despre responsabilitatea oamenilor, şi în mod specific, despre responsabilitatea intelectualilor. Le-am citit când eram student, chiar în anii de după război şi am avut ocazia să le recitesc acum câteva luni. Îmi pare că nu şi-au pierdut deloc puterea de persuasiune. Macdonald e preocupat de chestiunea vinovăţiei de război. Întreabă: în ce măsură oamenii din Germania sau Japonia au fost responsabili de atrocităţile comise de guvernele lor? Şi, foarte corect, ne adresează întrebarea nouă: în ce măsură oamenii din Marea Britanie sau America sunt responsabili de bombardamentele, de teroarea înfiorătoare dezlănţuite asupra civililor, perfectate ca tehnică de război de către democraţiile occidentale şi care au atins punctul culminant odată cu lansarea bombei atomice asupra Hiroshima şi Nagasaki – cu siguranţă cele mai sinistre crime din istorie. Pentru un şcolar în anii 1945-46— pentru oricine, de fapt, a cărui conştiinţă morală şi politică a fost formată de ororile deceniului 1930, de războiul din Ethiopia, de epurările din Rusia, de “Incidentul chinez,” de războiul civil din Spania, de atrocităţile comise de nazişti, de reacţia occidentului la toate aceste evenimente, şi, în parte, de complicitatea la ele — aceste întrebări au o anumită semnificaţie şi o anumită greutate.

Din respect pentru responsabilitatea intelectualilor, există încă şi alte întrebări la fel de tulburătoare. Intelectualii se află pe o poziţie de unde pot scoate la lumină minciunile guvernelor, de unde pot analiza acţiunile potrivit cauzelor lor, motivelor şi adesea intenţiilor ascunse.

În lumea occidentală, cel puţin, ei au puterea care vine odată cu libertatea politică, de la accesul la informaţii până la libertatea de exprimare. Pentru o minoritate privilegiată, democraţia occidentală oferă timpul necesar, facilităţi şi pregătirea de a căuta adevărul care se ascunde în spatele vălului distorsiunii şi interpretărilor eronate, al ideologiei şi al interesului de clasă, prin care evenimentele din istoria contemporană ne sunt prezentate. Responsabilităţile intelectualilor, prin urmare, sunt mult mai profunde decât ceea ce Macdonald numeşte “responsabilitatea oamenilor,” date fiind privilegiile unice de care intelectualii se bucură.

Chestiunile pe care Macdonald le ridică astăzi sunt aceleaşi de acum 20 de ani. Cu greu putem evita să ne întrebăm în ce măsură oamenii din America sunt responsabili pentru atacurile sălbatice ale americanilor împotriva populaţiei lipsite de apărare din satele din Vietnam, încă o atrocitate pe care asiaticii o privesc ca “era lui Vasco da Gama” din istoria lumii.

În ce-i priveşte pe cei care tac şi privesc cu apatie această catastrofă care se desfăşoară cu încetinitorul sub ochii lor de 12 ani – pe ce pagină a istoriei ne găsim locul pe care-l merităm? Numai cei mai insensibili dintre noi pot evita aceste întrebări. Vreau să revin la aceste chestiuni mai încolo, după ce voi face câteva remarci despre responsabilitatea intelectualilor şi despre cum, în practică, ei răspund acesteia la mijlocul deceniului 1960.

Este responsabilitatea intelectualilor să spună adevărul şi să dezvăluie minciunile. Asta, cel puţin, poate părea un truism care ar putea fi acceptat fără alte comentarii. Dar nu se întâmplă aşa. Pentru intelectualul modern, acest lucru nu e atât de evident cum ar trebui. Astfel, îl avem pe Martin Heidegger care scrie, în declaraţia sa de susţinere a lui Hitler în 1933, că “adevărul este revelaţia a ceea ce îi face pe anumiţi oameni să acţioneze cu certitudine, claritate şi forţă în a cunoaşte şi a făptui”; numai acest tip de “adevăr” este cel despre care o persoană are responsabilitatea să vorbească. Americanii tind să fie şi mai direcţi. Când Arthur Schlesinger a fost rugat de The New York Times în noiembrie 1965 să explice contradicţia dintre relatarea sa publicată despre incidentul de la Golful Porcilor şi povestea pe care a spus-o presei în momentul atacului, el pur şi simplu a observat că a minţit; şi, câteva zile mai târziu, a făcut complimente Times pentru că au cenzurat informaţia despre invazia planificată în “numele interesului naţional,” acest termen fiind definit de grupul bărbaţilor aroganţi şi habarnişti cărora Schlesinger le face un portret atât de elogios în relatarea sa despre administraţia Kennedy.

Nu reprezintă nici un interes anume că un om e fericit să susţină o cauză despre care ştie prea bine că e nedreaptă; dar este semnificativ că asemenea evenimente provoacă atât de puţine reacţii în rândul comunităţii intelectualilor – de exemplu, nimeni nu a spus că e ceva ciudat în a oferi un post crucial într-o univesitate umanistă unui istoric care simte că e datoria sa să convingă lumea că o invazie susţinută de America a unei ţări din apropiere nu e de fapt nici o invazie. Şi ce lanţ incredibil de minciuni din partea guvernului nostru şi a oficialilor lui privind asemenea chestiuni cum ar fi negocierile din Vietnam? Faptele sunt bine cunoscute. Presa, internaţională şi cea locală, au prezentat informații documentate care resping toate afirmaţiile false care au fost făcute. Dar puterea aparatului de propagandă al guvernului este atât de uriaşă că un cetăţean nu are cum să se apuce să se documenteze personal în privinţa acestui subiect pentru a putea confrunta opiniile guvernului cu faptele. [1]

v01_00000014

Minciuna şi distorsiunea legate de invazia americană a Vietnamului sunt de acum atât de familiare că şi-au pierdut puterea de a mai şoca pe cineva. Prin urmare, este folositor să ne amintim că deşi mereu recorduri de cinism sunt depăşite, antecedentele clare au fost acceptate aici, acasă, cu o toleranţă învăluită în tăcere. Este folositor să încercăm să comparăm declaraţiile guvernului din timpul invaziei Guatemalei din 1954 cu ce a recunoscut chiar Eisenhower — pentru a fi corect, cu ce s-a lăudat de fapt — un deceniu mai târziu, şi anume că avioanele americane au fost trimise “pentru a-i ajuta pe ivadatori” (New York Times, 14 octombrie 1965). Nu doar în momente de criză duplicitatea este considerată perfect în ordine. “New Frontiersmen,” de exemplu, s-a distins cu greu printr-o pasionată preocupare privind acurateţea istorică, chiar când nu li se cerea să asigure “propaganda de acoperire” pentru anumite acţiuni. De exemplu, Arthur Schlesinger (New York Times, 6 februarie 1966) descrie bombardarea Vietnamului de nord şi masiva escaladare a implicării militare de la începutul anului 1965 ca fiind bazată pe “un argument perfect raţional”:

„atâta timp cât cei din Vietcong credeau că vor câştiga războiul, în mod evident nu ar fi fost interesaţi să ajungă la nici un acord negociat.”

Data este importantă. Dacă această declaraţie ar fi fost făcută cu şase luni înainte, poate ea ar fi putut fi atribuită ignoranţei. Dar această declaraţie a apărut după ce ONU, vietnamezii din nord, şi iniţiativele sovieticilor au ţinut prima pagină luni în şir. Era deja ştiut de toată lumea că aceste iniţiative au precedat escaladarea din februarie 1965 şi că, de fapt, au continuat câteva săptămâni după ce campania de bombardamente a fost declanşată. Corespondenţii din Washington au încercat cu disperare să găsească unele explicaţii pentru minciuna uluitoare care tocmai fusese scoasă la lumină. Chalmers Roberts, de exemplu, scria în Boston Globe pe 19 noiembrie cu o ironie de care nici măcar nu era conştient:

„[sfârşitul lui februarie, 1965] cu greu putea fi un moment propice pentru negocieri din perspectiva Washingtonului [din moment ce] dl Johnson… tocmai ordonase primele bombardamente ale Vietnamului de nord într-un efort de a aduce Hanoi-ul la masa negocierilor unde punctele fiecăruia de negociere se puteau potrivi mult mai bine.”

Venind într-un asemenea moment, declaraţia lui Schlesinger este mai puţin un exemplu de minciună şi mai degrabă un exemplu de dispreţ — dispreţ pentru publicul de la care se aştepta să tolereze un asemenea comporament, în tăcere, dacă nu chiar să-l aprobe. [2]

Discutând despre cineva care e mai aproape de formarea şi implementarea politicii actuale, să luăm în considerare unele dintre gândurile lui Walt Rostow, un om care, potrivit lui Schlesinger, a oferit “o perspectivă istorică largă ” comportamentului afacerilor externe din administraţia Kennedy.[3]

Potrivit analizei sale, războiul de gherilă din Indo-China din 1946 a fost lansat de Stalin,[4] iar Hanoi a iniţiat războiul de gherilă împotriva Vietnamului de sud în 1958 (The View from the Seventh Floor pp. 39 şi 152). La fel, planificatorii comunişti au probat “spectrul liber al apărării” din Azerbaijan-ul de nord şi din Grecia (unde Stalin “a sprijinit un război semnificativ de gherilă “—ibid., pp. 36 şi 148), operând cu planuri atent elaborate în 1945. Iar în Europa Centrală, Uniunea Sovietică nu era “pregătită să accepte o soluţie care ar fi putut îndepărta tensiunile periculoase din Europa Centrală cu riscul chiar de a pune în scenă o eroziune înceată a comunismului din Germania de est ” (ibid., p. 156).

Este interesant să comparăm aceste observaţii cu studiile istoricilor care au cercetat aceste evenimente. Remarca despre Stalin care ar fi început primul război din Vietnam în 1946 nici nu merită măcar discutată. În ce priveşte iniţiativa luată de Hanoi în 1958, situaţia e mult mai tulbure. Dar chiar şi surse guvernamentale [5] admit că în 1959 Hanoi a primit rapoarte directe referitoare la care se referea Diem[6] care vorbea despre propriul său război algerian, şi numai după aceea (Hanoi) a făcut planuri pentru a se implica în această luptă. De fapt, în decembrie 1958, Hanoi a făcut o altă încercare din multe — respinse mereu şi mereu de Saigon şi de Statele Unite — de a stabili relaţii comerciale şi diplomatice cu guvernul de la Saigon pe baza status quo-ului.[7] Rostow nu oferă nici o dovadă că Stalin ar fi susţinut gherilele din Grecia; de fapt, deşi documentele istorice nu sunt clare, se pare că Stalin în nici un caz nu era încântat de aventurismul gherilelor din Grecia, care, din punctul lui de vedere, puneau în pericol aranjamentul imperialist post-război. [8]

v03_03300136

Observaţiile lui Rostow despre Germania sunt încă şi mai interesante. Nu crede că e cuviincios să menţioneze, de exemplu, notele ruşilor din martie-aprilie 1952, care au propus unificarea Germaniei şi alegeri care să fie monitorizate de observatori internaţionali, odată cu retragerea tututor trupelor pe parcursul unui an, dacă exista o garanţie că o Germanie reunificată nu va adera la o alianţă militară occidentală. [9] Şi a uitat de asemenea propria sa caracterizare a strategiei administraţiilor Truman şi Eisenhower: “pentru a evita negocieri serioase cu Uniunea Sovietică până când Occidentul avea să confrunte Moscova cu reînarmarea Germaniei într-un cadru european organizat, ca fait accompli”[10] — fără îndoială, cu sfidarea înţelegerilor de la Potsdam.

Dar cea mai interesantă e referinţa lui Rostow la Iran. Fapt e că a existat o încercare a Rusiei de a impune cu forţa un guvern pro-sovietic în Azerbaijanul de nord care ar fi garantat accesul Uniunii Sovietice la petrolul iranian. Această încercare a fost respinsă de o forţă superioară anglo-americană în 1946, moment în care imperialismul mai puternic a obţinut drepturi totale la petrolul iranian pentru el însuşi, odată cu instalarea unui guvern pro-occidental. Ne amintim ce s-a întâmplat când, pentru o perioadă scurtă la începutul deceniului 1950, singurul guvern iranian care avea o bază populară a încercat să schimbe situaţia astfel încât petrolul iranian să aparţină oamenilor din Iran. Ce e interesant, însă, e descrierea Azerbaijanului de nord, ca parte a unui “spectru liber al lumii apărărăii.” Nu are sens acum să comentăm despre lipsa de consistenţă a expresiei “lumea liberă.” Dar prin ce lege a naturii Iranul, cu toate resursele sale, trebuie să cadă sub dominaţia occidentului? Presupunerea oarbă pe care se bazează (această presupunere) relevă una dintre cele mai interiorizate atitudini a comporamentului celor din politica externă.

Pe lângă această creştere a lipsei de interes pentru adevăr, găsim, în declaraţii recent publicate, o naivitate prefăcută privind acţiunile americanilor care ating proporţii uluitoare. De exemplu, Arthur Schlesinger, potrivit Times, 6 februarie 1966, caracterizează politicile noastre privind Vietnamul din 1954 ca “parte a unui program general de bunăvoinţă internaţională.” Dacă nu e cumva vreo ironie intenţionată, această remarcă arată ori un cinism colosal, ori incapacitatea, la o scală care sfidează orice estimare, de a înţelege fenomene elementare din istoria contemporană. La fel, ce ar trebui înţeles din mărturisirea lui Thomas Schelling făcută în faţa comisiei din Camera Reprezentanţilor de politică externă, pe 27 ianuarie 1965, în care discută două mari pericole dacă Asia “devine comunistă”?[11] Primul pericol: asta ar exclude “Statele Unite şi ceea ce numim civilizaţie occidentală de la o o mare parte a lumii care este săracă şi de culoare şi potenţial ostilă.” Al doilea, “o ţară ca Statele Unite probabil nu ar putea să-şi menţină încrederea în sine dacă orice lucru pe care îl încearcă, şi anume să creeze baza pentru decenţă şi prosperitate şi guverne democratice în lumea sub-dezvoltată ar fi văzut ca un eşec sau ca o încercare pe care nu ar trebui să o facem a doua oară.” Depăşeşte orice imaginaţie că o persoană cu o cunoaştere minimală a faptelor comise de politica externă americană ar putea scorni asemenea afirmaţii.

P.J.Griffiths-Vietnam_610Depăşeşte orice imaginaţie, dacă nu ne uităm la chestiuni dintr-o perspectivă mai istorică, şi dacă plasăm asemenea declaraţii în contextul unui moralism ipocrit al trecutului; de exemplu, al lui Woodrow Wilson, care avea de gând să-i înveţe pe cei din America Latină arta bunei guvernări, şi care a scris (în 1902) că este “datoria noastră specială” să îi învăţăm pe oamenii din colonii “ce înseamnă ordinea şi auto-controlul …[şi]… exerciţiul obişnuinţei legii şi al supunerii ….” Sau care a scris depre misionarii din deceniul 1840, care au descris războaiele hidoase şi degradante ale opiumului, că erau “rezultatul unui mare plan al providenţei de a-i face pe oamenii răi să servească scopurile sale de milă către China, prin distrugerea zidului care îi excludea, şi prin aducerea imperiului în contact cu naţiunile creştine şi occidentale.” Sau, pentru a ne apropia de prezent, să ne uităm la A.A. Berle, care, comentând intervenţia din republica dominicană, a avut impertinenţa să atribuie problemele ţărilor din Caraibe imperialismului — nu oricărui imperialism, ci imperialismului rusesc.[12]

Ca exemplu final al eşecului scepticismului, luaţi în considerare remarcile făcute de Henry Kissinger în concluzia unei dezbateri televizate organizată de Harvard-Oxford privind politicile Americii în Vietnam. El a susţinut, deplorabil, că ceea ce îl tulbură cel mai mult este că alţii ne pun la îndoială nu propria judecată, ci propriile noastre motive — un comentariu remarcabil făcut de un om al cărui interes profesional este analiza politică, adică, analiza acţiunilor guvernelor în termenii şi motivele care nu sunt exprimate de propaganda oficială şi poate numai abia percepute de către cei ale căror acţiuni ei le guvernează. Nimeni nu ar trebui să fie tulburat de analiza comportamentului politic al ruşilor, francezilor sau tazmanienilor care pun la îndoială motivele lor şi interpretează acţiunile lor printr-o arie largă de interese ascunse în spatele retoricii oficiale. Dar este o chestiune de credinţă că motivele Americii sunt pure, şi nu trebuie să fie supuse analizei (vezi nota 1).

Deşi nu e nimic nou în istoria intelectualităţii Americii — sau, dacă tot veni vorba, în istoria generală a apologiei imperialismului — această inocenţă devine din ce în ce mai dezgustătoare pe măsură ce puterea pe care o serveşte devine din ce în ce mai hegemonică în relaţiile internaţionale, şi mult mai capabilă de a comite atrocităţi, cu impunitate şi fără rețineri, pe care mass media ni le prezintă zilnic, de altfel. Nu suntem prima putere din istorie care combină interesele materiale, capacitatea tehnologică uriaşă cu o indiferenţă totală faţă de suferinţa şi mizeria celor mai slabi pe care îi calcă în picioare.

Lunga tradiţie a naivităţii şi a credinţei că avem dreptul să ne comportăm aşa şi care au desfigurat istoria intelectualităţii, trebuie, însă, să fie un semnal de alarmă pentru lumea a treia, dacă lumea a treia mai are nevoie de un semnal de alarmă, referitor la cum trebuie interpretate promisiunile noastre de sinceritate şi bune intenţii.

Presupunerea fundamentală a celor de la “New Frontiersmen” ar trebui să fie contra-balansată cu grijă de cei care sunt preocupaţi de implicarea intelectualilor din mediul academic în politică. De exemplu, m-am referit la obiecţiunile lui Arthur Schlesinger referitoare la invazia din Golful Porcilor, dar referinţa nu a fost precisă. Adevărat, el a simţit că e o „idee proastă”, dar “nu pentru că noţiunea de a sponsoriza o încercare din exil de răsturnare a lui Castro i-ar fi părut de neacceptat în sine.” O asemenea reacţie ar fi fost cel mai patetic sentimentalism, de neconceput pentru un realist cu mintea ascuţită. Dificultatea mai degrabă era că părea puţin probabil că minciuna avea să fie un succes. Operaţiunea, după părerea sa, a fost prost concepută, dar în afară de asta nu avea obiecţiuni.[13] Pe aceeaşi linie, Schlesinger citează aprobator aprecierea “realistă” a lui Kennedy privind situaţia care a rezultat din asasinarea lui Trujillo:

„Există trei posibilităţi în ordine descrescătoare a preferinţelor: un regim democratic decent, o continuare a regimului lui Trujillo sau un regim al lui Castro. Ar trebui să ţintim spre prima, dar nu putem renunţa deloc la a doua până când ne asigurăm că o putem evita pe a treia.” [p. 769].

Motivul pentru care a treia posibilitate era atât de nesuportat e explicat după câteva pasaje (p. 774): “Succesul comunist în America Latină ar da o lovitură nimicitoare puterii şi influenţei Statelor Unite.” Desigur, nu putem fi niciodată siguri că evităm a treia posibilitate; prin urmare, în practică, întotdeauna ne vom mulţumi cu a doua, la fel cum vom face şi în Brazilia şi în Argentina, de exemplu. [14]

Sau să luăm în considerare părerile lui Walt Rostow despre politica Americii în Asia.[15] Baza pe care trebuie să construim această politică este că “sutem ameninţaţi în mod deschis şi ne simţim ameninţaţi de China comunistă.” Să dovedim că suntem ameninţaţi nu e desigur necesar, şi chestiunea nu merită nici o atenţie; este destul că ne simţim ameninţaţi. Politica noastră trebuie să fie bazată pe moştenirea noastră naţională şi pe interesele noastre naţionale. Moştenirea noastră naţională este pe scurt definită în următorii termeni:

“De-a lungul secolului 19, conştineţi, americanii ar fi putut să se dedice extinderii atât a principiilor lor, cât şi a puterii lor pe acest continent,” folosindu-se de “cumva conceptul elastic al doctrinei Monroe” şi, desigur, extinzând “interesele americane de la Alaska la insulele din Pacific…. Atât insistenţa noastră de capitulare necondiţionată, cât şi ideea unei ocupaţii post-război… reprezentau formularea intereselor americane de securitate în Europa şi Asia.” Cam atât despre moştenirea noastră. În ce priveşte interesele noastre, chestiunea e mult mai simplă. Fundamental este “interesul nostru profund mai presus de orice să dezvoltăm şi să consolidăm acele elemente din culturile respective, care să mărească şi să protejeze demnitatea individului împotriva statului.” În acelaşi timp, trebuie să contracarăm “ameninţarea ideologică,” şi anume “posibilitatea ca comuniştii chinezi să poată dovedi asiaticilor, prin progres în China, că metodele comuniste sunt mai bune şi mai rapide decât metodele democratice.” Nimic nu se spune despre aceşti oameni din culturile asiatice pentru care “concepţia noastră de relaţii corecte a indivizilor cu statul” ar putea să nu fie de o importanţă valorică, oameni care ar putea, de exemplu, să fie preocupaţi de a-şi păstra “demnitatea individului” faţă de concentrările de capital străine şi locale, sau faţă de structurile semi-feudale (cum ar fi dictaturile de tipul Trujillo), introduse sau menţinute la putere de armatele americane. Toate acestea sunt presărate cu aluzii referitoare la “sistemul nostru valoric religios şi etic” şi la “conceptele noastre difuze şi complexe” care sunt pentru mintea unui asiatic “cu atât mai greu de înţeles” decât dogma marxistă, şi care sunt atât de “îngrijorătoare pentru unii asiatici” tocmai din cauza “lipsei lor de dogmatism.”

Asemenea contribuţii intelectuale ca acestea sugerează nevoia pentru o corectură a observaţiei lui De Gaulle, făcută în memoriile sale, referitoare la “dorinţa de putere a americanilor, care e învăluită în idealism.” De acum, această voinţă de putere nu mai e atât de mult învăluită în idealism, cât e sufocată în aroganţă. Iar intelectualii academici au contribuit în mod unic la acest tablou jalnic.

v21_00000015

Să ne întoarcem la războiul din Vietnam şi la reacţia pe care l-a stârnit printre intelectualii americani. O trăsătură şocantă a dezbaterii recente privind politica SUA din Asia de sud-est a fost distincţia care este în mod obişnuit făcută între “critica responsabilă,” pe de o parte, şi critica “sentimentală,” sau “emoţională,” sau “isterică”, pe de altă parte. E mult de învăţat din studierea atentă a acestor termeni în care această linie de demarcaţie e trasată. “Critica isterică” ar trebui identificată, se pare, cu refuzul iraţional de a accepta o axiomă fundamentală politică, şi anume, că Statele Unite au dreptul de a-şi extinde puterea şi controlul fără limite, oricât de mult e fezabil. Critica responsabilă nu atacă această presupunere, ci, dimpotrivă, e de acord cu ea, sau mai degrabă susţine că probabil „putem scăpa cu asta” în acet moment şi loc.

O distincţie de acest fel pare să fie ceea ce gândea Irving Kristol, de exemplu, în analiza sa asupra protestului privind politica din Vietnam (Encounter, august 1965). El contrastează critica responsabilă, cum ar fi cea făcută de Walter Lippmann, Times, şi de senatorul Fulbright, cu “mişcarea văzând şi făcând.” “Spre deosebire de protestele din universităţi,” arată el, “dl Lippmann nu face nici o presupunere în privinţa a ceea ce ‘şi-ar dori poporul vietnamez’— evident nici nu îl interesează— sau despre exegeze legale dacă, în ce măsură, există ‘o agresiune’ sau ‘o revoluţie’ în Vietnamul de sud. Punctul său de vedere corespunde realpolitik; şi aparent chiar ia în considerare posibilitatea unui război nuclear împotriva Chinei, în circumstanţe extreme.” Aşa ceva e condamnabil, şi contrastează favorabil, pentru Kristol, cu discuţia despre “tipurile ideologice, nerezonabile” din mişcarea văzând-făcând, care adesea pare să fie motivată de asemenea absurdităţi cum ar fi “simplistul, virtuosul ‘anti-imperialism,’ “care”ocărăşte ‘structurile de putere,’ ” şi care chiar uneori decade atât de mult încât contestă “articolele şi relatările agenţiilor de presă despre prezenţa americană în Vietnam.” Şi mai mult, aceste tipuri netrebnice de indivizi sunt adesea psihologi, matematicieni, chimişti, sau filosofi, (la fel ca cei, întâmplător, care sunt cei mai vocali în protestele din Uniunea Sovietică, fizicieni, scriitori intelectuali şi alte tipuri care stau departe de exerciţiul puterii), în loc să fie oameni pe care Washington îi contactează, care, desigur, îşi dau seama că “dacă ar avea o nouă idee, grozavă despre Vietnam, ar fi primiţi imediat cu respect într-o audienţă” la Washington.

Nu analizez aici dacă modul în care Kristol caracterizează protestele şi disidenţa este unul corect, ci mai degrabă vreau să văd care sunt presupunerile pe care se bazează el. Este puritatea motivelor americane o chestiune care iese în afara oricărei discuţii, sau este relevantă pentru a fi analizată?

Ar trebui deciziile să fie lăsate “experţilor” care au contacte la Washington — chiar dacă presupunem că ei deţin cunoştinţele generale şi principiile de a putea lua “cele mai bune” decizii, vor face ei chiar asta? Şi, o întrebare anterioară, în mod logic, este “expertiza” aplicabilă—adică, există o teorie şi informaţii relevante, dacă nu în domeniul public, care pot fi aplicate analizei politicii externe sau asta demonstrează corectitudinea acţiunilor prezente într-un mod în care psihologii, matematicienii, chimiştii şi filosofii sunt incapabili să îl priceapă? Deşi Kristol nu examinează aceste chestiuni în mod direct, atitudinea sa presupune răspunsurile, răspunsuri care sunt greşite în toate cazurile.

Agresivitatea americană, însă, ar putea fi mascată în spatele unei retorici pline de pioşenie, şi este o forţă dominantă în relaţiile internaţionale, şi trebuie analizată în termeni de cauze şi motive. Nu există nici o teorie sau un pachet de informaţii relevante, dincolo de înţelegerea omului obişnuit, care să facă politica imună în faţa criticilor. În măsura în care “cunoştinţele experţilor” se aplică relaţiilor internaţionale, este cu siguranţă potrivit—pentru orice persoană care are integritate, chiar în mod necesar— să pună la îndoială calitatea şi scopurile pe care aceştia le urmăresc. Aceste fapte par prea evidente pentru a necesita o discuţie extinsă.

v31_06080512

O corectură la credinţa bizară a lui Kristol în deschiderea administraţiei faţă de o nouă abordare în privinţa Vietnamului este oferită de către McGeorge Bundy într-un număr recent al revistei Foreign Affairs (ianuarie 1967). Aşa cum Bundy în mod corect observă, “pe scena principală … argumentul referitor la VietNam se duce către tactici şi nu către principiile fundamentale,” deşi, adaugă el, “avem de-a face cu sălbatici.” Pe scena centrală sunt, desigur, Preşedintele (care într-o vizită recentă în Asia “a reafirmat în mod magistral” interesul nostru “în progresul popoarelor din Pacific”) şi consilierii săi, care merită “înţelegerea şi sprijinul celor care doresc să fim reţinuţi.” Aceşti bărbaţi sunt cei care au meritul că “bombardarea nordului a fost cea mai corectă şi mai reţinută decizie din războiul modern”— o grijă care va fi apreciată de localnici, sau de foştii localnici ai Nam Dinh şi Phu Ly şi Vinh. Aceşti bărbaţi sunt cei care ar trebui creditaţi cu meritul pentru ceea ce a fost relatat de către Malcolm Browne încă din mai 1965:

„În Sud, sectoare uriaşe ale naţiunii au fost declarate “zone libere pentru bombardamente,” în care orice mişcă e o ţintă legitimă. Zeci de mii de tone de bombe, rachete, naplam şi tiruri de mitralieră sunt dezlănţuite asupra acestor zone în fiecare săptămână. Dacă şi numai din întâmplare, vărsarea de sânge e uriaşă în timpul acestor raiduri.”

Din fericire pentru ţările în curs de dezvoltare, ne asigură Bundy, “democraţia americană nu are nici un chef de imperialism,” şi “luată ca întreg, experienţa americană, înţelegerea, simpatia, şi simpla cunoaştere sunt acum cele mai impresionante din toată lumea.” E chiar foarte adevărat că “4 cincimi din toate investiţiile străine din lume sunt acum făcute de americani” şi că “cele mai admirate planuri şi politici … nu sunt cu nimic mai bune decât relaţia lor demonstrabilă cu interesele americane”— la fel cum e adevărat, asta citim în acelaşi număr al Foreign Affairs, că planurile pentru acţiuni armate împotriva Cubei au fost puse în mişcare cu câteva săptămâni după ce Mikoyan a vizitat Havana, “invadând ceea ce a fost atât de mult timp aproape exclusiv o sferă de influenţă americană.”

Din păcate, asemenea fapte ca acestea sunt adesea analizate de intelectualii americani nesofisticaţi ca fiind indicii ale “poftei de imperialism.” De exemplu, un număr de indieni şi-au exprimat “aproape exasperarea” faţă de faptul că “am făcut tot ce am putut pentru a atrage capital străin pentru fabricile de fertilizare, dar companiile americane şi occidentale ştiu că nu ne permitem, aşa că pun condiţii stringente pe care noi pur şi simplu nu le putem îndeplini” (Christian Science Monitor, 26 noiembrie), în timp ce “Washington…cu încăpăţânare insistă că afacerile trebuie făcute în sectorul privat cu întreprinderi private” (ibid., 5 decembrie). [16]

Dar reacţia aceasta, fără îndoială, pur şi simplu scoate la iveală încă o dată cum mintea asiaticilor nu e capabilă să priceapă “conceptele difuze şi complexe” ale gândirii occidentale.

_64751490_linebacker-victims

Ar putea fi folositor să studiem cu grijă “noile, bunele idei despre Vietnam” care primesc o atenţie “promptă şi plină de respect” din partea Washingtonului în aceste zile. Monitorul oficial al Guvernului SUA este o sursă infinită de analize ale nivelului moral şi intelectual al sfaturilor experţilor. În publicaţiile sale putem citi, de exemplu, mărturia profesorului David N. Rowe, director al Graduate Studies in International Relations de la Universitatea Yale, oferită în faţa comisiei de politică externă a Camerei Reprezentanţilor (vezi nota 11). Profesorul Rowe propune (p. 266) ca Statele Unite să cumpere tot grâul aflat în surplus în Canada şi Australia, astfel încât să provoace o foamete în masă în China. Acestea sunt cuvintele sale:

„Ţineţi cont că nu discut despre asta ca despre o armă care să fie folosită împotriva poporului chinez. Va fi. Dar asta se va întâmpla doar accidental. Arma va fi o armă împotriva guvernului pentru că stabilitatea internă a acestei ţări nu poate fi menţinută de un guvern neprietenos confruntat cu mase de oameni care mor de foame.”

Profesorul Rowe nu e copleşit de nici un moralism sentimental care ar putea determina pe altă persoană să compare sugestia sa cu, să spunem, Ostpolitik a Germaniei lui Hitler. [17]

Nici nu se teme de impactul unor asemenea politici asupra altor popoare din Asia, să spunem, Japonia. El ne asigură, din “îndelungata sa cunoaştere a chestiunilor japoneze,” că “japonezii mai presus de orice sunt oameni care respectă puterea şi determinarea.” Prin urmare, “ei nu vor fi atât de alarmaţi de politica americană în Vietnam când aceasta ia forma unei poziţii de forţă şi intenţionează să găsească o soluţie bazată pe impunerea unei puteri controlate de noi asupra unor localnici cu care ne aflăm în opoziţie.” Ce i-ar nedumeri pe japonezi ar fi “o politică a indeciziei, o politică a refuzului de a confrunta problemele [din China şi Vietnam] şi de a ne îndeplini responsabilităţile acolo într-un mod pozitiv,” adică exact în modul citat mai sus.

O convingere că “nu dorim să folosim puterea pe care ei ştiu că o avem” ar putea “alarma poporul japonez într-un mod foarte intens şi ar putea cutremura nivelul de prietenie al relaţiilor dintre noi.” De fapt, folosirea totală a puterii americane i-ar linişti în mod special pe japonezi, pentru că ei au beneficiat de demonstraţia “întregii puteri uriaşe în acţiune a Statelor Unite …pentru că au simţit puterea noastră în mod direct.” Acesta este cu siguranţă un exemplu al unui punct de vedere sănătos în privinţa realpolitik pe care Irving Kristol atât de mult îl admiră.

Dar, ar putea întreba cineva, de ce să ne limităm la asemenea mijloace directe cum ar fi înfometarea în masă? De ce să nu bombardăm direct? Fără îndoială acest mesaj este implicit în remarcile făcute în faţa aceleiaşi comisii de pastorul R.J. de Jaegher, regent al Institute of Far Eastern Studies, Universitatea Seton Hall, care explică de ce toţi oamenii care au trăit sub comunism, vietnamezii de nord “ar fi perfect fericiţi să fie bombardaţi pentru a putea fi liberi” (p. 345).

Desigur, trebuie să fie şi cei care-i sprijină pe comunişti. Dar aceasta e cu adevărat o chestiune minoră, după cum Hon Walter Robertson, secretar adjunct de stat pentru orientul îndepărtat între anii 1953-1959, arată în declaraţia sa din faţa aceleiaşi comisii. Ne asigură el că “Regimul de la Beijing …reprezintă undeva sub 3 la sută din populaţie.” (p. 402).

Ţineţi cont atunci cât de norocoşi sunt liderii chinezi comunişti când sunt comparaţi cu cei ai Vietcong, care, potrivit lui Arthur Goldberg (New York Times, 6 februarie 1966), reprezintă în jur de “o jumătate de procent din populaţia Vietnamului de sud,” adică, cam jumătate din numărul recruţilor din noul Sud pentru Vietcong în timpul anului 1965, dacă e să dăm crezare statisticilor Pentagonului. [18]

În faţa unor asemenea experţi, oamenii de ştiinţă şi filosofii la care se referă Kristol în mod sigur ar face bine să îşi vadă de lopăţica cu care se joacă în nisip.

v18_00530621

După ce a stabilit chestiunea irelevanţei politice a mişcării de protest, Kristol revine la chestiunea care o motivează—mai general, la ce îi face pe studenţi şi pe cei din facultăţi “să treacă la stânga,” aşa cum vede el, în mijlocul prosperităţii şi sub administraţii liberale )de stânga) ale unui stat asistenţial. Asta, observă el, “este ghicitoarea pe care nici un sociolog nu a putut s-o dezlege încă.” Din moment ce aceşti tineri o duc bine, au perspective bune etc, protestul lor trebuie să fie clar iraţional. Trebuie să fie clar efectul plictiselii, al unei siguranţe prea mari a zilei de mâine, sau ceva în genul ăsta.

Îi trec şi alte posibilităţi prin minte. Ar putea fi, de exemplu, că tinerii studenţi oneşti şi juniorii din colegii încearcă să găsească adevărul prin forţe proprii în loc să lase responsabilitatea asta în grija “experţilor” sau vreunui guvern; şi s-ar putea ca ei să reacţioneze cu indignare la ceea ce descoperă. Aceste posibilităţi nu sunt respinse de Kristol. Ele sunt pur şi simplu de neconceput, de neluat în seamă. Mai exact, aceste posibilităţi nu pot fi exprimate; termenii în care ele sunt formulate (onestitate, indignare) pur şi simplu nu există în gândirea de fier a expertului în ştiinţe sociale.

În această implicită discreditare a valorilor intelectuale tradiţionale, Kristol reflectă atitudini care sunt destul de răspândite în cercurile academice. Nu mă îndoiesc că acestea atitudini sunt în parte o consecinţă a încercării disperate a ştiinţelor comportamentale şi sociale de a imita trăsături superficiale, de suprafaţă ale ştiinţelor care au în mod real un conţinut semnificativ intelectual. Dar ele au şi alte surse. Oricine poate fi un individ moral, preocupat de drepturile umane şi de probleme; dar numai un profesor universitar, un expert pregătit pot rezolva problemele tehnice prin metode “sofisticate”. Astfel, numai problemele care pot fi rezolvate în acest mod sunt considerate a fi cele reale sau importante.

Experţii responsabili, non-ideologici vor oferi sfaturi privind chestiunile tactice; cei iresponsabili, “tipurile ideologice” vor “ţine lecţii de morală” despre principii şi îşi vor bate capul cu chestiuni morale şi drepturile omului, sau cu probleme tradiţionale ale omului şi societăţii, la care “ştiinţa comportamentală şi socială ” nu are nimic de oferit în afară de trivialităţi. În mod evident, aceste tipuri de invidizi emoţionali, ideologici sunt iraţionali din moment ce, ducând-o bine şi putând să ajungă la putere, ei ar trebui să se preocupe de aceste chestiuni.

Uneori, aceste verdicte pseudo-ştiinţifice ating niveluri care sunt aproape patologice. De exemplu, fenomenul Herman Kahn. Kahn a fost denunţat ca imoral şi a fost acoperit de laude pentru curajul său. După mulţi oameni care ar fi trebuit să ştie mai bine, cartea sa Despre Războiul Termonuclear (On Thermonuclear War) a fost descrisă “fără calificare …[ca]…fiind una dintre cele mai mari opere ale timpurilor noastre” (Stuart Hughes). Fapt e că asta cu siguranţă e una dintre cele mai goale de conţinut cărţi ale timpurilor noastre, aşa cum se poate vedea aplicându-i standardele intelectuale din orice disciplină care există şi cercetând sursele de informare ale “concluziilor sale atât de bine documentate” până la “studiile obiective” de unde ele provin, şi prin urmărirea liniei de argumentaţie, acolo unde poate fi găsit aşa ceva. Kahn nu propune nici o teorie, nici o explicaţie, nici o presupunere bazată pe fapte care să fie testată prin confruntarea cu eventualele consecinţe, aşa cum fac ştiinţele pe care el încearcă să le denigreze. Pur şi simplu, sugerează o terminologie şi oferă o faţadă unei pretinse raţionalităţi. Când trage concluzii particulare despre politici, acestea se bazează doar pe remarci din afara mediului academic pentru care nici măcar nu e sugerată vreo sursă (de exemplu, “Linia civilă de apărare probabil ar trebui trasată undeva sub 5 miliarde de dolari anual” pentru a ne ţine departe de provocările ruşilor—dar de ce nu 50 de miliarde sau 5 dolari?)

Şi mai mult, Kahn este mult prea conştient de goliciunea afirmaţiilor pe care le face; în momentele sale mai raţionale el chiar pretinde nici mai mult, nici mai puțin decât că “nu e nici un motiv să credem că modele relativ sofisticate mult mai probabil ne pot induce în eroare decât modelele mai simple şi analogiile frecvente folosite ca ajutor de judecată.” Cei al căror simţ al umorului tinde către macabru se pot juca uşor de-a “gândirea strategică” à la Kahn, şi pot dovedi orice le trece prin cap. De exemplu, una din presupunerile de bază ale lui Kahn este că un atac total prin surprindere în care toate resursele sunt destinate contracarării unor ţinte de valoare ar fi atât de iraţional că, în afară de lipsa de sofisticare sau a nebuniei liderilor sovietici, un asemenea atac este chiar puţin probabil.

Un simplu argument arată opusul. Premisa 1: cei care iau decizii pentru America gândesc în liniile trasate de Herman Kahn. Premisa 2: Kahn crede că ar fi mai bine dacă toţi ar fi comunişti în loc să fie morţi. Premisa 3: dacă americanii ar fi să răspundă la un atac total, atunci toată lumea ar muri. Concluzie: americanii nu vor răspunde la un atac total, şi astfel acesta ar trebui lansat imediat, fără amânare. Desigur, se poate merge cu argumentul acesta şi mai departe. Fapt: ruşii nu au lansat un atact total. Se deduce de aici că nu sunt raţionali. Dacă nu sunt raţionali, nu are nici un sens să “gândim strategic.” Prin urmare,….

Desigur astea sunt tâmpenii, dar sunt tâmpenii care diferă de cele ale lui Kahn numai în privinţa faptului că argumentul este de o complexitate mai mare decât orice poate fi găsit în opera sa. Ce e remarcabil e că oameni serioşi în mod real au acordat atenţie acestor absurdităţi, fără îndoială din cauza faţadei de gândire profundă şi a pseudo-ştiinţei.

E un fapt straniu şi deprimant că “mişcarea anti-război” cade pradă prea adesea unor confuzii similare. În toamna lui 1965, de exemplu, a avut loc o Conferinţă Internaţională asupra Perspectivelor Alternative în privinţa Vietnamului, care a pus la dispoziţie participanţilor un manifest bazat pe anumite presupuneri. Planul era să fie create grupuri de studiu în care trei “tipuri de tradiţie intelectuală” să fie reprezentate: (1) zona specialiştilor; (2) “teoria socială, cu accent special pus pe teroriile privind sistemul internaţional, de schimbare socială,  şi de dezvoltare, al conflictelor şi soluţionării conflictelor, sau al revoluţiei”; (3) “analiza politicii publice în termeni de valori umane, cu rădăcini în tradiţii diferite teologice, filosofice şi umaniste.” A doua tradiţie intelectuală va oferi “propuneri generale, derivate din teoria socială şi testate cu privire la date experimentale istorice, comparative”; a treia “va oferi cadrul în care chestiuni fundamentale pot fi ridicate şi în termeni de implicaţii morale în care acţiunile  sociale pot fi analizate.” Speranţa era că “prin abordarea chestiunilor [privind politica referitoare la Vietnam] din perspectiva morală a tuturor marilor religii şi sisteme filosofice, am putea găsi soluţii care să fie mai consistente cu valorile umane fundamentale în loc de actuala politică americană în privinţa Vietnamului.”

Pe scurt, experţii în valori (adică, purtătorii de cuvânt al marilor religii şi sisteme filosofice) vor oferi analize fundamentale asupra perspectivelor morale, iar experţii în teorie socială vor oferi propuneri generale empiric validate şi “modele generale de conflict.” Din această analiză, noi politici vor apărea, se presupune din aplicarea canoanelor metodelor ştiinţifice. Singura chestiune care poate fi dezbătută, îmi pare mie, e dacă e mai ridicol să apelăm la experţii în teorie socială pentru propuneri generale bine confirmate, sau să apelăm la specialiştii în mari religii şi sisteme filosofice pentru analize ale valorilor umane fundamentale.

Se pot spune multe despre acest subiect, dar, fără a continua, pur şi simplu aş dori să subliniez că, aşa cum e fără îndoială evident, cultul experţilor este atât auto-binefăcător pentru cei care îl susţin, cât şi fraudulos. Evident, trebuie să învăţăm din ştiinţele comportamentale şi sociale orice am putea învăţa; evident aceste câmpuri de studiu pot fi tratate cât de serios e posibil. Dar ar fi chiar dăunător, şi foarte periculos, dacă acestea nu sunt acceptate şi judecate pe baza meritelor lor şi potrivit realizărilor lor reale şi nu închipuite. În mod particular, dacă există o terorie, bine testată şi verificată, care se aplică acelui comportament al relaţiilor internaţioanale sau rezolvării conflictelor interne sau internaţionale, existenţa sa a fost ţinută în mare secret. În cazul Vietnamului, dacă cei care se simt a fi experţi au acces la principiile sau la informaţiile care ar putea justifica ceea ce guvernul american comite în acea ţară nefericită, în mod sigur ei au reuşit să nu se facă ştiuţi altora. Pentru oricine se simte familiar cu ştiinţele comportamentale sau sociale (sau “ştiinţele politice”), pretenţia că există anumite considerente şi principii prea profunde pentru ca cei din afară să le înţeleagă este pur şi simplu o absurditate, nedemnă de vreun comentariu.

Când luăm în considerare responsabilitatea intelectualilor, preocuparea noastră fundamentală trebuie să fie rolul lor în crearea şi analizarea ideologiei. Şi, de fapt, contrastul făcut de Kristol între tipurile nerezonabile ideologic şi experţii responsabili este formulat în termeni care imediat ne aduc aminte de eseul influent şi interesant al lui Daniel Bell, Sfârşitul Ideologiei (“The End of Ideology,”) un eseu care este pe cât de important pentru ce nu spune cât şi pentru conţinutul său real. [19] Bell prezintă şi discută analiza marxistă a ideologiei ca o mască pentru interesul de clasă, citând descrierile bine cunoscute făcute de Marx credinţelor burgheziei că “condiţiile speciale ale emancipării sunt în general condiţii prin care numai o societate modernă poate fi salvată şi lupta de clasă evitată.” Apoi argumentează că era ideologiei a luat sfârşit, înlocuită fiind, cel puţin în occident, de o înţelegere generală că fiecare chestiune trebuie rezolvată în termenii ei, în cadrul unui stat asistenţial în care, se presupune, experţii în comportamentul treburilor publice vor avea un rol proeminent. Bell are mare grijă însă să caracterizeze simţul precis al ”ideologiei” în care “ideologiile sunt epuizate.” El se referă la ideologie numai ca la “convertirea ideilor în aspecte sociale,” la ideologie ca la “un set de credinţe, cuprinse de pasiune,…[care] …caută să transforme cu totul modul în care oamenii trăiesc.” Cuvintele cruciale sunt “să transforme” și “să convertească în aspecte sociale.” Intelectualii din Occident, susţine el, şi-au pierdut interesul în convertirea ideilor în aspecte sociale pentru a tranforma societatea în mod radical. Acum că am ajuns la o societate pluralistă a statului social (asistenţial), ei nu mai au nevoie de o transformare radicală a societăţii; putem să ne târâm cu modul în care trăim de ici colo, dar ar fi greşit să încercăm să îl schimbăm în orice mod semnificativ. Odată cu acest consens al intelectualilor, ideologia a murit.

Există câteva aspecte şocante ale eseului lui Bell. Primul, el nu arată măsura în care acest consens al intelectualilor le foloseşte de fapt doar lor înşile. Nu face legătura dintre observaţia sa că, în general, intelectualii şi-au pierdut interesul în “transformarea cu totul a modului în care trăim” cu faptul că ei joacă un rol din ce în ce mai important în modul în care e administrat statul asistenţial; nu face legătura dintre satisfacţia lor cu statul asistenţial şi faptul că, aşa cum observă chiar el în altă parte, “America a devenit o societate bogată, care oferă un loc şi prestigiu radicalilor de moment.” În al doilea rând, nu oferă nici un argument serios pentru a arăta că intelectualii au cumva “dreptate” sau “au justificări obiective” în ajungerea la consensul la care el face aluzie, odată cu respingerea noţiunii că societatea ar trebui transformată. Într-adevăr, deşi Bell e destul de categoric când vine vorba de retorica goală a “noii stângi,” el pare să aibă cumva o credinţă utopică în experţii tehnici care ar putea fi în stare să facă faţă problemelor care încă rămân; de exemplu, faptului că munca e tratată ca marfă, şi problemelor cauzate de “alienare.”

Pare destul de evident că problemele clasice au rămas foarte actuale pentru noi; s-ar putea argumenta destul de plauzibil că aceste probleme chiar s-au agravat în dimensiune şi profunzime. De exemplu, paradoxul clasic al sărăciei înconjurată de bogăţie şi bunăstare este acum o problemă din ce în ce mai mare la scară internaţională. Dacă cineva ar putea concepe, cel puţin în principiu, o soluţie în cadrul unor limite naţionale, a ideii decente de transformare a societăţii internaţionale pentru a putea face faţă mizeriei umane vaste şi din ce în ce mai mari e puţin probabil să dezvolte asta în cadrul consensului intelectual pe care Bell îl descrie.

Prin urmare ar putea părea natural să descriem consensul intelectualilor lui Bell în termeni cumva diferiţi de ai săi. Folosind terminologia primei părţi a eseului său, am putea spune că tehnocratul din statul asistenţial găseşte justificare pentru statutul său social special şi important în “ştiinţa sa,” în mod specific, în pretenţia sa că ştiinţa socială poate susţine o tehnologie a subzistenţei sociale pe scară internă şi internaţională. Apoi merge mai departe, atribuind într-un mod familiar o validitate universală unei realităţi care de fapt este un interes de clasă: el susţine că condiţiile speciale pe baza cărora pretinde putere şi autoritate sunt de fapt numai condiţii generale prin care societatea modernă poate fi salvată; că subzistenţa socială în cadrul unui stat social trebuie înlocuită cu angajamentul faţă de “ideologii totale” ale trecutului, ideologii cu care ne preocupăm pentru a transforma societatea. Găsind această poziţie de putere, găsind securitate şi influenţă, el nu mai are nevoie de ideologii care să caute o schimbare socială radicală. Expertul-universitar îl înlocuieşte “pe intelectualul care visa cai verzi pe pereţi” care “simte că valori greşite sunt impuse, şi vede că acestea sunt respinse de societate,” şi care are acum un rol politic (acum, adică, în momentul în care valorile corecte sunt respectate).

Se poate concepe, că e corect ca experţii tehnici care vor manageria (sau speră să) “societatea industrială” vor fi capabili să facă faţă problemelor clasice fără a transforma în mod radical societatea.

E de conceput că burghezia a avut dreptate în considerarea condiţiilor speciale ale emancipării sale ca fiind singurele condiţii generale prin care societatea modernă va fi salvată. În orice caz, un argument e necesar pentru a susţine asta, iar scepticismul e justificat atunci când nu apare nici unul.

În acelaşi cadru al utopiei generale, Bell continuă să pună chestiunea experţilor-cercetători ai statului asistenţial şi a idologilor lumii a treia într-un mod mai degrabă bizar. Arată, în mod corect, că nu e vorba de comunism, conţinutul acestei doctrine fiind “uitat de multă vreme şi de adepţii săi şi de duşmanii săi.” Mai degrabă, spune el, chestiunea e una mai veche: dacă noile societăţi se pot dezvolta prin construirea de instituţii democratice şi permiţând oamenilor să facă alegeri—şi sacrificii—voluntar, sau dacă noile elite, îmbătate de putere, vor impune mijloace totalitare de a transforma societăţile.

Chestiunea este una interesantă. Este straniu, însă, să vezi că e tratată ca “una mai veche.” Cu siguranţă nu poate sugera că occidentul a ales modul democratic—de exemplu, că în Anglia în timpul revoluţiei industriale, fermierii de bună voie au ales să plece de pe pământurile obşteşti, să renunţe la meşteşugurile prin care îşi asigurau traiul şi să devină proletariat industrial, şi că au decis voluntar, în cadrul instituţiilor democratice existente, să facă sacrificii care sunt descrise în imagini sângeroase de literatura clasică a secolului 19 din societatea industrială. S-ar putea discuta dacă controlul autoritar este necesar pentru a permite acumularea de capital în lumea sub-dezvoltată, dar modelul occidental de dezvoltare cu greu poate fi considerat unul cu care cineva să se poată mândri. Nu este poate deloc surpinzător să vedem că Walt Rostow se referă la “procese mai umane [de industrializare] pe care valorile occidentale ar putea să le sugereze” (An American Policy in Asia).

Cei care sunt preocupaţi în mod serios de problemele cu care se confruntă ţările nedezvoltate, şi de rolul pe care societăţile avansat industriale ar putea, în principiu, să îl joace în dezvoltare şi modernizare, trebuie să aibă grijă cum interpretează semnificaţia experienţelor occidentale.

Revenind la chestiunea principală, dacă “noile societăţi se pot dezvolta prin construirea de societăţi democratice” sau numai prin mijloace totalitare, cred că onestitatea ne impune să recunoaştem că această întrebare trebuie adresată mai direct intelectualilor americani decât ideologilor lumii a treia.

Ţările nedezvoltate se confruntă cu probleme insurmontabile, incredibile, şi au puţine opţiuni la dispoziţie; Statele Unite au o arie largă de opţiuni şi au resurse economice şi tehnologice, deşi, evident nu au nici resursele morale şi nici pe cele intelectuale de a face faţă cel puţin unei părţi din aceste probleme.

E uşor pentru un intelectual american să ţină predici moralizatoare despre virtuţi şi libertate, dar dacă chiar îi pasă de, să spunem, totalitarismul chinez sau de poverile impuse asupra ţărănimii din China de industrializarea forţată, atunci ar trebui să facă faţă unei sarcini care e infinit mai importantă şi mai provocatoare—sarcina de a crea, în Statele Unite, climatul moral şi intelectual, precum şi condiţiile economice şi sociale, care să permită acestei ţări să participe la modernizarea şi dezvoltarea într-un mod proporţional cu bunăstarea şi cu capacitatea sa tehnică.

Mari daruri în capital făcute Cubei sau Chinei ar putea să nu ducă la micşorarea autoritarismului şi terorii care tind să însoţească fazele timpurii ale acumulării capitaliste, dar e mult mai probabil că ele vor avea unele efecte și nu predicile despre valorile democratice. Este posibil ca fără “învăluirea capitalistă” în variatele ei manifestări, elementele cu adevărat democratice din mişcările revoluţionare—în unele cazuri, sovietele şi colectivele—să fie subminate de “o elită” de birocraţi şi de intelectuali tehnocraţi. Dar este aproape sigur că învăluirea capitalistă în sine, cu care de acum toate mişcările revoluţionare trebuie să se confrunte, va garanta acest rezultat. Lecţia, pentru cei care sunt preocupaţi să întărească elementele populare, democratice, spontane din societăţile în curs de dezvoltare, este destul de clară. Predicile despre sistemul bi-partinic, sau chiar despre valorile substanţial democratice care au fost în parte realizate de societăţile occidentale, sunt de o irelevanţă monstruoasă, dat fiind efortul necesar de a atinge nivelul de cultură din societăţile occidentale până la punctul în care pot oferi “un nivel social” atât pentru dezvoltarea economică, cât şi pentru dezvoltarea instituţiilor cu adevărat democratice în lumea a treia—şi, dacă tot veni vorba, şi acasă.

Se poate susţine un bun argument în concluzie că într-adevăr există ceva de tipul unui consens printre intelectualii care au atins deja putere şi influenţă, sau care simt că au obţinut acestea prin “acceptarea societăţii”, prin promovarea valorilor care sunt “respectate” de această societate.

Este de asemenea adevărat că acest consens este cel mai vizibil printre experţii-cercetători care îi înlocuiesc pe intelectualii aerieni din trecut. În universitate, aceşti experţi-cercetători construiesc “tehnologie eliberată de valoare” pentru soluţionarea unor probleme tehnice care apar în societatea contemporană, [20] luând o ”poziţie responsabilă” referitor la aceste probleme, în sensul notat anterior. Acest consens printre experţii universitari este analogia domestică a celei propuse, internaţional, de către cei care justifică impunerea puterii americane în Asia, oricare ar fi costul uman, pe motiv că e necesar să limităm “expansiunea Chinei” (“o expansiune” care este, ca să fim siguri, ipotetică pentru moment) [21] — adică, să traducă din limbajul de lemn al departamentului de stat, pe motiv că e esenţial să răstoarne revoluţiile naţionaliste asiatice sau, cel puţin, să le prevină pentru a nu se răspândi. Analogia devine clară când ne uităm atent la modul în care această propunere este formulată.

Cu utopia sa lucidă, Churchill a exprimat poziţia generală într-o remarcă făcută colegului său din acel moment, Joseph Stalin, la Teheran în 1943:

„Guvernul lumii trebuie să aibă încrederea naţiunilor satisfăcute, care nu doresc mai puţin pentru ele însele decât au deja. Dacă guvernul lumii ar fi în mâinile câtorva naţiuni înfometate, mereu am fi în pericol. Dar nici unul dintre noi nu are motive să obţină nimic în plus… puterea noastră ne plasează deasupra celorlalţi. Suntem ca bărbaţii bogaţi care trăiesc în pace în rezidenţele lor.”

Pentru o traducere a retoricii biblice a lui Churchill în jargonul ştiinţelor sociale contemporane, am putea apela la mărturia lui Charles Wolf, economist de vază al Rand Corporation, făcută în faţa unei comisii a Congresului când a fost audiat şi din care am citat anterior:

„Am îndoieli că temerile Chinei privind învăluirea vor fi înlăturate, sau mişcorate, sau uşurate pe termen lung. Dar aş putea spera că ce avem în Asia de sud-est va ajuta la dezvoltarea în cadrul corpului politic chinez a unui nivel crescut de realism şi de dorinţă de a trăi cu această teamă decât de a apela la sprijin extern… chestiunea operaţională pentru politica externă americană este nu dacă frica poate fi eliminată sau substanţial uşurată, ci dacă China poate fi confruntată cu o structură de stimulente, de penalizări şi de prime, de îndemnuri care să o facă să-şi dorească să trăiască cu această teamă.”

Ideea e clarificată de Thomas Schelling: “Există o experienţă din ce în ce mai mare de care chinezii pot profita, că deşi Statele Unite ar putea fi interesate să îi învăluie, ar putea fi interesate în apărarea de chinezi a zonelor din vecinătate, şi totuşi sunt pregătite să se comporte paşnic dacă şi ei se comportă paşnic.”

Pe scurt, suntem pregătiţi să trăim paşnic în—mai degrabă foarte scumpele—aşezări ale noastre. Şi, chiar natural, ne simţim ofensaţi de zgmototele lipsite de demnitate care se aud din încăperile servitorilor. Dacă, să spunem, o mişcare revoluţionară bazată pe ţărănime încearcă să obţină independenţa de puterile străine şi de structurile democratice pe care acestea le sprijină, sau dacă chinezii refuză să răspundă cum se cuvine programului de întăriri pe care noi l-am pregătit pentru ei—dacă obiectează la a fi încercuiţi de binevoitorii şi iubitorii de pace “oameni bogaţi” care controlează teroritoriile de la graniţele lor ca şi cum ăsta ar fi dreptul lor natural—atunci, evident, va trebui să răspundem războinic cu forţa necesară.

Această mentalitate este cea care explică sinceritatea cu care guvernul Statelor Unite şi apologeţii săi din mediul academic apără refuzul americanilor de a permite o înţelegere politică negociată în Vietnam la nivel local, o înţelegere bazată pe distribuţia reală a forţelor politice.

Chiar şi experţii guvernului admit fără oprelişte că NLF este singurul “partid politic cu adevărat de masă din Vietnamul de sud” [22]; că NLF a făcut “un efort conştient masiv de a extinde participarea politică, chiar dacă a fost manipulat, la nivel local astfel încât să implice oamenii într-o revoluţie la care să participe ei înşişi şi pe care să o sprijine ei înşişi ” (p. 374); şi că acest efort a fost atât de reuşit că nici un grup politic, “cu posibila excepţie a budiştilor, nu s-ar gândi să îi egaleze în mărime şi putere pentru a risca să intre într-o coaliţie, de teamă că dacă ar face asta, ar fi înghiţiţi ca de o balenă” (p. 362). Mai mult, ei admit că până la venirea copleşitoarelor forţe americane, NLF a insistat ca lupta “să se dea la nivel politic şi că recurgerea la mijloace militare era în sine ilegitimă …. Terenul de luptă era în minţile şi loialităţile sătenilor din Vietnam, armele aveau să fie ideile” (pp. 91-92; cf. şi pp. 93, 99-108, 155f.); şi, respectiv, că până la mijlocul anului 1964, ajutorul de la Hanoi “a fost în mare parte restrâns la două zone—cunoştinţe de doctrină şi cadre de conducere” (p. 321). Documente ale NLF care au fost capturate contrastează “superioritatea militară” a duşmanului cu propria lor “superioritate politică” (p. 106), astfel confimând pe deplin analiza purtătorilor de cuvânt ai armatei americane care au definit problemele noastre ca fiind cum, “beneficiind de o forţă armată considerabilă, dar de puţină putere politică, [să] blocăm un adversar care se bucură de o enormă forţă politică, dar are modeste capacităţi militare.”[23]

În mod similar, cel mai şocant rezultat al conferinţelor din Honolulu din februarie şi din Manila din octombrie a fost admiterea onestă de  către oficiali înalţi din guvernul din Saigon a faptului că “nu puteau supravieţui ‘unei înţelegeri de pace’ care lăsa structura politică a Vietcong neatinsă, dacă unităţile de gherilă ale Vietcong nu ar fi fost dezmembrate,” şi că “nu erau capabili să concureze politic cu comuniştii vietnamezi” (Charles Mohr, New York Times, February 11, 1966). Astfel, continuă Mohr, vietnamezii au cerut “un program de pacificare” care să aibă “în centrul său … distrugerea structurii politice clandestine a Vietcong şi crearea unui sistem de guvernare de tipul unei mâini de fier, care să ţină strict sub control populaţia locală.” Iar din Manila, acelaşi corespondent, pe 23 octombrie, citează un înalt oficial al Vietnamului de sud spunând că:

„Sincer, nu suntem destul de puternici pentru a concura cu comuniştii pe o bază pur politică. Ei sunt organizaţi şi disciplinaţi. Naţionaliştii non-comunişti nu sunt—nu avem nici un partid politic cu acoperire de masă şi nu avem încă nici un fel de unitate. Nu putem permite ca Vietcongul să existe.”

Oficialii din Washington înţeleg situaţia foarte bine. Astfel, secretarul Rusk a arătat că “dacă Vietcong ar participa la conferinţele de pace ca parteneri cu drepturi depline ei vor ieşi victorioşi chiar în punctele în care Vietnamul de Sud şi Statele Unite încearcă să-i oprească să câştige.” (28 ianuarie 1966). Max Frankel a relatat din Washington în the Times, pe 18 februarie 1966, că

„Compromisul nu e atractiv aici pentru că Administraţia a concluzionat acum multă vreme că forţele non-comuniste din Vietnamul de sud nu pot supravieţui pentru multă vreme într-o coaliţie cu comuniştii în Saigon. Din acest motiv—şi nu din cauza unui excesiv simţ al rigidităţii protocolului—Statele Unite în mod constant au refuzat să aibă de-a face cu Vietcong sau să admită că sunt o forţă politică independentă.

Pe scurt, vom permite —cu mărinimie— reprezentanţilor Vietcong să participe la negocieri numai dacă vor fi de acord să se identifice pe ei înşişi ca agenţi ai unei puteri străine şi astfel să renunţe la dreptul de a participa la o coaliţie de guvernare, un drept pe care acum îl cer deja de 12 ani. Ştim prea bine că în orice coaliţie reprezentativă, delegaţii aleşi de noi nu ar rezista nici o zi fără sprijinul armelor americane. Astfel, trebuie să mărim prezenţa americană şi să rezistăm negocierilor pline de substanţă, până în ziua în care un guvern supus nouă poate exercita atât control politic cât şi militar asupra propriei sale populaţii—o zi care nu ar putea să vadă zorile niciodată, pentru că, aşa cum William Bundy a arătat, nu putem fi niciodată siguri de securitatea din Asia de sud-est “după ce prezenţa occidentală s-a retras efectiv de acolo.” Astfel dacă ar fi să “negociem în direcţia soluţiilor care sunt puse sub eticheta neutralității,” asta ar însemna că am capitulat în faţa comuniştilor. [24]

Potrivit acestui argument, prin urmare, Vietnamul de sud trebuie să rămână permanent o bază militară americană.

Toate acestea sunt desigur rezonabile atâta timp cât acceptăm axioma politică fundamentală că Statele Unite, cu preocuparea lor tradiţională pentru drepturile celor slabi şi obidiţi, şi cu analiza lor unică a modului corect de dezvoltare care să fie urmat de ţările nedezvoltate, trebuie să aibă atât curajul cât şi rezistenţa de a-şi impune voinţa prin forţă până când alte naţiuni doresc să accepte aceste adevăruri—sau pur şi simplu să abandoneze orice speranţă.

Dacă este responsabilitatea intelectualului să insiste asupra adevărului, este şi datoria sa de a vedea evenimentele în perspectiva lor istorică. Astfel, trebuie salutată insistenţa secretarului de stat asupra importanţei analogiilor istorice, a analogiei cu Munich, de exemplu. Aşa cum Munich a arătat, o naţiune puternică şi agresivă cu o credinţă fanatică în destinul său divin va privi orice victorie, orice extindere a puterii şi autorităţii ca pe un preludiu al pasului următor.

Chestiunea a fost foarte bine exprimată de Adlai Stevenson, când a vorbit despre “vechea cale prin care puterile expansioniste fac presiuni asupra mai multor porţi, crezând că se vor deschide până când la ultima uşă rezistenţa este inevitabilă şi un război imens izbucneşte.” Aici stă pericolul domolirii, aşa cum chinezii arată în mod neobosit către Uniunea Sovietică—care, pretind ei, îl joacă pe Chamberlain în faţa Hitlerului American în Vietnam. Desigur, agresivitatea imperialismului liberal nu este aceeaşi ca a Germaniei naziste, deşi această distincţie ar putea părea academică unui ţăran din Vietnam care este gazat sau ars de viu. Nu vrem să ocupăm Asia, vrem doar, pentru a reveni la dl Wolf, “să ajutăm ţările asiatice să facă progres către modernizarea economică, ca societăţi relativ ‘deschise’ şi stabile, la care accesul nostru, ca ţară şi ca cetăţeni individuali, să fie sigur şi comod.” Această exprimare este cea potrivită. Istoria recentă arată că nu contează prea mult pentru noi ce formă de guvernământ are o ţară atâta timp cât rămâne o “societate deschisă,” în modul special în care noi înţelegem acest termen—adică, o societate care rămâne deschisă penetrării economice americane sau controlului politic din partea noastră. Dacă trebuie să comitem genocid în Vietnam pentru a atinge acest obiectiv, atunci ăsta e preţul pe care trebuie să îl plătim în apărarea libertăţii şi a drepturilor omului.

Urmărind scopul de a ajuta alte ţări către progres pentru a deveni societăţi deschise, fără vreun gând de expansiune teritorială, ne comportăm aşa cum ne-am comportat mereu. În timpul audierilor din Congres la care am făcut referire mai sus, Hans Morgenthau cu uşurinţă descrie politica noastră tradiţională către China ca fiind una care favorizează “ceea ce s-ar putea numi strigătul de libertate al competiţiei cu privire la exploatarea Chinei” (op. cit., p. 128). De fapt, puţine puteri imperialiste au avut în mod explicit ambiţii teritoriale. Astfel în 1784, Parlamentul Britanic a anunţat: “A pune în aplicare planurile de cucerire şi expansiune a domeniilor din India înseamnă o măsură care este stârneşte repulsie din partea dorinţelor, onoarei şi politicii acestei naţiuni.” La scurt timp după acestă declaraţie, cucerirea Indiei se făcea cu mult entuziasm. Un secol mai târziu, Marea Britanie îşi anunţa intenţiile în Egipt sub sloganul “intervenţie, reformă, retragere.” Este evident care parte din această promisiune a fost îndeplinită în următoarea jumătate de secol. În 1936, în ajunul ostilităţilor din China de nord, japonezii şi-au declarat Principiile Fundamentale ale Politicii Naţionale. Acestea includeau folosirea de mijloace moderate şi paşnice pentru a extinde puterea, pentru a promova dezvoltarea economică şi socială, pentru a eradica ameninţarea comunismului, pentru a corecta politicile agresive ale marilor puteri, şi pentru a securiza poziţia ei ca putere stabilizatoare în Asia de est. Chiar în 1937, guvernul japonez nu avea “nici o pretenţie teritorială cu privire la China.” Pe scurt, urmăm o cale bine bătătorită deja.

Este bine să ţinem minte, întâmplător că Statele Unite aparent au fost chiar doritoare, chiar şi în 1939, să negocieze un tratat comercial cu Japonia şi să ajungă la un modus vivendi dacă Japonia şi-ar fi “schimbat atitudinea şi practicile cu privire la drepturile noastre şi interesele noastre în China,” după cum s-a exprimat secretarul Hull. Bombardarea Chungking şi violurile în masă de la Nanking au fost nefericite, adevărat, dar cu adevărat importante erau drepturile noastre şi interesele noastre în China, aşa cum bărbaţii responsabili şi ne-isterici din zilele noastre se exprimă chiar cât se poate de clar.

Închiderea uşii deschisă de Japonia a fost ce a dus inevitabil la războiul din Pacific, aşa cum închiderea uşii deschisă de China “comunistă” ar putea duce fără îndoială la următorul, şi fără îndoială nu ultimul, război din Pacific.

Chiar foarte adesea, declaraţiile experţilor tehnici sinceri şi devotaţi oferă o analiză surprinzătoare a atitudinilor intelectuale care zac în planul îndepărtat al celei mai recente atrocităţi sălbatice.

De exemplu, iată următorul comentariu al economistului Richard Lindholm, din 1959, care şi-a exprimat frustrarea în privinţa eşecului dezvoltării economice a “Vietnamului liber”:

„…folosirea ajutorului american este determinată de modul în care vietnamezii îşi folosesc veniturile şi economiile. Faptul că o mare parte a importurilor vietnamezilor finanţate din ajutorarele americane sunt fie bunuri de consum, fie materie primă folosită mai degrabă direct pentru a răspunde cererilor consumatorilor este un indiciu că oamenii din Vietnam doresc aceste bunuri, pentru că şi-au arătat dorinţa şi voinţa de a-şi folosi economiile pentru a le cumpăra.” [25]

Pe scurt, oamenii din Vietnam îşi doresc Buick-uri şi aparate de aer condiţionat, şi nu echipament de rafinare a zahărului sau maşinării de construit drumuri, întrucât au demonstrat asta prin comportamentul lor pe piaţa liberă. Şi oricât de mult ar urî ei alegerea liberă, trebuie să-i lăsăm să facă lucrurile aşa cum vor ei. Desigur, există şi acele bestii pe două picioare încovoiate de poveri de care te loveşti la ţară, dar aşa cum orice absolvent de facultate de ştiinţe politice poate explica, acestea nu fac parte din elita responsabilă care modernizează ţara, şi prin urmare asemănarea lor cu specia umană se reduce doar la nişte trăsături biologice superficiale.

Deloc o raritate, asemenea atitudini sunt cele care stau la baza măcelului din Vietnam, şi bine-am face dacă le-am confrunta cu candoare, sau ne vom trezi că guvernul ne duce către o “soluţie finală” în Vietnam, şi în multe alte Vietnamuri care în mod inevitabil vor urma.

Aş vrea să revin la Dwight Macdonald şi la responsabilitatea intelectualilor. Macdonald citează un interviu cu un stăpân al unui lagăr al morţii care izbucneşte în lacrimi când i se spune că ruşii îl vor spânzura. “De ce să mă spânzure? Dar ce-am făcut?” întreabă el. Macdonald concluzionează: “Numai cei care doresc să se opună ei înşişi autorităţii când conflictul e insuportbabil pentru codul lor moral personal, numai ei au dreptul să îl condamne pe acest stăpân al lagărului morţii.” Întrebarea, “Dar ce am făcut?” este una pe care foarte bine am putea să ne-o punem şi noi nouă înşine, în fiecare zi în care aflăm despre alte atrocităţi comise în Vietnam—pentru că noi suntem cei care generăm, prin cuvinte, sau tolerăm minciunile care vor fi folosite pentru a justifica următoarea operaţiune de apărare a libertăţii.

v30_20608081

Note de subsol

[1] Un asemenea proiect de cercetare a fost întreprins şi publicat ca “Citizens’ White Paper”: F. Schurmann, P. D. Scott, R. Zelnik, The Politics of Escalation in Vietnam, Fawcett World Library, and Beacon Press, 1966. Pentru mai multe dovezi care atestă că America a respins iniţiativele ONU pentru o negociere politică şi diplomatică a conflictului, chiar înainte de escaladarea majoră din februarie 1965, vezi Mario Rossi, “The US Rebuff to U Thant,” NYR, November 17, 1966. Există şi mai multe dovezi documentate ale încercărilor NLF de a stabili un guvern de coaliţie şi de a neutraliza zona, toate respinse de Statele Unite şi de aliatul lor din Saigon, în Douglas Pike, Viet Cong, M.I.T. Press, 1966. Când citiţi astfel de materiale trebuie să aveţi în special grijă să distingeţi între dovezile prezentate şi “concluziile” care sunt afirmate, pentru motive care sunt explicate mai jos (vezi nota 22).

Este interesant de văzut prima, cumva diferită reacţie publicată faţă de The Politics of Escalation, de către cei care apără dreptul nostru de a cuceri Vietnamul de sud şi de a institui un guvern care să ne convină nouă. De exemplu, Robert Scalapino (New York Times Magazine, December 11, 1966) susţine că teza cărţii implică faptul că liderii noştri sunt “diabolici.” Din moment ce nici o persoană cu mintea întreagă nu poate crede asta, teza e respinsă categoric. A presupune altceva, ar fi o dovadă de “iresponsabilitate,” în sensul unic atribuit acestui termen—un sens care dă o întorsătură ironică titlului acestui eseu. El merge până acolo încât acuză o anumită slăbiciune a cărţii, şi anume, eşecul de a percepe o încercare serioasă din partea noastră de a urmări toate posibilităţile unei înţelegeri diplomatice ar fi fost interpretat de către adversarii noştri ca un semn de slăbiciune.

[2] În alte dăţi, Schlesinger nu arată nici un fel de precauţie academică. De exemplu, în introducerea la The Politics of Escalation el admite că ar fi putut fi unele “licăriri de interes în negocieri” din partea Hanoi-ului. În privinţa minciunilor Administraţiei referitoare la negocieri şi la repetatele acţiuni de subminare a tenatativelor de iniţiere a negocierilor, el comentează doar că autorii se poate să fi subestimat necesitatea militară şi că istoricii din viitor ar putea să le dovedească de ce s-au înşelat. Precauţia şi detaşarea trebuie comparată cu atitudinea lui Schlesinger referitoare la un studiu refăcut despre originile războiului rece: într-o scrisoare către New York Review of Books, October 20, 1966, el remarcă că e vremea ca “să spunem adevărul” despre încercările revizioniste pentru a arăta că războiul rece ar fi putut fi consecinţa a ceva mai mult decât beligeranţa din partea comuniştilor. Ar trebui să credem atunci că chestiunea relativ clară a originilor războiului rece este stabilită dincolo de orice discuţie, în timp ce chestiunea mult mai complexă a motivului pentru care Statele Unite refuză să accepte o înţelegere negociată în Vietnam trebuie lăsată în grija istoricilor din viitor.

Este bine să ţinem minte că tocmai guvernul Statelor Unite de multe ori arată că îi e ruşine să explice de ce refuză să ia în considerare o înţelegere negociată şi consistentă. Aşa cum uneori se admite fără oprelişti, această soluţie ar lăsa guvernul SUA fără puterea de a controla politic situaţia. Vezi de exemplu nota 26.

[3] Arthur M. Schlesinger, Jr., A Thousand Days; John F. Kennedy in the White House, 1965, p. 421.

[4] The View from the Seventh Floor, Harper and Row, 1964, p. 149. Vezi şi United States in the World Arena, Harper and Row, 1960, p. 244: “Stalin, exploatând dezmembrarea şi slăbiciunea lumii post-război, a făcut presiuni pentru a-si extinde baza pe care a câştigat-o în timpul celui de-al doilea război mondial într-un efort de a câştiga un echilibru de putere în Eurasia…întorcându-se către est, pentru a-l susţine pe Mao şi pentru a-i inflama pe comuniştii din Coreea de Nord şi din Indochina…”

[5] De exemplu, articolul scris de analistul CIA George Carver plasat în Foreign Affairs, April, 1966. Vezi şi nota 22.

[6] Cf. Jean Lacouture, Vietnam between Two Truces, Random House, 1966, p. 21. Analiza lui Diem asupra situaţiei era împărtăşită de observatorii occidentali din acea vreme. Vezi de exemplu comentariile lui William Henderson, specialist în orientul îndepărtat şi director al Council on Foreign Relations, in R. W. Lindholm, ed., Vietnam: The First Five Years, Michigan State, 1959. El remarcă “alienarea din ce în ce mai mare a intelligentsiei,” “revigorarea disidenţei armate din Sud,” faptul că “securitatea s-a deteriorat în mod vizibil în ultimii doi ani,” precum şi rezultatele “dictaturii groteşti a lui Diem,” şi prezice “o continuă înrăutăţire a climatului politic din Vietnamul liber, care va culmina în dezastre care nu pot fi imaginate.”

[7] See Bernard Fall, “Vietnam in the Balance,” Foreign Affairs, October, 1966.

[8] Stalin nu era încântat nici de tendinţele titoiste din interiorul partidului comunist grec, nici de posibilitatea ca o federaţie Balcanică să se dezvolte sub conducerea unui Titoist. Totuşi poate fi conceput că Stalin a sprijinit gherilele din Grecia la un anumit moment al rebeliunii lor, în ciuda dificultăţilor de a obţine dovezi video pentru documentare. Nu mai trebuie să spunem, nici un studiu elaborat nu e necesar pentru a documenta rolul britanicilor sau al americanilor în acest conflict civil de la sfârşitul anului 1944. Vezi D. G. Kousoulas, The Price of Freedom, Syracuse, 1953; Revolution and Defeat, Oxford, 1965, pentru un studiu serios asupra acestor evenimente dintr-o perspectivă puternic anti-comunistă.

[9] Pentru o relatare detaliată, vezi James Warburg, Germany: Key to Peace, Harvard, 1953, p. 189f. Warburg concluzioneazp că “Kremlinul era acum pregătit să accepte crearea unei democraţii total germanice în sensul occidental al cuvântului,” în timp ce puterile occidentale, în modul în care au reacţionat, “au admis sincer că planul lor era de a ‘securiza participarea Germaniei la o comunitate europeană pur defensivă’ ” (adică, NATO).

[10] United States and the World Arena, pp. 344-45. Întâmplător, cei care pe bună dreptate deplâng brutala represiune a revoluţiilor din Germania de est şi din Ungaria ar face bine să ţină minte că aceste evenimente scandaloase ar fi putut fi evitate dacă Statele Unite ar fi dorit să ia în considerare propunerile pentru transformarea Europei Centrale într-o zonă neutră. Unele din recentele declaraţii ale lui George Kennan oferă detalii interesante despre această chestiune, de exemplu, comentariile sale privind falsitatea, de la bun început, a presupunerii că URSS intenţiona să atace sau să intimideze prin forţă jumătatea occidentală a continentului şi care ar fi fost prevenită de forţa americană, şi remarcile sale privind sterilitatea şi absurditatea generală a cererii ca sovieticii să se retragă unilateral din Germania de est, împreună cu “includerea unei Germanii unite ca o componentă majoră în sistemul occidental de apărare, bazat în primul rând pe arme nucleare.” (Pacem in Terris, E. Reed, ed., Pocket Books, 1965).

Merită menţionat că fabulaţia istorică de acest tip ilustrată de remarcile lui Rostow a devenit o specialitate obişnuită a Departamentului de Stat. Astfel îl vedem pe Thomas Mann justificând intervenţia în Republica Dominicană ca fiind un răspuns la acţiunile “blocului militar Sino-Sovietic.” Sau, să ne referim la o declaraţie şi mai importantă, avem analiza lui William Bundy referitoare la fazele de dezvoltare a ideologiei comuniste, făcută în alocuţiunea sa de la Pomona College pe 12 februarie 1966, în care caracterizează Uniunea Sovietică din deceniul 1920 şi începutul deceniului 1930 ca fiind “într-o fază puternic militantă şi agresivă.” Ce e înspăimântător legat de această fabulaţie, ca fiind ceva distinct de o totală falsificare, este posibilitatea că ar fi putut să fie sinceră şi că de fapt e posibil să fi servit ca bază pentru formarea unor politici.

[11] United States Policy Toward Asia, Hearings before the subcommittee on the Far East and the Pacific of the Committee on Foreign Affairs, House of Representatives, US Government Printing Office, 1966.

[12] New York Times Book Review, November 20, 1966. Astfel de comentarii ne aduc aminte de spectacolul remarcabil al preşedintelui Kennedy care îl sfătuia pe Cheddi Jagan privind pericolul intrării într-o relaţie comercială “care să fi adus ţara într-o situaţie de dependenţă economică.” Referinţa, desigur, este la pericolul de a avea relaţii comerciale cu Uniunea Sovietică. Vezi Schlesinger, A Thousand Days, p. 776.

[13] A Thousand Days, p. 252.

[14] Deşi acest lucru e prea imprecis şi el. Trebuie să ne amintim de natura reală a regimului lui Trujillo pentru a aprecia la adevărata valoare cinismul analizei “realiste” făcută de Kennedy.

[15] W. W. Rostow and R. W. Hatch, An American Policy in Asia, Technology Press and John Wiley, 1955.

[16] Întreprinderile americane private, desigur, au propriile lor idei despre cum ar trebui rezolvate problemele Indiei. Monitor relatează insistenţa afaceriştilor americani “privind importul total de echipamente şi maşinării când India avea o capacitate testată de a îndeplini unele dintre cerinţele lor. Insistau ca India să importe amoniac lichid, o materie primă de bază, în loc să folosească naptha care exista în India în abundenţă. Au impus restricţii privitoare la preţuri, distribuţie, profituri şi control asupra managementului.”

Un scandal major post-război este în curs de evoluţie în India, pe măsură ce Statele Unite în mod cinic capitalizează torturarea Indiei, şi îşi impun puterea economică pentru a implementa ceea ce The New York Times numeşte “tranziţia Indiei de la socialism la pragmatism” (April 28, 1965).

[17] Deşi, pentru a menţine perspectiva, ar trebui să amintim că în cele mai nebuneşti momente ale sale, Alfred Rosenberg a vorbit despre eradicarea a 30 de milioane de slavi, nu de impunerea foametei în masă asurpa unui sfert din specia umană. Întâmplător, analogia este făcută aici este foarte “iresponsabilă,” în sensul tehnic al acestui neologism care a fost discutat anterior. Adică, se bazează pe presupunerea că declaraţiile şi acţiunile americanilor sunt supuse aceloraşi standarde şi deschise aceloraşi interpretări ca şi cele ale oricui altcuiva.

[18] The New York Times, February 6, 1966. Goldberg continuă, Statele Unite nu sunt sigure că toţi aceştia erau aderenţi voluntari. Asta nu e prima demonstraţie de duplicitate din partea comuniştilor. Un alt exemplu a fost în 1962, când, potrivit surselor guvernului SUA, 15.000 de gherile au pierdut 30.000 de oameni. Vezi Arthur Schlesinger, A Thousand Days, p. 982.

[19] Republicat în colecţia de eseuri, The End of Ideology: on the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties, Free Press, 1960. Nu e intenţia mea aici să intru într-o arie largă de chestiuni care au fost ridicate în discuţiile despre “sfârşitul ideologiei” din ultimul deceniu. Este dificil de văzut cum o persoană raţională ar putea să se certe cu atât de multe teze care au fost înaintate, de exemplu, că la un anumit moment istoric “politica civilizată” este potrivită şi poate eficientă; că cine susţine acţiunea (sau inacţiunea) are o responsabilitate de a estima costurile sociale; că fanatismul dogmatic şi “religiile seculare” ar trebui combătute (sau dacă ar fi posibil, ignorate); că soluţiile tehnice la probleme ar trebui implementate, unde e posibil; că “dogmatismul ideologic trebuie să dispară pentru ca ideile să revină la viaţă” (Aron), etc etc. Din moment ce asta e uneori considerată a fi o extensie a poziţiei “anti-Marxiste”, merită ţinut minte că asemenea sentimente ca acestea nu au nici o legătură cu marxismul non-bolşevic, aşa cum e reprezentat de către oameni ca Luxemburg, Pannekoek, Korsch, Arthur Rosenberg, şi alţii.

[20] Măsura în care această “tehnologie” este lipsită de valoare este cu greu foarte importantă, date fiind angajamentele clare ale celor care o pun în aplicare. Problemele cu care această cercetare se confruntă sunt cele puse de Pentagon sau de marile corporaţii, nu cele puse, de exemplu, de revoluţionarii din nordul Braziliei sau de SNCC. Nici nu ştiu de vreun proiect de cercetare care să fie dedicat problemei referitoare la cum gherile înarmate şi sărace ar putea în mod eficient să reziste unei tehnologii militare brutale şi devastatoare—cu siguranţă astfel de probleme ar trebui să intereseze intelectualii aiuriţi care acum în mod deprimant sunt depăşiţi de vremuri.

[21] În linie cu propaganda referitoare la “expansiunea chineză,” poate e nevoie de un comentariu. Tipică pentru propaganda americană referitor la acest subiect este analiza lui

Adlai Stevenson, făcută cu puţin înainte de moartea sa (cf. The New York Times Magazine, March 13, 1966): “Până acum, noua ‘dinastie’ comunistă a fost foarte agresivă. A înghiţit Tibetul, a atacat India, Malaya a trebuit să lupte 12 ani pentru a rezista ‘eliberării naţionale’ pe care o puteau primi de la britanici pe o cale mult mai paşnică. Astăzi aparatul de infiltrare şi de agresiune deja a fost pus în mişcare şi în nordul Thailandei.”

În ce priveşte Malaya, Stevenson probabil îi confundă pe etnicii chinezi cu guvernul Chinei. Cei interesaţi de evenimentele reale ar fi de acord cu Harry Miller (în Communist Menace in Malaya, Praeger, 1954) că “China comunistă continuă să arate interes redus faţă de chestiunile din Malaya dincolo de diatribele sale via Peking Radio…”

Sunt câteva lucruri aspre care pot fi spuse despre comporatamentul chinezilor în ceea ce priveşte tratatul Sino-Indian din 1954 care se referă la ” Tibet ca regiune a Chinei,” dar asta nu e o dovadă mai mare către tendinţa de expansionism decât comportamentul guvernului indian cu privire la triburile Naga şi Mizo. În ce priveşte nordul Thailandei, “aparatul de infiltrare” ar putea să fi fost pus în mişcare, deşi sunt puţine motive să presupunem că ar fi cel chinez—şi cu siguranţă nu e lipsit de legătură cu modul în care America foloseşte Thailanda ca bază pentru atacurile sale împotriva Vietnamului. Această referinţă este pur şi simplu cea mai grozavă ipocrizie.

“Atacul asupra Indiei” a crescut în urma unei dispute privind graniţa care a început la câţiva ani după ce chinezii au încheiat un drum din Tibet la Sinkiang într-o zonă aflată la aşa depărtare de controlul indian că indienii au aflat despre această operaţiune numai din presa chineză. Potrivit hărţilor forţelor aeriene americane, zona aflată în dispută se află pe teritoriul Chinei. Cf. Alastair Lamb, China Quarterly, July-September, 1965.

În faţa acestei distinse autorităţi, “pare improbabil că chinezii ar fi pus în aplicare vreun plan malefic … pentru a prelua sub-continentul indian.” Mai degrabă, el crede că e mai probabil că chinezii probabil nu erau conştienţi că India chiar avea pretenţii asupra teritoriului prin intermediul drumurilor sale. După victoria militară chineză, trupele chineze au fost în cea mai mare parte retrase dincolo de linia McMahon, o graniţă pe care britanicii au încercat să o impună Chinei în 1914 dar care nu a fost niciodată recunoscută de China (nici de cea naţionalistă, nici de cea comunistă), de Statele Unite sau de alt guvern. Este remarcabil că o persoană aflată într-o poziţie de responsabilitate ar putea descrie toate acestea ca fiind expansionism chinez.

De fapt, este absurd să dezbatem agresivitatea ipotetică a Chinei, înconjurată de rachete americane şi de o reţea de baze militare americane în continuă expansiune în Asia de sud-est. E de conceput ca la un moment dat în viitor o Chină puternică să fie expansionistă. Putem chiar specula în legătură cu această posibilitate dacă asta dorim, dar agresivitatea americană este cea care este un fapt al politicii actuale.

[22] Douglas Pike, op. cit., p. 110. Această carte, scrisă de un oficial al serviciului extern al Center for International Studies, M.I.T., pune în contrast partea noastră, care simpatizează cu “tulburările revoluţionare…din lume pentru că ele reflectă standarde de trai inadecvate sau guverne opresive şi corupte,” cu susţinătorii “războiului de gherilă revoluţionar,” care “se opune aspiraţiile oamenilor deşi aparent le-ar susţine, şi care manipulează individul convingându-l să se manipuleze pe sine.” Războiul de gherilă revoluţionar este “un produs de import, o revoluţie venită din afară”. (alte exemple, dincolo de Vietcong, sunt “Exportul lui Stalin de revoluţii armate,” Haganah din Palestina, şi armata republicană irlandeză—vezi pp. 32-33). Vietcong nu ar putea fi o mişcare indigenă din moment ce are “un program social construit cu asemenea scop şi asemenea ambiţie că din necesitate trebuie să fi fost creat în Hanoi” (p. 76—dar la paginile 77-79 citim că “activitatea organizaţională a continuat cu intensitate şi sistematic timp de câţiva ani” înainte ca partidul Lao Dong din Hanoi să fi luat decizia “de a începe să-şi construiască o organizaţie proprie”). La pagina 80 află, că “un asemenea efort trebuie să fi fost copilul Nordului,” chiar dacă în altă parte citim despre rolul important al lui Cao Dai (p. 74), “primul grup social major care a început să se opună în mod activ guvernului Diem” (p. 222), şi despre secta Hoa Hao, “un alt participant timpiriu şi important din NLF” (p. 69). El consideră ca dovadă duplicitatea comunistă că în sud, partidul insista că era “Marxist-Leninist,” astfel “indicând o loialitate filosofică, dar nu politică,” în timp ce în nord se descrie pe sine ca fiind o “organizaţie Marxist-Leninistă,” astfel “indicând că se află în centrul curentului principal al mişcării comuniste din toată lumea” (p. 150). Şi aşa mai departe. De asemenea este relevant dispreţul pentru “Cinderella şi pentru alţi fraieri [care] ar putea crede că încă există magie în lumea matură dacă cineva murmură o incantaţie secretă: solidaritate, uniune, concordie”; pentru “poporul dus în eroare şi naiv” care “transformă satul într-o casă de nebuni care dărâmă guvernele de la Saigon unul după altul, pentru că îi confundă cu americanii”; pentru că “forţa puternică a poporului” care în lipsa lui de minte şi în inocenţa sa crede că “cei umili, cel puţin, vor moşteni pământul,” că “bogăţiile vor fi ale lor în numele dreptăţii şi virtuţii.” Puteţi vedea amărăciunea cu care un om de ştiinţe politice occidental trebuie să privească acest “spectacol trist şi copleşitor.”

[23] Lacouture, op. cit., p. 188. Acelaşi purtător de cuvânt militar continuă, pe un ton ameninţător, să spună că asta e problema cu care ne confruntăm în Asia, Africa şi America Latină, şi că trebuie să găsim “răspunsul potrivit”.

[24] William Bundy, in A. Buchan, ed., China and the Peace of Asia, Praeger, 1965.

[25] Lindholm, op, cit.”

Advertisements

One thought on “Responsabilitatea intelectualilor – Noam Chomsky

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s