B.1.2 Este capitalismul ierarhic?

B.1.2 Este capitalismul ierarhic?

în pdf, în română aici B.1.2 Este capitalismul ierarhic

Da. În capitalism, muncitorii nu fac un schimb de produse ale muncii lor, ei fac un schimb între puterea lor de a munci pentru a obține bani. Ei se vând pentru o anumită perioadă de timp și în schimb primesc salarii și promit să se supună stăpânilor care îi plătesc. Cei care îi plătesc și le dau ordine – proprietarii și managerii – sunt în vârful ierarhiei, cei care se supun acestora sunt la baza ierarhiei. Asta înseamnă capitalismul, care, chiar prin natura sa, este ierarhic.

Așa cum spune Carole Pateman:

“Capacitățile sau puterea de a munci nu pot fi folosite fără ca muncitorul să își folosească voința, înțelegerea și experiența, pentru a le pune în practică. Folosirea puterii de muncă necesită prezența celui care o deține, și rămâne doar potențială până când el acționează în maniera necesară pentru a o pune în practică și a o folosi, sau până când e de acord sau este obligat să acționeze în acest sens; adică, muncitorul este obligat să muncească. A face un contract pentru folosirea puterii de muncă este o risipă de resurse dacă acestea nu pot fi folosite în modul în care noul proprietar al acestei puteri de muncă o cere. Ficțiunea ”putere de muncă” nu poate fi folosită; ce este necesar este ca muncitorul să muncească așa cum i se cere. Contractul de angajare trebuie, astfel, să creeze o relație de comandă și obediență între angajator și muncitor… Pe scurt, contractul în care muncitorul se presupune că și-ar vinde puterea de muncă este un contract prin care, din moment ce el nu poate fi separat de capacitățile sale, el își vinde comanda asupra folosirii trupului său și a lui însuși. A obține dreptul de a-l folosi pe altul înseamnă a fi un stăpân (civil).” [The Sexual Contract, pp. 150–1]

 

Puteți doar compara asta cu comentariile lui Proudhon citate în secțiunea B.1 pentru a vedea că anarhiștii și-au dat seama de multă vreme că sistemul capitalist este, chiar prin natura sa, ierarhic. Muncitorul este supus autorității șefului în timpul programului de muncă (uneori și în afara programului de muncă). Așa cum sintetizează Noam Chomsky, “o corporație, fabrică sau afacere este echivalentul economic al fascismlui: deciziile și controlul sunt strict impuse de sus în jos.” [Letters from Lexington, p. 127]

Alegerile muncitorului sunt extrem de limitate, pentru că cei mai mulți oameni se închiriază unei serii de stăpâni diferiți (pentru cei norocoși, opțiunea de a fi stăpân este disponibilă). Și stăpân este cuvântul corect aici, pentru că așa cum ne reamintește David Ellerman: “societatea pare să fi ”mascat” în conștiința populară faptul că numele tradițional (pentru angajat și angajator) este stăpân și slugă.’ [Property and Contract in Economics, p. 103]

 

Acest control ierarhic al muncii salariate are efectul de a aliena muncitorii de propria lor muncă, și astfel, de ei înșiși. Muncitorii nu se mai pot guverna pe ei înșiși în timpul orelor de muncă, deci nu mai sunt liberi. și astfel, din cauza capitalismului, există ”o opresiune pe pământ”, ”o formă de sclavie”care își are rădăcina în actuala ”instituție a proprietății” care produce ”un război social inevitabil atâta vreme cât condițiile legale și sociale vor dăinui. [Voltairine de Cleyre, Op. Cit., pp. 54–5]

 

Unii apărători ai capitalismului sunt conștienți de contradicția dintre retorica sistemului și realitatea sa pentru cei care îi sunt supuși. Cei mai mulți folosesc argumentul că muncitorii consimt la această formă de ierarhie. Ignorând condițiile economice care îi forțează pe oameni să își vândă libertatea pe „piața muncii” (vezi secțiunea B.4.3), imediat apare chestiunea dacă acest consimțământ e suficient în sine pentru a justifica alienarea/vânzarea libertății unei persoane. De exemplu, au fost aduse argumente în sprijinul sclaviei și monarhiei (adică al dictaturii) conform cărora acestea și-ar fi avut rădăcina în consimțământ. Chiar vrem să spunem că singurul lucru greșit cu fascismul și cu sclavia este că oamenii nu și-au dat consimțământul? Trist, unii ”libertarieni” de dreapta ajung la această concluzie. (vezi secțiunea B.4).

Unii încearcă să redefinească realitatea că munca salariată înseamnă comandă și supunere.

“A vorbi de managerierea, comandarea sau desemnarea muncitorilor să îndeplinească anumite sarcini este un mod înșelător de a observa că angajatorul este în mod continuu implicat în renegocierea termenilor contractului care trebuie să fie acceptabili pentru ambele părți”, susţin doi economişti de dreapta. [Arman Alchian şi Harold Demsetz, citaţi de Ellerman, Op. Cit., p. 170]

 

Astfel contractul dintre angajator şi angajat (sau pentru a folosi terminologia veche care e mai corectă dintre stăpân şi slugă) înseamnă o serie de contracte nespuse (nerostite, tacite).

Însă, dacă un contract verbal nu are valoarea hârtiei pe care e scris, ce valoare poate avea unul care nu e rostit?

Şi la ce duce această „renegociere a contractelor”? Angajatul decide dacă să se supună comenzii sau să plece şi şeful decide dacă angajatul este destul de supus şi de productiv pentru a rămâne sub controlul său. Cum se poate spune că aceasta este o relaţie bazată pe libertate între parteneri egali!

 

Şi astfel, această apărare capitalistă a muncii salariate este „un mod înşelător de a observa” că angajatul este plătit să se supună, de fapt.

Contractul dintre ei este pur şi simplu contractul de obedienţă de o parte şi de putere de cealaltă parte. Că ambele părţi ar putea rupe acest contract nu schimbă acest fapt. Astfel, locul capitalist unde se munceşte „nu este democratic în spiritul „consimţământului celui guvernat”în contractul de angajare… În contractul de angajare muncitorii îşi alienează şi transferă drepturile legale angajatorului care le guvernează activităţile „în cadrul angajării.” [David Ellerman, The Democratic Worker-Owned Firm, p. 50]

În fond, există un drept care nu poate fi cedat şi nici abandonat, şi anume, dreptul la personalitate. Dacă o persoană îşi cedează personalitatea atunci acea persoană încetează să mai fie o persoană, şi totuşi asta e ceea ce impune contractul de angajare.

Pentru că a menţine şi dezvolta personalitatea unei persoane este un drept fundamental al umanităţii şi nu poate fi transferat altcuiva, permanent sau temporar.

A susţine altceva ar însemna să admitem că în anumite condiţii şi pentru anumite perioade de timp o persoană nu este o persoană ci mai degrabă un lucru sau un obiect pe care ceilalţi îl pot folosi. Totuşi exact asta face capitalismul din cauza naturii sale ierarhice.

Şi asta nu e tot. Capitalismul, considerând puterea de muncă fiind analogă tuturor celorlalte mărfuri neagă distincţia cheie dintre puterea de muncă şi alte „resurse” – adică faptul că puterea de muncă nu poate fi separată de cel care o deţine – puterea de muncă, spre deosebire de „proprietate” este împuternicită cu voinţă şi putere de acţiona. Astfel, când cineva vorbeşte despre cum îşi vinde puterea de muncă există o necesară subjugare a voinţei  (ierarhie). Aşa cum scrie Karl Polanyi:

“Puterea de muncă este doar un alt nume pentru activitatea umană care merge cu viaţa însăşi, care în schimb nu produce pentru vânzare ci pentru motive total diferite, nici nu poate fi activitatea detaşată de restul vieţii înseşi, nu poate fi depozitată sau mobilizată… a permite mecanismelor de piaţă să fie singurul comandant al destinului unei fiinţe umane şi al mediului lor natural… va rezulta în demolarea acelei societăţi. Pentru că presupusa marfă „putere de muncă”nu poate fi aruncată încoace şi-ncolo, folosită la nesfârşit, sau chiar lăsată nefolosită fără să afecteze individul uman care se întâmplă să fie purtătorul acestei mărfi speciale. În dispunerea de puterea de muncă a unui om sistemul incidental va dispune de entitatea „om” psihică, psihologică şi morală ataşată to that tag.” [The Great Transformation, p. 72]

Cu alte cuvinte, puterea de muncă e mult mai mult decât o comoditate, decât o marfă la care capitalismul încearcă să o reducă. Munca creativă, auto-administrată, este o sursă de mândrie şi de bucurie şi parte din ceea ce înseamnă să fii un om pe deplin.

A smulge controlul muncii din mâinile muncitorului distruge profund sănătatea sa psihică şi mentală. Într-adevăr, Proudhon a spus că firmele capitaliste „jefuiesc trupurile şi sufletele muncitorilor salariaţi” şi că sunt „o catastrofă pentru demnitatea umană şi pentru personalitatea umană”. [Op. Cit., p. 219]

Aşa şi e, pentru că munca salariată transformă activitatea productivă şi persoana care o face într-o marfă. Oamenii „nu mai sunt fiinţe umane, ci resurse umane. Pentru corporaţia moral oarbă, ei sunt unelte care pot genera pe cât de mult profit cu putinţă. Şi „unealta” poate fi tratată ca o bucată de metal – o foloseşti dacă vrei, o arunci dacă nu o mai vrei”, spune Noam Chomsky. „Dacă le poţi face pe fiinţele umane să devină astfel de unelte, e mult mai eficient printr-o măsură de eficienţă… o măsură care se bazează pe dezumanizare. Trebuie să le dezumanizezi. Asta face parte din sistem.” [Joel Bakan, The Corporation, p. 69]

 

Separarea puterii de muncă de alte activităţi ale vieţii şi supunerea ei legilor pieţei înseamnă anihilarea formei sale de existenţă naturală, organică — o formă care evoluează odată cu specia umană prin zeci de mii de ani de activitate economică cooperantă, bazată pe folosirea bunurilor în comun şi pe ajutor reciproc — şi să o înlocuieşti cu o existenţă atomizată individualistă, bazată pe contract şi pe competiţie. Deloc surprinzător, această relaţie este chiar ultima evoluţie şi mai mult produsul unei acţiuni substanţiale din partea Statului şi coerciţiei (vezi secţiunea F.8pentru o discuție mai detaliată asupra acestei chestiuni).

 

Spus simplu, “primii muncitori detestau fabrica, unde el sau ea se simțeau lipsiți de demnitate și torturați”.

În timp ce statul asigura un bazin constant de muncitori lipsiți de pământ, impunând cu forța drepturile de proprietate, manufacturierii de la început au folosit presiunea Statului și pentru a se asigura că pot plăti salarii foarte mici, mai ales pentru motive sociale – numai un muncitor care era exploatat la maximum și dezrădăcinat și sărăcit și care nu mai avea alte opțiuni putea face orice îi cerea stăpânul său.

“Obligarea legală, coerciția legală și servitutea față de moșieri în Anglia,” preciza Polanyi, “rigorile unei politici absolutiste a muncii ca cea de pe Continent, munca în iobăgie, ca în anii de început în Americi, au fost condițiile necesare ale impunerii ”voinței muncitorului”.”[Op. Cit., pp. 164–5]

 

Ignorând originile sale în acțiunea Statului, capitaliştii pretind că relația socială a muncii salariate ar fi o sursă de ”libertate”, când, de fapt, este o formă (ne)voluntară de servitute (vezi secțiunea B.4 și A.2.14 pentru detalii).

 

Astfel, un libertarian care nu sprijină libertatea economică (adică auto-gestionarea în industrie, socialismul libertar) nu e de fapt deloc libertar, și nici nu crede în libertate. Capitalismul se bazează pe ierarhie și pe negarea libertății. A-l prezenta altfel neagă natura muncii salariate. În orice caz, suporterii capitalismului încearcă să susţină asta, dar— așa cum arată Karl Polanyi— ideea că munca salariată s-ar baza pe un fel de libertate ”naturală” este falsă:

“A reprezenta acest principiu [munca salariată] ca pe una dintre non-ingerințele  [libertății], așa cum au făcut liberalii economici, a fost doar expresia unui prejudiciu întipărit în favoarea unui tip categoric de ingerință, și anume, acea ingerință care va distruge relațiile non-contractuale între indivizi și va preveni re-formarea spontană a acestor relații.” [Op. Cit., p.163]

Așa cum am precizat mai sus, capitalimul în sine a fost creat de violența Statului și de distrugerea modurilor tradiționale de trai și a interacțiunilor sociale, care au fost o parte din misiunea capitalistă.

De la început, șefii petrec un timp considerabil și energie foarte multă pentru a combate încercările oamenilor care muncesc de a se uni pentru a se opune ierarhiei la care sunt supuși și de a-și reafirma valoarea umană. Asemenea forme de liberă asociere între egali (cum ar fi sindicatele revoluționare, nu cele birocratice) au fost combătute, la fel cum au fost combătute și încercările de a reglementa cele mai rele excese ale sistemului de către guvernele democratice.

Într-adevăr, capitaliștii preferă regimurile centralizate, elitiste și/sau autoritare, exact pentru că ei sunt siguri că așa vor fi în afara oricărui control popular. (vezi secțiunea B.2.5).

Aceste regimuri autoritare sunt singura modalitate a capitaliștilor pentru a se asigura că relațiile contractuale bazate pe puterea pieței vor fi impuse cu forța asupra populațiilor care se opun și care nu le doresc.

Capitalismul s-a născut odată cu asemenea State, și la fel cum a susținut și mișcările fasciste, capitaliștii au făcut profituri uriașe în Germania nazistă și în Italia fascistă.

Astăzi, multe corporații ”în mod obişnuit fac afaceri cu regimurile totalitare şi autoritare – din nou, pentru că aceste regimuri sunt profitabile pentru ele.”

Într-adevăr, există „o tendinţă a corporaţiilor din Statele Unite de a investi” în asemenea ţări. [Joel Bakan, Op. Cit., p. 89 și p. 185]

Poate, deloc surprinzător, aceste regimuri sunt cele mai capabile să impună cu forța condițiile necesare pentru a comodifica total puterea de muncă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s