Comunism şi anarhie – Peter Kropotkin

de Peter Kropotkin

publicat în Freedom: Iulie, p. 30. – August, p. 38, 1901, în engleză, aici

 

MemeCenter_1394711796561_617Mulţi anarhişti şi gânditori, în general, deşi recunosc imensele avantaje pe care comunismul le-ar oferi societăţii, totuşi consideră această formă de organizare socială un pericol pentru libertate şi pentru libera dezvoltare a individului. Acest pericol este recunoscut de asemenea şi de mulţi comunişti, şi, considerată în totalitatea sa, chestiunea derivă din altă imensă problemă pe care secolul nostru a scos-o la iveală în întreaga sa dimensiune: relaţia individului cu societatea. Nici nu mai e nevoie să explicăm de ce această chestiune este atât de importantă.

Problema e mascată în diferite feluri. Când vorbesc despre comunism, cei mai mulţi oameni se gândesc, mai mult sau mai puţin, la comunismul creştin şi monastic şi întotdeauna autoritar, promovat în prima jumătate a acestui secol şi practicat de anumite comunităţi.

Aceste comunităţi au luat ca model familia şi au încercat să constituie “marea familie comunistă ” pentru “a reforma omul”.

În acest scop, pe lângă munca în comun, ele au impus un trai apropiat de acela al convieţuirii într-o familie, precum şi izolarea sau separarea unei colonii de societate. Aceasta a dus la nimic altceva decât la totala ingerinţă a tuturor „fraţilor” şi „surorilor” în viaţa privată a fiecărui membru al comunităţii.

Dincolo de asta, nu s-a putut vedea că există o diferenţă între comunităţi izolate, fondate în diferite ocazii în tipul ultimelor trei sau patru secole, şi numeroasele comune federalizate care au toate şansele să se nască într-o societate care e pe cale să declanşeze revoluţia socială. Cinci aspecte ale acestui subiect astfel trebuie considerate separat:

[1] Producția și consumul în comun,
[2] Viața domestică în comun (coabitarea: chiar este necesar ca ea să fie aranjată după modelul familiei actuale?),
[3] Comunitățile izolate ale timpurilor noastre,
[4] Comunele federalizate ale viitorului, și

[5] Chiar diminuează, în mod necesar, comunismul individualitatea? Cu alte cuvinte: (condiţia) Individului într-o societate comunistă.

O imensă mișcare a ideilor a avut loc în timpul acestui secol sub numele de socialism, în general, începând cu Babeuf, St. Simon, Fourier, Robert Owen şi  Proudhon, care au formulat curentele predominante ale socialismului, şi a continuat cu numeroşi succesori ai lor Considerant, Pierre Lerous, Louis Blanc (în Franţa); Marx, Engels (în Germania); Chernychevski, Bakunin (în Rusia); etc, care au lucrat fie popularizând ideile fondatorilor socialismului modern sau le-au stabilit pe baze ştiinţifice.

Aceste idei, în procesul de luare a unei forme precise, au dat naştere la două curente principale: Comunismul autoritar şi Comunismul Anarhist; precum şi unui număr de şcoli intermediare de gândire, înclinate să găsească o cale de mijloc, cum ar fi Capitalismul de Stat, Colectivismul, Cooperarea; printre masele de muncitori ele au creat formidabile mişcări ale muncitorilor care luptă să organizeze întreaga masă de muncitori pe meserii pentru a lupta împotriva Capitalului, şi care devin mai internaţionale odată ce muncitorii de diferite naţionalităţi intră din ce în ce mai mult în contact unii cu alţii.

Următoarele trei idei esenţiale au fost câştigate de această imensă mişcare a ideilor şi a acţiunii, şi acestea au pătruns deja în mare măsură în conştiinţa publică:

[1] Abolirea sistemului sclaviei salariale, forma modernă a servituţii (sclaviei) din antichitate

[2] Abolirea proprietăţii individuale asupra mijloacelor de producţie, şi

[3] Eliberarea individului şi a societăţii de mașinăria politică, de Stat, care menţine sclavia  economică.

MemeCenter_1394710315201_841Asupra acestor trei idei cu toții suntem de acord, și chiar și cei care pledează pentru “cărţile de muncă” (munca la normă) sau care, ca Brousse, doresc ca toți să devină “funcționari,” adică angajați ai Statului sau ai Comunei, admit că, atunci când susţin oricare dintre aceste propuneri, o fac doar pentru că nu văd comunismul ca fiind imediat posibil. Ei acceptă acest compromis ca pe un tertip, dar scopul lor rămâne comunismul.

Şi, în privința Statului, chiar și cei mai îndârjiți partizani ai Statului, ai autorității, chiar și ai dictaturii, admit că, odată cu dispariția claselor de azi, Statul va înceta să mai existe.

Astfel, putem spune, fără a exagera importanța secțiunii noastre a mișcării socialiste, -şi anume, secțiunea anarhistă – că, în ciuda tuturor diferențelor dintre diferitele tipuri de socialism (care diferențe sunt, înainte de toate, bazate pe caracterul mai mult sau mai puțin revoluționar al mijloacelor de acțiune al fiecărei categorii), putem afirma că toate tipurile, prin vocea gânditorilor lor, recunosc evoluția către Comunism Libertar ca fiind scopul evoluției socialiste. Toate celelalte, așa cum ei înșiși mărturisesc, sunt doar etape de parcurs către acest scop.

 

Ar fi lipsit de temei să discutăm aceste etape de parcurs, fără a examina tendințele dezvoltării societății moderne.

Asupra acestor diferite tendințe, două, înainte de toate, merită atenția noastră. Una este dificultatea din ce în ce mai mare în a determina partea cu care fiecare individ contribuie la producția modernă.

Industria și agricultura au devenit atât de complicate, atât de interdependente una de alta, toate industriile sunt atât de dependente una de alta că plata (corectă) către producător în funcție de rezultate devine imposibilă, cu cât industria se dezvoltă mai mult, cu atât mai mult vedem că plata la bucată este înlocuită de salarii. Salariile, pe de altă parte, devin mai egale. Diviziunea societății moderne burgheze în clase cu siguranță rămâne însă, și există o întreagă clasă de burghezi care câștigă mai mult pe măsură ce fac mai puțin. Clasa muncitoare în sine e împărțită în patru mari diviziuni:

[1] femeile,
[2] lucrătorii agricoli,
[3] lucrătorii necalificați, și
[4] lucrătorii calificați.

Aceste diviziuni reprezintă patru grade de exploatare și nu sunt altceva decât rezultatul organizării burgheze. Într-o societate formată din oameni egali, în care toți pot învăța o meserie și în care exploatarea femeii de către bărbat, a țăranului de către manufacturier vor înceta, aceste clase vor dispărarea. Dar chiar și azi, salariile în interiorul fiecăreia dintre aceste clase tind să devină mai egale. Asta duce la afirmația: “că o zi de muncă pe o navă e la fel de valoroasă cât o zi de muncă a unui bijutier, ” și e ceea ce l-a determinat pe Robert Owen să conceapă ”cărțile sale de muncă,” pe baza cărora cei care munceau erau plătiți în funcție de ore și de bunurile produse.

Dar dacă ne uităm în urmă la toate încercările făcute în această direcție, vedem că, cu excepția câtorva mii de fermieri din Statele Unite, ”cărțile de muncă” nu s-au răspândit de la sfârșitul primului sfert de secol când Owen a încercat să le promoveze. Motivele acestei situaţii au fost discutate în altă parte (vezi capitolul Sistemul Salarial, din cartea mea Cucerirea Pâinii, “The Conquest of Bread”).

Pe de altă parte, vedem un mare număr de încercări de socializare parțială, tinzând în direcția comunismului. Sute de comunități comuniste au fost fondate în timpul acestui secol aproape peste tot și chiar și în acest moment ştim de mai bine de 400 de astfel de comunități, toate fiind mai mult sau mai puțin comuniste. În aceeași direcție a comunismului – comunismului parțial, adică – tind să fie făcute aproape toate încercările numeroase de socializare pe care le vedem că apar în societatea burgheză, fie între indivizi sau fie în legătură cu socializarea chestiunilor municipale.

Hotelurile, căminele, toate sunt experimente în direcția comunismului parţial făcute de către burghezie. Pentru o anumită sumă pe zi, poți să alegi între 10 sau 15 feluri de mâncare care îți sunt puse la dispoziție de către hotel, fără ca cineva să controleze cantitatea pe care ai mâncat-o. Această organizare este chiar internțională și înainte de a pleca din Paris sau Londra poți să cumperi cupoane (de 10 franci pe zi) care îți vor da posibilitatea să stai unde vrei tu în sute de hoteluri din Franța, Germania, Elveția etc, toate aparținând unui lanț internațional de hoteluri.

Burghezia a înțeles prea bine avantajele comunismului parțial combinate cu aproape nelimitata libertate a individului cu privire la consum, și în toate aceste instituții pentru un preț fix pe lună poți să locuiești și să te hrănești, cu singura excepție a costurilor pentru serviciile extra (vin, sau apartamente speciale) pentru care plătești separat.

Incendiile, furtul sau accidentele sunt asigurate (mai ales în satele unde egalitatea condiţiilor permite ca toţi locuitorii să plătească aceeaşi primă de asigurare), aranjament prin care marile magazine englezeşti îţi vor asigura pentru un şiling pe săptămână tot peştele pe care o familie îl poate consuma, cluburile şi societăţile nenumărate de asigurări împotriva bolilor etc etc. Această masă de instituţii, create în secolul 19, sunt o abordare către comunism, în privinţa consumului parţial sau total.

În sfârşit, există o serie vastă de instituţii municipale – apă, gaz, electricitate, locuinţe, călătorii cu trenul cu bilete uniforme, băi, spălătorii etc – unde încercări similare de socializare a consumului sunt făcute pe o scară din ce în ce mai mare.

Toate acestea cu siguranţă nu înseamnă comunism încă. Departe de aşa ceva. dar principiul acestor instituţii conţine o parte din principiul comunismului: pentru atâta pe zi (azi în bani, mâine în muncă) ai dreptul să-ţi satisfaci – cu excepţia luxului – orice dorinţe ai.

Aceste incursiuni ale burgheziei în comunism diferă de comunismul real în multe feluri; şi esenţial în următoarele două privinţe;

[1] plata în bani în loc de plata în muncă;

[2] consumatorii nu au nici un cuvânt de spus în administrarea unei anumite întreprinderi.

Dacă, în orice caz, ideea şi tendinţa acestor instituţii ar fi bine înţelese, nu ar fi dificil nici chiar azi să începem prin iniţiativă publică sau privată o comunitate care să ducă la îndeplinire principiile mai sus menţionate. Să presupunem un teritoriu de 500 de hectare pe care sunt construite 200 de locuinţe, fiecare înconjurată de o grădină sau de o livadă de un sfert de hectar. Managementul permite fiecărei familii care ocupă o locuinţă să aleagă din 50 de feluri de mâncare pe zi ce îşi doreşte, sau se asigură că are pâine, legume, carne cafea dacă vrea să le prepare în casă, separat de restul. În schimb, managementul cere ori o anumită sumă pe an în bani, sau un anumit număr de ore de muncă la alegerea consumatorului în unul din departamentele comunităţii: agricultură, creşterea animalelor, gătit sau curăţenie. Asta ar putea fi pus în practică şi mâine dacă ar cere cineva, şi trebuie să ne mirăm că o asemenea fermă-hotel-grădină nu a fost fondată încă de către un întreprinzător proprietar de hotel.

Se va obiecta, fără îndoială, că tocmai aici, la introducerea muncii în comun, comuniştii în general au eşuat. Totuşi această obiecţiune nu stă în picioare. Motivele eşecului au fost întotdeauna în altă parte.

MemeCenter_1394711072002_662În primul rând aproape toate comunităţile au fost fondate pe un val de entuziasm aproape general religios. Oamenii au fost rugaţi să devină “pionierii umanităţii;” să se supună dictatelor unei moralităţi formaliste, pedante şi minuţioase, să se regenereze chiar prin viaţa comunistă, să îşi dăruiască tot timpul, toate orele de muncă şi relaxare, comunităţii, să trăiască întru totul pentru comunitate.

Asta a însemnat că aceste comunităţi au impus omului să acţioneze pur şi simplu ca un călugăr şi au cerut – fără să fie nevoie de aşa ceva – ca oamenii să fie ceea ce ei nu sunt. Numai în ultima vreme vedem că au apărut comunităţi care au fost fondate de către oamenii muncitori anarhişti fără să aibă asemenea pretenţii, ci doar pentru scopuri economice – pentru a se elibera pe ei înşişi de exploatarea capitalistă.

A doua greşeală stă în dorinţa de a gestiona comunitatea după modelul unei familii, de a face din ea „marea familie”. Toţi erau obligați să trăiască în aceeaşi casă şi erau astfel forţaţi să se întâlnească mereu şi continuu cu aceiaşi „fraţi şi surori”. Şi aşa e greu ca doi fraţi să trăiască în aceeaşi casă şi viaţa de familie nu e întotdeauna armonioasă; aşa că a fost o eroare fundamentală să impună tuturor “marea familie” în loc să încerce, dimpotrivă, să garanteze pe cât de multă libertate şi o viaţă într-un cămin fiecărui individ.

Pe lângă asta, o comunitate mică nu poate dura multă vreme; “fraţii şi surorile” forţati să se vadă mereu şi continuu, nu mai au ce să-și spună și ajung să se deteste unii pe alţii. Şi dacă două persoane devenind rivali sau pur şi simplu prin faptul că nu se plac sunt în stare prin neînţelegerile lor să ducă la disoluţia unei comunităţi, viaţa prelungită a unor asemenea comunităţi ar fi un lucru foarte bizar, mai ales din moment ce toate comunităţile fondate până acum pe aceste principii s-au izolat singure.

Este o concluzie inevitabilă că o asociaţie închisă de 10, 20, sau 100 de persoane nu poate dura mai mult de trei sau patru ani.

Ar fi chiar regretabil dacă ar dura mai mult, pentru că asta ar dovedi doar că toţi au ajuns sub influenţa unui singur individ sau că toţi şi-au pierdut individualitatea. Ei bine, din moment ce e sigur că în trei, patru sau cinci ani o parte dintre cei care fac parte din acea comunitate şi-ar dori să plece, ar trebui să existe cel puţin o duzină sau mai multe comunităţi federalizate pentru ca cei care, dintr-un motiv sau altul, doresc să plece dintr-o comunitate şi să se poată muta în altă comunitate, fiind înlocuiţi de noi veniţi din alte locuri. Altfel, „stupul” communist trebuie în mod necesar să piară sau (ceea ce aproape întotdeauna se întâmplă) să cadă în mâinile unui singur individ – în general cel mai mare şarlatan dintre “fraţi”.

În sfârşit, toate comunităţile fondate până acum s-au izolat pe ele însele de societate, dar lupta, o luptă de viaţă, e mult mai imperativ necesară pentru un om activ decât o masă îmbelşugată. Această dorinţă de a vedea lumea, de a călători, de a-şi duce luptele e chemarea imperativă pentru generaţia tânără. De asta se întâmplă (aşa cum Chaikovski a remarcat din experienţa sa) că oamenii tineri, la vârsta de 18 sau 20 de ani, în mod necesar părăsesc o comunitate care nu cuprinde întreaga societate.

Nu mai e nevoie să adăugăm că guvernele de toate felurile întotdeauna au fost cele mai mari obstacole pentru toate comunităţile. Comunitățile care au avut de-a face cel mai puțin cu guvernele sau deloc au reușit cel mai bine. Asta e ușor de înțeles: ura Politică este una dintre cele mai violente în caracterul ei. Putem trăi în același oraș cu adversarii noștri politici dacă nu suntem forțați să ne vedem cu ei în fiecare moment. Dar cum să fie viața posibilă într-o comunitate mică unde dăm de ei mereu.

Dezacordurile politice pătrund în studiu, în atelierul unde muncim, în locul unde vrem să ne găsim relaxarea, și viața devine imposibilă.

Pe de altă parte, s-a dovedit, până la convingere, că munca în comun, producția comunistă, reușește în mod minunat. În nici o întreprindere comercială nu există atât de multă valoare adăugată pământului de către oamenii muncitori cum e în fiecare dintre comunitățile fondate în America și Europa. Greșeli de calcul se pot întâmpla peste tot, așa cum se întâmplă în toate afacerile capitaliste, dar din moment ce se știe că în timpul primilor cinci ani de la instituire patru din fiecare afacere comercială intră în faliment, trebuie să admitem că nimic similar sau care chiar să se apropie de asta nu s-a întâmplat în comunitățile comuniste. Deci, când presa burgheză, dorind să fie ingenioasă, spune că le-ar da o insulă anarhiștilor pe care să își stabilească comunitatea lor, se bazează pe experiența noastră că suntem în stare să acceptăm această propunere, dacă numai această insulă ar fi, de exemplu, Insula Franței (Paris) și că în evaluarea bunăstării sociale vom primi partea care ni se cuvine. Numai că, din moment ce știm că nici Parisul, nici partea noastră din bunăstarea socială nu ne vor fi oferite, într-o zi o să ne luăm noi înșine prin mijloacele revoluției sociale.

Paris și Barceloan în 1871 nu au fost departe de a reuși asta – și ideile lor au rezistat de atunci încolo și au deschis noi drumuri.

Progresul ne permite să vedem că, mai presus de orice, că un oraș izolat, proclamând Comuna, ar avea o mare dificultate să reziste. Experimentul ar trebui, astfel, să fie făcut pe un teritoriu – de exemplu, unul dintre statele occidentale, Idaho sau Ohio – așa cum socialiștii americani sugerează, și ei au dreptate. Pe un teritoriu suficient de mare, nu în interiorul limitelor unui singur oraș, trebuie cândva să începem să punem în practică comunismul viitorului.

Am demonstrat de atâtea ori că comunismul de stat este imposibil, că este lipsit de folos să insistăm asupra acestui subiect. O dovadă a acestui lucru, și mai mult, stă în capriciul credincioșilor  în Stat, pentru că de fapt susținătorii statului socialist nu cred ei înșiși în comunismul de stat. O parte dintre ei se ocupă ei înșiși cu cucerirea unei părți din puterea Statului de azi – a Statului burghez – și nu își bat capul să explice deloc că ideea lor de Stat socialist este diferită de un sistem al capitalismului de stat în care toată lumea ar fi un funcționar (angajat) al statului. Dacă le spunem că ăsta e scopul spre care țintesc, se enervează; totuși nu explică ce alt sistem de societate vor ei să stabilească. Cum nu cred în posibilitatea unei revoluții sociale în viitorul apropiat, scopul lor este să devină parte a guvernului în Statul burghez de azi și lasă viitorului să decidă cum se va sfârși asta.

În privința celor care au încercat să schițeze liniile generale ale unui stat socialist în viitor, ei au avut parte de critici prin afirmarea că tot ce doresc sunt birouri de statistică. Dar asta nu e decât o joacă cu cuvintele. Pe lângă asta, se declară cu tărie azi că numai statisticile valorii sunt cele care sunt înregistrate de către fiecare individ; vârsta, ocupația, poziția socială sau listele a ceea ce a vândut sau cumpărat, produs sau consumat.

Chestiunile care trebuie puse sunt de obicei cele ale elabolării voluntare (de către oameni de știință, societățile statistice), și munca birourilor de statistică constă azi în distribuirea chestionarelor, în aranjarea și adunarea mecanică a răspunsurilor. A reduce Statul, guvernele, la această funcție și a spune că prin “guvern” numai asta trebuie înţeles înseamă nimic altceva (dacă ar fi spus sincer) decât o retragere onorabilă. Şi trebuie într-adevăr să admitem că Iacobinii de acum 30 de ani s-au îndepărtat imens de idealurile de dictatură şi centralizare socialistă. Nimeni nu ar mai îndrăzni azi să spună că producţia sau consumul de cartofi sau de orez trebuie să fie reglementat de parlamentul Statului Poporului german (Volksstaat) la Berlin. Aceste lucruri insipide nu mai sunt spuse azi.

Statul comunist este o utopie la care proprii săi aderenţi au renunţat şi este vremea să mergem mai departe. O chestiune mult mai importantă care trebuie examinată, într-adevăr, este aceasta: dacă comunismul anarhist sau libertar nu implică şi el o diminuare a libertăţii individuale?

De fapt, în toate aceste discuţii despre libertate ideile noastre sunt mascate de către influenţa, care a supravieţuit din secolelor trecute, sclaviei, servituţii şi opresiunii religioase.

Economiştii prezintă contractul impus cu forţa (sub ameninţarea foamei) între un stăpân şi omul care munceşte ca fiind o stare de libertate.

Politicienii, din nou, numesc şi ei libertate condiţia actuală a cetăţeanului de azi care a devenit un iobag şi un plătitor de taxe către Stat. Cei mai avansaţi moralişti, cum ar fi Mill şi numeroşii săi discipoli, definesc libertatea ca dreptul de a face orice doreşti cu excepţia îngrădirii libertăţilor egale ale celorlalţi.

Dincolo de faptul că cuvântul “drept” este un termen foarte confuz pe care l-am moștenit din secolele trecute, însemând nimic sau prea mult, definiția lui Mill i-a dat posibilitatea filosofului Spencer, numeroșilor autori și chiar și unor anarhiști individualiști să reconstruiască tribunalele și pedepsele legale, chiar și pedeapsa cu moartea – adică să reintroducă, în mod necesar, în cele din urmă Statul însuși pe care ei înșiși l-au criticat admirabil. Ideea de liberă voință este ascunsă în spatele tuturor acestor raționamente.

Dacă punem la o parte toate acțiunile inconștiente și luăm în considerare numai acțiunile premeditate (fiind doar acelea pe care legea, sistemele relgioase şi penale încearcă să le influenţeze) vedem că fiecare acţiune de acest fel este precedată de o oarecare discuţie/analiză care are loc în mintea omului; de exemplu, “Aş vrea să ies la o plimbare”, se gândeşte cineva, „Nu pot, am o întâlnire cu un prieten”, sau „Nu pot, am promis că o să termin de făcut asta”, sau „Soţiei şi copilului nu le va plăcea că mă duc singur şi că ei vor rămâne acasă”, sau „O să fiu dat afară dacă nu mă duc la serviciu.”

Ultima cugetare implică teama de pedeapsă. În primele trei exemple, acest om se confruntă doar cu el însuşi, cu obiceiurile sale privind loialitatea, cu simpatiile sale. Şi în asta stă toată diferenţa. Spunem că un om forţat să raţionalizeze că trebuie să renunţe la un anumit lucru de teama pedepsei nu este un om liber. Şi afirmăm că umanitaeta poate şi trebuie să se elibereze de teama de pedeapsă, şi că poate constitui o societate anarhistă în care teama de pedeapsă şi chiar refuzul de a dori să dai vina pe cineva vor dispărea. Acesta e idealul la care vrem noi să ajungem.

Dar ştim că nu ne putem elibera pe noi înşine de obiceiul de a fi loiali (de a ne ţine promisiunile), nici de simpatiile noastre (teama de a-i face să sufere pe cei pe care-i iubim şi cărora nu vrem să le facem nici un pic de rău şi nici nu vrem să-i dezamăgim). În această ultimă privinţă, omul nu e niciodată liber.

Crusoe, pe insula sa, nu era liber. În momentul în care a început să-şi construiască corabia, să cultive grădina sau să strângă provizii pentru iarnă, el deja a fost capturat sau absorbit de munca sa. Dacă îi era lene şi ar fi preferat să zacă în peşteră, a ezitat pentru un moment şi oricum s-a apucat să muncească. În momentul în care s-a împrietenit cu un căţel, cu două sau trei capre şi mai presus de orice după ce s-a întâlnit cu Friday, nu a mai fost absolut deloc liber în sensul în care aceste cuvinte sunt uneori folosite în discuţiile noastre. A început să aibă obligaţii, trebuia să se gândească la interesele altora, nu mai putea fi individualistul perfect pe care uneori ne aşteptam să-l regăsim în el.

În momentul în care a avut o soţie şi copii, educaţi de el sau încredinţaţi altora spre educare (societăţii), din momentul în care are un animal domestic, sau chiar şi o veche livadă, care are nevoie să fie udată şi îngrijită la anumite ore, din acel moment el nu mai poate fi tipul de om „căruia nu-i pasă de nimic”, „egoistul”, „individualistul” care este uneori reprezentat ca tipul de om liber. Nici pe insula lui Crusoe, cu atât mai puţin în societate de orice tip ar fi ea, acest tip de om nu există de fapt. Omul ia în considerare şi întotdeauna va ţine cont de interesele alor oameni în proporţie cu stabilirea relaţiilor de interes reciproc între ei, şi cu cât face mai mult asta, cu atât mai mult aceşti alţii afirmă propriile lor sentimente şi dorinţe.

Astfel, nu găsim o altă definiţie a libertăţii decât următoarea: posibilitatea unei acţiuni fără a fi influenţat în acele acţiuni de teama de pedeapsă din partea societăţii (constrângere corporală, ameninţarea cu foamea sau chiar cenzura, cu constrângerii care vine în urma relaţiei cu un prieten).

Înţelegând libertatea în acest sens – şi ne îndoim că o mai largă şi în acelaşi timp mai reală definiţie a libertăţii poate fi găsită – putem spune că comunismul poate diminua, chiar anihila toată libertatea individuală şi în multe comunităţi comuniste aceasta s-a încercat; dar poate să şi mărească această libertate în cele mai largi limite ale sale.

Totul depinde de ideile fundamentale pe care asocierea dintre oameni se bazează. Nu forma unei asocieri este cea care implică sclavia; ci ideea de libertate individuală pe care o aducem cu noi în asocierea cu alţii şi care determină mai mult sau mai puţin caracterul libertar al acelei asocieri.

Coabitarea a doi indivizi sub acelaşi acoperiş ar putea duce la înrobirea unuia de către altul, cum la fel de bine ar putea duce la libertate de care să se bucure amândoi.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru familie sau pentru cooperarea dintre două persoane în grădinărit sau în realizarea unei reviste. Acelaşi lucru e valabil şi în privinţa unor asociaţii mai mari sau mai mici, şi e valabil şi în privinţa fiecărei instituţii sociale.

Astfel, timp de 10, 11, 20 de secole, vedem comune de oameni egali, oameni la fel de liberi – şi patru secole mai târziu ne trezim că acelaşi comune cer dictatura unui preot.

Judecătorii şi legile rămân; ideea legii Imperiului Roman, a Statului a devenit dominantă, în timp ce cele legate de libertate, de rezolvarea disputelor prin mediere şi prin aplicarea federalismului în cel mai mare grad posibil au dispărut; şi aşa a devenit sclavia dominantă. Ei bine, dintre toate instituţiile sau formele de organizare socială care au fost încercate până azi, comunismul e cel care garantează cel mai mare grad de libertate individuală – cu condiţia ca ideea care stă la baza comunităţii să fie Libertatea, Anarhia (fără lideri, fără stăpâni).

Comunismul e capabil să îşi asume toate formele de libertate sau de opresiune pe care alte instituţii nu le pot oferi. Ar putea produce o mănăstire în care toţi implicit să se supună ordinelor unui superior, şi ar putea produce o organizare absolut liberă, lăsând deplina libertate individului, existând numai atâta timp cât cei care s-au asociat doresc să rămână împreună, fără a impune nimic nimănui, dorind mai degrabă să apere, să mărească şi să extindă în toate direcţiile libertatea individului.

Comunismul ar putea fi autoritar (caz în care comunitatea va începe să decadă rapid)  sau ar putea fi anarhist. Statul, dimpotrivă, nu poate fi anarhist. Este autoritar sau încetează să mai fie Stat.

Comunismul garantează libertatea economică mai bine decât oricare alte forme de asociere, pentru că poate garanta un trai bun, chiar şi în lux, în schimbul câtorva ore de muncă în locul unei zile întregi de muncă.

A oferi unui om 10 sau 11 ore pe zi de timp liber, doar pentru el, din cele 16 în care suntem activi (pentru că trebuie să mai şi dormim) înseamnă să mărim libertatea individuală până în acel punct care mii de ani a fost idealul umanităţii.

Asta poate fi pus în practică azi într-o societate comunistă în care omul poate dispune de cel puţin 10 ore pe zi de timp liber, doar al lui.

Asta înseamnă eliberarea (emanciparea) de una dintre cele mai mari poveri ale sclaviei impuse asupra omului. Înseamnă mărirea libertăţii.

A admite că toţi oamenii sunt egali şi a renunţa la guvernarea unora de către alţii este o altă formă de mărire a libertăţii individuale într-un grad pe care nici o altă formă de asociere nu l-a admis nici măcar ca vis al său. Devine posibil numai după ce au fost făcuţi primii paşi: când omul are mijloacele, prin care îşi asigură traiul, garantate şi nu mai este forţat să îşi vândă puterea fizică şi puterea intelectuală celor îl exploatează, situați fiind pe o clasă superioară lui.

În fine, a recunoaşte că progresul se bazează pe o varietate de meserii şi a ne organiza într-un asemenea mod care să permită unui om să poată fi absolut liber în timpul orelor care îi rămân în afara muncii, și chiar să aibă libertatea să își schimbe meseriile dacă/când doreşte, sau să facă munci variate – o şansă pentru care educaţia şi instruirea îl pot pregăti – asta poate fi uşor pus în practică într-o societate comunistă – asta, din nou, înseamnă eliberarea (emanciparea) individului, care va găsi uşi deschise în orice direcţie ar dori să îşi completeze dezvoltarea (personalităţii sale).

În privinţa celorlalte chestiuni, totul depinde de ideile pe care o comunitate este fondată. Ştim că o comunitate religioasă în care cei care se simt nefericiţi şi nu ascund că sunt nefericiţi sunt adesea abordaţi de “un frate”: “Eşti trist. Totuşi, încearcă să nu mai arăţi că eşti aşa mâhnit pentru că altfel o să-i întristezi şi pe ceilalţi fraţi şi surori ale tale.”

Şi ştim că din comunităţile formate din 7 oameni, una dintre ele a trecut la nominalizarea a patru comitete: de grădinărit, de transport, de gosdpodărit, de expropriere, cu drepturi absolute pentru preşedintele fiecărui comitet. Cu siguranţă au existat comunităţi fondate sau invadate de “criminali ai autorităţii” (un tip special recomandat atenţiei domnului Lombrose) şi chiar şi un număr de comunităţi au fost fondate de susţinători turbaţi ai absorbirii individului de către societate. Dar aceşti oameni nu au fost produsul comunismului, ci al creştinismului (eminamente autoritar, în esenţa sa) şi al legii Imperiului Roman: Statul.

Ideea fundamentală a acestor oameni, care au susţinut că societatea nu poate exista fără poliţie şi judecători, fără ideea de Stat, este cea care este un pericol permanent pentru toate libertăţile, şi nu ideea comunismului – care constă în consumarea şi producerea fără a calcula partea exactă a fiecărui individ. Această idee, dimpotrivă, este o idee a libertăţii, a eliberării şi emancipării.

Astfel am ajuns la următoarele concluzii: încercările care au fost făcute pentru a se ajunge la comunism au eşuat pentru că:

[1] Au fost bazate pe imboldul unui caracter religios, în loc să considere comunitatea pur şi simplu ca un mijloc de consum şi de producţie,

[2] S-au izolat pe ele însele de societate,

[3] Au fost impregnate de spiritul autoritar,

[4] Au fost izolate în loc să fie federalizate,

[5] Le-au cerut membrilor lor să muncească atât de mult încât să nu le rămână nici un pic de timp liber pentru ei, şi

[6] Au fost modelate pe forma familiei patriarhale în loc să aibă ca scop cea mai mare eliberare posibilă a individului.

Comunismul, fiind eminamente o instituţie economică, nu prejudiciază în nici un fel dimensiunea de libertate garantată individului, iniţiatorului, rebelului împotriva obiceiurilor care tind să se cristalizeze.

Ar putea fi autoritar, ceea ce în mod necesar duce la moartea comunităţii, dar ar putea fi libertar, ceea ce în secolul 20, şi chair în comunismul parţial al tinerelor oraşe ale acestei epoci, duce la crearea unei civilizaţii tinere plină de vigoare, a unei noi primăveri pentru Europa.

Singura formă durabilă de comunism, însă, este cea în care, ținând cont de efectele pe care le generează contactul apropiat dintre semeni, fiecare efort va fi făcut pentru a extinde libertatea individului în toate direcţiile.

În asemenea condiţii, sub influenţa acestei idei, libertatea individului, mărită deja de durata de timp liber care îi este garantată, nu va fi limitată în nici un mod decât se întâmplă azi prin necesităţile asigurării utilităţilor, transportului pentru fiecare al hranei de la marile depozite de hrană, sau prin faptul că în timpul orelor de muncă lucrăm alături de alte mii de muncitori, semeni ai noştri.

Având anarhia ca scop şi ca mijloc, comunismul devine posibil. Fără anarhie, în mod necesar el devine sclavie şi nu are cum să existe ca şi comunism.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s