11 noiebrie 1887, şi ziua de muncă de 8 ore: de ce au fost masacraţi anarhiştii din Piaţa Haymarket de către Stat şi capitalişti

haymarket condamnare1 mai este o zi care are o semnificaţie specială pentru mişcarea muncitorilor. Deşi a fost confiscat în trecut de birocraţia stalinistă din Uniunea Sovietică şi din alte ţări, ziua de 1 mai pentru mişcarea muncitorilor înseamnă o zi de solidaritate internaţională.

O zi în care ne amintim de luptele duse împotriva capitaliştilor şi demonstrăm în speranţa unui viitor mai bun. O zi în care ne amintim că „dacă unul dintre noi e rănit, toţi suntem răniţi”.

Istoria zilei de 1 mai este strâns legată de mişcarea anarhistă şi de luptele oamenilor care muncesc pentru o lume mai bună.

Într-adevăr, ziua de 1 mai este sărbătorită pentru a marca masacrarea a 4 anarhişti în Chicago în 1887 pentru că i-au organizat pe muncitori să se lupte cu capitaliştii pentru a obţine reducerea orei de muncă la 8 ore.

1 mai este ceea ce noi numim „anarhie în acţiune” – una dintre luptele oamenilor muncitori care folosesc acţiunea directă a sindicatelor revoluţionare pentru a schimba lumea.

A început în anii 1880 în Statele Unite. În 1884, Federaţia Sindicatelor din Statele Unite şi Canada (the Federation of Organised Trades and Labor Unions of the United States and Canada, creată în 1881, şi care în 1886 şi-a schimbat numele în Federaţia Americană a Muncii) a căzut de acord asupra unei rezoluţii care spunea că “ziua de muncă de 8 ore va constitui durata legală de muncă a unei zile şi, după 1 mai 1886, recomandăm organizaţiilor sindicale din această regiune să îşi modifice regulile pentru a se conforma acestei rezoluţii.”

Au făcut un apel la greve de 1 mai 1886 pentru a susţine reducerea duratei zilei de muncă.

În Chicago, anarhiştii erau forţa principală din mişcarea sindicală, şi, parţial ca urmare a prezenţei lor, sindicatele au trecut la acţiune şi au declanşat greve de 1 mai.

Anarhiştii ştiau că ziua de 8 ore putea fi obţinută doar prin acţiune directă şi solidaritate.

Ei considerau că luptele pentru reforme, cum ar fi reforma pentru obţinerea zilei de de muncă de 8 ore, nu erau de ajuns în sine şi luptele nu trebuia limitate doar la asta. Ei vedeau aceste reforme ca paşi într-un război de clasă neîncetat care se putea termina doar printr-o revoluţie socială şi prin crearea unei societăţi cu adevărat libere.

În baza acestor idei ei s-au organizat şi au luptat.

Doar în Chicago, 400.000 de muncitori au ieşit pe străzi şi au ameninţat cu greve iar asta a dus la reducerea zilei de muncă pentru 45.000 de muncitori fără a fi nevoie de grevă. Pe 3 mai 1886, poliţia a deschis focul asupra unei mulţimi de muncitori care pichetau compania McCormick Harvester Machine Company: au ucis cel puţin un grevist, au rănit foarte grav cinci sau alte şase grevişti dintr-un număr nedeterminat de răniţi.

Anarhiştii au făcut apel la o adunare de masă în ziua următoare în Piaţa Haymarket pentru a protesta faţă de brutalitatea poliţiei. Potrivit primarului din Chicago, “nu se întâmplase nimic, şi nu părea să se întâmple ceva ca să necesite intervenţia forţelor de ordine.”

Însă, chiar când adunarea muncitorilor începea să se destrame şi se apropia de final, o coloană de 180 de poliţişti a ajuns în piaţă, iar poliţiştii au ordonat oamenilor să plece imediat acasă.

În acel moment, o bombă a fost aruncată asupra poliţiei, care în consecinţă a deschis focul asupra mulţimii. Câţi civili au fost răniţi de poliţie nu s-a aflat niciodată exact, dar 7 poliţişti au murit (ironic, doar unul a fost victima bombei, restul au murit după ce au fot împuşcaţi de alţi poliţişti [Paul Avrich, The Haymarket Tragedy, p. 208]).

O domnie a terorii” s-a abătut asupra Chicago, şi „bandiţi organizaţi şi brigăzi de bătăuşi ai capitaliştilor au oprit publicarea acelor ziare care prezentau şi cealată parte, adică relatau ce spuneau cei aruncaţi în închisoare de către poliţie. Bandele capitaliştilor au luat cu asalt locuinţele tuturor celor despre care se ştia că s-au exprimat şi au ridicat vocea împotriva sistemului de jefuire a muncitorilor şi de opresiune… Le-au invadat casele şi i-au supus pe ei şi pe familiilor lor unor umilinţe şi batjocuri care ar trebui văzute pentru a putea fi crezute. [Lucy Parsons, Liberty, Equality & Solidarity, p. 53]

Sălile de adunare, birourile sindicatelor, tipografiile, şi locuinţele activiştilor au fost vandalizate şi percheziţionate (de obicei fără nici un mandat). Raziile din cartierele clasei muncitoreşti au permis poliţiei să-i captureze pe toţi anarhiştii cunoscuţi şi pe alţi socialişti.

Mulţi suspecţi au fost bătuţi şi unii au fost mituiţi. “Prima dată facem raziile şi vedem noi după aceea”, a fost declaraţia publică a procurorului statului J. Grinnell, când a fost întrebat dacă poliţiştii au avut mandate pentru percheziţii. [“Editor’s Introduction”, The Autobiographies of the Haymarket Martyrs, p. 7]

Opt anarhişti au fost trimişi în judecată fiind consideraţi complici la crimă. Nici măcar nu s-a încercat să se susţină că anarhiştii ar fi plănuit sau ar fi aruncat bomba. Judecătorul a decis că nu era necesar ca statul să identifice pe actualii făptaşi sau să dovedească că aceştia ar fi acţionat fiind influenţaţi de anarhiştii acuzaţi. Statul nici nu a încercat să stabilească că acuzaţii ar fi fost în vreun fel de acord sau ar fi susţinut vreodată aruncarea bombei. De fapt, numai trei dintre cei 8 anarhişti acuzaţi participaseră la acel miting când bomba a explodat şi unul dintre ei, Albert Parsons, era însoţit de soţia lui, anarhista Lucy şi de cei doi copii minori ai lor.

Motivul pentru care cei 8 anarhişti au fost aleşi pentru a fi acuzaţi a fost faptul că susţineau ideile anarhiste şi că organizau sindicatele, aşa cum a fost explicat foarte clar de către procurorul statului, care le-a spus juraţilor:

“Aici judecăm legea. Acesta este un proces împotriva anarhiei. Aceşti bărbaţi au fost selectaţi şi aleşi de Marele Juriu, şi puşi sub acuzare pentru că ei sunt liderii. Ei nu sunt cu nimic mai puţin vinovaţi decât miile de anarhişti care îi susţin. Domnilor juraţi: condamnaţi-i pe aceşti bărbaţi, daţi-i exemplu, spânzuraţi-i ca să salvaţi instituţiile şi societatea noastră.”

Juriul a fost selectat de un funcţionar anume, nominalizat de procurorul statului şi a fost explicit ales pentru a fi format din oameni de afaceri şi dintr-o rudă a unuia dintre poliţiştii ucişi. Avocatului apărării nu i-a fost permis să prezinte dovezi conform cărora funcţionarul care a ales juriul a declarat public următoarele: „Mă ocup de acest caz şi ştiu ce am de făcut. Aceşti tipi vor fi spânzuraţi. Asta e la fel de sigur ca moartea.” [Op. Cit., p. 8]

Deloc surprinzător, acuzaţii au fost găsiţi vinovaţi.

7 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, unul la 15 ani de închisoare. O campanie internaţională pentru susţinerea anarhiştilor a dus la comutarea pedepselor cu moartea a doi dintre ei la închisoare pe viaţă, dar protestele uriaşe din toată lumea nu au oprit Statele Unite să-i omoare.

Unul dintre cei 5 (Louis Lingg) l-a fentat pe călău şi s-a sinucis. Ceilalţi patru (Albert Parsons, August Spies, George Engel şi Adolph Fischer) au fost spânzuraţi pe 11 noiembrie 1887.

Ei sut cunoscuţi în istoria mişcării muncitorilor ca Martirii din Piaţa Haymarket.

Între 150.000 şi 500.000 de oameni au ieşit pe străzi pentru a participa la înmormântarea lor şi între 10.000 şi 25.000 se estimează că ar fi urmărit înmormântarea.

În 1889, o delegaţie americană care a participat la congresul Internaţionalei Socialiste din Paris a propus ca ziua de 1 mai să fie declarată ca ziua internaţională a muncitorilor, pentru a comemora lupta clasei muncitoare şi martiriul celor 8 anarhişti din Chicago.

De atunci, ziua de 1 mai a deveni ziua solidarităţii internaţionale. În 1893, noul guvernator din Illinois a spus public ce clasa muncitoare din Chicago şi toată lumea ştia de la bun început şi i-a reabilitat pe martiri pentru că inocenţa lor era evidentă şi pentru că „procesul lor a fost o mascaradă”.

Nici până în ziua de azi, nimeni nu ştie cine a aruncat bomba – fapt cert e că nici unul dintre cei executaţi nu a făcut asta: „Camarazii noştri au fost asasinaţi de către Stat nu pentru că ar fi avut vreo legătură cu aruncarea bombei, ci pentru că erau activi în organizarea sclavilor salariali din America”. [Lucy Parsons, Op. Cit., p. 142]

Autorităţile crezuseră că o asemenea persecutare va distruge mişcarea muncitorilor.

Aşa cum Lucy Parsons, care a participat la acele evenimente, a scris 20 de ani mai târziu, procesul Haymarket “a fost un proces de clasă – de neoprit, răzbunător, sălbatic şi sângeros. Prin persecutarea acelor oameni, capitaliştii au încercat că zdrobească marea grevă pentru obţinerea reducerea zilei de muncă la 8 ore, care începuse cu succes în Chicago, acest oraş fiind centrul furtunii acelei mişcări uriaşe a muncitorilor. Capitaliştii au intenţionat şi ca în acest mod sălbatic în care au înscenat procesul acestor oameni să îi sperie pe cei din clasa muncitoare ca ei să se întoarcă la zilele lungi de muncă şi să accepte salariile mici. Clasa capitalistă şi-a imaginat că intriga ei diabolică ar fi putut avea succes, omorând cu infamie în acea zi pe liderii progresişti ai clasei muncitoare.

Executându-şi cu sânge rece crima legală, ei au reuşit să-i omoare pe acei oameni, dar să oprească uriaşa şi puternica mişcare a clasei muncitoare au eşuat total.” [Lucy Parsons, Op. Cit., p. 128]

În cuvintele lui August Spies, când s-a adresat instanţei înainte să fie condamnat la moarte: “Dacă voi credeţi că dacă ne spânzuraţi puteţi opri mişcarea muncitorilor… mişcarea de la care milioanele de oameni înjosiţi, milioanele care trudesc în mizerie şi în lipsuri aşteaptă salvarea – dacă asta credeţi voi, atunci spânzuraţi-ne! Aici o să stingeţi o scânteie, dar în afara acestei săli, în spatele vostru, şi în faţa voastră şi peste tot unde vă uitaţi puteţi vedea deja flăcările arzând. Este un foc subteran. Pe acesta nu îl veţi putea stinge. [citat de Paul Avrich, Op. Cit., p. 287]

În acea vreme şi în anii care au urmat, acestă sfidare a statului şi a capitalismului avea să convingă mii de oameni să treacă la anarhism, mai ales în Statele Unite.

MemeCenter_1384212406551_504De atunci, anarhiştii au marcat mereu ziua de 1 mai. Ne arătăm aşa solidaritatea cu alţi oameni ai clasei muncitoare din toată lumea, pentru a nu uita trecutul şi pentru a memora luptele prezentului, pentru a ne arăta forţa şi pentru a reaminti clasei muncitoare cât e de vulnerabilă de fapt. Aşa cum a spus Nestor Makhno:

“În acea zi, acei muncitori americani au încercat, organizându-se ei însuşi, să dea expresia protestului lor împotriva ordinelor inchizitoriale ale Statului şi Capitalismului şi al clasei proprietarilor…Muncitorii din Chicago… s-au strâns să rezolve, în comun, problemele vieţii lor şi luptei lor…” [The Struggle Against the State and Other Essays, pp. 59–60]

Anarhiştii respectă adevăratele origini ale zilei de 1 mai şi sărbătoresc atunci naşterea acţiunii directe din partea celor oprimaţi. Este un exemplu clasic al principiilor anarhiste de acţiune directă şi de solidaritate, „un eveniment istoric de o mare importanţă, în măsura în care, în primul rând şi pentru prima dată, muncitorii înşişi au încercat să scurteze durata zilei de muncă, fiind uniţi şi acţionând simultan… Această grevă a fost prima în sensul Acţiunii Directe pe scară mare, prima în America.[Lucy Parsons, Op. Cit., pp. 139–40]

Opresiunea şi exploatarea au născut rezistenţa şi, pentru anarhişti, ziua de 1 mai este un simbol internaţional al acelei rezistenţe şi a puterii – o putere exprimată în ultimele sale cuvinte, sculptate în piatră pe monumentul martirilor de la Haymarket din cimitirul Waldheim din Chicago:

“Va veni o zi când tăcerea noastră va fi mai puternică decât vocile pe care voi le sugrumaţi astăzi.”

Pentru a înţelege de ce statul şi clasa afaceriştilor erau atât de hotărâţi să îi spânzure pe anarhiştii din Chicago, este necesar să ne dăm seama că ei erau consideraţi liderii unei masive mişcări radicale a muncitorilor.  În 1884, Anarhiştii din Chicago au publicat primul ziar anarhist cotidian din lume, Chicagoer Arbeiter-Zeiting.

Acesta a fost scris, citit şi deţinut şi publicat de clasa muncitorilor imigranţi veniţi din Germania. Tirajul acestui ziar care apărea zilnic şi al unui alt săptămânal (Vorbote) şi a unui alt săptămânal care apărea duminica (Fackel) s-au dublat: de la 13.000 de exemplare în 1880 au ajuns la 26.980 în 1886.

Ziare săptămânale ale anarhiştilor au existat şi printre alte grupuri etnice (unul era în engleză, altul pentru comunitatea din Bavaria şi altul pentru comunitatea scandinavă).

Anarhiştii erau foarte activi în Central Labour Union (care includea cele mai mari 11 sindicate din oraş) şi intenţionau să o transforme în cuvintele lui Albert Parsons în „embrionul societăţii libere a viitorului”.

Anarhiştii făceau parte şi din International Working People’s Association (Asociaţia Internaţională a Oamenilor Muncitori, numită şi „Internaţionala Neagră”) – la convenţia care a dus la formarea acestei asociaţii au participat reprezentanţi din 26 de oraşe.

I.W.P.A. curând „a deschis calea pentru sindicate, mai ales în vestul central” iar ideile sale „de acţiune directă din partea oamenilor de rând” şi din partea sindicatelor „fiind instrumente ale clasei muncitoare pentru completa distrugere a capitalismului şi a nucleului pentru formarea unei noi societăţi” au devenit cunoscute ca „Ideile de la Chicago” (idei care ulterior au inspirat crearea Industrial Workers of the World, IWW, care a fost fondat tot în Chicago în 1905). [“Editor’s Introduction,” The Autobiographies of the Haymarket Martyrs, p. 4]

Această idee a fost exprimată în manifestul publicat de Congresul de la Pittsburgh al I.W.P.A. în 1883:

“Unu— Distrugerea clasei conducătoare existente, prin acţiune internaţională energică, neîncetată, revoluţionară.

“Doi — Stabilirea unei societăţi libere bazată pe cooperare şi pe organizarea producţiei.

“Trei — Liber schimb între produsele echivalente şi între organizaţiile de producători fără comerţ şi fără producerea de profit sau cu scopul de a face profit.

“Patru— Organizarea educaţiei pe baze egale, seculare, ştiinţifice, pentru ambele sexe.

“Cinci— Drepturi egale pentru toţi,  fără distincţie între sexe şi rase.

“Şase—Organizarea chestiunilor publice prin înţelegeri libere între comunele autonome (independente) şi asociaţii, pe baze federaliste.” [Op. Cit., p. 42]

Pe lângă organizarea sindicatelor, mişcarea anarhistă de la Chicago a organizat şi societăţi sociale, picnicuri, lecturi, serbări, biblioteci şi o mulţime de alte activităţi.

Toatea acestea au ajutat la crearea unei culturi distincte şi revoluţionare a clasei muncitoare în inima „Visului American”. Ameninţarea resimţită de clasa conducătoare şi de sistemul ei era prea mare pentru a permite acestei mişcări să continue (mai ales că rebeliunile uriaşe ale clasei muncitoare din 1877 erau încă proaspete în memoria lor). Ca în 1886, acea revoltă a fost zdrobită de violenţa statului (vezi Strike! de J. Brecher pentru detaliile referitoare la această mişcare a greviştilor precum şi la evenimentele de la Haymarket). De aici, represiunea, procesele înscenate, asasinarea de către stat a celor pe care statul şi clasa capitalistă îi considerau „liderii” mişcării.

Advertisements

One thought on “11 noiebrie 1887, şi ziua de muncă de 8 ore: de ce au fost masacraţi anarhiştii din Piaţa Haymarket de către Stat şi capitalişti

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s