Împotriva curentului: Privatizările din Germania nazistă din deceniul 1930

de Germà Bel, Universitat de Barcelona şi ppre-IREA

“Sinteză:

În statele capitaliste occidentale, marea depresie (criza din 1929) a determinat un val de naţionalizări. Germania nu a fost o excepţie; ultimele guverne ale republicii de la Weimar au preluat în proprietatea statului firme din diverse sectoare (pentru a nu le închide). Mai târziu, regimul nazist a transferat ce era în proprietatea publică către sectorul privat. Făcând asta, regimul nazist a mers împotriva a ceea ce se întâmpla în occident, unde nici o ţară nu a reprivatizat sistematic firmele preluate în proprietatea statului în timpul deceniului 1930.

Privatizarea în Germania nazistă a fost unică mai ales că a transferat în mâinile privaţilor serviciile publice care anterior fuseseră asigurate de guvern.

Firmele şi serviciile transferate privaţilor aparţineau unor sectoare diverse din societate. Privatizarea a fost o parte a unei politici internaţionale care încerca să atingă mai multe obiective şi nu era determinată ideologic.* La fel cum se întâmplă acum cu unele privatizări, în special în Uniunea Europeană, restricţiile financiare solide au fost motivaţia centrală. În plus, privatizarea a fost folosită ca unealtă politică pentru a întări sprijinul acordat de industriaşi guvernului şi partidului  nazist.

article-2530447-1A52D60C00000578-643_634x473
1932, Hitler şi baronii din industria germană, cel din dreapta e Fritz Thyssen.

(*n.t.: Acest studiu, care nu aduce nici cea mai mică atingere capitalismului, insistă că politicile economice ale naziştilor nu ar fi avut o motivaţie ideologică. Însă ideologia asumată de nazişti era explicit împotriva „marxismului” şi a celor care luptau pentru dreptate socială, pentru că atacau „principiul aristocratic al naturii”. Toată propaganda nazistă urmărea distrugerea oricărei conștiințe de clasă a muncitorilor, distrugerea sistematică a celor de stânga, care, pledând pentru autonomia individuală, ar fi pus în pericol ideologia nazistă. Un alt scop nespus de acest studiu e distrugerea sistematică a sindicatelor prin privatizare. Stânga, mai ales cea libertară, atacă ideologic capitalismul pentru că recunoaşte motivaţiile ideologice care stau la baza aranjamentelor economice, sociale şi politice. Exonerarea politicilor economice ale naziştilor de implicaţii ideologice pare deplasată, însă e conformă cu coerciţia impusă discursului public de către capitalişti şi de instituţiile capitaliste, cum e Harvard.)

Deutscher Industrielle gráen die Fahnen mit dem neuen "Deutschen Gruá"
Industriaşi germani salutând steagul, la un marş pentru economia Germaniei.
  1. Introducere

Privatizarea a mari părţi din sectorul public a fost una dintre politicile definitorii ale ultimului sfert al secolului 20. Privatizările din Chile şi Marea Britanie, implementate în deceniile 1970 şi  1980, sunt de obicei considerate primele politici de privatizare din istoria modernă. (vezi Yergin şi Stanislaw, 1998, p.115).

603990_349488395162928_2110281123_n
Miner atacat de poliţie în timpul grevei minerilor din Marea Britanie din 1984, când au încercat în zadar să oprească privatizările comandate de Margaret Thatcher. Primele atacuri neoliberale au avut loc în Chile, odată cu lovitura de stat militară coordonată de Statele Unite pentru impunerea la putere a dictatorului fascist Augusto Pinochet.
PinochetFriedman
Milton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie, unul dintre arhitecţii neoliberalismului, a fost consilierul economic al dictatorului fascist Pinochet, după asasinarea fostului preşedinte socialist în lovitura de stat din 1973. După înlăturarea lui Allende de la putere de o juntă militară, susţinută de SUA şi Marea Britanie, Chile a fost prima victimă a thatcherismului, transferarea brutală a resurselor publice în mâinile privaţilor şi deregularizarea economiei, adică politica prin care capitaliştii aveau mână liberă să facă orice.
dr-quiroga-1973
3.000 de disidenţi de stânga au fost asasinaţi după lovitura de stat militară. 30.000 de disidenţi au fost torturaţi de poliţia secretă a fascistului Pinochet. Torturile au fost folosite ca metodă de control şi subjugare. Victimele au fost violate de călăii fascişti, au fost violate cu animale (şerpi sau şobolani), sau au fost obligate să fie martorele torturării şi violării celor apropiaţi. 80.000 de oameni au fost deţinuţi politici în timpul regimului capitalist al dictatorului fascist, susţinut de Reagan şi Thatcher. Unele estimări ale numărului victimelor vorbesc de 60.000 de morţi. 

Câţiva cercetători au găsit totuşi exemple anterioare:

Unele analize economice ale privatizării (vezi Megginson, 2005, p. 15) identifică vânzări parțiale ale firmelor deținute de stat în Germania lui Adenauer de la sfârșitul deceniului 1950 și începutul deceniului 1960 ca fiind primul program de privatizare pe scară mare, iar alți cercetători susțin că, deși limitate doar la un sector, de-naționalizările din industria de cărbune și metalurgie din Marea Britanie de la începutul deceniului 1950 ar trebui considerate primele politici de privatizare (vezi Burk, 1988; Megginson and Netter, 2003, p. 31).

Nici una dintre analizele economice contemporane asupra privatizărilor nu ține cont de un caz extrem de important care a avut loc înainte de acestea: politica de privatizare implementată de partidul nazist din Germania (NSPD).

Literatura modernă asupra privatizării, studiile recente asupra economiei Germaniei din secolul 20 (vezi Braun, 2003) și istoria întreprinderilor publice din sectorul de stat din Germania (vezi Wengenroth, 2000) toate ignoră privatizările făcute de regimul nazist. Unii autori menționează ocazional re-privatizarea băncilor, dar nu fac nici un fel de comentariu sau analiză (vezi Barkai, 1990, p. 216; James, 1995, p. 291).

Alte studii, cum ar fi cel al lui Hardach (1980, p. 66) și Buchheim și Scherner (2005, p. 17), menționează vânzarea firmelor deținute de stat în Germania nazistă numai pentru a susține ideea că guvernul nazist se opunea ca statul să dețină în masă întreprinderi și firme de stat, și nu fac nici o analiză a acestor privatizări.

Fapt este că guvernul partidului nazist a vândut ce era în proprietatea statului la mijlocul deceniului 1930. Aceste întreprinderi aparțineau unei arii largi de sectoare din societate: metalurgie, minerit, bănci, utilități publice ale localităților, șantiere navale, flota, căile ferate, etc.

În plus, anumite servicii publice care, anterior privatizărilor din deceniul 1930, erau asigurate de guvern, în special servicii sociale și servicii legate de muncă, au fost transferate sectorului privat, mai ales organizațiilor partidului.

The People's Car
Designerul auto Ferdinand Porsche îl încântă pe dictatorul nazist cu noul model Volkswagen.

În deceniile 1930 și 1940, numeroase analize academice ale politicilor economice naziste au studiat privatizarea în Germania (vezi Poole, 1939; Guillebaud, 1939; Stolper, 1940; Sweezy, 1941; Merlin, 1943; Neumann, 1942, 1944; Nathan, 1944a; Schweitzer, 1946; Lurie,1947). (1)

Cele mai multe întreprinderi transferate anterior sectorului privat, la nivel federal, fuseseră preluate în proprietatea statului în urma consecințelor economice ale Marii Depresii. Mulți cercetători au arătat că Marea Depresie a determinat un val de preluare de către stat a multor întreprinderi private în țările capitaliste occidentale (vezi Aharoni, 1986, pp. 72 and ff.; Clifton, Comín and Díaz Fuentes, 2003, p. 16; Megginson, 2005, pp. 9-10), iar Germania nu a făcut excepție. Dar Germania a fost singura care a dezvoltat o politică de privatizare în deceniul 1930. Astfel, se pune o întrebare fundamentală: de ce regimul nazist s-a îndepărtat de politicile celorlalte state din occident de a păstra în proprietatea statului întreprinderile economice? (2)

De ce guvernul Germaniei a transferat întreprinderi și servicii publice în mâinile sectorului privat în timp ce celalte țări din Occident nu au făcut asta?

A răspunde la aceste întrebări necesită o analiză a obiectivelor privatizărilor naziste. În timp ce unele analize din deceniile 1930 și 1940 conțin informații valoroase, autorii lor nu aveau acces la teoriile, conceptele și instrumentele care ne sunt disponibile astăzi. Literatura economică recentă a arătat că multitudinea obiectivelor de obicei țintea politicile de privatizare (Vickers și Yarrow, 1988, 1991) și prioritatea general răspândită a obiectivelor financiare din interiorul cadrului unor obiective coexistente multiple  (Yarrow, 1999). Pe lângă asta, evoluțiile moderne teoretice au oferit analize valoroase ale motivelor politicienilor de a alege între proprietate de stat (nt: proprietatea controlată de clasa conducătoare) și privatizare (Shleifer și Vishny, 1994) și consecințele fiecărei opțiuni pentru cei care încercau să profite politic, prin corupție și sprijin financiar (Hart, Shleifer and Vishny, 1997). De asemenea, literatura teoretică a oferit rezultate interesante privind folosirea privatizării cu scopul de a obține sprijin politic (Perotti, 1995; Biais și Perotti, 2002).

Această analiză a privatizărilor din Germania nazistă urmăreşte să acopere acest gol din literatura economică. Pe de altă parte, voi documenta în detaliu cursul privatizărilor de când naziștii au preluat puterea până în 1937. (3)

Am ales acest cadru temporal pentru că toate re-privatizările majore au fost finalizate înainte de sfârşitului anului 1937.

images (2)
Marş al naziştilor în Bremen, 1932.

Unele dintre aceste privatizări explicate în acest studiu nu au fost deloc menţionate în literatura economică. Pe de altă parte, analizarea privatizărilor făcute de nazişti folosind instrumente şi concepte moderne ne permite să concluzionăm că obiectivele urmărite de guvernul nazist au fost multiple. De o relevanţă specială au fost creşterea sprijinului politic şi în special o combinaţie între creșterea veniturilor şi reducerea cheltuielilor care cădeau în sarcina trezoreriei Germaniei. Pe scurt, aceste motive au fost chiar foarte asemănătoare cu cele care astăzi stau la baza privatizărilor din cele mai multe ţări ale Uniunii Europene.

Restul lucrării este organizat după cum urmează. În primul rând, am documentat politica nazistă de privatizare, şi am prezentat o analiză comparativă cu privatizări mai recente. Apoi, am analizat studiile privatizărilor naziste din literatura economică de la sfârşitul deceniilor 1930 şi 1940. După aceea am analizat obiectivele politicii de privatizare în Germania nazistă. La sfârşit sunt concluziile.

98518-364x260
Postere electorale ale naziştilor. 
  1. Vânzarea proprietăţii de stat

Într-un articol publicat de Der Deutsche Volkswirt în februarie 1934, Heinz Marschner a propus “Reprivatizarea transportului urban, care, după o perioadă de inflaţie, intrase sub control public, în special se afla în proprietatea guvernelor locale.” (Marschner 1934, p. 587, traducerea autorului).

Această propunere a fost legată de sprijinul guvernului nazist pentru reîntoarcerea proprietății asupra transportului urban la sectorul privat. Câteva luni mai târziu, într-un articol care discuta politica bancară în Germania, Hans Baumgarten (1934, p. 1645) a analizat condițiile necesare pentru re-privatizarea sectorului bancar german. Analiza privatizării a devenit din ce în ce mai obișnuită imediat ce guvernul nazist a preluat puterea la începutul lui 1933, și a fost urmată de punerea în practică a privatizărilor.

Căile Ferate: În deceniul 1930, The Deutsche Reichsbahn (Căile Ferate germane) era cea mai mare întreprindere publică din toată lumea (Macmahon and Dittmar 1939, p. 484), în cadrul căreia operau cele mai multe servicii de transport feroviar din Germania. Bugetul Germaniei pentru anul fiscal 1934-1935, ultimul care a fost făcut public (Pollock, 1938, p. 121), a stabilit că întreprinderea Căile Ferate valora în acțiuni (4) echivalate în mărci ale Reichului (Rm.) 224 de milioane dacă ar fi fost vândută. (5)

Industria metalurgică și de minerit: În 1932, guvernul german a cumpărat acţiuni de peste 120 de milioane  ale Gelsenkirchen Bergbau (Compania de minerit Gelsenkirchen), cea mai puternică firmă din cadrul Vereinigte Stahlwerke A.G. (United Steelworks). (6)

La acea vreme, trustul United Steel era a doua companie pe acțiuni din Germania (cea mai mare era Farben Industrie A.G.). Statul a preluat acțiunile la 364% din valoarea lor de piață (Wengenroth, 2000, p. 115). A oferit mai multe motive pentru naționalizare: a) să obțină controlul efectiv asupra trustului United Steel (The Economist, July 8, 1933, 117 (4689), p. 73), b) să socializeze costurile rezultate în urma Marii Depresii (Neumann, 1944, p. 297), și c) să nu lase firma să fie preluată de capitalul străin (Wengenroth, 2000, p. 115).

pe32-01s

Imediat după ce naziștii au preluat puterea, United Steel a fost reorganizată astfel încât pachetul majoritar de acțiuni deținut de guvern, 52% din acțiuni, să fie convertit într-un pachet de acțini care reprezenta acum doar 25% din totalul acțiunilor. Acest procent nu mai permitea guvernului nici un privilegiu în controlul companiei. (7)

Fritz Thyssen, care deținea poziția dominantă în Trust, era unul dintre cei mai mari industriași care au susținut partidul nazist înainte să obțină supremația politică (Barkai, 1990, p. 10). În 1936, guvernul a vândut pachetul de acțiuni, care valora în jur de 100 de milioane de Reichsmark, către United Steel Association. (8)

Compania Vereinigte Oberschlesische Hüttenwerke AG deținea controlul întregii producții metalurgice și de minerit în Silezia Superioră. Seehandlung (banca de stat prusacă) deținea 45% din această firmă. Celelalte acțiuni erau deținute de Castellengo-Abwehr, una din minele de cărbune importante din Silezia Superioară. Capitalul Castellengo era deținut de Ballestrem. La mijlocul anului 1937, pachetul de acțiuni al statului de 6,75 de milioane Reichsmark a fost vândut către Castellengo. (9)

Băncile: Înainte de prăbușirea din 1929, băncile care erau deținute public reprezentau cel puțin 40 la sută din totalul pieței bancare (Stolper 1940, p. 207), iar una dintre cele cinci bănci comerciale mari, Reichs-Kredit-Gesellschaft, era în proprietatea publică. Statul s-a implicat în reorganizarea sectorului bancar după prăbușirea băncilor din 1931, alocând acestui sector în jur de 500 de milioane de Reichsmark (Ellis, 1940, p. 22), și cele mai multe bănci mari au intrat sub controlul statului. Estimări prezentate în 1934 comisiei de investigare a băncilor de către Hjalmar Schacht, președintele Reichsbank și ministrul economiei, spuneau că în jur de 70 la sută dintre toate băncile corporatiste germane erau controlate de către Reich (Sweezy, 1941, p. 31).

Prin intermediul Reichului sau Golddiskontbank, guvernul deţinea o parte semnificativă a acţiunilor la cele mai mari bănci (10): 38,5 la sută din Deutsche Bank und Disconto-Gesellschaft (Deutsche Bank henceforth), 71 la sută din Commerz– und Privatbank (Commerz-Bank) şi 97 la sută din capitalul Dresdner-Bank. (11)

Commerz-Bank a fost reprivatizată printr-o serie de vânzări de acţiuni în perioada 1936-1937. Aceste acţiuni se ridicau la valoarea de 57 de milioane de Reichsmark, şi cea mai mare tranzacţie a fost vânzarea de acţiuni de 22 de milioane în octombrie 1936. (12)

Deutsche Bank a fost reprivatizată în urma mai multor operaţiuni care au fost efectiv implementate între anii 1935-1937. Cea mai mare operaţiune a fost recumpărarea în martie 1937 a acţiunilor care încă erau deţinute de Golddiskontbank. Aceste acţiuni se ridicau la valoarea de 35 de milioane de Reichsmark iar Deutsche Bank le-a plasat la clienţii ei. În total, reprivatizarea acţiunilor Deutsche Bank s-a ridicat la 50 de milioane de Reichsmark. (13)

Dresdner Bank a fot şi ea privatizată în urma vânzării în serie a acţiunilor sale între 1936-1937. Aceste acțiuni valorau 141 de milioane de RM, și cea mai mare tranzacție a avut o valoare de 120 de milioane în septembrie 1937. (14)

hitler2
Hitler înconjurat de susţinătorii lui din mediul de afaceri. 

Şantierele navale. În martie 1936, un grup de comercianţi din Bremen au cumpărat un pachet de acţiuni la Deutsche Schiff-und Machinenbau AG Bremen “Deschimag” (German Shipbuilding and Engineering Co.). Tranzacția a fost de 3,6 de milioane de RM. (15)

Transport naval. În septembrie 1936 acţiunile deţinute de stat la compania de transport naval Hamburg-SüdAmerika au fost vândute unui conglomerat din Hamburg. (16) Vânzarea de acţiuni s-a ridicat la 8,2 de milioane RM. (17) La mijlocul anului 1937, compania deținută de stat Norddeutscher Lloyd (North German Lloyd), parte din holdingul public VIAG, (18) și-a vândut restul de acțiuni la compania Hansa Dampf  unui consorțiu din care făceau parte Deutsche Bank & Berliner Handels-Gesellschaft. Tranzacția a avut o valoare de 5 milioane de RM. (19)

Hitler-Review-Army-1936
Hitler, inspectând armata nazistă, 29 august 1936.

Utilitățile publice locale. Guvernul nazist a impus anumite tipuri de restricții și a ridicat obstacole pentru a împiedica municipalitățile să gestioneze și să dețină întreprinderi sau companii de servicii publice. Începând din 1935 firmele municipale au fost supuse taxării (Sweezy, 1941, p. 32). Condițiile administrative și finaciare drastice au devenit din ce în ce mai prohibitive (Marx, 1937, p. 142; Pollock, 1938, p. 145).

Privatizarea utilităților publice locale a început să se facă masiv începând din 1935 (Sweezy 1940, 394). Datele prezentate de studiul lui Sweezy (1941, p. 33) în privința veniturilor obținute din întreprinderile deținute de municipalitate arată că în 1934 veniturile erau de 494 de milioane de RM, crescând de la 481 de milioane în 1933. În 1935 veniturile au scăzut la 456 de milioane, iar declinul a continuat în 1936 până la 360 de milioane. Scăderea veniturilor în 1935 şi 1936 a avut loc în timp ce economia creştea. Astfel, acesta trebuie să fi fost rezultatul reducerii numărului de întreprinderi şi companii locale deţinute de municipalităţi în urma privatizării. (Sweezy, 1941, p. 33).

np-ban01s
Educaţia a fost privatizată, fiind preluată de organizaţiile Tineretului Hitlerist. 

III. Transferul serviciilor publice în mâinile privaţilor

Pe lângă transferul în sectorul privat al firmelor deţinute de stat, guvernul nazist a transferat şi foarte multe servicii publice (unele care fuseseră înfiinţate de multă vreme, altele recent create) unor organizaţii private speciale: ori partidului nazist şi organizaţiilor afiliate lui (20), ori altor organizaţii aşa-zis “independente”, care au fost create précis în acest scop (Nathan, 1944a, p. 321). În acest fel au privatizat naziștii aceste servicii publice. (21: Nathan (1944a, p. 321) arată şi el că educaţia nu a mai rămas un serviciu public gestionat de şcolile de stat, ci a fost transferată Organizaţiei Tineretul Hitlerist.)

Serviciile publice legate de muncă. Die Deutsche Arbeitsfront (Frontul german al muncii) nu era parte din maşinăria statului, ci funcţiona ca organizaţie pe lângă partidul nazist (Guillebaud, 1939, p. 194). (22)

Această organizaţie a fost însărcinată cu asigurarea de servicii publice, care anterior fuseseră gestionate de administraţia publică, cum ar fi supervizarea pregătirii vocaţionale, inspecţiile în fabrici privind starea de sănătate a muncitorilor, şi administrarea anumitor facilităţi. (23)

‘Recomandările sale’ erau obligatorii (Guillebaud, 1939, p. 195). Caliatea de membru, teoretic tot voluntară, era de fapt obligatorie. Amenzile primite de muncitori şi de angajaţi erau atât de mari că deveniseră o sursă consistentă de finanţare a Frontului Muncii.

Potrivit lui Guillebaud (1941, p. 37) veniturile acestei organizaţii în 1937 ajunseseră la 360 de milioane de RM. Nathan (1944b, p. 94) estimează că erau mai mici: 240 de milioane în 1937. În orice caz, asta însemna că Frontul Muncii avea o avere imensă și putere politică uriașă.

THYSSEN STEEL
Hitler împreună cu magnatul industriei metalurgice, Fritz Thyssen.

Serviciile sociale. Asistența publică, aflată în general sub jurisdicția autorităților regionale și locale înainte de 1933, a fost parțial transferată de către guvernul nazist către organizațiile afiliate partidului nazist, în special către Nationalsozialistiche Volkswohlfahrt (National Socialist People’s Welfare Organization–NSV). Cele mai importante activități erau Winterhilfe (ajutorul de iarnă), distribuția de bani și de bunuri către săraci. NSV era finanțată prin taxe uriașe impuse veniturilor muncitorilor angajați, și prin contribuții obligatorii colectate de la țărani, fermieri, angajați și de la clasa de mijloc în general (Guillebaud, 1941, pp. 96). Controlul financiar al operaţiunilor privind “Ajutorul de iarnă” se afla în mâna trezorierului partidului nazist (Pollock, 1938, p. 164), iar caracterul obligatoriu al contribuţiilor era atât de evident că acesteau au fost considerate ca parte a veniturilor şi au fost trecute în bugetul fiscal la surse de finanţare adiţionale (Balogh 1938, 472). Între 1933-1934, NSV a colectat 350 de milioane de mărci, iar între 1936-1937 suma colectată a crescut la 408,3 de milioane de mărci (Pollock, 1938, p. 138; Guillebaud, 1941, pp. 97). Estimările făcute de Nathan (1944b, p. 94) vorbesc de 340 de milioane de mărci în 1934-1935 şi 370 de milioane după 1937. Reichs-Kredit-Gesellschaft (1939, p. 101) estimează 400 de milioane în 1938, potrivit statisticilor oficiale.

Aşa cum a explicat The Banker (1937, p. 171), guvernul german a asigurat ajutorul de iarnă înainte ca naziştii să preia puterea. O comparaţie între cheltuielile făcute cu ajutorul de iarnă de către guvernul din 1931 şi cele făcute de nazişti în 1933 “arată că această organizaţie nouă nu a oferit mai mult pentru ajutorul de iarnă faţă de ce oferise statul înainte… Sub regimul nazist … un aparat uriaş a fost creat pentru a asigura acest ajutor care anterior era gestionat, ca activitate suplimentară, de către organizaţii publice sau private.” (p. 171). Cu alte cuvinte, dacă anterior, înainte de regimul nazist, acest serviciu era asigurat de organizaţii publice şi private, după preluarea puterii de către nazişti, a fost complet privatizat de către guvern şi a fost transferat unei organizaţii a partidului nazist.

Finanţarea serviciului se baza pe o schemă de colectare a contribuţiilor obligatorii şi amenzilor.

Prin urmare, bugetul Reich-ului a fost scutit de a cheltui bani cu acest program de asistenţă socială.

  1. O estimare cantitativă a relevanţei privatizărilor făcute de nazişti

La sfârşitul deceniului 1930 şi la începutul deceniului 1940, lucrări academice menţionau anumite detalii ale operaţiunilor de privatizare (e.g. Poole, 1939; Sweezy, 1941; Lurie, 1947) şi toate au folosit practic o singură sursă de documentare: raportul referitor la situaţia economică a Germaniei din 1936-1937 (Germany’s Economic Situation at the Turn of 1936/37), publicat în engleză în 1937 de către banca germană de stat Reichs-Kredit-Gesellschaft. (24)

Pagina 55 a acestui raport oferă informaţii despre patru reprivatizări: compania de construcţie de nave şi transport maritim, United Steel Trust, Hamburg-South American Shipping Company, şi Commerz –und Privatbank. Informaţiile cuprind date aproximative despre operaţiuni, şi în unele cazuri sumele în mărci.

Aşa cum am menţionat déjà, bugetul Germaniei pentru anul fiscal 1934-1935 a fost singurul despre care detalii au fost publicate (Pollock, 1938, p. 121). După aceea, nici o informaţie despre operaţiunile financiare ale naziştilor nu a mai fost făcută publică.

Odată cu încetarea publicării bugetelor în 1935, Der Deutsche Volkswirt  a devenit sursa primară de informații referitoare la privatizările din Germania.

Pagina editorială a ziarului era considerată organul de propagandă al lui Hjalmar Schacht, (25) care fusese numit șef al Reichsbank de către Adolf Hitler și care în 1934 era și ministru al economiei.

Der Deutsche Volkswirt oferea informații detaliate despre poziția ministerului referitoare la re-privatizări și la modul în care acestea trebuia implementate. (26)

De fapt, două articole publicate de Max Kruk (1936a, 1936b) la sfârșitul anului 1936 ofereau informațiile menționate anterior în Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937). Informația din articolul precedent (1936a) oferea o acoperire largă a caracteristicilor financiare ale operațiunilor. Pe lângă asta, mai multe articole și relatări publicate de Der Deutsche Volkswirt în 1937 au oferit informații despre operațiunile de privatizare implementate în timpul acelui an. (27)

Pe baza acestui material, am putut compila informație cantitativă despre multe dintre privatizările implementate la nivelul Reichului după bugetul din 1934-1935 până la sfârșitul lui 1937.

Tabelul 1 prezintă o estimare a veniturilor obținute din privatizare. Această estimare prezintă nivelul minim, din moment ce (1) nici o informație detaliată nu a fost publicată după bugetul din 1934-1935, şi (2) unele operaţiuni e posibil să fi fost implementate dar nu apar menţionate în sursele de documentare menţionate.

Tabel 1:

tabel 1

Estimările prezentate în tabelul 1 arată că între anii fiscali 1934-1935 şi 1937-1938 privatizarea a fost o importantă sursă de venituri pentru trezoreria Germaniei. În această perioadă, veniturile din privatizare au reprezentat aproape 1,4 la sută din totalul veniturilor fiscale.

Cât de importante au fost veniturile din privatizare în deceniul 1930 pentru Germania? Nu e posibil să le comparăm cu cele din alte ţări europene la acea vreme, din moment ce politica de privatizare a Germaniei a fost o excepţie.

Însă, este posibil să comparăm cifrele din Germania de la mijlocul deceniului 1930 cu cifrele din ţările Uniunii Europene (fosta UE a celor 15) de la sfârşitul deceniului 1990.

Pentru această comparaţie, ne vom uita la perioada anilor fiscali 1997-2000. Ar trebui să observăm că în această perioadă de 4 ani au fost obţinute cele mai mari venituri din privatizare în toate cele 15 ţări ale UE, cu excepţia Marii Britanii, unde privatizarea a fost aproape finalizată mijlocul anilor ’90.

Figura 1:

figura 1

Figura 1 arată raportul (venituri din privatizare/venituri fiscale) în toate ţările din EU-15 pentru perioada 1997-2000, precum şi pentru perioada 1934-1937 în Germania. Raportarea este făcută în procente, iar datele brute sunt prezentate în tabelul A-1 din apendice.

După cum se vede, procentele obţiute de Luxemburg, Marea Britanie, Olanda (28), Belgia şi Germania în această perioadă sunt cu mult sub cele ale Germaniei naziste.

În cazul Danemarcei procentul e uşor mai mare, şi alte 9 ţări sunt în mod evident peste Germania nazistă.

În mod interesant, în cazul Germaniei, chiar dacă perioada 1997-2000 a fost una în care a obţinut cele mai mari venituri din privatizare, procentul este de 0,65, ceea ce e mai puţin decât jumătate din procentul Germaniei între 1934-1937. În general, relativa dimensiune a veniturilor din privatizare între 1934-1937 în Germania este mai apropiată de procentul UE-15 între 1997-2000, care e de 1,79 la sută. (29)

În timp ce veniturile obţinute din vânzarea de proprietate publică a serviciilor publice au fost o sursă importantă considerând situaţia financiară a trezoreriei din Germania, din moment ce, aşa cum am explicat mai sus, finanţarea acestor programe era bazată pe colectarea efectiv obligatorie de taxe private şi amenzi.

Tabelul 2 arată dimensiunea relativă a fondurilor administrate privat prin programe legate de muncă și servicii sociale. Într-adevăr, ca procent din veniturile fiscale, cheltuielile pe care trezoreria nu a trebuit să le mai facă au fost chiar relevante.

Tabelul 2:

tabel 2

Importanța fiscală a veniturilor din privatizări pentru Germania anilor 1934-1937 poate fi cu greu negată, în special când sunt comparate cu privatizările moderne cum au fost cele implementate în țările din Uniunea Europeană.

Însă, merită observat că orientarea generală a politicii economice a naziștilor era opusă celei din țările europene de la sfârșitul anilor 1990. În timp ce privatizările din UE au mers în paralel cu politici ale neoliberalismului, privatizările din Germania nazistă au fost implementate într-un cadru limitat al creșterii controlului statului asupra întregii economii prin reglementare și interferențe politice. (nt: acest studiu nu recunoaşte rolul statului în menţinerea societăţii de clasă, nici chiar atunci când își reduce pârghiile de control asupra capitaliştilor prin privatizare. Relevant în acest sens este faptul că în Statele Unite, de exemplu, statul impune fiecărei familii să plătească biruri corporaţiilor, deţinute de clasa bogaţilor, în medie de 6.000 de dolari anual.)

Original Volkswagen Beetle Designer Ferdinand Porsche stands, right, next to Nazi leader Adolf Hitler as he inspec
Hitler admirând Volkswagen “Beetle” alături de designerul modelului.

beetle_small

  1. Interpretări ale privatizării din Germania nazistă în literatura economică de la sfârșitul deceniului 1930 și începutul deceniului 1940

Politica de privatizare a Germaniei a fost discutată la sfârșitul anilor 1930 și la începutul deceniului 1940 în lucrări academice cum ar fi cele ale lui Poole (1939), Guillebaud (1939), Stolper (1940), Sweezy (1941), Merlin (1943), Neumann (1942, 1944), Nathan (1944a), Schweitzer (1946), și Lurie (1947).

Multe dintre aceste lucrări analizează aceste chestiuni în cadrul disputei dintre două poziţii (Schweitzer, 1946, pp. 99-100) care susţinuseră anterior că proprietatea privată şi drepturile de proprietate au fost neatinse de nazişti, sau că, dimpotrivă, naziştii au distrus aceste drepturi.

Pe de o parte, creşterea intensă a reglementărilor pe piaţă, care a restricţionat libertatea economică, sugerează că drepturile inerente proprietăţii private ar fi fost distruse.

Drept urmare, privatizarea nu ar fi avut nici o consecinţă practică din moment ce statul şi-a asumat controlul deplin al sistemului economic (vezi Stolper, 1940, p. 207). Pe de altă parte, activităţile organizaţiilor private de afaceri şi faptul că marile afaceri aveau putere şi influenţă sunt argumente pentru a susţine că naziștii au promovat proprietatea privată.

Privatizarea, în această analiză, a avut scopul de a promova interesele sectoarelor de afaceri care susţineau regimul nazist, precum şi interesele elitelor naziste (vezi Sweezy, 1941, pp. 27-28; Merlin, 1943, p. 207; Neumann, 1944, p. 298).

Guillebaud (1939, p. 55) insistă că regimul nazist dorea să lase afacerile să fie gestionate privat iar riscul asumat de afaceri în sfera întreprinderilor private să fie supus direcţiei generale a guvernului.

Astfel, “Statul, de fapt, s-a derogat de multe dintre atribuţiile sale în participarea directă în industrie… Dar în acelaşi timp, controlul statului, reglementările şi interferenţa în susţinerea afacerilor economice a fost extins enorm.”

Guillebaud (1939, p. 219) simţea că statul nazist se opunea managementului de stat, că vedea ca pe “o dogmă crucială a Partidului ca ordinea economică să fie bazată pe iniţiativa privată şi pe afaceri (în sensul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi a asumării de riscuri) deşi aceasta trebuia să fie ghidată şi controlată de stat.” Analiza lui Guillebaud consideră că acesta era raționamentul fundamental al politicii de privatizare în Germania nazistă.

Poate o lucrare mai sugestivă asupra privatizării în Germania nazistă a fost cea a lui Maxine Sweezy (1941), ”Structura Economiei Naziste” (The Structure of the Nazi Economy). Pe de o parte, Sweezy subscrie la ideea că privatizarea făcută de naziști a fost o politică aplicată “în schimbul sprijinului primit de la mediul de afaceri” (Sweezy, 1941, p. 27). În analiza lui Sweezy, naziștii i-au răsplătit pe industriașii care au sprijinit ascensiunea lui Hitler la putere și i-au susținut și politicile economice “întorcând în mâinile capitaliștilor privați o serie de monopoluri deținute anterior sau controlate de către stat” (p. 27).

Această politică a implicat un program pe scară uriașă prin care “guvernul a transferat proprietatea în mâinile privaților” (p. 28).

Pe de altă parte, pentru a explica privatizarea făcută de naziști, Sweezy vine cu o ipoteză interesantă care e consistentă cu designul macroeconomic al politicii economice a naziștilor. Ea susţine că unul dintre principalele obiective ale politicii de privatizare a fost să stimuleze economisirea, din moment ce o economie de război necesita un nivel scăzut de consum. (30)

Nivelurile înalte de economisire erau gândite ca depinzând de inegalitatea veniturilor, care era mărită de inegalitatea averilor.

Acest nivel, potrivit lui Sweezy “a fost asigurat prin ‘reprivatizare’…. Importanţa practică a transferului de întreprinderi guvernamentale în mâini private a fost că clasa capitalistă a continuat să servească drept canal de acumulare de venituri.” (Sweezy, 1941, p. 28).

Hitler-Hugo-Boss
Dictatorul nazist şi Hugo Boss, care a creat design-ul uniformelor naziste.

Nazi-Uniforms-Hugo-Boss1

ss-hugo-boss

Consistentă cu abordarea lui Sweezy’, analiza lui Merlin (1943, p. 207) spune că partidul nazist căuta nu doar să obţină sprijinul mediului de afaceri, ci şi să obţină un control crescut asupra economiei.

În acest fel, privatizarea a fost văzută ca un instrument în mâinile partidului nazist de “a facilita acumularea de averi private şi de imperii industriale de către cei mai faimoşi nazişti şi colaboratori ai lor.” Asta ar fi intensificat centralizarea afacerilor economice şi ale guvernului în mâinile unui grup restrâns pe care Merlin l-a numit “elita nazistă.” (p. 207).

Analize anterioare ale privatizărilor făcute de nazişti în mod explicit au declarat că privatizarea din Germania din deceniul 1930 avea scopul de a aduce beneficii celor mai bogate segmente din societate şi de a mări dominaţia lor economică, pentru ca naziştii să poată obţine sprijinul din partea lor.

Această interpretare reflecta ideea predominantă că marii industriaşi au susţinut cu vehemenţă partidul nazist şi ascensiunea lui Hitler la putere.

Următorul capitol analizează aceste chestiuni.

Până acum, indiferent de interpretările specifice, este clar că o politică susţinută de privatizare masivă a fost aplicată în Germania la mijlocul deceniului 1930 şi că analiştii şi cercetătorii din acea vreme au recunoscut importanța acesteia. Chiar și organizațiile internaționale, cum ar fi Liga Națiunilor, au luat notă de ea (31) iar interesele internaționale au fost reflectate în schimbarea produsă în limba engleză: la mijlocul deceniului 1930, termenul din germană Reprivatisierung’ și conceptul asociat lui, au fost importate în limba engleză ca ‘reprivatization’, reprivatizare. (Bel, 2006).

 gestapo_headquarters

  1. Analiza obiectivelor privatizărilor implementate de naziști

Literatura contemporană economică a arătat multitudinea de obiective care erau urmărite de politicile de privatizare (Vickers and Yarrow, 1988, 1991). Analiza privatizării de obicei identifică trei tipuri de obiective în recentele procese de privatizare: (1) motivații ideologice; (2) motivații politice; (3) motivații economice.

VI.a.Motivațiile ideologice: A folosit Germania nazistă privatizarea pentru a schimba modul în care societatea era organizată? Privatizarea nu a fost inclusă nici în programul electoral al partidului nazist, nici în revizuirile successive ale programului economic și social care fusese aprobat în 1920 de către partidul nazist. (32) De fapt, dintre cele 25 de puncte ale programului, punctele 13 și 14 includ propuneri de naționalizare a trusturilor, afacerilor și băncilor (Stolper, 1940, p. 232; Barkai, 1990, p. 23).

Propunerile de naţionalizare au fost repetate obsesiv şi în manifestele electorale ale naziştilor. Astfel, privatizarea firmelor deţinute de stat a fost contrară programului electoral economic al naziştilor.

Politica nazistă a fost puternic dependentă de deciziile luate de Hitler.

Hitler nu a făcut nici un comentariu specific despre naţionalizare sau de-naţionalizare în Mein Kampf.

Chiar dacă Hitler s-a declarat oponentul liberalismului şi economiei de piaţă (Overy, 1994, p. 1), în nici un caz el nu poate fi considerat un simpatizant al socialismului economic sau al naţionalizării firmelor private (Heiden, 1944, p. 642).

Regimul nazist respingea liberalismul, şi era puternic împotriva liberei competiţii şi a reglării economiei prin mecanisme de piaţă (Barkai, 1990, p. 10). Totuşi, Hitler era un Darwinist-social, şi era împotriva negării proprietăţii private şi a competiţiei (Turner, 1985a, p. 71; Hayes, 1987, p. 71).

Soluţia lui Hitler a fost să combine autonomia şi un rol mare al iniţiativei private şi drepturilor de proprietate în interiorul firmelor cu supunerea totală a drepturilor de proprietate în afara firmelor private şi încredinţarea lor controlului Statului.

Aşa cum Nathan a arătat (1944a, p. 5) “A fost un sistem totalitar de control guvernamental în cadrul proprietăţii private şi a profitului privat. A menţinut întreprinderile sub controlul privaţilor şi a asigurat stimulente de profit ca prime pentru managementul eficient. Dar libertatea tradiţională a afaceristului era restrânsă.” Cu alte cuvinte, exista inițiativă privată în procesul de producție, dar inițiativa privată nu era permisă în distribuirea produselor. Proprietarii puteau acționa liber în interiorul firmelor lor, dar trebuia să respecte restricțiile pe piață.

În urma acestei combinații între proprietatea privată din interiorul firmelor și controlul statului în afara lor, întrebarea fundamentală era dacă Hitler era împotriva proprietății private per se sau era ideologic favorabil privatizării. Asupra acestei chestiuni, este interesant de observat ce spunea în două interviuri din mai și iunie 1931, în care Hitler a explicat care sunt scopurile sale și ce planuri avea. Interviurile au fost acordate lui Richard Breiting, care era editorul Leipziger Neueste Nachrichten,  sub condiția de confidențialitate (Calic, 1971, p. 11).

În privinţa poziţiei sale referitoare la proprietatea privată, Hitler a susţinut: “Vreau ca toţi să păstreze ce au câştigat cu condiţia  respectării principiului că binele comunităţii e prioritar binelui individului. Dar statul ar trebui să păstreze controlul; fiecare proprietar ar trebui să se simtă un agent al Statului …. Al Treilea Reich va menţine întotdeauna dreptul proprietarilor de a controla  mijloacele de producţie.” (Calic, 1971, p. 32-33).

Un alt indiciu referitor la poziţia lui Hitler asupra proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie poate fi găsit în Rauschning (33) (1940, pp. 192-3), care relatează următorul răspuns pe care Hitler l-a dat când a fost întrebat despre socializare: “De ce mă bateţi la cap cu asemenea chestiuni minore când eu am chestiuni mult mai importante care mă preocupă, cum ar fi oamenii?. . . De ce trebuie să ne batem capul să socializăm băncile şi fabricile? Vom socializa fiinţele umane.”

Se pare că nici partidul nazist, nici Hitler nu aveau vreo devoţiune ideologică faţă de proprietatea privată. (34) În lucrarea lor teoretică asupra relaţiei dintre politicieni şi firme, Shleifer și Vishny (1994, p. 1,015) insistă că guvernele anti-piață sunt de acord cu privatizările, atâta timp cât pot menține controlul asupra firmelor prin anumite reglementări. Privatizările făcute de naziști la mijlocul deceniului 1930 sunt consistente cu propunerea 15 a lui Shleifer și Vishny (1994, p. 1,021). Așa cum arată Temin (1991), proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie era folositoare pentru nazişti. Astfel, probabil motivaţiile ideologice nu au jucat un rol major în raţionamentele privatizărilor făcute de nazişti.

VI.b. Motivaţiile politice.

A folosit Germania nazistă privatizarea ca instrument pentru a obţine sprijin politic? Ideea că industriaşii i-au sprijinit masiv pe nazişti să acceadă la putere este acceptată de aproape toată lumea care a scris despre ascensiunea lui Hitler la putere. Această poziţie nu e unanim împărtăşită (vezi Drucker, 1939, pp. 130-131; Lochner, 1954). Ca urmare a cercetărilor mai recente făcute de Turner (mai ales, Turner 1985b) în general este acceptat că Hitler a obţinut sprijin masiv din partea industriaşilor când ascensiunea sa la putere a devenit inevitabilă, adică începând de la jumătatea anului 1932 (Barkai, 1990, p.10).

hitler4
Hitler şi Preşedintele von Hindenburg, 1933.

nazi-hitler-in-car

Fapt e că naziştii au ajuns la putere având sprijin parlamentar limitat (35) şi că s-au confruntat cu mari dificultăţi în a stabili alianţe politice. În plus, prioritatea lor era şomajul şi asta necesita cooperarea din partea mediului de afaceri (Overy, 1982, p. 40). Aşa cum subliniază Barkai (1990, p. 114) Hitler nu a dorit să sperie economia. Prin urmare, noul regim s-a chinuit foarte mult să alunge lipsa de încredere a afaceriştilor (Hayes, 1987, p. 33).

Odată ce naziştii au ajuns la putere, nu a durat mult până când guvernul a exprimat public o altă poziţie, de data asta, împotriva naţionalizărilor.

Pe 12 februarie 1933, Dl Bang, un important consilier în echipa secretarului de stat al economiei, Alfred Hugenberg, a declarat public că “politica de naționalizare din ultimii ani va fi stopată. Întreprinderile deținute de stat vor fi transformate din nou în firme private.” (36)

Merită menționat că Hugenberg nu era membru al partidului nazist. De fapt, cei mai mulți din primul guvern al lui Hitler nu făceau parte din partidul nazist.

Într-adevăr, aceștia erau reprezentanți ai partidelor tradiționale de dreapta (anterior acestea au fost suprimate în iulie 1933) și aveau legături extrem de strânse cu industriașii germani.

Fără îndoială, exemplul paradigmatic al non-naziștilor care elaborau politicile și care aveau legături cu afaceriștii a fost Hjalmar Schacht, șeful Reichsbank și ministrul economiei.

Schacht era considerat ‘fuhrerul economiei’ (37) în primele guverne ale lui Hitler.

Schacht
Hitler alături de Hjalmar Schacht.

Comentând despre propria sa poziție în guvern, Schacht (1949, p. 78) a reamintit că “în interiorul partidului există o puternică mișcare de a aduce din ce în ce mai multe industrii în mâinile statului …. Companiile de asigurări private în special erau conștiente de această amenințare și m-au abordat pentru a le acorda asigurările lui Hitler (că nu au de ce să se teamă) în această chestiune…. Și în această privință intervenția mea a fost un succes.” Este clar că puterea lui Schacht se baza pe garanția dată de Hitler marilor afaceri că va promova politici care să le fie favorabile și că guvernul său va susține interesele marilor afaceri.

Este probabil că privatizarea – ca politică favorabilă proprietății private – era folosită ca instrument pentru întărirea alianței dintre guvernul nazist și industriași.

Guvernul căuta să câștige sprijin pentru politicile sale din partea marilor industriași, chiar dacă cei mai mulți industriași erau reținuți în a acorda sprijin fățiș partidului înainte ca acesta să preia puterea.

Politicile implementate de sectorul financiar oferă dovezi ale folosirii privatizării ca instrument de consolidare a sprijinului politic. Câțiva oficiali radicali ai partidului nazist au apărut în fața comitetului de investigare a băncilor, care analiza reorganizarea sectorului bancar, și au propus naționalizarea  întregului sistem bancar în conformitate cu promisiunile și programul electoral prezentate de partidul nazist.

Pe de altă parte, oficialii finanțiști din eșalonul de la vârful guvernului nazist s-au alăturat reprezentanților băncilor private și au propus întărirea reglementărilor pentru sistemul bancar cu condiția ca ele să rămână private.

Ipoteza unei alianțe între conducerea nazistă și grupurile financiare private de a ocupa poziții guvernamentale pentru a salva sistemul de proprietate privată a fost subliniată de Feldman(2004, p. 21).

În cele din urmă, comisia de investigare a băncilor a recomandat întărirea monitorizării publice și a controlului asupra sectorului bancar privat și introducerea de noi restricții asupra înființării de instituții de credit și în ce privește exercitarea profesiei de bancher (Lurie, 1947, p. 62). Aceste recomandări au fost implementate prin legea băncilor germane din 1934, care a permis guvernului să exercite control strâns asupra băncilor private.

HIC3
Magnatul din industria metalurgică, Fritz Thyssen, ţinând un discurs în faţa clubului industriaşilor imediat după cel al lui Hitler. Hermann Göring stă între Thyssen şi Hitler.

Reglementarea sistemului bancar a părut regimului o alternativă sigură și economic solidă față de propunerile făcute de radicalii din partid care cereau naționalizarea băncilor pentru controlarea finanțelor  (James, 1995, p. 291).
La urma urmei, fiind consistentă cu analizele teoretice ale lui Shleifer și Vishny (1994), reprivatizarea marilor bănci comerciale (Deutsche Bank, Commerz-Bank, și Dresdner-Bank) a fost implementată în cadrul noilor reglementări.

Alianța dintre interesele financiare și eșalonul din conducerea guvernului a determinat implementarea reprivatizării cu prioritate a băncilor controlate de stat.Adolf Hitler Braunhaus (1)

Reprivatizarea United Steel Works, care l-a adus pe Fritz Thyssen în poziția de conducere a trustului, este un exemplu al modului în care privatizarea a fost folosită pentru a consolida susținerea politică pentru partidul nazist. Merită amintit că Thyssen a fost unul dintre cei doi mari industriași care a sprijinit partidul nazist înainte ca acesta să devină dominant pe scena politică.  O altă privatizare care poate fi legată de această politică este vânzarea acțiunilor deținute de stat la Hamburg-SüdAmerika unui conglometat din Hamburg în septembrie 1936, când proprietarii de nave din Hamburg au intrat în masă în partidul nazist, ca grup. (38)

În cele din urmă, este clar că privatizarea serviciilor publice cum ar fi cele sociale aveau și ele obiective politice.  Câteva organizații naziste au fost însărcinate să se ocupe de asigurarea acestor servicii. Asta fără îndoială a consolidat sprijinul pentru partidul nazist în rândurile celor care beneficiau de acele servicii.

În plus, cei din partidul nazist puteau folosi de acum resurse uriașe la care aveau acces prin aceste programe pentru a subjuga politic și pentru a corupe. (39)

tumblr_m9msaqZA0P1rsde4yo1_500

Motivaţii economice. A folosit Germania nazistă privatizarea pentru a-și promova politica economică? În termeni generali, principalele caracteristici ale politicii economice erau (1) creșterea intervenției fiscale a guvernului în economia germană prin programe ambițioase care presupuneau cheltuieli publice uriașe, și (2) o economie strâns reglementată, prin mai multe restricții și control al piețelor. Primul șoc al cheltuielilor publice a avut loc odată cu lucrările publice – în special construirea de autostrăzi – al căror scop era să combată șomajul uriaș. Imediat cum aceste proiecte au fost implementate, cheltuielile cu înarmarea au început să crească. Potrivit The Banker (1937, p. 114), creșterea cheltuielilor după 1933-1934 s-a datorat în special programelor de înarmare. Acestea au fost principalele politici care explică evoluția cheltuielilor publice în Germania nazistă.

Încă din aprilie 1934, The Economist relata că cheltuielile militare forțau ministerul de finanțe să caute noi resurse de finanţare. La acea vreme, “acțiunile statului la compania de căi ferate au fost vândute pentru 224 de milioane de RM. Proprietatea Reichului, care acum urmează să fie ‘lichidată’ pentru a obține 300 de miliane de RM, nu a fost încă identificată.” (40)

Așa cum am menționat anterior, 1934-1935 a fost ultimul an fiscal pentru care informații oficiale detaliate legate de buget au fost publicate. Cu toate acestea, anumite informații financiare erau publicate uneori de diverse publicații. Punând cap la cap aceste informații, The Banker (1937, p. 113) a publicat date legate de cheltuieli, inclusiv propriile lor calcule pentru anii 1935-1936 și 1936-1937 bazate pe cifre oficiale. Coloana (1) din Tabelul 3 arată care erau aceste estimări. Coloana (2) arată datele referitoare la veniturile financiare pentru acești ani fiscali.

Coloana (3) arată venitul național pentru perioada de vârf a anului fiscal.

Tabel 3:

tabel 3

Tabelul 3 arată că creșterea cheltuielilor publice a dus la reducerea bruscă a abilității veniturilor fiscale de a acoperi cheltuielile. Deficitul public ca procent din venitul naţional a crescut excepţional, punând trezoreria germană sub o presiune imensă. Nathan (1944b, p. 41- ff) a făcut distincţie între trei perioade diferite în politica financiară pre-război a naziştilor: (1) Perioada finaciară pe termen scurt, 1933-1935; (2) perioada de “consolidare a datoriei”, 1935-1938; şi (3) perioada de maximă mobilizare. Una dintre cele două căi de consolidare a datoriei, una transforma datoria pe termen scurt în datorie pe termen lung.

A doua cale avea în vedere obţinerea de resurse adiţionale  din, de exemplu,  vânzarea de acţiuni deţinute la întreprinderile de stat. Într-adevăr, în a doua perioadă despre care vorbeşte Nathan (1935-38) au avut loc cele mai numeroase vânzări de acţiuni ale întrepriderilor de stat.

The Banker a făcut conexiuni explicite între creşterea constrângerilor financiare şi vânzarea de acţiuni deţinute de guvern. De exemplu, când a remarcat că în anul fiscal 1935-1936 solicitările făcute trezoreriei au crescut rapid din cauza cheltuielilor imense cu programele de înarmare, The Banker (1937, p. 112) a scris că “aproximativ 500 de milioane de mărci au fost obţinute din contribuţiile de la asigurările de şomaj, din donaţii mai mult sau mai puţin forţate, şi din vânzarea acţiunilor deţinute de guvern” (p. 112). În acelaşi număr (1937, p. 131) este relatat: “Acum, când controlul asupra băncilor este complet şi final, guvernul nu mai este interesat să deţină acţiuni la bănci. Preţurile din ce în ce mai mari au permis guvernului să vândă multe acţiuni de la Commerzbank iar Golddiskontbank a vândut o parte din acţiunile pe care le deţinea la Deutsche Bank.”

Externalizarea serviciilor publice către organizaţiile naziste arată o relaţie similară între constrângerile financiare şi creşterea de venituri din privatizare. Nathan (1944a, p. 322) observă că toate aceste organizaţii au obţinut cele mai multe venituri din contribuţii speciale, colectări de amenzi şi contribuţii etc care nu erau cuprinse în bugetele publice.

Într-adevăr, “ele reprezentau o sursă importantă de venituri publice din moment ce scăpau guvernul de cheltuieli pe care altfel le-ar fi putut face cu greutate.” Fără îndoială, asta era în conformitate cu politica fiscală a naziştilor, din moment ce “fără veniturile din aceste surse neobişnuite, nivelul total de îndatorare publică care ar fi fost necesar ar fi fost considerabil mai mare – o evoluţie pe care guvernul era desigur interesat să o evite.” (1944a, p. 331).

Politica economică nazistă a implicat o creştere bruscă a cheltuielilor publice. Intensitatea acestei creşteri este unică printre ţările occidentale capitaliste în perioada dinaintea războiului.

Consistentă cu asta, politica fiscală a fost supusă unor restricţii şi metode excepţionale au fost create pentru a obţine resurse. De fapt, Schacht a fost considerat mai mult un tehnician finanțist decât un economist (Thyssen, 1941, p. 138). Privatizarea a fost una dintre metodele excepționale folosite.

În folositoarea sa analiză panoramică asupra proceselor de privatizare, Yarrow (1999) observă că prioritatea răspândită și generală era acordată obiectivelor financiare în interiorul acestui cadru de obiective multiple care coexistau.

Privatizările făcute de nazişti la mijlocul deceniului 1930 a fost similară cu experiențele moderne în sensul că obiectivele financiare au jucat un rol central în implementarea lor.

VII. Concluzii

Deși literatura modernă economică de obicei ignoră acest fapt, guvernul nazist din Germania deceniului 1930 a implementat o politică de privatizare în masă. Guvernul a vândut proprietatea publică pe care o deținea în câteva firme ale statului din mai multe sectoare. În plus, asigurarea unor servicii publice care anterior fusese sarcina sectorului public a fost transferată sectorului privat, în special organizațiilor partidului nazist. Motivațiile ideologice nu explică privatizările făcute de nazişti. Însă motivațiile politice au fost determinante.

Guvernul nazist a folosit privatizarea ca pe un instrument de a-și îmbunătăți relația cu marii industrași și de obține un sprijin și mai mare din rândul acestui segment pentru politicile sale.

Privatizarea a fost probabil folosită și pentru a consolida sprijinul politic și mai mare pentru partid.

În final, motivațiile financiare au jucat un rol central în privatizările făcute de naziști. Veniturile din privatizare obținute între 1934-1937 au o importanţă fiscală: nu mai puțin de 1,37 la sută din totalul veniturilor obținute din vânzarea de acțiuni deținute în firmele publice.

Mai mult, guvernul a evitat să includă o mare parte a cheltuielilor în buget folosind metode externe de a finanța serviciile publice, prin externalizarea acestor servicii către organizațiile naziste.

Politica economică nazistă de la mijlocul deceniului 30 a mers împotriva curentului din acel moment în mai multe privințe. Creșterea uriașă a programelor de cheltuieli publice a fost unică, la fel cum a fost și creșterea programelor de înarmare, și împreună ele au impus contrângeri importante bugetului. Politici excepționale au fost implementate pentru a finanța aceste cheltuieli excepționale, iar privatizarea a fost una dintre ele. Germania nazistă a privatizat sistematic și a fost singura țară care a făcut așa ceva în avea perioadă. Asta a făcut ca politica nazistă să meargă împotriva curentului, care s-a menţinut puternic împotriva privatizării proprietății de stat sau a serviciilor publice până spre ultimul sfert al secolului 20 .

FordTraitor
Henry Ford a fost primul care a primit cea mai înaltă distincţie oferită de Hitler susţinătorilor celui de-al treilea Reich din alte ţări.

Cuvinte cheie: privatizare, întreprinderi pubice, economia nazistă, Germania

JEL Codes: G38, L32, L33, N44 de Germà Bel*

Universitat de Barcelona şi ppre-IREA

“Această cercetare a fost finanţată cu ajutor de la Fundación Rafael del Pino, şi din partea ministerului de ştiinţe şi tehnologie din Spania, în cadrul proiectului BEC2003-01679. O mare partea a acestui studiu a fost realizată în timpul unei burse de care am beneficiat la Universitatea Harvard. Versiuni anterioare au fost prezentate la Georgetown University. Comentariile şi sugestiile din partea Xavier Coller, Jost Dülffer şi Luis Quiroga şi din partea unui cercetător care doreşte să rămână anonim mi-au fost de ajutor. Eventualele erori sunt responsabilitatea mea.”

În engleză, aici: http://www.ub.edu/graap/nazi.pdf

hitlerandIBMworkingtogether
Adolf Hitler şi fondatorul IBM, Thomas J. Watson, captură din documentarul “Corporaţia”.

NOTE DE SUBSOL 

(1) Alte studii mai puțin academice din această perioadă au analizat și ele privatizarea din Germania nazistă [vezi Reimann (1939) and Heiden (1944)].

(2) O chestiune care apare obsesiv în literatura despre politica economică nazistă se referă la motivul pentru care naziștii au evitat să implementeze o politică de masă de naționalizare a firmelor private [vezi Buchheim și Scherner (2005) pentru un exemplu mai recent]. Într-adevăr, această chestiune este interesantă din moment ce programul oficial economic al naziștilor și promisiunile lor electorale repetau obsesiv această chestiune. Însă, acest motiv nu e chestiunea centrală a acestui studiu. Merită menționat că prin respingerea masivă a naționalizărilor, guvernul nazist s-a alăturat curentului dominant în țările occidentale, care erau înclinate în timpul deceniului 1930 spre intervenție prin reglementare și politici fiscale. Așa cum explică Megginson (2005, p. 10), naționalizarea firmelor private nu a mai fost o politică majoră a țărilor capitaliste occidentale din momentul în care marea depresie a luat sfârșit.

(3) Alegerea acestei perioade este foarte folositoare și pentru că ne permite să evităm confuzia între procesul de privatizare și arianizare. Așa cum explică James (2001, p. 38-51), după 1936-1937 a existat o intensificare a procesului de arienizare, prin ceea ce era numit “politica de arienizare dusă de stat.” Multe dintre afacerile deţinute de evrei au supravieţuit până în 1938. Apogeul împotriva evreilor a fost atins în noiembrie 1938, odată cu pogromul din 9 noiembrie, cunoscut ca pogromul din noiembrie, Reichskristallnacht. Pe lângă asta, analizarea privatizărilor făcute de nazişti până în 1937 evită confuzia cu procesul de afaceri implementat după anexarea succesivă a unor teritorii, începând cu Austria în 1938.

(4) După primul război mondial, Reichsbahn a fost reorganizată ca instituţie independentă şi capitalul ei a fost oficial deconectat de proprietatea Reich-ului (Wengenroth, 2000, p. 111). În cadrul acestui context, au fost emise acţiuni comune şi de control. Acţiunile comune însemnau că Reich-ul deţinea direct proprietatea, şi cele mai bune acţiuni au fost alocate inițial Reichului. Guvernul putea să vândă aceste acțiuni preferențial (Macmahon and Dittmar, 1940, pp. 35-38).

(5) The Economist, April 7, 1934 [118 (4728), p. 763]. Pe lângă vânzarea Căilor Ferate germane, The Economist a menționat și o altă vânzare de proprietate publică: “Proprietatea Reichului, care urmează să fie “lichidată” în valoare de 300 de milioane de RM nu este identificată.”

(6) The Economist, martie 28, 1936 [122 (4831), p. 701].

(7) Külhmann (1934, pp. 391-392) explică această reorganizare în detaliu.

(8) Kruk (1936a, p. 319) and Reich-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55)

(9) Der Deutsche Volkswirt, July 9, 1937 [11 (41), pp. 2020-21].

(10) Nivelul de control exercitat de către stat în marile bănci comerciale prin deținerea proprietății publice este deschis discuției. Cel mai probabil interferența statului prin deținerea proprietății publice varia potrivit relevanței mizei acelei proprietăți. Pe când ingerința în Deutsche Bank era relativ scăzută [Feldman (1995, p. 272), James (2004, p. 45-49)], ingerința în Dresdner Bank a fost intensă [James (2001, p. 16), Feldman (2004, p. 23)]. În orice caz, reforma reglementărilor bancare care a început cu legea băncilor germane din 1934 a permis guvernului să exercite un control strâns asupra băncilor private. Dessauer (1935) oferă o explicație exhaustivă a legii băncilor germane din 1934; Nathan (1944b) adaugă informații legate de modificările legislative ulterioare.

(11) Baumgarten (1937, pp. 826-827). Alte acțiuni relevante deținute de stat în bănci erau 70 la sută din Allgemeine Deutsche Kreditantstalt, și 66,6 la sută din Norddeutsche Kreditbank (Sweezy, 1941, p. 31). Russell (1935, p. 204-208) oferă o analiză detaliată a relațiilor de proprietate între Reich și băncile comerciale.

(12) Kruk (1936a, p. 319), The Economist, April 3, 1937 [127 (4884), p. 16], Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55), League of Nations (1937, p. 77), Liga Națiunilor (1938, p. 92).

(13) Baumgarten (1937, pp. 826-7)], The Economist, April 3, 1937 [127 (4884), p. 16], League of Nations (1938, p. 92).

(14) Baumgarten (1937, pp. 826-7), League of Nations (1938, p. 92), Reimann (1939, p. 181), Barkai (1990, p. 216).

(15) Kruk (1936a, p. 319) and Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55).

(16) Proprietarii de șantiere navale din Hamburg s-au alăturat partidului nazist ca grup. Șeful celui mai vechi concern din Hamburg i-a explicat lui Lochner (1954, p. 220-221) că decizia proprietarilor de nave din Hamburg să intre în partidul nazist nu a fost luată din convingere ideologică, ci pentru a evita ingerinţele din partea partidului nazist în afacerile lor.

(17) Kruk (1936a, p. 319) and Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937, p. 55).

(18) The Vereinigte Industrie Unternehmungen A. G. of Berlin (VIAG) era un concern prin care guvernul german controla proprietatea pe care o deţinea în operaţiunile de afaceri bancare şi industriale. Aceste operaţiuni se refereau la Reichs-Kredit-Gesellschaft, din considerente electorale care au făcut ca guvernul Germaniei să fie al doilea producător de electricitate din Germania; the Vereinigte Aluminium-Werke, unul dintre cei mai mari producători de aluminiu din lume; şi alte conglomerate care produceau biciclete, arme, nitrogen, nave etc. Potrivit lui The Economist [June 16 1934, 118(4738), p. 1308], în contrast cu operaţiunile de afaceri ale guvernului german din alte părţi, subsidiarele VIAG nu erau administrate strict comercial, şi cele mai multe dintre companii întotdeauna făceau profit.

(19) Der Deutsche Volkswirt, July 9, 1937 [11 (41), p. 2021].

(20) Pollock (1938, p. 43-68) oferă o analiză exhaustivă a caracteristicilor organizatorice ale holdingurilor deţinute de organizaţiile partidului nazist.

(21) Nathan (1944a, p. 321) arată şi el că educaţia nu a mai rămas un serviciu public gestionat de şcolile de stat, ci a fost transferată Organizaţiei Tineretul Hitlerist.

hitler_youth

(22) Völtzer (135, pp. 4-6) oferă o analiză detaliată a configurării legale a Frontului Muncii german.

(23) Asigura şi servicii noi, cum ar fi programe de relaxare “Putere prin bucurie” (Strength through Joy (Kraft durch Freude).

(24) Împreună cu raportul asupra Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937), Sweezy (1941, p. 32) a folosit şi raportul întocmit de Liga Naţiunilor din 1938 “Bani şi Bănci” (Money and Banking 1938), care a oferit unele informaţii adiţionale despre reprivatizarea băncilor. La fel ca în cazul informaţiilor publicate de Reichs-Kredit-Gesellschaft (1937), informaţiile oferite de Liga Naţiunilor de obicei foloseau ca sursă de documentare ştirile şi analizele publicate de Der Deutsche Volkswirt.

(25) The Economist, April 18, 1936 [123 (4834), p. 127]

(26) Vezi, de exemplu, pagina editorială a Der Deutsche Volkswirt, April 9, 1936 [10 (28), p. 1315].

(27) De exemplu, Der Deutsche Volkswirt, July 9, 1937 [11 (41), pp. 2020-21] şi Baumgarten (1937).

(28) În cazul Olandei, privatizări masive au avut loc în 1996. Astfel, considerând o perioadă mai mare decât cea cuprinsă între anii 1997-2000 ar duce la creşterea procentului în cazul Olandei. Nu e cazul cu celelalte ţări din figura 1. Aşa cum am menţionat déjà, procentul referitor la Marea Britanie nu este comparabil.

(29) Lăsând deoparte Marea Britanie, procentul EU-14 ar fi de 2,05 la sută.

(30) De fapt, consumul privat în termeni de venit național a scăzut de la 83 la sută în 1932 la 59  la sută în 1938 [Overy, 1982, p. 34].

(31) Astfel, raportul pe anul 1937-1938 al Ligii Naţiunilor referitor la bănci şi finanţe comenta că “Procesul cunoscut ca ‘reprivatizare’ a marilor bănci din Berlin prin cumpărarea de către persoane private a acțiunilor deținute de stat în corporațiile publice de la reconstrucția care a urmat crizei din 1931 a ajuns la sfârșit în 1937.” [League of Nations, 1938, p. 92]

(32) Potrivit lui Stolper (1940, p. 231), “acest program a rămas fundamentul spiritual al mișcării. Este predat în fiecare școală, toate manualele se referă la el și toate organizațiile de partid. Constituie, împreună cu Mein Kampf  scrisă de Hitler, forța conducătoare a conceptului intelectual al partidului”.

(33) Hermann Rauschning a fost preşedintele nazist al senatului Danzig între 1933-1934. Ulterior a fost expulzat din partidul nazist.

(34) De fapt, naziștii au folosit naționalizarea când au considerat că le e favorabilă. Este cunoscut cazul naționalizării a două companii aeriene, firmele Arado și Junkers [Homze (1976, p. 192-3)]. Mai puțin cunoscută este naționalizarea, pentru a fi incorporată în Calea Ferată a Reichului, a căilor ferate private Lübeck-Büchener şi Brunswick Landes [The Economist, November 20, 1937, 129 (4917), p. 369].

(35) Grupul parlamentar al naziştilor a câştigat 196 din 584 de mandate (33,6 la sută) când Hitler a fost numit cancelar în ianuarie 1933. În alegerile din martie 1933 partidul nazist a obținut 288 de mandate din 647 (44,5 la sută). Datele despre reprezentarea parlamentară pot fi găsite în Lochner (1954, p. 23).

(36) Le Temps, 12 February 1933, p. 2.

(37) Puterea lui Schacht era déjà la apogeu când în discursurile sale publice din 1935 a început să apere principiile capitalismului: în Königsberg în August (The Economist, August 24 1935, 121 (4800), p. 366) și în fața Academiei pentru Legea germană în decembrie (The Economist, December 7 1935, 121 (4815), p. 1124). Perioada de maximă putere a lui Schacht a coincis cu perioada în care cele mai multe privatizări au fost implementate. Influența lui a început să decadă în 1937, și a dispărut când Hermann Göring a preluat controlul asupra politicii economice. Schweitzer (1964, p. 610) a făcut o cronologie detaliată a ascensiunii și decăderii lui Schacht. Când demisia sa a fost anunțată oficial în noiembrie 1937, procesul de reprivatizare era déjà finalizat.

(38) Biais și Perotti (2002) analizează folosirea privatizării pentru a obține beneficii politice, într-un anumit cadru în care pentru a obține sprijin politic, guvernele alegeau între privatizare și redistribuție fiscală. Politica macroeconomică a naziștilor a însemnat o creștere bruscă a taxării, deci nu le rămăsese prea mult spațiu de manevră pentru a folosi politica fiscală cu scopul de a asigura beneficii în schimbul sprijinului politic. De fapt, veniturile fiscale din taxele corporatiste au crescut cu 1.365 la sută între 1932-1933 și 1937-1938, în timp ce veniturile fiscale totale au crescut cu 110 la sută în aceeași periodă. [Reichs-Kredit-Gesellschaft (1939, p.62)]

(39) Lucrările teoretice asupra privatizării ale lui Hart, Shleifer și Vishny (1997) sugerează că politicienii în căutare de beneficii care să-i țină la putere sunt mai înclinați să folosească patronajul politic şi producția publică, în timp ce externalizarea sau producția privată tind să ofere sponsorizări financiare. Destul de interesant, privatizarea serviciilor publice prin acordarea francizei asupra lor organizațiilor naziste a plasat ambele moduri de extragere de beneficii în mâinile elitei naziste.

(40) The Economist, April 7, 1934 [118 (4728), p. 763]

Screen-Shot-2014-07-03-at-9.24.44-AM
Copil evreu folosit ca sclav muncitor în lagărele de concentrare naziste.
Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s