CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA: Femeia, Trupul şi Acumularea Primitivă (I)

CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA

Femeia, Trupul şi Acumularea Primitivă

De Silvia Federici, Autonomedia, 2004  

*în format pfd 

CAPITOLUL 1: Toată lumea are nevoie de o zdruncinătură

Mişcări sociale şi criza politică din Europa medievală

„Toată lumea trebuie să fie zgâlţâită. Va fi aşa de mare această zguduitură, că cei fără nici un fel de dumnezeu vor fi aruncaţi din jilţurile lor, iar cei obiţiţi se vor ridica.” – Thomas Muntzer, „Negare publică a falsei credinţe a lumii fără dumnezeu în mărturia din evanghelia lui Luca, prezentată în faţa creştinătăţii nenorocite şi plină de milă, spre amintirea greşelilor ei”(Open Denial of the False Belief of the Godless World on the Testimony of the Gospel of Luke, Presented to Miserable and Pitiful Christendom in Memory of its Error”), 1524

„Nu poate nega nimeni că după secole de luptă, exploatarea continuă să existe. Numai forma ei s-a schimbat. Surplusul de muncă extras ici şi colo de către stăpânii de azi ai lumii nu este mai mic în proporţie cu totalul surplusului de muncă pe care îl extrăgeau în trecut. Dar schimbarea condiţiilor de exploatare nu e deloc neglijabilă, după părerea mea… Ce contează e istoria, lupta pentru eliberare…” — Pierre Dockes, Sclavia Medievală şi Eliberarea, 1982

Introducere

O istorie a femeilor şi a reproducerii în „tranziţia la capitalism” trebuie să înceapă cu luptele pe care proletariatul medieval european – țărani, meșteșugari, lucrători cu ziua – le-au dus împotriva puterii feudale, orice formă ar fi avut aceasta. Numai dacă evocăm aceste lupte, cu bogata lor încărcătură de cerințe, aspirații sociale și politice, precum și de practici antagonice, vom putea înțelege rolul pe care femeile l-au jucat în criza feudalismului, și de ce puterea lor trebuia distrusă, pentru ca sistemul capitalist să se poată dezvolta, așa cum s-a întâmplat cu persecutarea vrăjitoarelor timp de 300 de ani.

Vom vedea de ce capitalismul nu a fost produsul unei evoluţii aduse de forțele economice care creșteau în pântecul vechii lumi.

Capitalismul a fost răspunsul aristocraţilor şi nobililor feudali, al negustorilor patriciani, al episcopilor și papilor la un conflict social care s-a întins pe câteva secole și care, în cele din urmă le-a zdruncinat puterea și în mod real a dat lumii ”o mare zdruncinătură”.

Capitalismul a fost contra-revoluția care a distrus posibilitățile care au apărut din luptele împotriva feudalismului – posibilități care, dacă s-ar fi realizat, ar fi oprit imensa distrugere de vieți și a mediului natural, care au marcat avansul relațiilor capitaliste în toată lumea. Acest lucru trebuie subliniat pentru că există această credinţă falsă, care nu a dispărut încă, conform căreia capitalismul ”ar fi evoluat” din feudalism, și că ar reprezenta o formă mai înaltă a vieții sociale.

Cum se intersectează istoria femeilor cu cea a dezvoltării capitaliste nu poate fi înțeles însă dacă ne concentrăm doar asupra fronturilor clasice ale luptei de clasă – munca forțată, nivelul salariilor, chiriile și zeciuiala — și dacă ignorăm noile viziuni ale vieții sociale și transformarea relațiilor dintre sexe pe care aceste conflicte le-au produs.

Acestea nu sunt deloc neglijabile. Pe parcursul luptei anti-feudale găsim primele dovezi în istoria europeană ale mișcării oamenilor de rând, ale femeilor care s-au ridicat împotriva ordinii stabilite și au contribuit la construirea unor modele alternative de viață comunală.

Lupta împotriva puterii feudale a produs de asemenea și primele încercări de a contesta normele sexuale dominante și de a stabili relații egalitare între femei și bărbați. Combinate cu refuzul de a munci obligatoriu și cu relațiile comerciale, aceste forme conștiente de nesupunere socială au construit o alternativă puternică nu doar la feudalism, ci și la ordinea capitalistă prin care feudalismul a fost înlocuit, demonstrând că o altă lume este posibilă, și îndemnându-ne să întrebăm de ce nu a fost realizată.

Acest capitol caută unele răspunsuri la această chestiune, în timp ce examinează cum relațiile dintre femei și bărbați și reproducerea puterii de muncă au fost redefinite în opoziția față de stăpânirea feudală.

Luptele sociale din Evul Mediu trebuie ținute minte și din alt motiv: ele au scris un capitol nou în istoria eliberării. În cel mai bun caz, scopul lor a fost crearea unei ordini sociale egalitare, bazată pe împărţirea în comun a bogăției, pe respingerea ierarhiei și a domniei autoritare. Acestea aveau să rămână utopii. În loc de împărății cerești, a căror venire era promisă de profeţii ereticilor și ai mișcărilor milenare, în urma prăbușirii  feudalismului au apărut foametea, războiul, boala și moartea – „Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei”, așa cum au fost prezentați în faimoasa pictură a lui Albrecht Durrer – adevăraţii vestitori ai erei capitaliste.

Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de încercările pe care proletariatul medieval le-au făcut pentru ”a răsturna lumea cu susul în jos”; pentru că, în ciuda înfrângerii lor, ele au lăsat sistemul feudal în criză, și la vremea lor, au fost ”cu adevărat revoluționare”, pentru că nu ar fi putut reuși fără să ”remodeleze radical ordinea socială”. (Hilton, 1973: 223-4)

A vedea „tranziţia” din punctul de vedere al luptei anti-feudale a Evului Mediu ne ajută şi să reconstruim dinamica socială care a stat la baza interzicerii accesului la pământurile obşteşti în Anglia („îngrădirile”),  la cucerirea Americilor, şi mai presus de orice să scoatem la suprafaţă unele dintre motivele pentru care în secolele 16 şi 17 exterminarea „vrăjitoarelor” şi extinderea controlului din partea Statului asupra fiecărui aspect al reproducerii şi vieţii sexuale au devenit pietrele de temelie ale acumulării primitive.

Robia, ca Relaţie de Clasă

Deşi luptele anti-feudale din Evul Mediu aruncă o oarecare lumină asupra dezvoltării relaţiilor capitaliste, propriile lor semnificaţii politice vor rămâne ascunse, dacă nu le încadrăm în contextul mai larg al istoriei iobăgiei, care era relaţia de clasă dominantă în societatea feudală şi, care, până în secolul 14, a fost şi punctul central al luptei anti-feudale.

Iobăgia s-a dezvoltat în Europa, între secolele 5 şi 7 era noastră, ca răspuns la prăbuşirea sistemului sclavagist pe care economia Romei Imperiale fusese construită.

ilustratie 1A fost rezultatul a două fenomene care erau legate între ele. În secolul 4, în teritoriile romane şi în noile state germanice, moşierii au fost nevoiţi să le dea voie sclavilor dreptul la o bucată de pământ şi la o familie a lor, pentru a le opri revoltele şi pentru a-i opri să fugă în „tufişuri” unde marginalizaţii şi excluşii începuseră să-şi formeze propriile lor comunităţi, la periferia imperiului. (1)

În acelaşi timp, moşierii aristocraţi au început să subjuge ţăranul liber, care, ruinat de expansiunea muncii sclavilor şi de recentele invazii germanice, s-a îndreptat spre nobili pentru a cere protecţie, deşi a plătit cu independeţa sa pentru asta.

Astfel, deşi sclavia nu a fost niciodată complet abolită, o nouă relaţie de clasă s-a dezvoltat, una care a omogenizat condiţiile foştilor sclavi şi ale muncitorilor agricoli liberi (Dockes 1982:151), plasând toată ţărănimea în condiţia de subordonare, astfel încât timp de 300 de ani (din secolul 9 până în secolul 11), cuvântul „ţăran” (rusticus, vilianus) a ajuns să fie sinonim cu „serf” (sclav, rob, iobag) (servus) (Pirenne, 1956: 63).

Ca relaţie de muncă şi statut juridic, iobăgia era o povară imensă. Iobagii erau legaţi de moşieri; persoanele lor şi posesiunile lor erau proprietatea stăpânilor lor, iar vieţile lor erau guvernate în fiecare aspect prin legea de pe moşia unde trăiau.

Cu toate acestea, iobăgia a redefinit relaţiile de clasă în termeni mai favorabili pentru muncitori. Servitutea a marcat sfârşitul sclavilor obligaţi să muncească pentru toată viaţa pentru stăpâni, fiind închişi pe domeniile acestora (n.t.: o imagine ar fi cea a prizonierilor puşi să muncească în ocne, sau a prizonierilor din închisorile de azi „închiriaţi” de puşcării, în ciuda faptului că ei primesc o plată infimă), al vieţii în ergastula (2) (n.t.: o clădire romană în care sclavii erau ţinuţi permanent în lanţuri, de obicei, pentru a fi pedepsiţi; de obicei era situată sub pământ, sclavii nu ieşeau niciodată de acolo, acolo munceau, acolo dormeau, practic tot spaţiul lor era redus pentru toată viaţa la câţiva metri), şi a dus la o uşurare a pedepselor atroce (zgardele de fier din jurul gâtului, arderile de vii, crucificările) pe care sclavia se baza.

Pe moşiile feudale, robii erau supuşii moşierului, dar greşelile lor erau judecate pe baza convenţiilor „tradiţionale” şi, în timp, chiar pe baza unui sistem care funcţiona pe baza unor juraţi.

Cel mai important aspect al servituţii, din punctul de vedere al schimbărilor pe care le-a adus în relaţia dintre stăpân şi servitor, este că le-a dat iobagilor acces direct la mijloacele propriei lor reproduceri.

În schimbul muncii pe care erau obligaţi să o facă pe moşia nobililor (demesne), iobagii primeau o bucată de pământ (mansus sau hide), pe care o puteau folosi pentru a se întreţine pe ei înşişi şi pe care o lăsau mai departe copiilor lor, „ca o moşternire reală, prin simpla plată a unei taxe de moştenire” (Boissonnade 1927:134). Aşa cum Pierre Dockes arată în „Sclavie medievală şi eliberare” (Medieval Slavery and Liberation) (1982), acest aranjament a dus la creşterea autonomiei robilor şi a îmbunătăţit condiţiile lor de trai, întrucât acum ei dedicau mai mult timp propriei lor reproduceri şi negociau limita obligaţiilor lor, în loc să fie trataţi ca sclavi în lanţuri, supuşi unei subjugări necondiţionate în faţa unui stăpân.

Cel mai important: faptul că puteau folosi efectiv o bucată de pământ însemna că robii puteau întotdeauna să se bazeze pe ei înşişi, şi, chiar în punctul toiul celor mai dure confruntări cu moşierii, ei nu mai puteau fi făcuţi cu uşurinţă să se supună, întrucât stăpânii lor nu îi mai puteau şantaja cu foamea, iobagii erau în situaţia de a se asigura că nu mai puteau muri de foame.

Într-adevăr, nobilul putea oricând să-i alunge pe robii recalcitranţi de pe pământul deţinut de el, dar așa ceva se întâmpla foarte rar, din cauza dificultății de a recruta noi muncitori într-o economie destul de închisă și din cauza naturii colective a luptelor țăranilor. Acesta e motivul pentru care – așa cum a observat și Marx – exploatarea muncii întotdeauna depindea de folosirea directă a forței. (3)

Experienţa nădejdii în sine pe care ţăranii au câştigat-o în urma accesului la pământ a avut şi un potenţial ideologic şi unul politic. În timp, robii au început să considere pământul pe care-l ocupau ca fiind al lor, şi să vadă ca intolerabile restricţiile pe care aristocraţia le impunea libertăţii lor.

„Pământ pentru lucrătorii agricoli” – ecourile acestei cerinţe se aud chiar şi în secolul 20, de la revoluţiile din Mexic şi Rusia, până la luptele contemporane împotriva privatizării pământului – este strigătul de luptă în care robii medievali cu siguranţă s-au recunoscut.

Dar forţa „păcătoşilor” izvora din faptul că accesul la pământ era o realitate pentru ei.

Odată cu folosirea pământului, a apărut şi folosirea „pământurilor obşteşti” (islazurilor) – livezile, pajiştile, pădurilor, lacurilor, locurile de păscut – care au oferit resurse cruciale pentru economia ţăranilor (lemn pentru încălzit, cherestea pentru construit, iazuri unde pescuiau, păşuni unde duceau animalele la păscut) şi au întărit coeziunea comunităţii şi cooperararea între oameni (Birrell 1987:23). În nordul Italiei, controlul asupra acestor resurse a devenit baza pentru dezvoltarea a unor comune auto-gestionate (Hilton 1973:76).

Atât de importante erau aceste „pământuri obşteşti” în economia politică şi în luptele duse de populaţia rurală în Evul Mediu că amintirea lor încă ne stârneşte imaginaţia, proiectând o viziune a unei lumi în care bunurile pot fi împărţite şi în care solidaritatea, şi nu dorinţa de îmbogăţire personală, ar putea fi substanţa relaţiilor sociale. (4)

Comunitatea de robi din Evul Mediu s-a apropiat de aceste ţeluri, dar nu ar trebui idealizată ca pe un exemplu de societate comunalistă. De fapt, exemplul ei ne reaminteşte că nici „comununalismul”, nici „localismul” nu pot fi o garanţie a relaţiilor egalitare decât dacă acea comunitate îşi controlează mijloacele de supravieţuire şi dacă toţi cei care fac parte din comunitate au acces egal la ele.

Nu aşa au stat lucrurile cu robii de pe moşiile feudale. În ciuda faptului că formele  colective de muncă erau predominante, iar robii aveau „contracte” colective cu nobilii moşieri, şi, în ciuda caracterului economiei ţărăneşti, satul medieval nu era o comunitate formată din oameni egali. Aşa cum o vastă documentare, găsită în fiecare ţară a Europei de vest, a stabilit, existau foarte multe diferenţe sociale în interiorul ţărănimii, care îi separau pe ţăranii liberi de cei care aveau un statut de iobag, pe ţăranii bogaţi de cei săraci, pe ţăranii care aveau o arendă sigură de ţăranii care nu aveau pământ şi erau nevoiţi să muncească pentru un salariu pe moşia nobilului, pe femei de bărbaţi. (5)

Pământul era de obicei dat bărbaţilor şi transmis pe linie paternă, deşi erau şi foarte multe cazuri de femei care moşteniseră pământ şi îl gestionau în propriul lor nume. (6)

Femeile erau de asemenea excluse de la deţinerea de funcţii, în care ţăranii de sex masculin, mai avuţi, erau numiţi, şi, indiferent de avuţia lor, femeile aveau un statut inferior (Bennett 1988:18-29; Shahar 24:1983).

Acesta e motivul pentru care poate numele lor sunt rar menţionate în registrele moşiilor, cu excepţia registrelor tribunalelor, unde erau înregistrate greşelile comise de robi. Cu toate acestea, femeile roabe erau mai puţin dependente de de bărbaţi, şi mai puţin diferenţiate de ei, fizic, social, şi psihologic, şi erau mai puţin subordonate nevoilor bărbaţilor, decât au ajuns să fie femeile „libere” mai târziu în societatea capitalistă.

Dependenţa femeilor de bărbaţi în interiorul unei comunităţi de iobagi era limitată de faptul că asupra autorităţii soţilor şi taţilor lor domina doar autoritatea aristocraţilor, care pretindeau dreptul de posesiune asupra persoanelor şi proprietăţilor iobagilor, şi care încercau să le controleze fiecare aspect al vieţii lor, de la căsătorie la comportamentul sexual.

Nobilul era cel care comanda femeii ce să muncească şi ce relaţii sociale să aibă, şi tot el decidea, de exemplu, dacă o văduvă avea voie să se căsătorească şi cu cine să se căsătorească, în unele zone chiar pretinzând ius primae tioctis — dreptul de a se culca cu soţia unui rob în noaptea nunţii.

Autoritatea robilor de sex masculin asupra rudelor lor de sex feminin era şi mai mult limitată de faptul că pământul era dat în general unei familii, şi femeile, nu doar că munceau şi ele, dar se puteau bucura şi de roadele muncii lor cum doreau, şi nu erau obligate să depindă de soţii lor pentru a fi ajutate. Parteneriatul soţiei în posesiunea unei bucăţi de pământ era atât de bine înţeles în Anglia că „atunci când un cuplu de robi se căsătoreau, era ceva obişnuit ca bărbatul să se ducă la nobil să-i dea pământul înapoi, şi să-l ia înapoi de la el de data aceasta în numele lui şi al soţiei sale.” (Hanawalt 1986b:155). (7)

Şi mai mult, din moment ce munca unei ferme de robi era organizată pe baza nevoii de a subzista, diviziunea sexuală a muncii era mai puţin pronunţată şi mai puţin discriminatorie decât cea dintr-o fermă capitalistă.

În satul feudal, nici o separare socială nu exista între producerea de bunuri şi reproducerea forţei de muncă; toată munca celor din gospodărie contribuia la susţinerea familiei. Femeile munceau la câmp, pe lângă faptul că se ocupau şi de creşterea copiilor, găteau, spălau, ţeseau şi se ocupau de grădina de zarzavaturi; activităţile lor domestice nu erau lipsite de valoare şi nu implicau un statu social diferite de cel al bărbaţilor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu  în economia monetară, când munca din gospodărie a încetat să mai fie considerată muncă reală.

Dacă ar fi să ţinem cont că în societatea medievală relaţiile colective prevalau asupra celor de familie, şi că multe dintre treburile pe care le făceau femeile roabe (spălatul, ţesutul, cultivatul, ducerea animalelor la păscut) erau făcute în cooperare cu alte femei, atunci ne dăm seama că diviziunea sexuală a muncii, departe de a fi o sursă de izolare, era o sursă de putere şi de protecţie pentru femei. A fost baza pentru o intensă solidaritate şi sociabilitate a femeilor care le-a dat puterea de a-i înfrunta pe bărbaţi, în ciuda faptului că Biserica predica subordonarea femeilor în faţa bărbaţilor, iar Legea Canonică sanctificase dreptul bărbatului de a-şi bate soţia.

Poziţia femeilor pe moşia feudală nu poate fi considerată, însă, ca şi cum ar fi fost o realitate statică. (8) Şi asta pentru că puterea femeilor şi relaţiile lor cu bărbaţii erau, în toate vremurile, determinate de luptele cu care comunităţile lor luptau împotriva nobililor moşieri, şi de schimbările pe care aceste lupte le-au produs în relaţia stăpân-servitor.

Lupta pentru Pământurile Obşteşti

Spre sfârşitul secolului 14, revolta ţărănimii împotriva nobililor moşieri devenise endemică, se manifesta în masă, şi frecvent ţăranii puneau mâna pe arme. Însă, forţa pe care ţăranii au arătat-o în această perioadă a fost rezultatul unui îndelungat conflict, care, mai mult sau mai puţin deschis, s-a întins de-a lungul întregului Ev Mediu.

Contrar imaginii create de manualele şcolare societăţii feudale, ca o lume statică, în care fiecare moşie accepta locul ei destinat în ordinea socială, imaginea care apare din studierea moşiilor feudale este mai degrabă aceea a unei neîncetate lupte de clasă.

Aşa cum arată documentele din tribunalele boiereşti din Anglia, satul medieval era scena de luptă a unui război zilnic (Hilton 1966:154; Hilton, 1985:158-59). Uneori, se ajungea la momente de mare tensiune, când sătenii îl omorau pe judecător sau atacau direct castelul aristocratului.

Mai frecvent, consta într-un nesfârşit litigiu, prin care robii încercau să limiteze abuzurile lorzilor, să impună o limită pentru „poverile lor” şi să reducă multele biruri pe care le datorau în schimbul faptului că erau lăsaţi să folosească pământul (Bennett, 1967; Coulton, 1955:35-91 ; Hanawalt 1986a:32-35).

Principalele obiective ale robilor era să îşi păstreze pentru ei surplusul muncii lor şi produsele, şi să lărgească sfera drepturilor lor legale şi economice.

Aceste aspecte ale luptei celor aflaţi în servitute erau strâns legate, la fel ca multe obligaţii care reieşeau din statutul lor de iobagi.

Astfel, în Anglia secolului 13, atât pe moşiile aristocraţilor, cât şi ale clerului, bărbaţii ţărani erau adesea amendaţi pentru că spuneau mereu că sunt oameni liberi şi nu iobagi, iar de aici se ajungea la litigii aprige, care mergeau şi până în faza de apel la Curtea Regală (Hanawalt 1986a:31).

Ţăranii erau amendaţi şi pentru că refuzau să îşi coacă pâinea în cuptoarele lorzilor lor, sau pentru că refuzau să-şi ducă grânele la morile lor, pentru a evita să plătească taxele uriaşe pe care aristocraţii le percepeau de la ei pentru aceste facilităţi (Bennett 1967:130-31; Dockes 1982:176-79).

În orice caz, cel mai important front de luptă pentru iobagi era munca pe care robii erau obligaţi să o facă în anumite zile ale săptămânii pe pământurile aristocraţilor. Aceste „servicii de muncă” erau poveri care afectau imediat şi foarte direct viaţa iobagilor, şi, pe parcursul secolului al 13-lea, ele au fost chestiunea centrală în lupta celor aflaţi în servitute pentru a-şi obţine libertatea. (9)

Atitudinea robilor faţă de corvee, aşa cum erau denumite serviciile de muncă, reiese din documentele curţilor boiereşti, unde erau înregistrate amenzile impuse asupra ţăranilor. La mijlocul secolului al 13-lea, dovezile vorbesc despre „o masivă retragere” a celor care munceau (Hilton 1985:130-31). Ţăranii nu se mai duceau şi nici nu-şi mai trimiteau copiii să muncească pe moşia nobilului când erau convocaţi, pentru că se făcuse vremea recoltatului (10), sau dacă se duceau la câmp, o făceau cât mai târziu, astfel încât recoltele să fie arse de soare, sau munceau cu foarte mare neîndemânare şi foarte prost, luau pauze lungi, şi, în general, aveau o atitudine de nesupunere. De aici, nevoia aristocraţilor de a-i supraveghea mereu şi de aproape, şi vigilenţa lor, aşa cum e evidenţiată de această recomandare:

Lasă-l pe vătaf să fie ochii pe ţărani să vadă dacă îşi fac treaba bine şi până la capăt, şi la sfârşitul zilei să vadă cât au făcut… Şi pentru că servitorii îşi neglijează munca e necesar să îi păzeşti să nu fure; mai mult, e necesar ca ei să fie supravegheaţi adesea şi pe lângă asta, vătaful trebuie să îi supravegheze pe toţi ca să muncească bine, şi dacă nu muncesc, să fie pedepsiţi.” (Bennett 1967: 113)

O situaţie similară este descrisă în Piers Plowman (c. 1 3 6 2 -7 0 ), poemul alegoric al lui William Langland, în care în una dintre scene, muncitorii, care au fuseseră ocupaţi toată dimineaţa, îşi petreceau amiezile odihnindu-se şi cântând, şi, în altă scenă, oamenii care nu făceau nimic se strângeau împreună la vremea recoltatului cântând „nimic de făcut aici, doar de băut şi de dormit.” (Coulton 1955: 87)

De asemenea, ei se opuneau cu străşnicie obligaţiei de a fi recrutaţi pentru serviciul militar pe timp de război. Aşa cum relatează H.S. Bemmett, era nevoie mereu ca ţăranii din Anglia să fie recrutaţi cu forţa, iar un comandant din Evul Mediu rareori putea să-i ţină pe toţi recruţii să lupte pe câmpul de bătălie, pentru că cei care erau înregimentaţi, dezertau cu prima ocazie, după ce îşi luau plata. În acest sens, relevante sunt statele de plată pentru campaniile din Scoţia din anul 1300, care arată că 16.000 de recruţi au fost convocaţi să se înroleze în iunie, la mijlocul lui iulie abia au putut strânge cu forţa 7.600 dintre ei, şi acesta a fost maximul care s-a putut face, pentru că în august deja abia dacă mai rămăseseră 3.000.

Prin urmare, din ce în ce mai mult, regele trebuia să se bazeze pe criminali condamnaţi, care fuseseră graţiaţi, şi pe haiduci pentru a-şi întări armata (Bennett 1967: 123-25).

O altă sursă de conflict era folosirea pământurilor necultivate, inclusiv a pădurilor, a lacurilor, dealurilor pe care iobagii le considerau proprietate colectivă. „Ne putem duce în pădure” – îi spuneau iobagii unui cronicar englez, la mijlocul secolului al 12-lea – „şi să luăm ce vrem, să luăm peşte din iaz, şi vânat din pădure; găsim ce ne dorim în păduri, ape şi iazuri”(Hilton, 1973: 71).

Şi totuşi, cele mai amarnice lupte erau cele duse împotriva poverilor care rezultau din puterea jurisdicţională a aristocraţiei. Acestea includeau manomorta (o taxă pe care aristocratul o percepea când murea un iobag), mercheta (o taxă pe căsătorie care era mai mare când robul se căsătorea cu cineva de pe o altă moşie), heriot (o taxă de moştenire plătită de moştenitorul unui iobag decedat pentru dreptul de a rămâne în gospodăria tatălui său, şi care de obicei consta în cele mai bune animale pe care le avea cel decedat în gospodărie), şi, cea mai rea dintre toate, tallage, o sumă de bani care era decisă în mod arbitrar şi pe care nobilul o putea percepe când dorea el. În cele din urmă, dar nu lipsită de importanţă, dijmuiala, zeciuiala – o zecime din venitul ţăranului – care era percepută de cler, dar de obicei era colectată de nobili în numele preotului.

Împreună cu serviciul muncii obligatorii, aceste taxe „împotriva naturii şi a libertăţii” erau cele mai detestate dintre toate birurile feudale, pentru că nu erau compensate de nici o alocare de pământ sau de alte beneficii, şi pentru că ele scoteau la iveală arbitrariul puterii feudale.

Astfel, ţăranii li se opuneau prin orice mijloace puteau. Tipică era atitudinea robilor călugărilor din Dunstable, care, în 1299, au declarat că „mai bine s-ar duce în iad decât fie loviţi în aşa hal de biruri”, şi, „după o foarte mare controversă”, ei au fost liberi să nu le mai plătească (Bennett, 1967:139). În mod similar, în 1280, robii din Hedon, un sat din Yorkshire, au lăsat clar să fie înţeles că, dacă birurile nu erau abolite, aveau de gând să se mute în orăşelele din apropiere, în Revensered şi Hull, „care le ofereau adăpost şi nu le cereau nici un bir” (ibid.: 141).

Acestea nu erau vorbe-n vânt. Fuga la oraş (11) era o componentă constantă a luptei şerbilor, aşa că, din nou şi din nou, pe unele moşii din Anglia „se relata că fugarii căutau adăpost în oraşele din apropiere; şi, deşi aristocraţii ordonau ca ei să fie aduşi înapoi, oraşele continuau să le acorde refugiu…” (ibid.: 295-96).

La aceste forme de confruntare deschisă trebuie să le adăugăm şi pe cele foarte multe, nevăzute, forme de rezistenţă, pentru care ţăranii înrobiţi au devenit faimoşi în toate timpurile şi locurile: „îşi târau picioarele după ei, disimulau, se prefăceau că se supun, afişau o ignoranţă sfidătoare, dezertau, şterpeleau, făceau contrabandă, practicau braconajul…” (Scott 1989:5)

Aceste „forme de rezistenţă zilnice”, cu încăpăţânare continuate ani şi ani, fără a căror menţionare nici o adecvată descriere a relaţiilor de clasă nu e posibilă, înfloriseră în satele medievale.

Asta ar putea explica meticulozitatea cu care poverile pentru şerbi erau specificate în dosarele tribunalelor boiereşti:

„De exemplu, [registrele tribunalelor boiereşti] adesea nu spun pur şi simplu că un om trebuie să are, să semene, şi să plivească un hectar din pământul nobilului. Ele spun că trebuie să are cu toţi boii pe care-i are, să plivească cu propriul său cal şi cu propriul său sac… Serviciile (de asemenea) erau descrise în detaliu… Trebuie să-i amintim pe ţăranii din Elton care erau obligaţi să strângă fânul aristocratului de pe pajiştea acestuia şi să-l ducă în grajdurile lui, dar susţineau că nu erau obligaţi să-l încarce în căruţe pentru a-l putea transporta de la un loc la altul”. (Homans 1960: 272)

În unele zone din Germania, unde birurile includeau donaţii anuale de ouă şi găini, au fost stabilite efectuarea de teste pentru că şerbii le dădeau aristocraţilor doar găinile în starea cea mai jalnică:

„Găina (apoi) este pusă în faţa unui gard sau a unei porţi, dacă se sperie şi are forţa să sară peste gard sau peste poartă, vătaful trebuie să o accepte, pentru că înseamnă că găina e în stare bună. Un pui de gâscă trebuie acceptat dacă e destul de matur pentru a rupe iarba fără să-şi piardă echilibrul şi dacă nu stă într-un loc indiferent.” (Coulton 1955:74 -75)

Asemenea regulamente în cele mai mici detalii sunt o mărturie a dificultăţii de a impune cu forţa „contractul social” medieval, iar ţăranii găseau mereu o varietate mare de modalităţi de luptă pentru a rezista impunerii lor. Birurile impuse şerbilor şi drepturile erau reglementate de către „tradiţii”, dar interpretarea lor era şi ea un motiv de dispute foarte aprige. „Inventarea tradiţiilor” era o practică obişnuită în confruntarea dintre moşieri şi ţărani, pentru că şi unii, şi alţii încercau mereu să le redefinească şi să le uite, până când a venit un moment, spre mijlocul secolului al 13-lea, când aristocraţii le-au aşternut pe hârtie.

Libertatea şi Diviziunea Socială

Politic, prima consecinţă a luptelor şerbilor a fost cedarea către multe sate (în special din nordul Italiei şi Franţei) a unor „privilegii” şi „drepturi” (hrisoave) care au fixat poverile şi au oferit „un element de autonomie în gestionarea comunităţii satului”, dând, uneori, ocazia apariţiei unor adevărate forme de auto-guvernare locală.

Aceste hrisoave stipulau amenzile care aveau să fie stabilite numai de către tribunalele boiereşti, şi stabileau regulile pentru procedurile judiciare, eliminând sau reducând astfel posibilitatea unor arestări arbitrare şi a altor abuzuri (Hilton 1973:75).

Ele au bătut în cuie şi datoria şerbilor de a se înrola ca soldaţi şi au abolit sau au fixat birurile către nobili; adesea ele au acordat „libertatea” de a „percepe taxa pentru dreptul de a face negoţ”, adică de a vinde bunuri la piaţa locală, şi, mai rar, dreptul de a înstrăina pământul. Între 1177 şi 1350, doar în Loraine, 280 de hrisoave cu drepturi au fost stabilite. (ibid.: 83)

În orice caz, cea mai importantă rezoluţie a conflictului stăpân-şerb a fost comutarea serviciilor forţei de muncă în anumite plăţi (în bani de chirie, bani de taxe), ceea ce a făcut ca relaţiile feudale să aibă o bază mai contractuală. Odată cu această evoluţie monumentală, iobăgia practic a luat sfârşit, dar, la fel ca în cazul multor „victorii” ale muncitorilor, care doar parţial satisfăceau cerinţele lor iniţiale, comutarea a dus şi la cooptarea ţelurilor luptei, funcţionând ca un mijloc de diviziune socială şi contribuind la dezintegrarea satului feudal.

Pentru ţăranii care o duceau bine şi care posedau mari suprafeţe de pământ, putând câştiga destui bani „pentru a-şi cumpăra sângele” şi permiţându-şi să angajeze alţi lucrători, comutarea trebuie să fi părut ca un mare pas către independenţa economică şi personală; pentru că nobilii au micşorat controlul asupra arendaşilor când ei nu mai depindeau direct de munca lor. Dar copleşitoarea majoritate a ţăranilor săraci – care aveau doar câteva pogoane de pământ de pe urma cărora abia puteau supravieţui – a pierdut chiar şi puţinul pe care-l avea. Obligaţi să îşi plătească birurile în bani, ei au intrat într-o spirală a datoriilor, garantând împrumuturile cu recoltele lor, un proces care în cele din urmă i-a făcut pe foarte mulţi să-şi piardă pământul. Prin urmare, în secolul 13, când comutarea s-a răspândit în Europa de vest, diviziunile sociale din zonele rurale s-au adâncit, şi o parte a ţărănimii a suferit un proces de proletarizare. Aşa cum Bronislaw Geremek scrie:

„Documentele din secolul 13 conţin o cantitate impresionantă de informaţii despre ţăranii „fără pământ” care abia puteau să câştige o pâine, trăind la periferia satului, având grijă de animalele domestice. Se găsesc din ce în ce mai multe referiri la „grădinari”, ţărani lipsiţi sau aproape lipsiţi de pământ, care supravieţuiau angajându-se în diverse munci… În sudul Franţei, „brassiers” trăiau doar din „vânzarea” puterii braţelor lor (bras) şi se angajau la ţăranii mai bogaţi sau pe moşiile aristocraţilor. De la începutul secolului al 14-lea, registrele de taxe arată o creştere marcantă a numărului de ţărani sărăciţi, care apar în aceste documente sub denumirea de „nevoiaşi”, „sărmani” sau chiar „cerşetori”. (Geremek 1994: 56) (12)

Trecerea la chiria în bani a avut şi alte două consecinţe negative. Prima, a făcut mult mai dificil pentru producători să măsoare nivelul în care erau exploataţi, din cauză că, imediat ce serviciile de muncă au fost transformate în plată în bani, ţăranii nu mai puteau face diferenţa dintre munca pe care o făceau pentru ei şi cea pe care o făceau pentru nobili.

ilustratie 2Această comutare la plata în bani a dat şi posibilitatea arendaşilor, acum liberi, să angajeze şi să exploateze alţi lucrători, astfel încât „într-o evoluţie ulterioară”, a promovat „creşterea proprietăţii ţăranilor independenţi”, transformându-i pe „vechii posesori de pământ care munceau pentru ei” în arendaşi capitalişti (Marx 1909:Vol. lIl, 924).

Asta înseamnă că monetizarea vieţii economice nu a adus beneficii tuturor oamenilor, contrar afirmaţiilor suporterilor economiei de piaţă, care o salută ca pe crearea unui „bun comun” care a înlocuit dependenţa de pământ şi a introdus în viaţa socială criteriul de obiectivitate, raţionalitate şi chiar libertate personală (Sinunel 1900).

Odată cu răspândirea relaţiilor monetare, valorile s-au schimbat cu certitudine, chiar printre preoţi, care au început să reconsidere doctrina aristoteliană a „sterilităţii banilor” (Kaye 1998) şi, deloc întâmplător, să îşi revizuiască atitudinea faţă de calitatea carităţii care era destinată săracilor. Efectele au fost distructive şi dezbinatoare.

Banii şi piaţa au început să producă rupturi în rândul ţărănimii transformând diferenţele de venituri în diferenţe de clasă, şi producând o masă de oameni săraci care abia supravieţuiau doar pe baza unor donaţii periodice (Geremek 1994:56-62)

Influenţei crescute a banilor trebuie să-i atribuim şi atacul sistematic la care evreii au fost supuşi, începând din secolul al 12-lea şi constanta deteriorare a statutului lor legal şi social în aceeaşi perioadă. Există, de fapt, o corelaţie grăitoare între plasarea evreilor de către competitorii lor creştini în situaţia de a fi cei care împrumută bani regilor, papilor şi înalţilor prelaţi, şi noile reguli discriminatorii (de exemplu, purtarea unor însemne distinctive prinse pe haine) care au fost adoptate de către cler împotriva evreilor, precum şi expulzarea lor din Anglia în Franţa. Degradaţi de către Biserică, separaţi din ce în ce mai mult de populaţia creştină, şi forţaţi să nu facă altceva decât să împrumute bani (una dintre puţinele meserii care le era permisă) la nivelul satului, evreii au devenit o ţintă uşoară pentru ţăranii înrobiţi de datorii, care adesea îşi vărsau asupra lor furia şi mânia pe care o simţeau pentru cei bogaţi (Barber 1992:76).

Iar femeile, din toate clasele, au fost cel mai grav afectate de creşterea comercializării vieţii, pentru că aceasta a redus din ce în ce mai mult accesul lor la proprietate şi la venituri.

În oraşele comerciale din Italia, femeile au pierdut dreptul de a moşteni o treime din proprietatea soţului lor (tertia). În zonele rurale, ele au fost şi mai mult excluse de la dreptul de posesiune a pământului, în special dacă nu erau căsătorite sau erau văduve.

Prin urmare, în secolul 13, ele erau în fruntea emigrării de la sate la oraşe, fiind cele mai numeroase dintre migranţii care se mutau în oraşe (Hilton 1985:212), şi în secolul 15, femeile formau un procent foarte mare din populaţia oraşelor. Aici, cele mai multe dintre ele trăiau în condiţii de sărăcie, aveau acces doar la slujbe prost plătite ca servitoare, vânzătoare ambulante, vânzătoare în comerţul cu amănuntul (adesea amendate din cauză că nu aveau licenţă), torcătoare, membre ale breslelor din clasele de jos, şi prostituate. (13)

În orice caz, trăind în centrele urbane, printre cele mai combative părţi ale populaţiei medievale, le-a oferit femeilor o nouă autonomie socială. Legile oraşelor nu le eliberau pe femei; puţine îşi puteau permite să cumpere „libertatea oraşului”, aşa cum erau denumite privilegiile oferite de viaţa la oraş. Dar în oraş, subordonarea femeii faţă de tutela masculină a fost redusă, întrucât acum ele puteau locui singure, sau făcându-i pe băieţii lor capi ai familiei, sau puteau forma noi comunităţi, adesea împărţind locuinţa  cu alte femei.

Deşi de obicei erau cele mai sărace membre ale societăţii urbane, în timp, femeile au obţinut acces la multe meserii care mai târziu aveau să fie considerate slujbe care puteau fi făcute doar de către bărbaţi. În oraşele medievale, femeile munceau ca fierari, măcelari, brutari, producători de sfeşnice, şi negustoare (Shahar 1983: 189-200; King 1991:64-67).

„În Frankfurt, existau aproximativ 200 de meserii pe care femeile le făceau între anii 1300 şi 1500.” (Williams and Echols 2000:53)

În Anglia, femeile făceau parte din 72 dintr-un total de 86 de asociaţii ale breslelor.

Unele dintre asemenea asociaţii, inclusiv cea a producătorilor de mătase, erau dominate de femei; în altele participarea femeilor era la fel de mare ca a bărbaţilor. (14)

În secolul 14, femeile au devenit şi învăţătoare, precum şi doctoriţe şi chirurgi şi au început să le facă serioasă concurenţă bărbaţilor şcoliţi prin universităţi, câştigând uneori o reputaţie la fel de mare ca a lor. 16 femei doctor – printre care câteva femei evreice specializate în chirurgie sau în tratamente pentru ochi – au fost angajate în secolul 14 de către municipalitatea din Frankfurt, care, la fel ca administraţiile din alte oraşe, oferea populaţiei un sistem public de asistenţă medicală. Femeile doctor, precum şi moaşele sau sage femmes (femeile înţelepte) dominau în obstretică, fiind plătite ori de guvernarea oraşelor, ori întreţinându-se singure din compensaţiile pe care le primeau de la pacienţii lor. După ce operaţia de cezariană a fost introdusă în secolul 13, obstreticienii femei erau singurele care o puteau efectua. (Opitz 1996:370-71)

Pe măsură ce femeile câştigau din ce în ce mai multă autonomie, prezenţa lor în viaţa socială a început să se facă simţită ce din ce în ce mai frecvent: în slujbele preoţilor care le ocărau pentru indisciplina lor (Casagrande J978); în registrele tribunalelor unde se duceau să-i denunţe pe cei care abuzau de ele (S. Cohn 1981); în ordonanţele oraşelor care reglementau prostituţia (Henriques 1966); printre miile de non-combatanţi care erau în ariergarda armatelor (Hacker 1981); şi, mai presus de orice, în noile mişcări populare, în special cele ale ereticilor.

Vom vedea mai târziu ce rol au jucat femeile în mişcările ereticilor. Aici e suficient să spunem că — un răspuns faţă de noua independenţă a femeilor — vedem începutul unui curent de opinie misogin, evident în satirele fabliaux, unde găsim primele urme a ceea ce istoricii au definit ca fiind „războiul nervilor”.

Mişcările eretice şi milenare

Proletariatul din ce în ce mai mare, care a apărut în urma trecerii la plata în bani, a fost cel care a fost protagonistul (în secolele 12 şi 13) mişcărilor milenare, în care găsim, pe lângă ţăranii sărăciţi, tot felul de oameni nenorociţi de feudalism: prostituate, preoţi excomunicaţi, lucrători cu ziua rurali şi urbani (N.Cohn 1970).

Urmele scurtei apariţii a milenarilor pe scena istoriei sunt puţine, şi ele ne spun o poveste a revoltelor, înăbuşite foarte repede, a ţăranilor brutalizaţi de sărăcie şi de predicile inflamatorii ale preoţilor care au instigat declanşarea cruciadelor.

Semnificaţia acestor rebeliuni, însă, este aceea că au inaugurat un nou tip de luptă, deja proiectată dincolo de limitele moşiilor şi stimulată de aspiraţiile lor pentru o schimbare totală. Deloc surprinzător, apariţia milenarismului a fost însoţită de răspândirea profeţiilor şi a viziunilor despre venirea apocalipsei care prevesteau sfârşitul lumii şi venirea Judecăţii Finale, „nu ca viziuni ale unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci ca un viitor care era iminent, pe care mulţi dintre cei care trăiau atunci aveau să-l prindă”(Hilton 1973:223).

ilustratie 3Un exemplu tipic de milenarism a fost mişcarea care a fost declanşată de apariţia lui Pseudo Baldwin în Flandra, între 1224-1225. Acest bărbat, un sihastru, pretindea că este popularul Baldwin al IX-lea care fusese ucis în Constantinopol în anul 1204.

Asta nu putea fi dovedit, dar promisiunea lui despre o lume nouă a provocat un război civil în care lucrătorii flamanzi din atelierele textile au devenit cei mai înflăcăraţi suporteri ai săi (Nicholas 1992:155). Aceşti oameni săraci au strâns rândurile în jurul lui, fiind convinşi se pare că avea să le dea argint şi aur şi că avea să facă o reformă socială radicală (Volpe 1922:298-9).

Similare cu această mişcare erau cele ale Pastoreaux (păstorilor) — ţărani şi lucrători de la oraşe care străbăteau nordul Franţei în jurul anului 1251, arzând şi jefuind casele bogaţilor, cerând o îmbunătăţire a condiţiilor lor de viaţă (15) – şi mişcarea Autoflagelatorilor, care, pornind din Umbria (Italia), s-a răspândit în mai multe ţări în 1260, dată la care, potrivit profeţiei stareţului Joachim da Flora, trebuia să vină sfârşitul lumii (Russell 1972a:137).

Dar nu a fost mişcarea milenară, ci erezia populară cea care a exprimat cel mai bine căutarea de către proletariatul medieval a unei alternative concrete la relaţiile feudale.  Rezistenţa ereticilor faţă de economia monetară era din ce în ce mai puternică.

Erezia şi milenarismul sunt adesea considerate ca fiind acelaşi subiect, dar, deşi o distincţie precisă între ele nu poate fi trasată, există diferenţe semnificative între cele două mişcări.

Mişcările milenare erau spontane, fără să aibă o structură organizatorică sau un program anume. De obicei, un eveniment specific sau un individ carismatic le declanşa, dar imediat ce erau confruntate în forţă, se prăbuşeau.

Prin contrast, mişcarea eretică era o încercare conştientă de a crea o nouă societate. Principalele secte eretice aveau un program care de asemenea reinterpreta şi tradiţia religioasă, şi erau foarte bine organizate din punctul de vedere al reproducerii, al răspândirii ideilor lor, şi chiar şi a auto-apărării. Deloc suprinzător, ele au avut o durată de viaţă foarte lungă, în ciuda persecutării extreme la care au fost supuse, şi au jucat un rol crucial în lupta antifeudală.

Astăzi se ştiu puţine despre multele secte de eretici (Catarii, Waldensii, Săracii din Lyon, Spiritualii, Apostolicii) care timp de trei secole au înflorit printre „clasele de jos” din Italia, Franţa, Flandra şi Germania, în ceea ce fără nici o îndoială poate fi numită cea mai importantă mişcare de opoziţie din Evul Mediu (Werner 1974; Lambert 1977).

Aceasta este în mare măsură din cauza ferocităţii cu care au fost persecutaţi de Biserică, instituţie care nu a precupeţit nici un efort de a şterge de pe faţa pământului orice urmă a ideilor lor.

Cruciadele – cum a fost cea împotriva Albigensianilor (l6) — au fost comandate împotriva ereticilor, aşa cum fuseseră comandate şi pentru eliberarea Pământului Sfânt de orice picior de „infidel”. Cu miile, ereticii erau arşi de vii, şi pentru a eradica orice urmă a prezenţei lor. Papa a creat una dintre cele mai perverse instituţii, imitată şi  documentată vreodată în istoria represiunii Statului: Sfânta Inchiziţie (Vauchez 1990:162-70) (17)

Cu toate acestea, aşa cum Charles H. Lea (printre alţii) a arătat, în istoria sa monumentală a persecutării ereziei, chiar şi  pe baza documentelor limitate care ne sunt disponibile, putem să ne facem o imagine impresionantă despre activităţile şi credinţele şi rolul rezistenţei ereticilor în luptele antifeudale (Lea 1888).

Deşi influenţate de religiile orientale aduse în Europa de negustori şi cruciaţi, ereziile populare au fost mai puţin o deviaţie de la doctrina ortodoxă şi mai mult o mişcare de protest, care aspira să obţină o democratizare radicală a vieţii sociale. (18)

Erezia era echivalentul „teologiei liberatoare” pentru proletariat.

A oferit un cadru cerinţelor oamenilor pentru o reînnoire spirituală şi dreptate socială, contestând atât Biserica dar şi autoritatea seculară, din moment ce făcea apel la un adevăr mai înalt decât acestea două.

A denunţat ierarhiile sociale, proprietatea privată şi acumularea de bogăţie, şi a răspândit printre oameni o nouă şi revoluţionară concepţie despre societate, care, pentru prima dată în Evul Mediu, a redefinit fiecare aspect al vieţii de zi cu zi (munca, proprietatea, reproducerea sexuală, şi statutul social al femeilor), formulând chestiunea emancipării în termeni universali.

Mişcarea eretică a oferit şi o structură alternativă a comunităţii, care avea o dimensiune internaţională, dând posibilitatea membrilor sectelor să ducă o viaţă mai autonomă, şi să beneficieze de o largă reţea de sprijin, formată din contacte, şcoli, şi case unde se puteau adăposti la care puteau apela pentru ajutor şi inspiraţie în vremuri de restrişte.

Într-adevăr, nu e nici o exagerare să spunem că mişcarea eretică a fost prima „Internaţională a proletariatului” – atât de răspândite erau sectele ei (Catarii şi  Waldensenii) şi legăturile pe care le-au stabilit între ei cu ajutorul târgurilor comerciale, al pelerinajelor, şi al trecerii constante peste graniţe a refugiaţilor care fugeau de persecuţii.

Rădăcina ereziei populare era credinţa că dumnezeu nu mai vorbea prin intermediul clerului din cauza corupţiei sale, şi a comportamentului său scandalos. Astfel, cele două mari secte ale ereticilor s-au prezentat pe ele însele ca fiind „adevăratele biserici”. În orice caz, provocarea pusă de eretici era în primul rând una politică, din moment ce a contesta Biserica însemna a înfrunta imediat stâlpul ideologic al puterii feudale, instituţia care deţinea cea mai mare suprafaţă din teritoriul Europei şi una dintre instituţiile cele mai responsabile de exploatarea zilnică a ţăranilor.

Deja în secolul 11, Biserica devenise o putere despotică, şi îşi folosea investitura aşa-zis divină pentru a guverna cu o mână de fier şi pentru a-şi umple seifurile prin nesfârşite modalităţi de jecmănire. Vindea mântuiri, iertări de păcate şi posturi religioase şi îi chema pe credincioşi la slujbe pentru a le predica sanctitatea zeciuielii percepute de biserică şi pentru a transforma sacramentele într-o piaţă – acestea erau practicile obişnuite de la papă la preotul din orice sat, într-un asemenea hal că în toată lumea creştină corupţia clerului devenise legendară.

Lucrurile au degenerat până la punctul în care preoţii nu mai înmormântau morţii, nu mai botezau şi nu mai acordau mântuirea păcatelor dacă nu primeau bani sau alte compensaţii în schimb. Chiar şi împărtăşania devenise o ocazie de câştig pentru preoţi şi „dacă o cerere nedreaptă din partea preotului nu era respectată, credinciosul recalcitrant era excomunicat şi apoi era obligat să plătească şi reconcilierea pe lângă suma iniţială cerută de preot.” (Lea 1961:11)

În acest context, propagarea ideilor eretice nu doar a canalizat dispreţul pe care oamenii îl simţeau faţă de preoţime; le-a dat oamenilor şi încredere în opiniile lor şi i-a instigat să reziste şi să se opună exploatării din partea clerului. Inspirându-se din Noul Testament, ereticii îi învăţau pe oameni că Cristos nu a avut nici o proprietate, şi că dacă Biserica dorea să-şi recâştige puterea spirituală atunci trebuia să renunţe la toate posesiunile ei.

Ereticii îi învăţau pe oameni şi că sacramentele nu erau valabile dacă erau administrate de preoţi care păcătuiseră, că formele exterioare de idolatrie – clădirile, imaginile, simbolurile – ar trebui ignorate pentru că doar credinţa interioară conta. I-au îndemnat pe oameni nici să nu mai plătească zeciuiala către biserică şi au negat existenţa Iadului, care fusese inventat de preoţime pentru a putea vinde iertări de păcate, fiind astfel o foarte mare sursă de îmbogăţire.

În schimb, Biserica a folosit acuzaţia de erezie pentru a ataca orice formă de nesupunere socială şi politică. În 1377, când lucrătorii din atelierele de postav din Ypres (Flandra) s-au răzvrătit împotriva patronilor lor, ei nu au fost spânzuraţi doar ca rebeli, ci au fost şi arşi de Inchiziţie ca eretici (N. Cohn 1970:105).

Sunt de asemenea şi documente despre femei ţesătoare care au fost ameninţate cu excomunicarea pentru că nu au predat prompt produsul muncii lor negustorilor sau pentru că nu şi-au făcut treaba cum trebuie (Volpe, 1971:31). În 1234, pentru a-i pedepsi pe chiriaşii săi ţărani care refuzau să dea 10 la sută din veniturile lor Bisericii, episcopul din Bremen a comandat o cruciadă împotriva lor „ca şi cum ar fi fost eretici” (Lambert 1992:98). Dar ereticii erau persecutaţi şi de către autorităţile seculare, de la Împărat la patricienii urbani, care şi-au dat seama că apelul ereticilor la „adevărata religie” avea implicaţii subversive şi ataca fundamentul puterii lor.

Erezia era atât o critică a ierarhiilor sociale şi a exploatării economice, cât şi o denunţare a corupţiei preoţimii. Aşa cum arată Gioacchino Volpe, respingerea tuturor formelor de autoritate și un sentiment puternic anti-comercial erau elementele comune ale ambelor secte principale. Mulți eretici împărtășeau idealul sărăciei apostolice (19) și dorința de a se întoarce la viața simplă comunală care caracterizase biserica primitivă.

Unii, cum erau Săracii din Lyon și Frații Spiritului Liber, trăiau doar din donații. Alții se întrețineau singuri făcând muncă manuală. (20)

Totuși, unii au experimentat ”comunismul”, cum ar fi Taboriţii din Boemia, pentru care stabilirea egalității și a proprietății comune erau la fel de importante ca și reforma religioasă. (21)

Un Inchizitor a relatat că Waldensienii ”evitau orice formă de comerț pentru a evita minciunile, fraudele și jurămintele”, și i-a descris ca umblând desculți, înveșmântați în haine de lână, neavând nici o proprietate, și, ca apostolii, deținând toate lucrurile în comun (Lambert 1992:64).

Conținutul social al ereziei, însă, este cel mai bine exprimat în cuvintele lui John Ball, liderul intelectual al Răscoalei Țărănești din Anglia din 1381, care a denunțat că ”suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, dar suntem tratați ca bestiile”, și a adăugat ”Nimic nu va merge bine în Anglia… atâta vreme cât vor exista nobili și țărani” (Dobson 1983:371). (22)

Cea mai influentă dintre sectele eretice, Catarii, ies în evidenţă ca unici în istoria mişcărilor sociale europene pentru aversiunea totală faţă de război (inclusiv pentru Cruciade), pentru că au condamnat pedeapsa cu moartea (ceea ce a provocat prima pronunţare explicită a Bisericii în favoarea pedepsei cu moartea) (23) şi pentru toleranţa lor faţă de alte religii.

Sudul Franţei, fortăreaţa lor înainte de crudiada împotriva Albigensianilor, „era un refugiu pentru evrei când antisemitismul făcea ravagii în Europa; [aici] o îmbinare între gândirea iudaică şi cea a catarilor a produs Cabbala, tradiţia misticismului iudaic” (Spencer 1995b:171).

Catarii respingeau şi căsătoria şi procrearea şi erau vegetarieni rigizi, atât pentru că refuzau să omoare animalele, dar şi pentru că doreau să evite orice hrană rezultată în urma unui contact sexual.

Această atitudine negativă faţă de natalitate a fost atribuită influenţei exercitate asupra Catarilor de către sectele orientale dualiste cum ar fi Paulicienii — o sectă care respingea procrearea ca pe un act prin care sufletul era prins în captivitate în lumea materială (Erbstosser 1984:13-14) — şi, mai presus de orice, Bogumilii, care făceau prozelitism în secolul 10 printre ţăranii din Balcani. O mişcare populară „născută în mijlocul ţăranilor a căror sărăcie fizică i-a făcut conştienţi de nemernicia lucrurilor” (Spencer 1995b:15) Bogumilii predicau că lumea vizibilă este lucrarea diavolului (pentru că în Lumea lui Dumezeu, binele ar fi venit pe primul loc) şi refuzau să aibă urmaşi pentru a nu aduce „noi sclavi” pe această „lume a năpastelor”, aşa cum viaţa pe pământ era denunţată de una din dogmele lor (Wakefield and Evans 1991:457).

Influența Bogumililor asupra Catarilor este bine documentată (24) și probabil refuzul Catarilor de a se căsători și de a procrea a izvorât din simplul refuz al unei vieți ”degradată la minima supraviețuire”(Vaneigem 1998:72), și nu dintr-o ”dorință de moarte” sau din dispreț pentru viață.

Această concluzie e sugerată de faptul că anti-natalitatea Catarilor nu era asociată cu o concepție denigratoare despre femei sau despre sexualitate, așa cum este cazul filosofiilor care disprețuiesc viața și trupul omenesc. Femeile jucau un rol important în aceste secte.

În privința atitudinii Catarilor față de sexualitate, se pare că, deși ei ”perfecționau” abstinența de la orice relație sexuală, ceilalți nu erau obligați să practice abstinența sexuală, și unii Catari își băteau joc de importanța pe care Biserica o dădea castității, susținând că aceasta implica o supra-evaluare a trupului.

Unii eretici au atribuit o valoare mistică actului sexual, considerându-l la fel de important precum erau sacramentele (Christeria), și predicau că prin sex, și nu prin abținerea de la sex, era cel mai bun mijloc de a atinge o stare de inocență. Astfel, ironic, ereticii erau persecutați atât ca asceți extremiști, cât și ca libertini.

Credințele sexuale ale Catarilor erau în mod evident o elaborare sofisticată a temelor dezvoltate prin intersectarea cu religiile eretice de la Răsărit, dar popularitatea de care ei s-au bucurat și influența pe care au exercitat-o asupra altor erezii vorbesc și despre o mai răspândită realitate experimentală care își avea rădăcinile în condițiile căsătoriei și reproducerii în Evul Mediu.

Știm că în societatea medievală, din cauza accesului limitat la pământ, și din cauza restricțiilor protecționiste pe care breslele le impuneau intrării într-o meserie, nici pentru țărani, nici pentru meseriași nu era posibil și de dorit să aibă mulți urmaşi, și, într-adevăr, comunitățile de țărani și de meseriași făceau eforturi pentru a controla numărul de nașteri.

ilustratie 4Cea mai bună metodă folosită pentru a atinge acest țel era amânarea căsătoriei, un eveniment care, chiar și printre creștinii ortodocși, avea loc la vârstă înaintată (dacă avea loc vreodată), regula fiind ”nu ai pământ, nu te căsătorești” (Homans 1960:37-39).

Foarte mulţi tineri, prin urmare, erau nevoiți să practice abstinența sexuală sau să sfideze interdicția impusă de Biserică sexului în afara căsătoriei, și ne putem imagina că respingerea eretică a procreării trebuie să fi rezonat printre mulți dintre ei.

Cu alte cuvinte, putem concepe că în codurile sexuale și de reproducere ale ereticilor de fapt putem găsi urme ale încercării medievale de control a reproducerii. Aceasta ar explica de ce, când creșterea populației devenea o preocupare socială majoră, în timpul unei crize demografice severe și a lipsei de muncitori de la sfârșitul secolului 14, erezia a devenit asociată cu infracțiunile reproductive, mai ales ”sodomia”, pruncuciderea și avortul.

Asta nu înseamnă că sugerăm că doctrinele reproductive ale ereticilor ar fi avut un impact demografic decisiv, ci că, mai degrabă, timp de cel puțin două secole, un climat politic a fost creat în Italia, Franța și Germania, prin care orice formă de contracepție (inclusiv ”sodomia”, adică sexul anal) a fost asociată cu erezia.

Amenințarea pe care doctrinele sexuale ale ereticilor o ridicau în fața ortodoxiei trebuie văzută și în contextul eforturilor pe care Biserica le făcea pentru a stabili controlul său asupra căsătoriei și sexualității, ceea ce i-a dat puterea să pună pe oricine – de la Împărat, la cel mai sărac țăran – sub supravegherea și regulile ei de disciplinare.

Politizarea sexualității

Așa cum Mary Condren a arătat în cartea sa ”Șarpele și Zeița(The Serpent and the Goddess) (1989), un studiu despre cum a pătruns creștinismul în Irlanda celților, încercarea Bisericii de a reglementa comportamentul sexual are o îndelungată istorie în Europa.

Chiar din perioada de început (după ce Creștinismul a devenit religie de stat în secolul 4), clerul a recunoscut puterea pe care dorința sexuală o dădea femeilor asupra bărbaților și în mod insistent a încercat să o exorcizeze, identificând sacralitatea numai cu evitarea femeilor și a sexului.

Expulzându-le pe femei de la orice moment al liturghiei și de la primirea sacramentelor; încercând să uzurpe faptul că femeile puteau da viață, și puterile magice din cauza faptului că purtau rochii feminine; și făcând sexualitatea un motiv de rușine – toate acestea au fost mijloace prin care casta patriarhală a încercat să distrugă puterea femeilor și atracția erotică. În decursul acestui proces, ”sexualitatea a primit o nouă seminificație… A devenit un subiect pentru confesiune, unde cele mai mici detalii ale celor mai intime funcții ale trupului au devenit un subiect de discuție” și în care ”aspectele diferite ale sexului erau separate unele de altele în gând, cuvânt și intenție, nevoi involuntare, și acte reale de practicare a sexului pentru a forma o știință a sexualității (Condren 1989:86-87).

ilustratie 5Un loc privilegiat pentru reconstruirea canoanelor sexuale ale Bisericii erau Penitențele, manuale care, începând din secolul 7, erau emise ca ghiduri practice pentru confesiune.

În primul volum al Istoriei Sexualității (1978), Foucault subliniază că rolul pe care aceste manuale l-au jucat în producerea sexului ca discurs și a unei concepții mai poliforme a sexualității în secolul 17. Dar Penitențele erau deja un instrument pentru producerea unui nou discurs referitor la sex încă din secolul 11 în Evul Mediu.

Aceste cărți demonstrează că Biserica a încercat să impună un adevărat catehism sexual, descriind în detaliu pozițiile permise în timpul actului sexual (de fapt, doar una era permisă), și zilele în care credincioșii aveau voie să facă sex, cu cine aveau voie să facă sex, şi cu cine le era interzis să facă sex.

Această supraveghere sexuală a escaladat în secolul 12, când Conciliile Laterane din 1123 şi 1139 au lansat o nouă cruciadă împotriva practicii comune a căsătoriei preoţilor şi a concubinajului (25) şi au declarat căsătoria ca fiind „un sacrament”, ale cărui jurăminte nici o putere de pe pământ nu le putea dizolva.

În această perioadă, restricţiile impuse de către Penitenţe asupra actelor sexuale au fost şi ele reiterate. (26)

Apoi, timp de 40 de ani, odată cu al 3-lea Conciliu Lateran din 1179, Biserica a intensificat atacul său asupra „sodomiei”, luându-i în vizor şi pe homosexuali şi pe cei care nu practicau sexul reproductiv (Boswell 1981:277-86), şi, pentru prima dată, a condamnat homosexualitatea (“desfrâul care este împotriva naturii”) (Spencer 1995a:114).

Odată cu adoptarea acestei legislaţii represive, sexualitatea a fost complet politizată.

Nu am ajuns încă la obsesia morbidă cu care Biserica Catolică mai târziu a abordat chestiunile sexuale. Dar deja în secolul 12, vedem că Biserica nu doar trăgea cu ochiul în dormitorul turmei sale, dar și făcuse din sexualitate o problemă de Stat.

Preferințele sexuale neortodoze ale ereticilor trebuie văzute, atunci, ca o poziție anti-autoritară, o încercare a ereticilor de a-și smulge propriile lor trupuri din ghearele preoțimii.

Un exemplu clar al acestei rebeliuni anti-clericale a fost apariția în secolul 13 a noi secte panteiste, cum ar fi Almaricienii și Frații Spiritului Liber, care, împotriva eforturilor Bisericii de a controla comportamentul sexual, predicau că Dumnezeu este în noi toți și că era astfel imposibil ca oricare dintre noi să păcătuim.

Femeile și Erezia

Unul dintre cele mai semnificative aspecte ale mișcării eretice a fost statutul înalt pe care îl atribuiau femeilor. Așa cum spune Gioacchino Volpe, pentru Biserică, femeile nu erau nimic, dar ereticii le considerau egale; şi ele aveau aceleaşi drepturi ca bărbaţii, şi se puteau bucura de viaţă socială şi de mobilitate (puteau hoinări, puteau ţine predici), ceea ce nu puteau face nicăieri în Evul Mediu (Volpe 1971:20; Koch 1983:247).

În sectele eretice, mai ales la Catari şi Waldensieni, femeile aveau dreptul să administreze sacramentele şi să ţină predici, să boteze şi chiar să obţină ordine sacerdotale.

Se relatează că Waldensienii s-au rupt de ortodoxie din cauză că un episcop a refuzat să permită femeilor să ţină predici, şi se spune despre Catari că venerau o figură feminină, Doamna Gândirii, care a influenţat conceperea de către Dante a lui Beatrice (Taylor 1954:100).

Ereticii le permiteau femeilor şi bărbaţilor să împartă locuinţele, chiar dacă nu erau căsătoriţi, din moment ce nu se temeau că aceasta va duce neapărat la un comportament promiscuu.

Femeile eretice şi bărbaţii adesea trăiau liber împreună, ca fraţi şi surori, aşa cum se întâmpla şi în comunităţile de la începuturile Bisericii.

Femeile puteau să-şi formeze şi propriile lor comunităţi. Un caz tipic în acest sens este al Beguinele; femei laice din clasa mijlocie urbană care trăiau împreună (în special în Germania şi Flandra), întreţinându-se singure din munca lor, în afara oricărui control masculin, şi fără să se supună domniei bisericeşti (McDonnell 1954; Neel 1989). (27)

Nu e nici o supriză atunci că femeile apar în istoria ereziei cum nu apar în nici un alt aspect al vieţii medievale (Volpe 1971:20).

Potrivit lui Gottfried Koch, deja în secolul 10, ele formau o mare parte a sectei Bogumililor. În secolul 11, din nou, femeile au dat naştere mişcărilor eretice din Franţa şi Italia. În această perioadă, femeile eretice proveneau din cele mai sărace părţi ale iobagilor, şi ele au format o adevărată mişcare a femeilor care s-a dezvolat în acelaşi timp cu diferite grupări ale ereticilor (Koch 1983: 246-247).

Femeile eretice sunt prezente şi în documentele Inchiziţiei; despre unele ştim că au fost arse de vii, despre altele ştim că au fost „zidite”.

ilustratie 6Putem spune că această prezenţă importantă a femeilor în sectele ereticilor a fost responsabilă pentru „revoluţia sexuală” a ereticilor? Sau ar trebui să presupunem că apelul la „iubire liberă” a fost un complot masculin al cărui scop era să obţină acces uşor la favorurile sexuale ale femeilor? Nu e uşor de răspuns la aceste întrebări. Ştim, în orice caz, că femeile au încercat într-adevăr să îşi controleze funcţiile reproductive, întrucât referiri la avort şi la folosirea contraceptivelor de către femei sunt numeroase în Penitenţe. Semnificativ – în perspectiva criminalizării acestor practici în timpul vânătorilor de vrăjitoare – contraceptivele sunt numite în Penitenţe „poţiuni de sterilitate” sau maleficia (Noonan 1965:155-61), şi se presupune că femeile erau cele care le foloseau.

La începutul Evului Mediu, Biserica încă privea aceste practici cu o anumită indulgenţă, determinată de înţelegerea faptului că femeile doreau să limiteze numărul de naşteri din cauza condiţiilor economice. Astfel, în Decretum, scris de Burchard, Episcopul din Worms (în jurul anului 1010), după întrebarea devenită ritual — „Ai făcut ceea ce femeile obişnuiesc să facă după un act sexual, dorind să-şi ucidă progenitura, şi acţionează cu maleficia lor, şi cu ierburile lor, astfel încât să omoare embrionul, sau, dacă în cazul în care nu a fost conceput nici unul, să nici nu mai poată fi conceput? (Noonan 1965:160)— se stipula că cei vinovați vor face o penitență de 10 ani; dar era și precizat că ”e o mare diferență dacă e o femeie săracă și a acționat așa din cauza dificultății creșterii, sau dacă a acționat așa pentru a ascunde crima actului sexual” (ibid.).

Situația s-a schimbat dramatic, însă, imediat ce controlul femeilor asupra reproducerii a părut să se constituie ca o amenințare la stabilitatea economică și socială, așa cum s-a întâmplat în urma catastrofei demografice provocată de Ciuma Neagră, epidemia devastatoare care între 1347 și 1352, a distrus mai bine de o treime din populația Europei (Ziegler 1969:230).

Vom vedea mai târziu ce rol a jucat acest dezastru demografic în ”criza forței de muncă”, la sfârșitul Evului Mediu. Aici putem observa că, după răspândirea epidemiei, aspectele sexuale ale ereziei au devenit proeminente în persecutarea acesteia, deformate grotesc în feluri în care au anticipat imagistica ulterioară a Sabbat-ului vrăjitoarelor. La mijlocul secolului 14, rapoartele Inchizitorilor nu se mai mulțumeau să-i acuze pe eretici că practicau sodomia și libertinajul sexual. Acum ereticii erau acuzați că venerau animale, inclusiv că practicau infamul bacium sub cauda (sărut sub coadă), și că se dedau la ritualuri orgiastice, că zburau noaptea și că sacrificau bebeluși (Russell 1972).

Inchizitorii raportau și existența unei secte care îl venera pe diavol, numită Lucifericii.

Corespunzător acestui proces, care a marcat tranziția de la persecuția ereziei la vânătoarea de vrăjitoare, figura ereticului din ce în ce mai mult a devenit aceea a unei femei, astfel că, la începutul secolului 15, principala țintă a persecuției împotriva ereticilor au fost vrăjitoarele.

Oricum, nimic din toate acestea nu a putut pune capăt mişcării ereticilor. Aceasta şi-a dat ultima răsuflare în 1533, odată cu încercarea Anabaptiştilor de a stabili un Oraş al lui Dumnezeu în oraşul german Munster. Această încercare a fost înăbuşită într-o baie de sânge, urmată de represalii nemiloase care au afectat luptele proletare din toată Europa (Po-chia Hsia 1988a: 51-69).

Până atunci, nici persecuţiile îngrozitoare, nici demonizarea ereziei nu au putut preveni răspândirea credinţelor ereticilor. Aşa cum scrie Antonino di Stefano, excomunicarea, confiscarea proprietăţii, tortura, arderea oamenilor de vii, dezlănţuirea cruciadelor împotriva ereticilor — nimic din toate acestea nu au putut submina „imensa vitaliate şi popularitate” a haeretica pravitatis (răului eretic) (di Stefano 1950:769).

„Nu există nici o comună”, scria James de Vitry la începutul secolului 13, „în care erezia să nu aibă adepţii ei, apărătorii ei şi credincioşii ei.” Chiar şi după cruciada din 1215 împotriva Albigensienilor, care a distrus bastioanele catarilor, erezia (împreună cu islamul) au rămas principalii inamici şi principala ameninţare la adresa Bisericii. Recruţii lor proveneau din toate categoriile: ţărănime, rangurile inferioare ale clerului, (care se identificau cu săracii şi au adus în lupta lor limbajul din Evanghelii), orăşenii, şi chiar şi aristocraţii de rang inferior.

Dar erezia populară era în primul rând un fenomen al claselor de jos. Mediul în care a înflorit a fost proletariatul urban şi rural: ţărani, meşterilor şi lucrătorilor, cărora le promitea egalitate, și cărora le alimenta spiritul de revoltă cu preziceri profetice și apocaliptice.” (ibid.: 776).

Putem întrezări cât de mare era popularitatea ereticilor din procesele pe care Inchiziția le ținea încă în anii 1330, în regiunea Trento (din nordul Italiei) – împotriva celor care îi adăpostiseră pe Apostolici, când liderul lor Fra Dolcino trecuse prin acea regiune cu 30 de ani înainte (Orioli 1993:217-37). În momentul sosirii sale, multe uşi s-au deschis pentru a-i oferi lui Dolcino şi adepţilor săi adăpost. Din nou, în 1304, când anunţând pogorârea unei noi domnii a sărăciei şi iubirii, Fra Dolcino a stabilit o comunitate printre muntenii din Vercellese (Piedmont), ţăranii din acea localitate, care deja se răsculaseră împotriva Episcopului din Vercelli, i-au acordat sprijin (Mornese Buratti 2000). Timp de 3 ani, Dolcianii au rezistat cruciadelor şi blocadei impusă de Episcop împotriva lor – femei îmbrăcate în haine bărbăteşti participând la lupte, cot la cot cu bărbaţii. În cele din urmă au fost învinşi numai de foame şi de superioritatea copleşitoare a forţelor mobilizate de Biserică împotriva lor (Lea 1961:615-20; Hilton 1973:108). În ziua în care trupele strânse de Episcopul din Vercelli în cele din urmă i-au învins, „mai mult de 1000 de eretici au pierit în flăcări, pe malul râului, sau de sabie, având parte de cea mai groaznică moarte cu putinţă.” Prietena lui Dolcino, Margherita, a fost cu încetineală arsă de vie sub privirile sale, pentru că a refuzat să se lepede de erezie. Dolcino însuşi a fost târât cu încetineală pe drumurile de munte şi încet, încet sfâşiat în bucăţi, pentru a oferi un exemplu de neuitat populaţiei locale (Lea, 1961:620).

Luptele urbane

Nu doar femeile şi bărbaţii, ci şi ţăranii şi lucrătorii din oraşe au găsit în mişcarea eretică o cauză comună.

Această comuniune de interese, printre oameni care altfel s-ar fi putut presupune că ar fi avut preocupări şi aspiraţii diferite, poate fi explicată din mai multe motive.

Primul, în Evul Mediu, o relaţie strânsă exista între oraş şi sat. Mulţi orăşeni erau foşti iobagi care se mutaseră sau fugiseră la oraş în speranţa unei vieţi mai bune, şi, în timp ce îşi practicau meseriile, continuau să muncească şi la câmp, mai ales la strânsul recoltelor. Gândurile şi dorinţele lor erau încă profund modelate de viaţa de la sate şi de continua lor relaţie cu pământul. Țăranii și lucrătorii de la orașe erau uniți și de faptul că ei erau supuşii acelorași conducători politici, din moment ce din secolul 13 (în special în nordul și centrul Italiei), aristocrația, care deținea moșii, și negustorii patricieni de la orașe au devenit asimilați, funcționând ca o singură structură de putere.

Această situație a produs printre muncitori temeri și solidaritate. Astfel, de ori câte ori țăranii se răsculau, ei aveau de partea lor pe meseriași pe lucrătorii cu ziua, precum și masele din ce în ce mai mari de săraci de la orașe. Acesta a fost cazul în timpul revoltei din Flandra maritimă, care a început în 1323 și s-a terminat abia în 1328, după ce Regele Franței și aristocrația flamandă i-au învins pe rebeli la Cassel în 1327. Așa cum scrie David Nicholas, ”abilitatea rebelilor de a continua conflictul timp de 5 ani poate fi înţeleasă numai în lumina faptului că oraşele s-au implicat şi au fost alături de ei” (Nicholas 1992:213-14). El adaugă că, la sfârşitul lui 1324, ţăranilor răsculaţi li s-au alăturat calfele din Ypres şi Bruges:

„Bruges, de acum sub controlul ţesătorilor, s-a îndreptat în direcţia răscoalei ţăranilor. Un război de propagandă a fost declanşat, călugării şi preoţii minţeau masele că o nouă eră a venit şi că de acum ei vor fi egali cu aristocraţii.” (ibid.: 213-14)

O altă alianţă a lucrătorilor de la sate şi oraşe a fost cea de la Tuchins, o mişcare a „bandiţilor” care operau în munţii din centrul Franţei, în care meseriaşii s-au alăturat organizaţiei care era formată în mod tipic din populaţia rurală (Hilton 1973:128).

Ce i-a unit pe ţărani cu meseriaşii a fost aspiraţia comună de egalizare a diferenţelor sociale. Aşa cum scrie Norman Cohn, dovezile se găsesc în documente de toate tipurile.

„Din proverbele săracilor care se plâng că „Omul sărac munceşte mereu, îşi face griji mereu, trudeşte şi plânge, nu râde niciodată cu inima plină, în timp ce omul bogat râde şi cântă…”

Din scenele miracolelor unde se spune că „… fiecare om ar trebui să aibă atâta proprietate cât au şi ceilalţi, şi noi nu avem nimic al nostru. Marii nobili au toată proprietatea şi oamenii săraci nu au nimic altceva decât suferinţă şi ură…”

Cele mai cunoscute şi citite satire denunţau că „Magistraţii, ofiţerii poliţiei, paracliserii, preoţii, primarii – aproape toţi trăiesc din furt. Toţi se îngraşă pe spatele săracului, toţi vor să-l jefuiască… Cel puternic îl fură pe cel sărac…

Sau, din nou „Oamenii buni şi muncitori fac pâine caldă, dar ei niciodată nu apucă să mănânce nici o bucăţică din ea; nu, cu tot ce se aleg e ce rămâne după cernirea porumbului, iar din vinul bun nu primesc nici un strop, iar din bucata de pânză doar zdrenţele. Tot ce e gustos şi bun e luat de nobili şi de preoţi.” (N. Cohn 1970:99-100).

Aceste plângeri arată cât de profundă era ura populară faţă de inegalităţile care existau între „păsările de pradă” şi „vrăbiuţe”, între „oamenii graşi” şi „cei sfrijiţi”, aşa cum li se spuneau bogaţilor şi săracilor în folclorul politic din Florenţa secolului 14.

„Nimic nu va merge bine în Anglia până când nu vom avea toţi aceeaşi condiţie”, a proclamat John Ball în timpul încercărilor sale de a organiza Răscoala Ţăranilor din Anglia din 1381 (ibid.:199).

Aşa cum am văzut, expresiile principale ale acestei aspiraţii pentru o societate egalitară au fost exaltarea sărăciei şi a comunismului bunurilor. Dar afirmarea unei perspective egalitare a fost reflectată şi într-o nouă atitudine faţă de muncă, cea mai evidentă fiind printre secte.

Pe de o parte, avem strategia „refuzului de a munci”, care a fost adoptată de Waldenses din Franţa  (Săracii din Lyon), şi de cei din unele ordine mănăstireşti (Franciscanii, Spiritualii), care, dorind să scape de grijile pământeşti zilnice, se bazau pe cerşetorie şi pe sprijinul din partea comunităţii pentru supravieţuire.

Pe de altă parte, avem idolatrizarea muncii, în special a muncii manuale, care a atins formulările cele mai conştiente în propaganda Lollard-ilor (n.t.: reformatorii lui John Wycliffe), care le reaminteau adepţilor lor că „Nobilii au case frumoase, noi avem parte doar de muncă şi necazuri, dar din această muncă  se obţin toate.” (ibid.; Christie-Murray 1976: 114-15)

Fără îndoială, apelul la „valoarea muncii” – o noutate într-o societate dominată de o clasă militară – a funcţionat în primul rând ca o aluzie la aribitrariul puterii feudale.

Dar această nouă conştientizare demonstrează şi apariţia unor noi forţe sociale, care au  jucat un rol crucial în dărâmarea sistemului feudal.

Această valorizare a muncii reflectă formarea proletariatului urban, alcătuit în parte din calfe şi din ucenici— care munceau sub un meşter care le era stăpân, producând pentru piaţa locală – dar cel mai mult din muncitori zilieri, angajaţi de negustorii bogaţi în industria care producea pentru export. La sfârşitul secolului 14, în Florenţa, Siena, Flandra, aproximativ concentrări de 4.000 de astfel de muncitori zilieri puteau fi găsite în industria textilă.

Pentru ei, viaţa în oraş însemna doar o nouă formă de servitute, de data aceasta sub stăpânirea negustorilor de textile, care exercitau cel mai strict control asupra activităţii lor şi erau cea mai despotică clasă conducătoare.

Muncitorii salariaţi urbani nu puteau forma nici o asociaţie, şi le era chiar interzis să se întâlnească unul cu altul în orice loc, indiferent de motiv; nu aveau voie să poarte asupra lor arme şi nici măcar unelte de lucru; şi nu aveau voie să facă grevă, pentru că erau condamnaţi la moarte (Pirenne 1956:132). În Florenţa, ei nu aveau nici un fel de drepturi civile; spre deosebire de calfe, ei nu făceau parte din nici o asociaţie a meseriaşilor sau a breslelor, şi erau expuşi abuzurilor cele mai pline de cruzime din partea negustorilor, care, pe lângă faptul că deţineau şi controlul asupra guvernului oraşelor, conduceau şi tribunalele private şi, cu impunitate, îi spionau, îi arestau, îi torturau, şi îi spânzurau direct la primul semn de rezistenţă din partea lor (Rodolico 1971).

Printre aceşti muncitori găsim cele mai extreme forme de protest social şi cea mai profundă acceptare a ideilor eretice (ibid.: 56-59). De-a lungul secolului 14, mai ales în Flandra, lucrătorii din industria textilă au participat la rebeliuni constante împotriva episcopilor, nobilimii, negustorilor şi chiar împotriva meşteşugarilor importanţi. La Bruges, când principalii meşteşugari au obţinut puterea în 1348, lucrătorii din industria de lână s-au răsculat împotriva lor. La Ghen, în 1335, o revoltă a burgheziei locale a fost depăşită de o rebeliune a ţesătorilor care au încercat să stabilească „o democraţie a muncitorilor”, bazată pe suprimarea tuturor autorităţilor, cu excepţia celor care trăiau din munca manuală (Boissonnade 1927: 310-11). Înăbuşită de o coaliţie impresionantă de forţe (formată din prinţ, nobilime, preoţime şi burghezie), ţesătorii au încercat din nou să stabilească această democraţie, răsculându-se din nou în 1378, când au reuşit să stabilească ceea ce (poate cu unele exagerări) a fost numit prima „dictatură a proletariatului” cunoscută în istorie. Scopul lor, potrivit lui Peter Boissonnade era „să-i ridice pe muncitori împotriva stăpânilor, cei care munceau pentru salarii împotriva marilor antreprenori, şi pe ţărani împotriva aristocraţiei şi preoţimii. Se spune că au luat în calcul exterminarea întregii clase a burgheziei, cu excepţia copiilor a şase nobili de acelaşi rang” (ibid.:311)

Au fost învinşi numai în urma unei bătălii în câmp deschis, la Roosebecque, în 1382, unde 26.000 dintre ei şi-au pierdut vieţile (ibid.).

Evenimentele de la Bruges şi Ghent nu erau izolate. Şi în Germania şi Italia, partizanii şi muncitorii porneau câte-o rebeliune cu fiecare ocazie pe care-o prindeau, forţând    burghezia locală să trăiască într-o stare de continuă frică. În Florenţa, muncitorii au cucerit puterea în 1379, conduşi de Ciompi, zilierii din industria textilă florentină. (28)

Ei au stabilit și un guvern al muncitorilor, dar acesta a durat doar câteva luni înainte să fie complet învins în 1382 (Rodolico 1971). Muncitorii din Liege, din Ţările de Jos, au avut mai mult succes. În 1384, nobilimea şi bogaţii („cei mari”, cum li se spunea), incapabili să continue o rezistenţă care a durat mai bine de un secol, au capitulat. De atunci înainte, ”meseriașii au dominat total orașul”, devenind arbitrul guvernului municipal (Pirenne 1937:201).

ilustratie 7Meseriașii îi sprijiniseră pe țăranii care se răsculaseră în Flandra maritimă, într-o luptă care a durat din 1323 până în 1328, și pe care Pirenne o descrie ca pe ”o genuină încercare de revoluție socială” (ibid.:195).

Aici – potrivit unui contemporan flamand a cărui apartenență la clasa bogaților e evidentă – ”plaga insurecției a devenit atât de mare că oamenii au devenit dezgustați de viață” (ibid.: 196).

Astfel, din 1320 până în 1332, ”oamenii buni” din Ypress l-au implorat pe rege să nu permită ca fortărețele din interiorul orașului, în interiorul cărora ei trăiau, să fie dărâmate pentru că îi protejau de ”oamenii de rând” (ibid.:202-203).

Ciuma Neagră și criza forței de muncă

Punctul de cotitură în cursul luptelor medievale a fost Ciuma Neagră, care a ucis, în medie, între 30 la sută şi 40 la sută din populaţia Europei (Ziegler 1969:230).

Izbucnind după Marea Foamete dintre 1315-1322, care a slăbit rezistenţa oamenilor la boală (Jordan 1996), acest colaps demografic fără precedent a schimbat profund viaţa socială şi politică a Europei, inaugurând practic o nouă eră.

Ierarhiile sociale au fost răsturnate, din cauza efectelor egalizatoare ale mortalităţii larg răspândite.

Obişnuinţa cu moartea a subminat şi disciplina socială. Confruntaţi cu posibilitatea unei morţi subite, oamenilor nu le mai păsa să muncească sau să se supună unor reguli sociale sau sexuale, ci încercau să îşi facă viaţa cât mai frumoasă, sărbătorind cât de mult puteau fără să se mai preocupe de viitor.

În orice caz, cea mai importantă consecinţă a Ciumei a fost intensificarea crizei forţei de muncă, generată de conflictul de clasă; pentru că decimarea numărului celor care munceau a făcut ca muncitorii să fie foarte puţini, costul muncii lor să crească la un nivel critic, şi a întărit determinarea oamenilor de a sparge cătuşele domniei feudale.

Aşa cum Christopher Dyer arată, lipsa numărului de muncitori provocată de epidemie a întărit relaţiile de putere înclinând balanța în favoarea claselor de jos. Când pământul începuse să fie din ce în ce mai greu de obținut, țăranii puteau fi controlați prin amenințarea că, dacă nu se supun moșierilor, vor fi expulzați.

Dar, după ce populația a fost decimată și pământul a devenit abundent, amenințările nobililor au încetat să mai aibă vreun efect, întrucât țăranii puteau acum să circule mai liber şi să găsească alt pământ pe care să-l cultive (Dyer 1968:26). Astfel, cum recoltele au început să putrezească pe câmp şi animalele să fie lăsate de izbelişte, ţăranii şi meşteşugarii dintr-o dată au devenit stăpâni pe situaţie.

Un simptom al acestei dezvoltări a fost înmulţirea grevelor chiriaşilor, întărite de ameninţările cu exodul în masă spre alte pământuri sau spre oraşe.

Aşa cum registrele tribunalelor boiereşti în mod laconic au menţionat, ţăranii „refuză să mai plătească” (chiria) (negant solvere). Ei au declarat şi că „nu vor mai respecta nici o tradiţie” (negant consuetudines), şi au ignorat ordinele nobilor de a le repara acestora castelele sau de a-i mai prinde pe şerbii care evadau (ibid.:24).

La sfârşitul secolului 14, refuzul de a mai plăti chiriile şi de a mai face muncă obligatorie pentru nobili a devenit un fenomen colectiv.

Sate întregi se organizau între ele pentru ca nimeni să nu mai plătească amenzile, taxele, şi birurile pentru nobili, şi nu mai recunoşteau serviciile plătite în bani, sau jurisdicţia tribunalelor boiereşti, care erau principalul instrument al puterii feudale.

În acest context, chiriile neplătite şi serviciile neefectuate au devenit mai puţin importantă decât faptul că relaţiile de clasă, pe care ordinea feudală se baza, au fost subminate. Iată cum un cronicar din secolul 16, care vorbeşte în numele nobilimii, a sintetizat situaţia:

„Ţăranii sunt prea bogaţi… şi nu mai ştiu ce înseamnă obedienţa; nu mai ţin cont de nici o lege, îşi doresc să nu mai existe nobili deloc… şi ar dori ca ei să decidă ce chirie să ne plătească pentru pământurile noastre.” (ibid: 33)

Ca răspuns la costul din ce în ce mai mare al muncitorilor şi la colapsul chiriilor feudale, diferite încercări au fost făcute pentru a creşte exploatarea muncii, fie prin restaurarea serviciilor obligatorii de muncă, sau, în unele cazuri, prin revigorarea sclaviei. În Florenţa, importul de sclavi a fost autorizat în 1366. (29)

Dar asemenea măsuri nu au făcut decât să ascută şi mai mult conflictul de clasă. În Anglia, încercarea aristocraţiei de a limita costul muncitorilor, prin impunerea unei legi care stabilea un salariu maxim, a fost cea care a provocat Răscoala Ţăranilor din 1381.

ilustratie 8Aceasta s-a răspândit de la regiune la regiune şi a culminat cu zeci de mii de ţărani mărşăluind din Kent spre London „ca să stea de vorbă cu regele” (Hilton 1973; Dobson 1983).

La fel, în Franţa, între 1379 şi 1382, s-a simţit „un uragan al revoluţiei” (Boissonnade 1927:314). Insurecţiile proletare au explodat la Bezier, unde 40 de ţesători şi au fost spânzuraţi. În Montpellier, muncitorii au pornit o rebeliune şi au declarat că „până la Crăciun vom vinde carne de creştini cu 6 pence livra”.

Revoltele au izbucnit şi în Carcassone, Orleans, Amiens, Tournai, Rouen şi în cele din urmă şi în Paris, unde, în 1413, „o democraţie a muncitorilor” a ajuns la putere. (30)

În Italia, cea mai importantă revoltă a fost cea a Ciompi (muncitorilor cu ziua). A început în iulie 1382, când lucrătorii textili din Florența pentru o perioadă au forțat burghezia să le acorde o parte din guvernare și au declarat o amnistie a tuturor datoriilor făcute de muncitorii salariați; apoi au proclamat, pe fond, o dictatură a proletariatului („oamenii lui Dumnezeu”), deşi aceasta a fost rapid zdrobită de forţele unite ale aristocraţiei şi burgheziei (Rodolico 1971).

„Acum e momentul”— strigătul din scrisorile lui John Ball — ilustrează cu acurateţe spiritul proletariatului european la finalul secolului 14, într-o vreme când, în Florenţa, roata destinului a început să apară pe pereţii tavernelor şi ai atelierelor de muncă, simbolizând schimbarea care era aşteptată.

În cursul acestui proces, orizontul politic şi dimensiunea organizaţională a luptelor ţăranilor şi meseriaşilor s-au lărgit. Întregi regiuni s-au ridicat în revoltă, formând adunări şi recrutând armate. Uneori, ţăranii se organizau în bande, atacau castelele aristocraţilor şi distrugeau arhivele unde erau ţinute documentele scrise ale servituţii lor. În secolul 15, confruntarea dintre ţărani şi aristocraţie a escaladat în războaie adevărate, cum ar fi cel al remensas din Spania, care a durat din 1462 până în 1486. (31)

În Germania, un ciclu de „războaie ale ţăranilor” a început în 1476, odată cu conspiraţia condusă de Hans de Piper. Acestea au escaladat în patru rebeliuni sângeroase conduse de Bundschuch („Sindicatul Ţăranilor”) între 1493 şi 1517, şi au culminat într-un război total care a durat din 1522 până în 1525, şi care s-a răspândit în mai bine de patru ţări (Engels 1977; Blickle 1977).

În toate aceste cazuri, rebelii nu s-au mulţumit să ceară unele restricţii ale domniei feudale, nici nu au vrut să negocieze ca să obţină condiţii mai bune de trai. Scopul lor a fost să pună capăt puterii nobililor. Aşa cum ţăranii englezi au declarat în timpul Răscoalei Ţărăneşti din 1381, ”legea veche trebuie abolită”. Într-adevăr, la începutul secolului 15, în Anglia, cel puțin, șerbia și birurile aproape au dispărut cu totul, deși revolta fusese înfrântă politic și militar, iar liderii ei executați cu sălbăticie (Titow 1969:58).

Ce a urmat a fost descris ca ”epoca de aur a proletariatului european”, (Marx 1909,Vol. l; Braudel 1967: 128ff.), ceea ce este atât de departe de reprezentarea canonică a secolului 15, care a fost iconografic imortalizată ca o lume aflată sub vraja morții dansului morții și a memento mori.

Thorold Rogers a creionat o imagine utopică a acestei perioade în faimosul său studiu asupra salariilor și condițiilor de trai din Anglia medievală. ”Niciodată”, scrie Rogers, ”nu s-au mai văzut în Anglia salarii atât de mari și hrană atât de ieftină” (Rogers 1894:326ff). Uneori muncitorii erau plătiți pentru fiecare zi a anului, deși ei nu lucrau duminicile și de sărbătorile religioase. Hrana le era de asemenea asigurată de patroni, și aceștia le acordau o viaticum (indemnizație) pentru drumul pe care-l făceau de la și spre muncă, calculată în funcție de câte mile aveau de parcurs. În plus, ei au cerut să fie plătiți în bani, și au vrut să muncească doar 5 zile pe săptămână.

Așa cum vom vedea, există motive să fim sceptici față de dimensiunea acestui corn al abundenţei.

În orice caz, pentru o mare parte a țărănimii europene occidentale și pentru muncitorii de la orașe, secolul 15 a însemnat o perioadă în care ei au deținut o putere fără precedent. Nu numai că lipsa forței de muncă le-a dat avantajul asupra clasei conducătoare, dar spectacolul patronilor care se băteau între ei pentru serviciile lor le-a întărit simțul propriei lor valori ca oameni și a șters secole de degradare și de supunere umilă. ”Scandalul” salariilor mari pe care le cereau muncitorii a fost atins, în ochii patronilor, doar de noua aroganță pe care aceștia ar fi afișat-o – refuzul lor de a munci sau de a continua să muncească după ce își asigurau necesitățile (ceea ce acum puteau face mult mai rapid grație salariilor mari); încăpățânarea lor de a se angaja numai pentru a face anumite sarcini, și nu pe perioade prelungite de timp; cerințele lor pentru alte beneficii pe lângă salarii; și îmbrăcămintea lor ostentativă, care potrivit unor plângeri ale criticilor sociali din acea vreme, îi făcea să nu se mai distingă de nobili.

”Servitorii sunt acum stăpâni și stăpânii sunt servitori”, se plângea John Gower în Mirour de l’omme (1378): „Ţăranul are pretenţia că poate imita comportamentul oamenilor liberi, şi îşi dă sieşi această aparenţă prin hainele pe care le poartă” (Hatcher 1994:17).

Condiţia celor lipsiţi de pământ s-a îmbunătăţit şi ea după Ciuma Neagră (Hatcher 1994). Acesta nu a fost doar un fenomen care a avut loc în Anglia. În 1348,  mănăstirile din Normandia s-au plâns că nu mai puteau găsi pe nimeni să le cultive pământurile şi care să nu ceară mai puţin de şase ori mai mult decât era plătit un ţăran la începutul secolului. Salariile s-au dublat şi s-au triplat în Italia, Franţa, Germania (Boissonnade 1927:316-20). Pe teritoriile dintre Rin şi Dunăre, salariul pentru un muncitor zilier a devenit echivalent cu puterea de a cumpăra un porc sau o oaie, şi ratele acestor salarii erau valabile şi pentru femei, pentru că diferenţa de plată între femei şi bărbaţi a fost drastic redusă în urma Ciumei Negre.

Ce a însemnat asta pentru proletariatul european a fost nu doar atingerea unui nivel de trai pe care proletariatului nu l-a mai cunoscut până în secolul 19, ci şi distrugerea iobăgiei. La sfârşitul secolului 14, servitutea pe pământul moşierilor practic a dispărut (Marx 1909,Vol. l:788). Peste tot, iobagii erau înlocuiţi de ţărani liberi, care acceptau de acum să muncească doar pentru o răsplată substanţială.

 Politicile sexuale: apariţia Statului şi a Contra-Revoluţiei

„În orice caz, la sfârşitul secolului 15, o contra-revoluţie începuse deja la fiecare nivel al vieţii sociale şi politice. La început, au fost făcute eforturi de către autorităţile politice pentru a-i coopta pe cei mai rebeli şi mai tineri dintre muncitori, prin mijloacele unor politici sexuale malefice, dându-le dat acces la sex liber, şi a transformat antagonismului de clasă într-un antagonism împotriva femeilor proletare.

Aşa cum Jacques Rossiaud a arătat în Medieval Prostitution (Prostituţia din Evul Mediu) (1988), în Franţa, autorităţile municipale practic au decriminalizat violul, cu condiţia ca victimele să fi fost femei din clasele de jos.

În Veneţia secolului 14, femeile proletare necăsătorite erau violate la oricare colţ de stradă, iar cel mai adesea victimele erau atacate de un grup de agresori. (Ruggiero 1989:91-108)

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cele mai multe oraşe din Franţa. Aici, violurile în grup ale femeilor proletare au devenit o practică comună la care atacatorii recurgeau în mod deschis, şi zgomotos, în toiul nopţii, în grupuri de 2 până la 15, năvălind în casele victimelor lor, sau târându-şi victimele pe străzi, fără nici o încercare de a ascunde ce făceau sau de a se feri de cineva.

Cei care practicau aceste „sporturi” erau tineri ucenici sau servitori domestici, şi băieţii lipsiţi de bani ai familiilor bogate, iar femeile care le cădeau victime erau fete sărace, care lucrau ca servitoare sau ca spălătorese şi despre se zvonea de obicei că ar fi fost „întreţinute” de stăpânii lor. (Rossiaud 1988: 22)

În medie, jumătate din tinerii unui oraş, la un anumit moment, au participat la asemenea violuri, pe care Rossiaud le descrie ca fiind o formă de protest de clasă, o modalitate prin care tinerii proletari – care erau obligaţi să-şi amâne căsătoria timp de mulţi ani din cauza condiţiilor lor economice – îşi luau înapoi „ce li se cuvenea”, şi se răzbunau împotriva bogaţilor.

Dar, rezultatele au fost catastrofale pentru toţi muncitorii, întrucât violurile, sprijinite de stat, ale femeilor sărace au subminat solidaritatea de clasă, care fusese realizată în lupta anti-feudală. Deloc surprinzător, autorităţile au văzut tulburările provocate de asemenea politici (atacurile pe stradă, prezenţa bandelor de tineri care urlau pe străzi noaptea în căutarea aventurii şi tulburau liniştea publică) ca pe un preţ mic de plătit în schimbul micșorării tensiunilor sociale: atât de obsedaţi erau de teama unor insurecţii urbane, şi de credinţa că, dacă săracii ar fi avut un avantaj în fața lor, le-ar fi luat soţiile şi le-ar fi împărţit între ei. (ibid.: 13)

Pentru femeile proletare, atât de cavalereşte sacrificate și de stăpâni şi de servitori deopotrivă, preţul pe care-l aveau de plătit era de neimaginat. Odată violate, ele nu mai puteau să-şi recâştige locul în societate. Reputaţia lor fiind distrusă, ele nu mai aveau de ales decât să plece din oraş sau să devină prostituate. (ibid.; Ruggiero 1985: 99)

Și nu doar ele au avut de suferit. Legalizarea violului a creat un climat de intensă misoginie care a degradat toate femeile, indiferent de clasă. A dus, de asemenea, şi la desensibilizarea populaţiei faţă de perpetuarea violenţei împotriva femeilor, şi a pregătit terenul pentru vânătoarea de vrăjitoare, care a început în aceeaşi perioadă.

Primele procese ale vrăjitoarelor au început la sfârşitul secolului 14, şi pentru prima dată Inchiziţia a documentat existenţa unei secte eretice de femei care l-ar fi idolatrizat pe diavol.

Un alt aspect al politicilor sexuale de spargere a solidarității de clasă, pe care prinţii şi autorităţile municipale l-au urmărit cu scopul de a înăbuși protestele muncitorilor, a fost instituţionalizarea prostituţiei, implementată prin deschiderea de bordeluri muncipale, care s-au răspândit cu rapiditate în toată Europa.

ilustratie 9Încurajată de promovarea unor salarii foarte mari, prostituţia, organizată şi gestionată de către stat, era văzută ca un remediu folositor pentru turbulenţele provocate de tinerii proletari, care în „La Grand Maison”— aşa cum se numeau bordelurile de stat din Franţa — se puteau bucura de un privilegiu, care până atunci fusese rezervat doar bărbaţilor bătrâni (Rossiaud 1988).

Bordelul municipal era considerat, de asemenea, şi un remediu împotriva homosexualităţii (Otis 1985), care în unele oraşe europene (de exemplu, Padova şi Florenţa) era larg şi public practicată, dar în urma Ciumei Negre a început să fie acuzată că ea ar fi fost cauza depopulării, (şi nu ciuma). (32)

Astfel, între 1350-1450, bordelurile gestionate public, finanţate din taxe au fost deschise în fiecare oraş şi sat din Italia şi Franţa, mult mai multe chiar decât cele din secolul 19. Doar Amiens avea 53 de bordeluri în 1453. În plus, toate restricţiile şi penalităţile împotriva prostituţiei au fost eliminate. Prostituatele îşi puteau căuta clienţii în orice parte a oraşului, chiar şi în faţa bisericior, în timpul slujbelor. Ele nu mai erau obligate să poarte anumite haine, sau să poarte semne distinctive, din cauză că prostituţia acum era recunoscută ca un serviciu public.

Chiar şi Biserica a ajuns să vadă prostituţia ca pe o activitate legitimă. Bordelurile gestionate de stat se crede că ofereau un antidot pentru practicile de orgii sexuale ale sectelor ereticilor, şi că ar fi fost un remediu pentru homosexualitate, precum şi un mijloc de a proteja viaţa de familie.

În retrospectivă, este dificil să spunem cât de mult jucarea „cărţii sexului” a ajutat Statul să disciplineze şi să dividă proletariatul medieval. Ce e sigur e că această politică de „nou început” sexual a fost doar o parte a unui proces mai larg, care, ca răspuns la intensificarea conflictului social, a dus la centralizarea Statului, ca singurul agent capabil de a înfrunta generalizarea luptei de clasă şi de a supraveghea relaţiile de clasă.

În acest proces, aşa cum vom vom vedea în această carte, Statul a devenit managerul cel mai important al relaţiilor de clasă, şi supraveghetorul reproducerii puterii de muncă – o funcţie pe care a continuat să o îndeplinească chiar şi până azi. În această capacitate, oficialii statului au adoptat legi în multe ţări care au stabilit limite pentru costul muncii (fixând un salariu minim), au interzis vagabondajul (acum foarte aspru pedepsit), şi i-au încurajat pe muncitori să se reproducă.

Esenţialmente, conflictul de clasă din ce în ce mai mare a dus la formarea unei noi alianţe între burghezie şi aristocraţie, fără de care revoltele proletare nu ar fi putut fi înfrânte. Este dificil, de fapt, să acceptăm ipoteza, adesea susținută de istorici, potrivit căreia aceste lupte nu ar fi avut nici o șansă de reușită din cauza îngustimii orizontului politic și din cauza ”naturii confuze a cerințelor proletarilor”. În realitate, obiectivele țăranilor și ale meseriașilor erau chiar foarte transparente. Ei cereau ca ”fiecare om să aibă la fel de mult ca altul” și, pentru a ajunge la acest obiectiv, ei s-au unit cu toți cei ”care nu aveau nimic de pierdut”, au acționat concertat, în diferite regiuni, fără teamă să țină piept armatelor bine antrenate ale aristocrației, în ciuda lipsei lor de pricepere militară.

Dacă au fost învinși, a fost pentru că toate acele forțe ale puterii feudale— aristocrația, Biserica și burghezia— au acționat împotriva lor unite, în ciuda rupturii tradiționale dintre ele, mânate de teama unei rebeliuni proletare. Într-adevăr, imaginea, care adesea ne e prezentată, a unei burghezii aflată într-o stare de război permanentă împotriva aristocrației, și purtând banerele prin care ar fi cerut egalitate și democrație, este falsă. Spre sfârșitul Evului Mediu, oriunde ne-am uita, de la Toscana la Anglia și Țările de Jos, găsim burghezia aliată cu aristocrația în suprimarea claselor de jos. (33)

Pentru că în țărani, și în țesătorii democrați și în cizmarii din orașe, burghezia vedea un dușman mult mai periculos decât ar fi putut fi aristocrația – unul care făcea să merite pentru burghezie să sacrifice chiar și mult îndrăgita ei autonomie politică. Astfel, a fost burghezia urbană, după două secole de luptă dusă pentru a obține suveranitate deplină între zidurile comunelor ei, cea care a restituit puterea aristocrației, supunându-se voluntar domniei Prințului, primul pas pe drumul spre apariția statului absolut.”

Note de subsol

(1) Cel mai bun exemplu de societate a oamenilor marginalizaţi şi abandonaţi a fost Bacaude care au cucerit Galia în jurul anului 300 era noastră. (Dockes 1982:87). Istoria lor merită ţinută minte. Aceştia erau ţărani liberi și sclavi, care, exasperați de greutățile îndurate din cauza ciocnirilor dintre pretendenții la tronul Romei imperiale, au plecat în exil, înarmați cu uneltele de la fermele lor și cu caii pe care i-au furat, și străbăteau teritoriile în bande (de aici numele lor ”banda de luptători”) (Randers-Pehrson 1983:26). Oamenii de la orașe li s-au alăturat și au format comunități auto-guvernate, au bătut monedă, pe care au imprimat cuvântul ”Speranță”, își alegeau liderii, precum și pe cei care se ocupau de asigurarea justiției. Învinși în urma unei bătălii pe un front deschis de către Maximilian, colegul împăratului Diocletian, ei au recurs la ”război de gherilă” și au reapărut în forță în timpul secolului al 5-lea, când au devenit țința acțiunilor militare repetate. În anul 407, ei au fost protagoniștii unei „insurecții nemiloase”. Împăratul Constantin i-a învins în bătălia de la Armorica (Britania) (ibid.: 124). Aici, „sclavii rebeli şi ţăranii au creat o organizaţie autonomă „statală”, i-au expulzat pe oficialii romani, au expropriat pământurile moşierilor, i-au transformat în sclavi pe cei care deţineau sclavi, şi au organizat un sistem judiciar şi o armată (Dockes 1982:87). În ciuda multor încercări de a-i reprima, Bacaude nu au fost niciodată înfrânţi cu totul. Împăraţii romani au fost nevoiţi să apeleze şi să angajeze invadatori barbari pentru a-i putea face să se supună. Constantin a apelat la visigoţii din Spania şi le-a făcut generoase donaţii de teren în Galia, în speranța că îi vor putea aduce pe Bacaude sub controlul lui. Chiar și hunii au fost recrutați de Roma pentru a-i vâna (Renders-Pehrson 1983:189). Și totuși, îi găsim iar pe Bacaude luptând cu visigoții și Alanii împotriva cuceritorului Attila.

(2) Ergastula erau locuințele sclavilor din vilele romanilor. Ele erau de fapt ”închisori subterane” în care sclavii erau ținuți în lanțuri; ferestrele erau atât de înalte că sclavii nu puteau ajunge la ele, așa le-a descris un stăpân de pământ din acea vreme (Dockes 1982:69). Acestea ”se găseau aproape peste tot” în regiunile cucerite de romani, ”în care sclavii îi depășeau cu mult ca număr pe oamenii liberi” (ibid.: 208). Cuvântul ergastolo este încă folosit și azi în limbajul codului penal din Italia: înseamnă ”pedeapsă pe viață”.

Pozzuoli-Rione Terra - Ergastula

 ergastula2

(3) Asta scrie Marx în Capitalul, Volumul III, când compară economia șerbilor cu cea a sclavilor și cu cea capitalistă. ”În ce măsură muncitorul, robul care se putea întreține singur își poate asigura pentru sine un surplus peste necesitățile indispensabile ale vieții… depinde, alte circumstanțe rămân neschimbate, asupra cărora proporția în care timpul de muncă e împărțit în timp de muncă și timp pentru el însuși și timp forțat de muncă pentru nobilulul său feudal… În aceste condiții, surplusul de muncă nu poate fi furat de la șerbi prin măsuri economice, singura care în care poate fi luat de la ei e prin forță, oricare ar fi forma de aplicare a măsurilor de forță” (Marx 1909,Vol. III: 917-18).

(4) Pentru o discuție asupra importanței terenurilor obștești și a drepturilor colective în Anglia, vezi Joan Thirsk (I964), Jean Birrell (1987), şi J.M. Neeson (1993). Mişcările ecologiste şi eco-feministe au acordat pământurilor obşteşti o nouă semnificaţie politică. Pentru o perspectivă eco-feministă asupra importanţei terenurilor obşteşti în economia vieţii femeilor, vezi Vandana Shiva (1989).

(5) Pentru o discuţie despre stratificarea socială a ţărănimii europene, vezi R. Hilton (1985: 116-17, 141-51) şi J.Z. Titow (1969:56-59). De o importanţă specială este distincţia între libertatea personală şi libertatea titulară. Prima însemna că un ţăran nu era rob, deşi el sau ea putea fi obligat/ă să facă anumite tipuri de muncă. Ultimul termen însemna că un ţăran deţinea pământ, dar nu era „împovărat” de alte obligaţii servile. În practică, cele două tindeau să fie unul şi acelaşi lucru, dar au început să se schimbe după trecerea la plata în bani, când ţăranii liberi, pentru a-şi extinde pământurile, au început să achiziţioneze terenuri care erau purtătoare de anumite poveri de servitute. Astfel, „Găsim ţărani cu statut de oameni liberi (liben) care deţin terenuri ale iobagilor şi găsim iobagi (vilani, nalivi) liberi deţinători de pământ, deşi ambele aceste situaţii sunt rare. (Titow 1969: 56-57).

(6) Cercetarea făcută de Barbara Hanawalt asupra testamentelor din Kibwotch (Anglia) în secolul 15 arată că „bărbaţii îi favorizau pe băieţii lor maturi în 41 la sută dintre testamente, în timp ce în 29 la sută dintre testamente le lăsau moşiile soţiilor sau soţiilor şi copiilor”. (Hanawalt 1986b:155).

(7) Hanawalt vede relaţia medievală matrimonială printre ţărani ca pe „un parteneriat”. „Tranzacţiile de pământ în tribunalele matrimoniale indică o practică foarte des întâlnită a responsabilităţii reciproce şi a luării împreună a deciziilor de către soţi… Soţul şi soţia apar împreună şi în achiziţionarea sau concesionarea parcelelor de pământ ori pentru ei, ori pentru urmaşii lor.” (Hanawalt 1986b:16).

Pentru contribuţia femeilor la munca agricolă şi la controlul asupra surplusului produsului lor vezi şi Shahar (1983:239-42).

Pentru contribuţiile extra-legale ale femeilor faţă de gospodăriile lor, vezi B. Hanawalt (1986b:12). În Anglia, „recoltarea ilegală de grâu era cel mai obişnuit mod prin care o femeie putea obţine grâu în plus pentru familia ei.” (ibid.)

(8) Aceasta este limita a câteva dintre excelentele studii care au apărut în ultimii ani despre condiţia femeilor din Evul Mediu, scrise de istorici feminişti.

E de înţeles dificultatea în prezentarea unei perspective sintetice asupra unui domeniu ale cărui contururi empirice sunt încă reconstruite, iar aceasta a dus la o preferinţă pentru analizele descriptive care se concentrează în special asupra principalelor clasificări ale vieţii sociale a femeilor: „mama”, „muncitoarea”, „femeia de la sat”, „femeia de la oraş”, adesea tratate ca şi cum ar fi fost forme abstracte şi rupte de lupta pentru schimbarea economică şi socială.

(9) Aşa cum J.Z. Titow scrie în cazul ţăranilor-şerbi, legaţi de obligaţia de a munci pământul din Anglia: „Nu este dificil să vedem de ce aspectul personal al iobagilor ar fi umbrit de problema serviciului obligatoriu al muncii, în mintea ţăranilor… Dizabilităţile care apăreau din cauza statutului de oameni fără libertate își făceau efectele doar sporadic… Nu același lucru era valabil serviciul muncii – obligația de a munci pentru nobil – în special orele din zilele de la sfârșitul săptămânii, care îl obliga pe un om să muncească pentru moșierul său la fel de multe zile, în fiecare săptămână, pe lângă obligaţia de a face şi alte servicii în plus. (Titow 1969: 59)

(10) “Uitaţi-vă la primele pagini din scrierile Abbots Langley: oamenii erau amendaţi dacă nu veneau să strângă recolta, sau dacă nu găseau un număr suficient de lucrători; ei întârziau mereu şi când veneau munceau doar foarte prost şi foarte încet. Uneori nimeni din grupul lor nu venea şi astfel recolta nobilului rămânea pe câmp, nestrânsă. Alţii chiar dacă veneau se purtau foarte urât pentru a se face nesuferiţi.” (Bennett 1967:112).

(11) Distincţia dintre „orăşel” şi „oraş” nu e mereu clară. În ce ne interesează pe noi, oraşul înseamnă o aşezare umană care are a o constituţie regală, un scaun episcopal, și o piață, în timp ce orășelul este o așezare urbană (de regulă cu o populație mai mică decât a unui oraș), care are o piață de produse.

(12) Ce urmează este o ilustrație satirică a sărăciei rurale din secolul 13, din Picardy: băștinași și cerșetori, 13%; proprietari ai unor mici parcele de pământ, atât de instabili economic că o singură recoltă proastă le amenința supraviețuirea 33%; țărani cu pământ mai mult dar fără animale draught, 36%; fermieri bogați 19% (Geremek 1994:57). În Anglia, în 1280, țăranii cu mai puțin de 3 pogoane de pământ — insuficient pentru a întreține o familie — reprezentau 46% din țărănime. (ibid.)

(13) Cântecul unei țesătoare oferă o ilustrație grafică a sărăciei în care femeile muncitoare necalificate trăiau în orășele:

„Țesem mereu mătasea

Cu care nu ne vom îmbrăca niciodată,

Mereu zdrențuroase și sărace,

Mereu suferind de foame și de sete.” (Geremeck 1994:65).

În arhivele municipale franceze, muncitoarele din atelierele textile și alte femei care lucrau pentru salarii erau asociate cu prostituatele, posibil pentru că ele trăiau singure, și nu aveau o structură familială care să le susțină. În orășele, femeile îndurau nu doar sărăcia, ci și faptul că erau rupte de rudele lor, ceea ce le făcea să fie vulnerabile abuzurilor. (Hughes 1975:21; Geremek 1994: 65-66 ; Otis 1985:18-20; Hilton 1985:212-13).

(14) Pentru o analiză a situației femeilor din ghildurile medievale, vezi Maryanne Kowaleski și Judith M. Bennett (1989); David Herlihy (1995); și Williams și Echols (2000).

(15) (Russell 1972: 136; Lea 1961:126-27). De asemenea, mișcarea Păstorilor a fost provocată de evenimentele din Est, de data aceasta capturarea Regelui Ludovic al IX-lea al Franței de către musulmani în Egipt, în 1249 (Hilton 1973:100-102). O mișcare formată din ”oameni umili și obișnuiți” a fost organizată pentru eliberarea lui, dar foarte rapid a prins un caracter anticlerical. Păstorii au reapărut în Sudul Franței în primăvara și în vara lui 1320, încă ”direct influențați de atmosfera creată de cruciade… Ei nu au avut nici o șansă să pornească o cruciadă în Est; în schimb, și-au consumat energiile atacând comunitățile de evrei din sud-vestul Franței, din Navarre și Aragon. Adesea cu complicitatea consulatelor locale, înainte de a fi învinși sau dispersați de oficialii regali.”

(Barber 1992:135-36).

(16) Cruciada împotriva Albigensienilor (Catari din orăşelul Albi, din sudul Franţei) a fost primul atac pe o scară mare împotriva ereticilor, şi prima Cruciadă împotriva europenilor. Papa Innocent al III-lea a declanşat-o în regiunile Toulouse şi Montpellier după 1209. În urma ei, persecutarea ereticilor s-a intensificat dramatic. În 1215, cu ocazia celui de-al 4-lea Conciliu Lateran, Inocent al III-lea a inserat în canoanele Conciliului un set de măsuri prin care ereticii erau condamnaţi la exil, erau pedepsiţi cu confiscarea proprietăţilor, şi cu excluderea din viaţa societăţii. Mai târziu, în 1224, împăratul Frederick al II-lea s-a alăturat persecutării lor, adoptând constituţia Cum adconservandum care definea erezia ca fiind o crimă de lez-majestate, şi care era pedepsită cu moartea prin arderea de viu a făptaşului. În 1229, Consiliul din Toulouse a stabilit că ereticii ar trebui căutaţi, identificaţi şi pedepsiţi. Odată dovediţi eretici, ei şi protectorii lor erau arşi de vii pe rug. Casa unde era descoperit un eretic avea să fie distrusă, şi pământul pe care fusese construită avea să fie confiscat. Cei care îşi renegau credinţele scăpau cu pedepse, în timp ce cei care recidivau aveau să îndure supliciul focului. Apoi, în 1231-1233, Gregorio al IX-lea a instituit un tribunal special al cărui rol specific era de a eradica erezia: Inchiziţia. În 1252, Papa Inocenţiu al IV-lea, având consensul principalilor teologi din acea vreme, a autorizat folosirea torturii împotriva ereticilor (Vauchez 1990:163, 164, 165).

(17) Andre Vauchez atribuie „succesul” Inchiziţiei acestei proceduri. Arestarea suspecţilor era pregătită în cea mai mare secretomanie. La început, persecuţia consta din razii în locurile unde se strângeau ereticii, organizate în colaborare cu autorităţile publice. Ulterior, când Waldenesii şi Catarii deja fuseseră forţaţi să intre în clandestinitate, suspecţii erau convocaţi în faţa unui tribunal fără să le fie spus motivul pentru care erau convocaţi. Aceeaşi secretomanie caracteriza şi procesul de investigaţie. Inculpaţilor nu li se spuneau acuzaţiile aduse împotriva lor, şi cei îi denunţau aveau permisiunea să îşi păstreze anonimitatea. Suspecţii erau eliberaţi dacă îşi turnau complicii şi promiteau că vor păstra tăcerea în legăură cu confesiunile pe care le-au făcut. Astfel, când ereticii erau arestaţi ei nu puteau să ştie dacă cineva din organizaţia lor îi trădase. (Vauchez 1990: 167-168). Aşa cum Italo Mereu arată persecuțiile Inchiziţiei Romane au lăsat cicatrici adânci în cultura europeană: a creat un climat de intoleranță și de suspiciune instituțională care continuă să corupă sistemul legal chiar și în zilele noastre. Moștenirea Inchiziției este o cultură a suspiciunii care se bazează pe acuzații anonime și pe detenție preventivă și care tratează suspecții ca și cum ar fi fost deja dovediți vinovați. (Mereu 1979).

(18) Să ne amintim aici de distincția făcută de Friedrick Engels între credința eretică, a țăranilor și meseriașilor, asociată cu opoziția lor față de autoritatea feudală, și aceea a burghezilor din orașe, care era în primul rând un protest îndreptat împotriva clerului. (Engels 1977:43).

(19) Politizarea sărăciei, împreună cu apariția economiei monetare, au produs o schimbare radicală în atitudinea Bisericii față de săraci. Până în secolul 13, Biserica slăvea sărăcia ca fiind o stare de sfințenie, și era implicată în distribuirea de ajutoare, încercând să convingă țăranii să accepte situația lor și să nu-i invidieze pe bogați.

În slujbele de duminică, preoții spuneau mereu pilda lui Lazăr, care stătea de-a dreapta lui Iisus în ceruri, privindu-l pe vecinul său bogat dar zgârcit, arzând în flăcări.

Proslăvirea santa paupertas („sfintei sărăcii”) a folosit la a-i sensibiliza pe bogaţi în privinţa nevoii de caritate, ca un mijloc de a se salva. Această tactică a adus Bisericii donaţii substanţiale de pământ, de clădiri şi de bani, care ar fi trebuit date săracilor şi nevoiaşilor, dar nu au fost. În schimb, au permis Bisericii să devină una dintre cele mai bogate instituţii din Europa. Dar când săracii s-au înmulţit şi ereticii au început să atace lăcomia şi corupţia Bisericii, clerul a aruncat cât colo doctrinele sale despre sărăcie şi a introdus multe „distinguo”. Începând cu secolul 13, Biserica a început să susţină că doar sărăcia voluntară are merite în ochii lui Dumnezeu, ca un semn de umilinţă şi de dispreţ faţă de bunurile materiale; în practică asta a însemnat că ajutorul avea să fie oferit doar „nevoiaşilor care meritau”, adică membrilor aristocraţiei care sărăciseră şi nu celor care cerşeau pe străzi sau la porţile oraşelor. Aceştia din urmă erau priviţi din ce în ce mai mult cu suspiciune şi erau consideraţi vinovaţi de lene sau de fraudă.

(20) O foarte mare controversă a avut loc în rândul Waldensesilor în privinţa modalităţii corecte de a-şi asigura traiul. Controversa fost închisă la Întâlnirea de la Bergamo Meeting din 1218, cu o ruptură majoră între cele două ramuri principale ale mişcării. Waldensesii francezi (Săracii din Lyon) au optat pentru o viață dusă din donații și ajutoare de la ceilalți, în timp ce Waldenesii din Lombardia au decis că o persoană trebuie să trăiască din munca lui/ei şi au început să se organizeze în colective ale muncitorilor sau în cooperative (congregationes laborantium) (di Stefano 1950:775).

Waldenesii din Lombardia au continuat să păstreze posesiuni personale – case şi alte forme de proprietate – şi au acceptat căsătoria şi familia. (Litde 1978:125).

(21) Holmes 1975:202; N. Cohn 1970:215-17; Hilton 1973:124. Aşa cum i-a descris Engels, Taboriţii erau aripa revoluţionară, democratică a mişcării de eliberare Hussite împotriva aristocraţiei din Bohemia. Despre ei, Engels ne spune că ”Cererile lor reflectau dorința țărănimii și a claselor de jos de la orașe de a pune capăt opresiunii feudale.” (Engels 1977:44n). Dar povestea lor remarcabilă este pe larg relatată în Istoria Inchiziției din Evul Mediu a lui H.C. Lea (Lea 1961: 523-40), în care citim că ei erau țărani și oameni sărmani care nu mai doreau să fie conduși de nici un nobil și care aveau tendințe republicane. Se numeau Taboriți pentru că în 1419, când Husseiţii din Praga au fost atacaţi pentru prima dată, ei s-au refugiat pe Muntele Tabor. Acolo au fondat un oraş nou, care a devenit centrul atât al rezistenţei împotriva aristocraţiei germane, cât şi o experimentare a comunismului. Povestea spune că, la sosirea lor din Praga, ei au deschis mari cufere în care fiecare a fost rugat să îşi lase acolo posesiunile lui sau ei, astfel încât toate lucrurile să fie deţinute în comun. Se presupune că acest aranjament ar fi avut o durată scurtă de viaţă, dar spiritul său a rezistat şi a dăinuit după secole după distrugerea lui. (Demetz 1997:152-157).

Taboriții se distingeau de mai moderații Calixtini pentru că ei includeau printre obiectivele lor independența Boemiei, și păstrarea proprietății pe care o confiscaseră (Lea 1961:530). Ei erau de acord, în orice caz, cu 4 principii ale credinței care unea mișcarea Hussită în fața inamicilor ei străini:

I. Predica liberă a Cuvântului lui Dumnezeu;

II. Comuniune [atât în vin, cât și pâine];

III. Abolirea stăpânirii din partea clerului asupra posesiunilor temporale și reîntoarcerea acestuia la viața evangelică a lui Cristos și a apostolilor săi;

IV. Pedepsirea tuturor ofenselor împotriva legii divine fără excepție referitoare la persoane sau la condiția lor.

Era nevoie de foarte multă unitate. Pentru a înăbuși revoltele Hussiţilor, în

1421, Biserica a trimis împotriva Taboriților și Calixtiniloe o armată de 150.000 de soldați. ”De cinci ori”, scrie Lea, ”în timpul anului 1421, cruciații au invadat Bohemia, și de cinci ori au fost învinși și au fost obligați să se retragă”. Doi ani mai târziu, la Consiliul din Siena, Biserica a decis că, dacă ereticii din Bohemia nu puteau fi înfrânți militar, ar trebui izolați și lăsați să moară de foame, în urma unei blocade. Dar și asta a eșuat, iar ideile Hussite au continuat să se răspândească în Germania, Ungaria și în teritoriile slave din sudul Europei.

O altă armată de 100.000 de oameni a fost din nou asmuțită împotriva lor și în 1431, dar în zadar. De data aceasta, cruciații au fugit de pe câmpul de bătălie încă dinainte ca luptele să înceapă, după ce au auzit imbul de bătălie al temuților Hussite”. (ibid.)

Ce i-a distrus pe Taboriți până la urmă au fost negocierile care au avut loc între Biserică și aripa moderată a Hussiţilor. Șireți, diplomații clerului au adâncit ruptura dintre Calixtini şi Taboriţi. Astfel, când o altă cruciadă a fost lansată împotriva Hussiţilor, Calixtinii s-au alăturat baronilor catolici la rugăciunea de la Vatican, şi i-au exterminat pe fraţii lor în bătălia de la Lipan din 30 mai 1434. În acea zi, mai mult de 13.000 de taboriţi au fost lăsaţi fără viaţă pe câmpul de luptă.

Femeile erau foarte active în mişcarea taboriţilor ca şi în toate mişcările eretice.

Multe au luptat în bătălia de la Praga din 1420 când 1.500 de femei taborite au săpat tranşee adânci pe care le-au apărat cu pietre şi furci (Demetz 1997).

(22) Aceste cuvinte — „cel mai emoţionant apel pentru egalitate socială din istoria limbii engleze”, potrivit istoricului R. B. Dobson — au fost de fapt puse în gura lui John Ball pentru a-l incrimina şi pentru a-l face să pară nebun, de câtre un cronicar contemporan francez, Jean Froissart, un dârz oponent al Revoltei Ţăranilor din Anglia.

Prima frază a slujbei, pe care se spune că John Ball ar fi ţinut-o de multe ori (în traducerea Lordului Berners din secolul 16) este următoarea: „Ah, voi oameni buni, lucrurile nu merg bine în Anglia şi nici nu vor merge, până când totul va fi în comun, şi până când nu vor mai exista sărmani şi nobili, până când nu ne vom uni toţi şi până când nobilii nu vor fi mai mari stăpâni decât vom fi noi.” (Dobson 1983:371).

(23) Deja în 1210, Biserica etichetase cererea pentru abolirea pedepsei cu moartea ca fiind „o greşeală” eretică, pe care a atribuit-o Waldensilor şi Catarilor. Atât de puternică era presupunerea că oponenţii bisericii erau aboliţionişti, că fiecare eretic care dorea să se predea bisericii era obligat să afirme că „puterea seculară poate, fără să comită un păcat mortal, să exercite judecată de sânge, cu condiţia că pedepseşte cu justiţie, şi nu cu  ură, cu prudenţă şi nu cu grabă.” (Mergivern 1997:101)

Aşa cum J.J. Mergiven arată, mişcarea eretică a avut un avantaj moral asupra acestei chestiuni, şi i-a „forţat pe ‘orthodocşi,’ ironic, să sară în apărarea acestei practici foarte controversate” – pedeapsa cu moartea. (ibid.: 103).

(24) Printre dovezile care atestă influenţa Bogumililor asupra Catarilor sunt două lucrări „pe care Catarii din Europa de Vest le-au luat de la Bogomili”. Acestea sunt: „Viziunea lui Isaia” şi „Cina Secretă” (The Vision o f Isaiah şi The Secret Supper), aşa cum sunt citate în cercetarea făcută de Wakefield şi Evans asupra literaturii Catarilor. (1969: 447-465).

Bogumilii erau pentru Biserica Creştină de la Răsărit ce erau catarii pentru cea de la Roma. Dincolo de maniheismului şi de faptul că nu doreau să lase urmaşi, autorităţile bizantine erau cel mai mult alarmate din cauza „anarhismului radical” al Bogumililor, a nesupunerii lor civice, şi a urii de clasă. Aşa cum preotul Presbyter Cosmas a scris, în slujbele lui împotriva lor: ”Ei îi învață pe oamenii lor să nu se supună stăpânilor, ei îi batjocoresc pe cei bogați, îl urăsc pe rege, și îi ridiculizează pe sfătuitori, îi condamnă mereu pe boieri, și îi privesc ca ticăloși în ochii lui Dumnezeu pe cei care-l servesc pe Rege și interzic fiecărui iobag să se ducă să muncească pentru nobilului lui.” Erezia a avut o imensă și foarte îndelungată influență asupra țărănimii din Balcani. ”Bogumilii predicau în limba pe care o vorbeau oamenii, și mesajul lor era înțeles de către oameni… organizația lor deloc rigidă, soluțiile lor atractive la problemele răului și neîncetatul lor protest social a făcut ca mișcarea să fie practic indestructibilă.” (Browning 1975: 164-166). Influența Bogumililor asupra ereziei poate fi găsită în folosirea, obișnuită în secolului 13, a cuvântului ”buggery”, al cărui înțeles era în primul rând de erezie, apoi însemna homosexualitate. (Bullough 1976a: 76ff.).

(25) Interdicția pe care Biserica a impus-o căsătoriilor clerului și concubinajului era motivată, mai mult decât de necesitatea de a-și reface reputația, de dorința de a-și apăra proprietatea, care în urma căsătoriilor ar fi fost amenințată să fie împărțită, și de frica că soțiile preoților ar putea să-și bage nasul în afacerile clerului. (McNamara și Wemple 1988: 93-95). Decizia celui de-al doilea Conciliu Lateran a întărit rezoluția care fusese deja adoptată în secolul anterior, dar nu fusese respectată din cauza unei revolte deschise împotriva acesteia. Protestul a atins punctul culminant în 1061 odată cu o „rebeliune organizată” care a dus la alegerea Episcopului de Parma ca Antipapă, sub numele de Honorius II, şi la ulterioara sa încercare eşuată de a captura Roma (Taylor 1954:35). Consiliul Lateran din 1123 nu doar că a interzis căsătoriile clerului, dar le-a şi anulat pe cele existente, aruncând familiile preoţilor, mai ales pe soţiile şi copiii lor, într-o stare de teroare şi lăsându-i fără nimic. (Brundage 1987: 214, 216-17)

(26) Canoanele reformate din secolul al 12-lea au ordonat cuplurilor căsătorite să nu facă sex în perioadele de post asociate cu paştele, crăciunul. Sexul era interzis şi în fiecare dumincă, în zilele de post dinainte de primirea împărtăşaniei, în noaptea nunţii, în timpul perioadei menstruale a soţiilor, în timpul sarcinii, în timpul cât femeile alăptau, şi în timpul perioadei de penintenţă comandată de preoţi. (Brundage 1987:198-99). Aceste restricţii nu erau noi. Ele erau reafirmări ale aceleiaşi înţelepciune clericală cuprinsă în zeci de texte ale penitenţelor. Ce era nou era că acum era cuprinsă în legea canonică, „iar aceasta a fost astfel transformată într-un instrument eficient pentru impunerea guvernării din partea bisericii şi a disciplinei în secolul 12”. Atât biserica, precum şi lumea laică şi-au dat seama că o cerinţă legală care să aibă prevăzute pedepse explicite va avea alt statut decât penitenţa, care urma confesiunii unui enoriaş. În această perioadă, cele mai intime relaţii dintre oameni au devenit o chestiune care trebuia adusă la cunoştinţa avocaţilor şi a celor care stabileau pedepsele. (Brundage 1987:578)

(27) Relaţia Beguinilor cu erezia e neclară. În timp ce unii dintre contemporani, cum ar fi James de Vitry — descris de Carol Neel ca fiind „un important administrator clerical”— au sprijinit iniţiativele lor ca o alternativă la erezie, „ei au fost în cele din urmă condamnaţi sub suspiciunea de erezie de către Consiliul din Viena din 1312, cel mai probabil din cauza intoleranţei clerului faţă de femeile care nu se lăsau controlate de bărbaţi. Beguinii în cele din urmă au dispărut, „exterminaţi de către actele răzbunătoare ale clerului”. (Neel 1989: 324-27, 329, 333, 339)

(28) Ciompi erau cei care spălau, curăţau şi ungeau lâna astfel încât aceasta să poată fi ţesută. Erau consideraţi muncitori necalificaţi, şi aveau statutul social de pe cea mai joasă treaptă. „Ciompo” este un termen denigrator, care înseamnă murdar, prost îmbrăcat, probabil din cauza faptului că „ciompi” lucrau pe jumătate dezbrăcaţi şi erau mereu plini de unsoare şi murdari de vopsea. Revolta lor a început în iulie 1382, iar scânteia care a declanşat-o a fost vestea că unui dintre ei, Simoncino, fusese arestat şi torturat. Se pare, sub tortură, a fost făcut să dezvăluie că ciompi avuseseră o întâlnire secretă în timpul căreia s-au sărutat unii pe alţii pe gură, şi au promis să se apere unul pe altul de abuzurile patronilor. Aflând de arestarea lui Simoncino, muncitorii au dat fuga sala atelierului industrial de lână (Palazzo dell’Arte), cerând eliberarea camaradului lor. Apoi, pentru a fi siguri că el va fi eliberat, au ocupat atelierul industrial, au trimis patrule pe Ponte Vecchio, şi au agăţat insigne pe care scria „minor guilds” (arti minori) de ferestrele sălii atelierului. Au ocupat şi clădirea primăriei unde au spus că au găsit o cameră plină de ştreanguri despre care ei credeau că fuseseră pregătite pentru ei.

Crezând că au situaţia sub control, ciompi au înaintat o petiţie prin care cereau să devină parte din guvern, şi să nu mai fie pedepsiţi prin tăierea mâinilor pentru că nu-şi puteau plăti datoriile, ca bogaţii să plătească mai multe taxe, şi ca pedepsele corporale să fie înlocuite cu amenzi. În prima săptămână a lui august, ei au organizat o miliţie şi au stabilit trei noi meserii, în timp ce au făcut pregătiri pentru alegeri la care, pentru prima dată, ar fi participat şi ciompi. Noua lor putere însă nu a durat mai mult de o lună, pentru că magnaţii din industria lânii s-au organizat şi au închis atelierele de lucru ceea ce i-a făcut pe ciompi să nu îşi mai poată asigura hrana. După ce au fost învinşi, mulţi au fost arestaţi, spânzuraţi sau decapitaţi; şi mai mulţi au fost nevoiţi să fugă din oraş într-un exod care a marcat începutul declinului industriei lânii în Florenţa (Rodolico 1971:passim)

(29) După Ciuma Neagră, fiecare ţară europeană a început să condemne lenevia şi să persecute vagabondajul, cerşitul, şi refuzul de a munci. Anglia a luat iniţiativa, odată cu legile din 1349 care condamnau salariile mari şi lenevia, stabilind că cei care nu munceau şi nu aveau mijloace de a supravieţui să fie obligaţi să accepte să muncească. Ordonanţe similare au fost adoptate de Franţa în 1351, când a fost recomandat ca oamenii să nu dea de mâncare şi să nu ofere găzduire cerşetorilor sănătoşi şi vagabonzilor. O altă ordonanţă din 1354 stabilea că cei care leneveau şi îşi petreceau timpul liber în taverne, jucând jocuri de noroc sau cerşind să fie obligaţi să accepte să muncească sau să suporte consecinţele; prima ofensă ar fi dus la condamnarea lor la închisoare unde ar fi primit doar apă şi pâine, a doua ar fi urmat să ducă la încarcerarea lor în lanţuri, şi a treia le-ar fi fost întipărită pe frunte cu fierul roşu. În legislaţia franceză a apărut un nou element care a devenit parte din lupta modernă împotriva vagabonzilor: munca forţată. În Castile, o ordonanţă adoptată în 1387 permitea oamenilor particulari să aresteze vagabonzii şi să îi pună să muncească o lună fără să-i plătească. (Geremek 1985: 53-65)

(30) Conceptul de „democraţie a muncitorilor” ar putea să pară ceva absolut grotesc dacă e să fie aplicat acestor forme de guvernare. Dar ar trebui să ţinem cont că în Statele Unite, care adesea sunt văzute ca fiind o ţară democratică, nici un muncitor industrial nu a devenit vreodată preşedinte şi cele mai înalte organe guvernamentale sunt compuse din reprezentanţi ai aristocraţiei economice.

(31) Remenas, o taxă de ispăşire pe care ţăranii şerbi din Catalonia erau obligaţi să o plătească pentru a putea pleca de pe pământul stăpânului. După Ciuma Neagră, ţăranii care erau obligaţi la plata taxei remenas au fost supuşi unei alte taxe, cunoscută sub numele de „cele cinci obiceiuri rele” (los malos usos) care, în vremurile anterioare, fusese aplicată într-un unei categorii restrânse. (Hilton 1973:117-18). Aceste noi taxe, şi conflictele care s-au iscat în jurul lor gospodăriilor abandonate au fost sursa unui război regional, pe parcursul căruia ţăranii din Catalonia au recrutat un om la fiecare trei gospodării. Ei şi-au întărit legăturile şi prin formarea unor asociaţii bazate pe legământ, au luat decizii în adunări ale ţăranilor, şi, pentru a-i intimida pe moşieri, au pus cruci şi alte semne ameninţătoare pe terenurile lor. În ultima fază a războiului, ei au cerut să nu li se mai ia chirie şi să fie stabilite drepturi ale ţăranilor. (ibid.:120—21;133).

(32) Astfel, promovarea bordelurilor publice însoţită de o campanie împotriva homosexualilor, care s-a răspândit în Florenţa, unde homosexualitatea era o parte importantă a ţesăturii sociale, „atrăgând bărbaţi de toate vârstele, de toate condiţiile matrimoniale, şi ranguri sociale”. Atât de populară era homosexualitatea în Florenţa, că prostituatele se îmbrăcau în haine bărbăteşti pentru a atrage clienţi. Semnele schimbării în Florenţa au fost două iniţiative pe care autorităţile le-au introdus în 1403, când oraşul a interzis „sodomiţiilor” să mai poată ocupa funcţii publice, a înfiinţat un organism de monitorizare dedicat extirpării homosexualităţii: Biroul Decenţei.

Dar, semnificativ, principala măsură pe care acest Biroul al Decenţei a luat-o a fost să deschidă un nou bordel public, astfel că în 1418, autorităţile încă mai căuta mijloace de a elimina sodomia „din oraş şi din ţară” (Rocke 1997: 30-32, 35). Despre publicitatea finanţată din bani publici făcută de guvern prostituţiei, ca remediu împotriva declinului populaţiei şi „sodomiei”, vezi şi Richard C. Trexler (1993): „Ca oricare alte oraşe italiene din secolul 15, Florenţa credea că prostituţia sponsorizată oficial putea combate două dintre relele morale pe care ei le considerau incomparabil mai mari şi că ar fi fost un import social: „homosexualitatea masculină – a cărei practicare se credea că şterge diferenţa dintre sexe şi astfel toate diferenţele dintre oameni – şi declinul populaţiei legitime care a rezultat în urma unui număr insuficient de căsătorii.”(p.32)

Trexler arată că aceeaşi corelaţie între răspândirea homosexualităţii, declinul populaţiei şi finanţarea publică a prostituţiei poate fi găsită la sfârşitul secolului 14, şi „la începutul secolului 15, în Lucca, Veneţia şi Siena, şi că creşterea numărului şi a puterii sociale a prostituatelor în cele din urmă a dus la efectul contrar, astfel că, în timp ce la începutul secolului 15, preoții și oamenii de stat [din Florenţa] crezuseră cu putere că în nici un oraş nu mai trebuia tolerată situaţia ca bărbaţii şi femeile să nu mai poată fi diferenţiaţi, un secol mai târziu ei se întrebau dacă puteau supravieţui când femeile din clasa înaltă nu mai puteau fi deosebite de prostituatele din bordeluri.” (ibid.:65)

În Toscania, unde democratizarea vieții politice progresase mai mult decât în orice altă regiune, la jumătatea secolului al 15-lea, a existat o inversare a acestei tendințe și o restaurare a puterii aristocrației, promovată de burghezia mercantilă, pentru a putea bloca progresul claselor de jos. În această vreme, unirea organică avusese loc între familiile negustorilor și cele ale aristorcrației, realizată prin căsătorii și împărțirea prerogativelor. Asta a pus capăt acelei mobilități sociale care fusese o realizare majoră a societății urbane și a vieții comunale din Toscania medievală. (Luzzati 1981:187, 206)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s