Fascismul din spatele măştii lui Batman

de David Graeber (în original titlul este „Super Position”)

1

“Vreau să lămuresc un lucru de la bun început: „Batman: The Dark Knight Rises” a lui Christopher Nolan este de fapt propagandă anti-Occupy.  Nolan, regizorul, susţine că scenariul a fost scris înainte ca mişcarea să fi început, şi că faimoasele scene referitoare la ocuparea New York-ului (“Gotham”) au fost de fapt inspirate din relatările lui Dickens despre Revoluţia Franceză.

Probabil aşa e, dar această explicaţie este lipsită de onestitate. Toată lumea ştie că scenariile Hollywood sunt în mod continuu rescrise pe măsură ce producţia fimului se derulează, şi că atunci când e vorba de transmis mesaje, chiar şi detaliile în care o scenă e filmată (“Am o idee, hai să-i punem pe poliţişti să se bată cu adepţii lui Bane chiar în faţa Bursei din New York!”) sau o schimbare minoră a cuvintelor (“Hai să schimbăm ‘a prelua controlul’ cu ‘a ocupa’”) pot face toată diferența.

Apoi faza e că în film răufăcătorii chiar atată Bursa din New York. Totuși, tocmai această ambiție, dorința realizatorului de film de a se ocupa de marile chestiuni ale zilelor noastre, e cea care îi distruge filmul.

E trist, pentru că atât „Batman Begins” cât și „The Dark Knight” au avut momente de adevărată elocvență. În primul film al trilogiei, Nolan are câteva lucruri interesante de spus despre psihologia umană, și, în particular, despre relațiile dintre creativitate și violență. „The Dark Knight Rises” e mult mai ambițios. Îndrăznește să vorbească pe o scală și cu o grandoare potrivite vremurilor de azi. Și făcând asta, se prăbușește în incoerență.

2II. „Dark Knight Rises” oferă o șansă de a pune unele întrebări care au potențial de a ne lumina cu privire la cultura contemporană. Care sunt de fapt motivele super-eroului?

Ce ar putea explica brusca explozie a acestui tip de filme—una atât de dramatică încât uneori pare că filmele bazate pe cărți de benzi desenate înlocuiesc filmele științifico-fantastice ca principala formă de efecte de blockbuster a Hollywood-ului, aproape la fel de rapid cum filmele cu polițiști au înlocuit genul Western, ca filme de acțiune dominante în anii ‘70?

De ce în acest proces vedem că super-eroii, cu care suntem familiari, dintr-o dată se trezesc că suferă de complexe de inferioritate: provin din familii cu probleme, sunt ambivalenți, au crize morale și îndoieli de sine? Și de ce chiar simplul fapt că ei primesc un suflet pare să îi forțeze să aleagă și un anume tip de orientare politică explicită?  S-ar putea susține că asta se întâmplă în primul rând nu cu personajele din cărțile de benzi desenate, ci cu James Bond. „Casino Royale”  i-a dat lui Bond o profunzime psihologică pentru prima dată.

Chiar în prima scenă a filmului îl vedem salvând comunităţi de indigeni din Bolivia de groaznicii corporatişti transnaţionali care privatizau apa. Şi Spiderman a virat brusc spre stânga în ultima sa încarnare cinematografică, la fel cum Batman a luat-o spre dreapta.

Într-un fel, are sens să se întâmple aşa. Super-eroii sunt un produs al originilor lor istorice. Superman era un băiat care s-a trezit în cine ştie ce fermă din Iowa în timpul Marii Crize economice; Peter Parker, un produs al anilor ‘60, este un băiat isteţ care provine dintr-o familie din clasa muncitoare din Queens; Batman, un playboy miliardar, este un vlăstar al complexului militar industrial care a fost creat, exact ca şi el, la începutul celui de-al doilea război mondial. Dar, din nou, în ultimul film, subtextul a devenit surprinzător de explicit (“Nu eşti un justiţiar,” îi spune comandantul poliţiei, “eşti un anarhist!”): în special în punctul culminant al filmului când Spiderman, rănit de un glonţ al poliţiei, este salvat de răscoala solidarităţii clasei muncitoare, când zeci de muncitori de pe macarale sfidează ordinele primite de la conducerea oraşului şi se mobilizează să-l ajute. Filmul lui Nolan este extrem de ambiţios, dar şi sfârşeşte în a fi de o platitudine evidentă. Se întâmplă aşa oare pentru că genul de filme cu super-eroi nu permite în sine transmiterea unor mesaje de dreapta?

3III. Să încem cu începutul, şi să ne uităm în mod specific la poveştile din cărţile de benzi desenate de unde emisiunile TV, serialele de desene animate şi filmele de blockbuster provin, de fapt. Eroii din cărţile de benzi desenate au fost pentru prima dată un fenomen apărut la mijlocul secolului trecut, şi, la fel ca tot fenomenul cultural pop de atunci, ei sunt în mod esenţial freudieni.

Umberto Eco a remarcat odată că poveştile din cărţile de desene animate funcţionează într-un fel ca nişte vise: aceeaşi intrigă e repetată, în mod maniacal-obsesiv, mereu şi mereu; nimic nu se schimbă; şi chiar şi când contextul poveştilor se schimbă de la Marea Criză la Războiul Mondial, la prosperitatea de după război, eroii, fie că e vorba de Superman, Wonder Woman, Green Hornet, sau de Mighty Thor, par să existe într-un prezent etern, nu îmbătrânesc niciodată, sunt mereu la fel.

Intriga e aproape întotdeauna o aproximare a ceea ce urmează: un tip rău, poate un şef mafiot, mult mai adesea un foarte puternic mega-interlop, se apucă de un proiect de cucerire a lumii, de distrugere, de jefuire, de furturi şi de răzbunare. Eroul e pus în alertă în privinţa pericolului şi îşi dă seama ce se întâmplă. După încercări şi dileme, în ultima clipă cu putinţă, eroul distruge planurile ticălosului. Lumea se întoarce la normal până la următorul episod când exact acelaşi lucru se întâmplă mereu şi mereu.

Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama ce se întâmplă aici. Aceşti “eroi” sunt pur şi simplu reacţionari, literalmente. Ei nu au proiecte proprii, cel puţin nu în rolul lor de eroi: Clark Kent, Superman tot încerca şi eşua să se culce cu Lois Lane, dar ca Superman, el e pur şi simplu doar reacţiona la ceva. De fapt, super-eroii par aproape total lipsiţi de orice imaginaţie: ca Bruce Wayne, cu toţi banii pe care îi are nu pare să aibă nici o idee despre ce să facă cu ei în afara faptului de a face acte de caritate din când în când, iar lui Superman nu-i trece prin cap că ar putea cu uşurinţă să facă nişte oraşe magice prin munţi.

Aproape niciodată nu îi vedem pe super-eroi făcând ceva, creând ceva, sau construind ceva. ticăloşii, în schimb şi în contrast cu ei, sunt creativi la infinit. Dau pe-afară de planuri şi proiecte şi idei. În mod clar, la început se presupune că şi noi ar trebui să ne identificăm, fără să realizăm asta în mod conştient, cu ticăloşii. La urma urmei, ăştia se distrează de minune. Apoi, desigur ne simţim vinovaţi pentru asta, şi începem să ne re-identificăm cu eroul, şi să ne amuzăm şi mai mult urmărindu-l cum îl învinge şi îl supune pe marele răufăcător.

Politic vorbind, cărţile de benzi desenate cu super-eroi par destul de inofensive. Dacă tot ce încearcă să facă o carte de benzi desenate e să le spună unor adolescenţi că toată lumea are o dorinţă anume de a crea dezastru şi nenorocire, dar că în cele din urmă aceste dorinţe trebuie să fie controlate, implicaţii nu ar părea în mod special groaznice, mai ales pentru că mesajul încă poartă o doză sănătoasă de ambivalenţă. La urma urmei, eroii chiar şi celor mai de dreapta filme par să petreacă o groază de timp distrugând mall-uri din cartiere, ceva ce cei mai mulţi dintre noi ne-am putea dori să facem la un anumit moment în viaţă. În cazul celor mai multe cărţi de benzi desenate, însă, distrugerea are implicaţii politice extrem de conservatoare. Pentru a înţelege de ce e nevoie de o mică paranteză referitoare la ce anume constituie puterea.

4IV. Super-eroii îmbrăcaţi în costume în mod esenţial se bat cu criminalii în numele legii – chiar dacă ei înşişi operează în afar unui cadru legal strict. Dar în statul modern, chiar şi statutul legii este o problemă. Asta se întâmplă din cauza unui paradox fundamental logic: nici un sistem nu se poate genera pe sine însuşi.

Orice putere capabilă să creeze un sistem de lege nu poate să se lase pe ea însăşi să fie restricţionată de acel sistem. Aşa că legea trebuie să vină din altă parte. În Evul Mediu, soluţia era simplă: ordinea legală era creată, fie direct, fie indirect, de către Dumnezeu. Dumnezeu, aşa cum Vechiul Testament spune cât se poate de clar, nu e obligat să se supună legilor şi nici chiar unui sistem de moralitate recunoscut, ceea ce arată clar că dacă ai creat moralitate, atunci prin definiţie nu poţi să fi limitat de ea. Revoluţiile engleze, americane şi franceze au schimbat cu totul asta când au creat noţiunea de suveranitate populară – declarând că puterea odată deţinută de regi este de acum deţinută de o entitate numită “popor.”

“Poporul,” însă, este obligat să se supună legilor. Deci în ce sens au creat ei aceste legi? Au creat aceste legi prin chiar revoțiile lor, dar, desigur, revoluțiile sunt acte de încălcare a legilor. Este total ilegal să pui mâna pe arme și să răstorni un guvern și să creezi o nouă ordine politică. Cromwell, Jefferson, şi Danton au fost cu siguranţă vinovaţi de trădare potrivit legilor sub care au crescut, şi cu siguranţă ar fi fost judecaţi dacă ar fi încercat să repete acelaşi lucru 20 de ani după revoluţii.

Deci, legile apar în urma unei activităţi ilegale. Asta creează o incoerenţă fundamentală în chiar ideea de guvern modern, care presupune că statul are un monopol asupra folosirii legitime a violenţei (numai poliţia, sau gardienii din închisori, au dreptul legal să te snopească în bătaie). E Ok ca poliţia să fie violentă cu tine pentru că ei aplică legea; legea este legitimă pentru că rădăcina ei este în constituţie; constituţia este legitimă pentru că vine de la popor; poporul a creat constituţia prin recurgerea la acte de violenţă ilegală. Chestiunea evidentă, atunci, este aceasta: cum să faci diferenţa dintre “popor” şi o bandă de distrugători violenţi?

Nu există un răspuns evident.

Răspunsul, după opinia acceptată oficial, cea respectabilă e să încerci să împingi problema cât de departe posibil. Linia obişnuită de obicei e aceasta: vremea revoluţiilor s-a terminat, cu excepţia poate a unor locuri întunecate cum ar fi Gabon sau Syria, şi acum putem schimba constiuţia, sau standardele legale, prin mijloace legale. Asta desigur înseamnă că structurile de bază nu se vor schimba niciodată. Putem vedea rezultatele în Statele Unite, care continuă să menţină o arhitectură a statului, cu sistemul său de colegii electorale şi de două partide care—deşi a fost ceva chiar progresiv în 1789—acum ne face să părem în ochii restului lumii ca echivalentul politic al Amish, încă mergând în căruţe.

Înseamnă şi că ne bazăm legitimitatea sistemului pe consimţământul oamenilor în ciuda faptului că singurii oameni care au fost vreodată consultaţi asupra acestei chestiuni au trăit acum 200 de ani.

În America, cel puţin, “poporul” de atunci a murit de mult.

Am trecut, aşadar, de la o situaţie în care puterea de a crea ordine legală derivă de la Dumnezeu, la una în care puterea aceasta derivă din revoluţii armate, la una care e înrădăcinată în tradiţie totală—“acestea au fost tradiţiile strămoşilor noştri, cine te crezi tu să le pui la îndoială înţelepciunea?” Desigur, un număr considerabil de politicieni americani ne spun foarte clar că ar dori tare mult să dea această putere lui Dumnezeu din nou. Pentru stânga radicală şi pentru dreapta autoritară problema a ce anume constituie puterea este foarte vie, dar fiecare are abordări diametral opuse referitoare la chestiunea fundamentală a violenţei.

Stânga, traumatizată de dezastrele secolului 20, s-a îndepărtat în mare parte de la vechea ei salutare a violenţei revoluţionare, preferând forme non-violente de rezistenţă. Cei care acţionează în numele a ceva mai înalt decât legea pot face aşa exact pentru că nu acţionează ca o bandă de distrugători.

Pentru Dreapta, pe de altă parte—şi asta a rămas valabil încă de la apariţia fascismului în anii ‘20—chiar ideea că există ceva special în legătură cu violenţa revoluţionară, orice care ar putea să o facă diferită de obişuita violenţă criminală, este cu atât mai mult o pălăvrăgeală despre virtuţile celor de dreapta.

Violenţa e violenţă. Dar asta nu înseamnă că o bandă de distrugători nu pot fi “poporul,” pentru că violența e sursa reală a legii și a oridinii politice oricum. Orice formă recurgere reușită la violență este, în propriul ei fel, o formă de putere constitutivă.

De aceea, așa cum Walter Benjamin a remarcat, nu putem decât să-l admirăm pe “marele crimanl”: pentru că, așa cum arată multe postere de filme, “el își face propria sa lege.” La urma urmei, orice organizație criminală începe să își dezvolte propriul ei – adesea nu foarte elaborat – set de legi interne. Sunt nevoiți să facă asta, ca un mod de a controla ceea ce altfel ar putea să fie violență complet întâmplătoare. Din perspectiva dreptei, asta e tot ceea ce legea înseamnă. Înseamnă controlarea oricărei violențe care o aduce în existență și prin care în cele din urmă e impusă.

Asta face ușor să înțelegem adesea surprinzătoarea afinitate între criminali, bandele de criminali și mișcările de dreapta, și reprezentanții înarmați ai statului. În cele din urmă, de fapt, ei toți vorbesc aceeași limbă. Ei își generează propriile lor reguli pe baza forței. Prin urmare, ei în mod tipic împărtășesc o arie largă de sensibilități politice. O fi distrus mafia Mussolini, dar mafioții italieni încă îl idolatrizează pe Mussolini. În Atena, în zilele noastre, există o colaborare activă între șefii interlopilor din cartierele de imigranți sărace, bandele de fasciști și poliție. De fapt, în acest caz, aici a fost vorba de o strategie politică foarte clară: confruntată cu perspectiva unei rebeliuni populare împotriva unui guvern de dreapta, poliția la început și-a retras protecția din cartierele apropiate de găștile de imigranți, apoi a început să îi sprijine tacit pe fasciști. Pentru extrema-dreaptă, atunci, tocmai acest spațiu este cel în care diferitele forțe violente, care operează în afara ordinii legale, interacționează ceea ce generează noi forme de putere și prin urmare de ordine.

5V. Ce legătură are asta cu super-eroii noștri costumați? Ei bine, una foarte mare. Pentru că exact acesta este spațiul în care super-eroii și super-interlopii trăiesc. Un spațiu inerent fascist, ocupat doar de gangsteri, de indivizi care își doresc să devină dictatori, polițiști sau mardeiași, și în care liniile care îi despart se șterg la nesfârșit.

Uneori polițiștii sunt legaliști, uneori sunt corupți. Uneori polițiștii înșiși ajung să fie interlopi. Uneori îl hăituiesc pe super-erou, alteori închid ochii la ce face el, alteori îl ajută. Ticăloșii și eroii ocazional fac echipă împreună. Liniile de forță se schimbă mereu. Dacă ar fi să apară ceva nou, ar putea fi numai prin aceste forțe schimbătoare. Nu există nimic altceva, din moment ce, în universul DC și Marvel, nici Dumnezeu, nici Poporul nu există cu adevărat.

Atunci în măsura în care există un potenţial pentru puterea constitutivă, poate veni doar de la cei care furnizează violenţă.

Super ticăloşii şi minţile super răufăcătorilor, când nu se ocupă cu acte de teroare la întâmplare, întotdeauna pun la cale scheme pentru impunerea unei Noi Ordini a Lumii de un fel sau altul. Cu siguranţă, dacă Red Skull, Kang Cuceritorul, sau Doctor Doom vor reuși vreodată să cucerească planeta, vor fi imediat create numeroase legi, foarte rapid, deși creatorul lor fără îndoială nu se va simți obligat să se supună lor.

Super-eroii se opun acestei logici. Ei nu doresc să cucerească lumea—chiar și pentru că nu sunt mono-maniaci sau demenți. Prin urmare, ei rămân să îi paraziteze pe ticăloși în același mod în care poliția rămâne să îi paraziteze pe criminali: fără ei, polițiștii nu ar mai avea motive să existe. Ei rămân apărătorii unui sistem legal și politic care în sine pare să fi apărut de nicăieri, și care, oricât de defect și degradat ar fi, trebuie să fie apărat, pentru că singura alternativă e mult mai groaznică.

Nu sunt fasciști. Sunt doar oameni obișnuiți, decenți, super-puternici care trăiesc într-o lume în care fascismul e singura posibilitate politică.

6VI. De ce, am putea să ne întrebăm, să apară la mijlocul secolului 20 în America o formă de divertisment construită pe o asemenea premisă dubioasă a politicii, tocmai când actualul fascism de fapt era în creștere în Europa? A fost cumva un fel de fantezie americană echivalentă lui? Nu chiar. Mai degrabă atât fascismul cât și super-eroii au fost produsele unei situaţii nenorocite similare istoric: care este fundamentul ordinii sociale când a fost exorcizată chiar ideea de revoluție? Și mai presus de orice ce se întâmplă în imaginarul politic?

s-ar putea începe aici prin considerarea faptului că audiența principală pentru benzile desenate cu super-eroi sunt adolescenții sau pre-adolescenții băieți albi. Adică: băieții care sunt în acel moment în viețile lor în care e probabil să aibă cea mai dezvoltată imaginație și să fie cel puțin un pic rebeli, dar care sunt destinați să preia mai târziu în viață poziții de autoritate și de putere în lume, să fie tați, șerifi, proprietari de mici afaceri, să facă parte din managementul mijlociu. Ce învață ei din aceste drame repetate la nesfârșit? Ei bine, în primul rând, că imaginația și rebeliunea duc la violență. În al doilea rând, că, la fel ca imaginația și rebeliunea, violența este foarte distractivă; în al treilea rând că violența trebuie în cele din urmă să fie direcționată înapoi împotriva revărsării imaginației și rebeliunii dacă nu vor ca totul să o ia razna. Astfel de lucruri trebuie înfrânate! De aceea, în măsura în care super-eroilor li se permite să fie imaginativi în vreun fel, imaginația lor poate merge doar până la design-ul hainelor lor, al mașinilor lor, poate al caselor lor, și al diferitelor alte accesorii.

În acest sens intriga logicii super-eroului este profund, adânc conservatoare. În cele din urmă, diviziunea dintre sensibilitățile de Stânga și cele de Dreapta se răsfrânge asupra atitudinii unei persoane privind imaginația. Pentru Stânga, imaginația, creativitatea, prin extensiune producția, puterea de a aduce lucruri noi și de a crea noi aranjamente sociale sunt întotdeauna sărbătorite. Sunt sursa tuturor valorilor reale din lume. Pentru Dreapta, imaginația este periculoasă, și esențialmente dăunătoare, rea. Nevoia de a crea este și ea o nevoie distructivă. Acest tip de sensibilitate înflorise în Freudianismul popular din acele zile: identitatea era motorul psihicului, dar era și amorală; dacă ar fi fost scăpată din frâie cu adevărat, ar fi dus la o orgie a distrugerii. Asta e și ceea ce îi separă pe conservatori de fasciști. Ambii sunt de acord că imaginația neînfrânată poate duce doar la violență și distrugere. Conservatorii doresc să ne apere de această posibilitate. Fasciștii doresc să o dezlănțuie oricum. Ambii aspiră să fie, așa cum Hitler s-a imaginat pe sine, mari artiști care să picteze cu minți grozave, în sângele și muşchii umanității.

Asta înseamnă că nu e doar distrugerea cea care devine plăcerea vinovată a cititorului, ci chiar faptul de a avea chiar și fantezii. Și în timp ce ar putea părea ciudat să ne gândim că orice gen artistic este la urma urmei un avertisment despre pericolele imaginației umane, ar putea explica cu certitudine de ce în cumpătarea anilor ‘40 și ‘50, toată lumea părea să simtă că există ceva vag năstrușnic în a citi aceste benzi desenate.

Explică și cum în anii ‘60 dintr-o dată au început să pară atât de inocente și lipsite de pericole, permițând ascensiunea eroilor prostuți din episoadele TV cum ar fi seriile Adam West Batman, sau desenele animate de sâmbătă dimineața cu Spiderman.

Dacă mesaul era că imaginația rebelă era în regulă atâta vreme cât era ținută departe de politică, și pur și simplu limitată la alegerile consumatorilor (haine, mașini și accesorii), acesta a devenit un mesaj pe care chiar și producătorii executivi de la Holywood îl puteau susține cu ușurință.

7VII. Dacă clasica carte de benzi desenate este în mod ostentativ politică (e despre oameni demenți care încearcă să cucerească lumea), într-adevăr psihologică și personală (e despre depășirea pericolelor adolescenței rebele), dar în cele din urmă politică la urma urmei, atunci filmele cu noul super-erou sunt exact inversul acestora. Ele sunt psihologice și personale la modul ostentativ, cu adevărat politice, dar în cele din urmă psihologice și personale.

Umanizarea super-eroilor nu a început în filme. A început de fapt în anii ’80 și ‘90, în interiorul genului de benzi desenate însuși, odată cu apariția cărților lui Frank Miller,  Dark Knight Returns, și a lui Alan Moore, Watchmen—ceea ce ar putea fi numit noire-ul super-eroilor. La acea vreme, filmele cu super-eroi încă se târâiau prin tradiția moștenită din anii ‘60. S-ar putea spune că noul spirit a atins punctul său culminant cinematografic când a apărut Batman Begins, primul film din trilogia lui Nolan. În acel film, Nolan pune în mod esențial întrebarea: “dacă cineva ca Batman chiar ar exista cu adevărat în lumea reală? Ce i-ar trebui cuiva să ajungă să se îmbrace ca un liliac și să se apuce să atace criminalii?”

Deloc surprinzător, drogurile psychedelice au jucat și ele un rol important. La fel joacă și bolile mentale severe, și o istorie a asocierii cu culturi religoase bizare. Este curios că comentatorii acestui film nu au părut să remarce faptul că Bruce Wayne, din filmele lui Nolan, este un pshihotic cu dublă personalitate.

Ca el însuși este o persoană aproape nefuncțională, incapabilă să formeze relații sau să se atașeze romantic de nimeni, neinteresat de muncă decât dacă într-un fel îl ajuta să își pună în aplicare obsesiile sale morbide.

Eroul era în mod evident dement, și filmul e atât de evident despre lupta sa cu propria sa nebunie că nu e o problemă că nu e nici o problemă că ticăloșii sunt doar o înșiruire de apendice la ego-ul lui, mai ales în primul film al trilogiei: Ra’s al Ghul (tatăl cel rău), Șeful Mafiei (omul de afaceri de succes), Scarecrow (care îl scoate din minți pe omul de afaceri.)

Nici unul dintre ei nu are nimic atrăgător în mod particular, dar asta nu contează: toți sunt doar cioburile şi cenuşa minţii zdruncinate a eroului. Prin urmare, aici în mod evident filmul transmite un mesaj politic. Sau cel puţin pare să îl transmită. Când produci un film despre caractere atât de îmbibate de mituri şi istorie canonică, nici un regizor nu deține cu totul controlul asupra materialului său.

În film, Ra’s al Ghul îl inițiază pe Batman în Liga Umbrelor dintr-o mănăstire din Bhutan, și numai atunci îi dezvăluie planul de distrugere a Gotham-ului pentru a scăpa lumea de corupția sa. În cărțile de benzi desenate originale, vedem că Ra’s al-Ghul—un personaj introdus, destul de grăitor, în 1971—este de fapt un primitivist Zerzanesque și un eco-terorist, determinat să refacă echilibrul naturii prin diminuarea populației pământului cu aproximativ 99 la sută. Nici unul dintre ticăloșii din aceste trei filme nu dorește să cucerească și să stăpânească lumea. Ei nu doresc să aibă puteri asupra altora, sau să creeze vreun fel de reguli. Chiar și călăii lor sunt doar niște ajutoare de care scapă ușor și repede – întotdeauna ei plănuiesc să îi omoare.

Ticăloșii lui Nolan, pe scurt, sunt întodeauna anarhiști, dar ei sunt mereu niște anarhiști foarte speciali, de tipul care pare să existe numai în imaginația celor care fac filme. Ei sunt anarhiști care cred că natura umană este fundamental rea și coruptă. Joker-ul, eroul real al celui de-al doilea film din trilogie, arată asta cât se poate de explicit: el este identitatea devenită filosof.

Joker-ul e lipsit de nume, nu are nici un fel de origine în afară de cele pe care are chef să le inventeze mereu în diverse ocazii, și nu e clar nici măcar ce puteri are. Totuși el este inexorabil puternic. Joker-ul este o forță pură de auto-creație, un poem scris de el însuși. Singurul său scop în viață pare să fie o nevoie obsesivă de a le dovedi celorlalți în primul rând că totul este și poate fi doar poezie – și în al doilea rând că poezia e dăunătoare, e rea.

8VIII. Deci iată cum ne-am întors la tema principală a universelor primilor super-eroi: o reflecție îndelungată asupra pericolelor imaginației umane, cum propria dorință a cititorului de a se cufunda într-o lume condusă de imperative artistice este dovada vie a motivului pentru care imaginația trebuie mereu să fie înfrânată cu mare grijă.

Rezultatul este un film polițist de acțiune, cu un ticălos de care ne și place – în mod clar el chiar se distrează – dar care ne și sperie cu adevărat.  Batman Begins e plin de oameni care vorbesc despre frică. The Dark Knight chiar a produs niște frică. Dar chiar şi acest film începe să devină plictisitor în momentul în care păşeşte pe terenul politicii populare. Sfârşitul, când Bruce şi comisarul Gordon cad de acord asupra unui plan ca să-l scoată ţap ispăşitor pe Batman şi să creeze un mit fals în legătură cu martiriul lui Harvey Dent, nu e nimic decât o confesiune că politica este identică cu arta ficţiunii. Joker-ul avea dreptate: pocăinţa stă numai în faptul că violenţa, decepţia se pot întoarce împotriva celor care le practică. Nolan ar fi putut foarte bine să lase lucrurile aşa.

Problema e că această viziune a politicii pur şi simplu nu e adevărată. Politica nu e doar arta de a manipula imagini, susţinută de violenţă. Nu e doar un duel între impresari în faţa unui public care va crede aproape orice dacă mesajul îi e prezentat destul de artistic. Fără îndoială trebuie să pară aşa regizorilor de film extrem de bogaţi de la Hollywood, dar în perioada de timp care a trecut de la primul film la al doilea, istoria a intervenit chiar decisiv și a arătat cât de greșită poate fi această viziune.

Economia s-a prăbușit. Nu din cauza manipulărilor cine știe cărei societăți secrete a călugărilor războinici, ci din cauza unei găști de manageri financiari care, trăind în lumea închisă într-o bulă a lui Nolan, au greșit. A existat un răspuns popular din partea maselor. Acesta nu a luat forma unei căutări frenetice a salvatorilor mesianici, amestecată cu izbucniri de violență nihilistă: din ce în ce mai mult, a luat forma unei serii a mișcărilor populare reale, chiar mișcări revoluționare, care au dărâmat regimuri în Orientul Mijlociu și au ocupat piețele publice din Cleveland până în Karachi, încercând să creeze noi forme de democraţie.

Puterea constitutivă a reapărut şi de data aceasta într-o formă remarcabil de imaginativă, radicală şi non-violentă. Acesta e exact tipul de societate la care universul super-eroului nu poate răspunde. În lumea lui Nolan, ceva de genul mişcării Occupy ar fi putut fi doar produsul unui grup restrâns de manipulatori ingenioşi care în mod real ar fi avut cine ştie ce agendă secretă.

Seriile Batman chiar nu ar fi trebuit să se atingă de aceste chestiuni, dar aparent Nolan nu s-a putut abţine. Rezultatul este aproape total incoerent. Intriga e plină de convulsiuni şi aproape că nici nu merită relatată. Un om de afaceri rival o angajează pe Catwoman să îi fure amprentele lui Bruce Wayne ca să le poată folosi pentru a-i fura banii, dar el de fapt e manipulat de un mercenar super-ticălos care poartă o mască de gaze şi pe care îl cheamă Bane. Bane e mai puternic decât Batman, dar e chinuit de dragostea neîmpărtăşită pentru fata lui Ra’s al-Ghul, Talia, şi e schilodit emoţional de cum a fost tratat într-o închisoare pentru adolescenţi, şi de faptul că faţa sa e mereu invizibilă, ascunsă în spatele unei măşti pe care trebuie să o poarte mereu dacă nu vrea să se prăbuşească în durere şi agonie. În măsura în care publicul se identifică cu un asemenea ticălos, o poate face doar din simpatie. Nimeni întreg la minte nu ar dori să fie Bane în realitate.

Aparent însă tocmai asta e ideea: un avertisment împotriva pericolelor unei simpatii nemeritate de către cei nefericiţi. Pentru că Bane e şi un revoluţionar carismatic, care după ce scapă de Batman, dovedeşte că mitul lui Harvey Dent este de fapt o minciună, îi eliberează pe cetăţenii din închisorile din Gotham, îi prinde în capcană în subteran pe cei mulţi poliţişi şi eliberează populaţia impresionată la infinit ca să pornească apoi să distrugă şi să incendieze vilele celor 1% super-bogaţi şi să îi târască pe toţi în faţa tribunalelor revoluţionare. Scarecrow, în mod total amuzant, reapare în rolul lui Robespierre. În cele din urmă, însă, el plănuieşte să-i omoare pe toţi cu un fel de bombă nucleară obţinută în urma unui proiect de energie curată. Motivul pentru care vrea să facă asta rămâne neclar.

De ce doreşte Bane să conducă oamenii într-o revoluţie socială, dacă apoi nu vrea decât să-i omoare pe toţi cu o bombă nucleară peste câteva săptămâni? Oricine îşi poate imagina ce vrea. El pretinde că înainte de a distruge pe cineva trebuie mai întâi să îl faci să spere, să îi dai speranţă. Deci mesajul e că visele utopice pot duce doar la violenţă nihilistă?

Se pare că ceva în genul ăsta, dar nu e convingător, din moment ce planul de a omorî pe toată lumea e pe primul lor şi revoluţia a fost o chestiune decorativă. De fapt, ce se întâmplă oraşului poate avea sens doar ca ecou al ceea ce a fost dintotdeauna cel mai important lucru: a ceea ce se întâmplă în mintea torturată a lui Bruce Wayne.

La sfârșit, Batman și poliția din Gotham reușesc să scape din închisorile din subteran și își unesc forțele pentru a se lupta cu răii Ocupanți în fața Bursei din New York, Batman își înscenează propria moarte ca să scape de bombă, și Bruce se trezește cu Catwoman în Florența. O nouă legendă falsă despre un martir se naște și oamenii din Gotham sunt pacificați. În caz că ar mai putea să apară necazuri, suntem asigurați că există deja un potențial urmaș la tron al lui Batman, un ofițer de poliție deziluzionat pe care îl cheamă Robin. În cele din urmă filmul se termină odată și toată lumea răsuflă ușurată.

9IX. Dacă s-ar presupune că spectatorii ar trebui să plece acasă cu un mesaj, atunci acesta ar fi ceva de genul: “Da, sistemul e corupt, dar e singurul pe care-l avem, și oricum personajele care au autoritate pot fi de încredere dacă înainte au fost chinuite și au îndurat suferințe teribile.” Polițiștii normali îi lasă pe copiii să moară pe poduri, dar polițiștii care au fost îngropați de vii câteva săptămâni pot recurge la violență în mod legitim. Caritatea e mult mai bună decât să ne apucăm să rezolvăm problemele structurale. Orice încercare de a rezolva problemele structurale, chiar prin nesupunere civică non-violentă, de fapt în realitate este o formă de violență pentru că asta e tot ce poate fi. Politica imaginativă e inerent violentă, și prin urmare nu e nimic aiurea dacă poliția răspunde protestelor zdrobind capetele demonstranților de caldarâm în mod repetat.

Ca un răspuns la mișcarea Occupy, așa ceva nu poate fi decât penibil. Când Dark Knight a apărut în 2008, s-a discutat foarte mult dacă nu cumva de fapt toată chestiunea era de fapt o metaforă pentru războiul împotriva terorii: cât de departe pot merge băieții buni (America, desigur) ca să se adapteze la metodele băieților răi?

Realizatorii de film au reușit să răspundă acestor chestiuni și au mai și făcut un film bun. Și asta pentru că Războiul împotriva terorii de fapt a fost o bătălie între rețele secrete și spectacole manipulative. A început cu o bombă și s-a terminat cu un asasinat. Te-ai putea gândi la el aproape ca la o încercare din partea ambelor părți de a pune în practică o versiune de benzi desenate a universului.

Odată ce puterea constitutivă a apărut pe scenă, acel univers s-a destrămat în incoerență. Revoluțiile s-au răspândit în Orientul Mijlociu și Statele Unite încă mai cheltuiesc sute de miliarde de dolari ca să se lupte cu o gașcă de studenți nemernici ai unui colegiu teologic din Afghanistan. Din păcate pentru Nolan, cu toate puterile sale manipulative, același lucru i s-a întâmplat și lumii sale când chiar și aluzia de revoltă populară reală a ajuns pe străzile din New York.”

traducere dupa http://thenewinquiry.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s