Post-Munca: Social-Democraţia Zombie cu o faţă umană?

(în engleză, aici)

de Andrew Kliman, profesor de economie la Pace University (New York)

Viziunea unei societăţi „post-muncă” – una în care fructele progresului tehnologic iau forma unui timp de muncă mai mic decât a bunurilor de consum şi a serviciilor – s-a bucurat recent de din nou de interes şi de sprijin din partea stângii: eseul lui   John Quiggin, un economist Keynesian social-democrat şi autor al Zombie Economics; articolele lui Peter Frase şi Chris Maisano în revista Jacobin ; şi, cumva dintr-o perspectivă diferită, recentele gânduri ale lui David Graeber asupra „slujbelor de rahat”.

Post-munca nu este cu siguranţă o idee nouă, dar este una bună… într-un fel. În 2011, consumul mediu al mai bine de 80 la sută din populație, care trăiește în afara țărilor ”cu venit mare”, a fost de doar opt procente din consumul mediu al Statelor Unite; așa că prioritatea urgentă pentru cei mai mulți oameni din lume este mai mult consum, și nu mai puțină muncă. [1]

Şi de ce nu ar trebui indivizii să aleagă forma – mai puțină muncă și mai multe chestii – de care ei să beneficieze personal în urma progresului tehnologic? Diferite perspective pentru oameni diferiți. Chiar n-are altă treabă stânga decât să devină umbra statului dădacă?

Astea spuse, e greu să argumentezi împotriva reducerii timpului de muncă. Şi nu aș vrea să argumentez împotriva acestuia nici dacă ar fi ceva ușor.

Dar de ce post-munca prinde în acest moment în special, când lipsa muncii este o problemă imediată și de nerezolvat cu care se confruntă milioane de muncitori din Europa și din Statele Unite? Quiggin ne spune că revigoratul interes este efectul promovării din partea lui Robert și Edward Skidelsky a eseului din 1930, în care John Maynard Keynes a sugerat că o săptămână de lucru de 15 ore ar putea deveni fezabilă în jurul anului 2030. Dar scopul fundamental, de fapt, este de a da social-democrației o față umană – pentru că chiar și cei care o promovează o găsesc greu de acceptat pe cea pe care o are acum. Quiggin recunoaște că:

”Dacă modelul Keynesian de social-democrație vrea să recâștige poziția dominantă pe care a avut-o de la sfârșitul vieții lui Keynes’s până în deceniul ’70, trebuie să ofere un avantaj tehnocrat mai mare pentru a stabiliza economia. Avem nevoie de o viziune a unei societăți cu adevărat mai bună.”

Maisano exprimă această viziune chiar frumos. Într-un pasaj pe care aş fi vrut să îl fi scris eu, el spune:

”Concentrarea pe un singur aspect a marxiștilor și socialiștilor asupra chestiunii distribuției (produselor muncii) a umbrit faptul că principiul care dă viață stângii nu este atât de mult egalitatea, cât mai degrabă libertatea – eliberarea de munca alienantă și libertatea de a folosi timpul și creativitatea pentru ce ne interesează pe noi personal, pentru persoanele noastre. Socialismul nu este egal cu distribuția egală a lucrurilor, martirii mișcării muncitorilor nu și-au dat viața ca fiecare să aibă dreptul să își cumpere un iPhone sau un televizor cu plasmă, sau să își piardă timpul din viață muncind în slujbe de rahat”.

În orice caz problema e că această viziune este folosită pentru a ne atrage să ne raliem la aceleași vechi mecanisme ale tehnocraților democrați. Pentru a face ca această viziune să devină realitate, se presupune că ar trebui să începem cu ceea ce Quiggin numește “primul pas… o agendă social-democrată asociată cu un Keynesianism post-război”––garantând un venit minim, mai multe servicii sociale, alocarea fondurilor de investiții pe baza ”nevoilor sociale și nu a semnalelor date de piețe pentru profit și prețuri” și tot așa.

Problema aici este că Keynesianism și social-democrația nu merg. Ele au eșuat în criza globală economică din anii 1970 și au eșuat când guvernul lui Mitterrand a încercat să le implementeze în Franța la scurt timp după aceea. Aceste evenimente le-au distrus – pentru totdeauna, am crezut eu. Dar din moment ce ultima criză globală nu da vina total pe Keynesianism și pe social-democrație, ele s-au ridicat recent din morți (ca niște zombie, ar putea spune Quiggin). [2]

Experimentul lui Mitterrand este în mod special important să fie revizuit. În mod definitiv nu a fost standardul nostru de social-democrație post-război. În acel moment eu eram foarte încântat de el. În coaliție cu comuniștii, partidul socialist al lui Mitterrand a venit la putere în primăvara lui 1981, promițând creștere economică rapidă și reducerea șomajului. Noul guvern a naționalizat o mare parte a industriei și virtualmente aproape tot sectorul financiar al finanțelor Franței au trecut sub directul control al guvernului. Noi legi au întărit puterea sindicatelor. Salariul minim a fost mărit de câteva ori; la sfârșitul lui 1982, crescuse cu 39%. Controalelel recente și noile taxe impuse, inclusiv o nouă taxă pe avere și un maximul de 75% pe venit. Asistența medicală privată a fost redusă. Controale semnificative ale capitalului pentru a preveni scurgerea de fonduri din Franța erau deja aplicate și noul guvern le-a întărit și mai tare.

Şi, pentru a rezolva problema serioasă a țării cu șomajul, guvernul a apelat la stimuli financiari, banca centrală a purces la o politică monetară laxă și (cei care promovează reducerea orelor de muncă să ia notițe acum) măsuri pentru a reduce timpul de muncă, fără a reduce salariile, au fost implementate.

În mod specific, timpul pentru vacanțe plătite a crescut de la 4 săptămâni pe an la 5, și săptămâna de lucru a fost redusă de la 40 de ore la 39 ca prim pas dintr-un plan pentru a o reduce la 35 de ore în 1985.

Acestea au fost un fel de măsuri ”de tranziție” la care oameni ca Quiggin şi Maisano visează. Dar nu au funcţionat. S-au dovedit a fi o tranziţie de la nimic la „austeritate socialistă” iar Partidul Socialist francez a revenit abrupt la economia de piață după doi ani.

În ciuda politicii de stimuli și a reducerii timpului de muncă, creșterea economică a rămas foarte slabă și șomajul a tot continuat să crească. În schimb, în afara sectorului guvernamental și a acelor sectoare ale economiei dominate de monopolurile deținute de stat, șomajul s-a redus cu aproape 4% între 1981 și 1984, în timp ce numărul de ore de muncă a scăzut cu mai mult de 8%. Iar inflația a tot crescut chiar și atunci când ea era în scădere în cele mai multe țări industrializate, ceea ce e ceva ce o economie dependentă de export ca a Franței nu își prea putea permite.

Această catastrofă a avut trei surse principale:

• Noul guvern și politicile sale i-au speriat pe oamenii de afaceri și piețele financiare. În ciuda controalor întărite asupra capitalului, a existat o scurgere substanțială de capital din Franța. A existat și un atac speculativ asupra monedei, care a început chiar înainte ca Mitterrand să fie ale, iar bursa de mărfuri a Franței s-a prăbușit cu aproximativ 20% în mai și iunie 1981 și a tot continuat să se prăbușească. Când guvernul a renunţat la faţa umană doi ani mai târziu, bursa scăzuse cu aproximativ 40%.

• Combinaţia dintre inflaţia în creştere, creşterea cheltuielilor interne şi recesiunea din afara ţării au făcut ca exporturile Franţei să se prăbuşească şi importurile să continue să crească, iar acest dezechilibru a produs o criză a monedei pe care banca centrală şi controalele asupra capitalului nu au putut să o limiteze, chiar şi când guvernul a început să renunţe la cele mai multe dintre reformele sale mai ambiţioase. Moneda Franţei s-a devalorizat de trei ori; la sfârşit valoarea ei se redusese cu 32% faţă de marca germană.

• Costurile cu munca ale companiilor franceze au crescut, ca urmare a măririi vacanţei, a scurtării săptămânii de lucru, şi a creşterii salariului minim. Aceasta a dus la reducerea profiturilor, parţial pentru motivul evident şi parţial pentru că exporturile Franţei au devenit mai puţin competitive. Ca urmare a reducerii profitabilităţii, şi poate, a prăbuşirii bursei, investiţiile productive s-au prăbuşit. Şi declinul investiţiilor şi cererea pentru exporturile Franţei au dus la anularea efectului stimulilor din politica fiscală şi monetaără a Franţei, care altfel ar fi funcţionat.

 

Asta nu trebuia să se întâmple aşa. Reducerea orelor de muncă se presupunea că va duce la crearea mai multor slujbe pentru că munca trebuia împărţită. Şi potrivit politicii guvernului că economia va creşte de la bază, creșterile salariului minim se presupunea că vor alimenta consumul, și astfel vor stimula investițiile productive, chiar și cu reducerea profiturilor.

Politicile guvernului Mitterrand au eșuat pentru că ele s-au bazat pe o neînțelegere serioasă a modului în care capitalismul funcționează. Din nefericire, și ultimii avocați ai reducerii orelor de muncă dau dovadă de aceeași lipsă de înțelegere, care pleacă de la idea că scopul reducerii muncii poate fi atins în capitalism, făcându-l pe acesta să fie ceva ce nu este deloc.

Mai presus de orice, avocații post-muncii scot în evidență o neputință similară de a aprecia că profitul este central și esențial în sistemul capitalist. În acest eseu, “Against Jobs, For Full Employment,” Frase citează și susține următoarea înțelepciune a lui Michał Kalecki, cofondatorul “Keynesianismului”:

”Într-un regim în care toată lumea are de muncă, concedierile nu vor mai putea juca rolul de măsură de ”disciplinare”. Poziția socială a șefului va fi subminată, iar auto-încrederea și conștiința de clasă a clasei muncitoare vor crește. Grevele pentru salarii se vor înmulţi și îmbunătățirea condițiilor de muncă vor crea noi tensiuni politice. Este adevărat că profiturile vor fi mai mari într-un regim în care toată lumea muncește, decât sunt acum în medie în sistemul laissez-faire, și chiar creșterea salariilor rezultată dintr-o putere mai mare de negociere a muncitorilor este mai puțin probabil că va reduce profiturile decât să crească prețurile, și astfel în schimb va afecta doar interesele rentierilor. Dar „disciplina din fabrici” şi „stabilitatea politică” sunt mai apreciate decât profiturile şefilor din afaceri. Instinctul lor de clasă le spune că dacă toată lumea ar munci pe termen lung nu e rezonabil din punctul lor de vedere şi că şomajul este o parte integrantă din „sistemul” capitalist „normal”. (sublinierea autorului acestui eseu.)

Cum adică? Profiturile vor fi mai mari chiar dacă disciplina din fabrici e erodată şi grevele vor izbucni peste tot? Kalecki este adesea identificat ca fiind un economist marxist, dar el pare să nu prea aibă idee cum se fac profiturile. [3] Şi atunci el ne spune că profiturile nici nu prea contează de fapt; scopul şefilor din afaceri nu ar fi de a-şi maximiza profiturile şi de a-şi menţine clasa la conducere. Cu ce scop?

Graeber îşi face şi el iluzii aproape identice. De ce, se întreabă el, muncesc din ce în ce mai mulţi oameni, când nu ar trebui să fie aşa, „plimbători de hârtii salariaţi” care îşi petrec cele mai multe ore din timpul de lucru „organizând sau participând la seminarii motivaţionale, îşi updatează profilurile de facebook sau descarcă oferte de televizoare?” Din moment ce nu e profitabil pentru companii să îi angajeze, „răspunsul în mod clar nu e unul economic.” În schimb, „singura explicaţie” a motivului pentru care companiile risipesc bani angajând o clasă de oameni ca să nu facă aproape nimic este că sistemul operează în acest mod pentru că „este perfect potrivit pentru a menţine la putere capitalul financiar”. Întreb din nou, cu ce scop?

Şi doar pentru că explicaţia prozaică pentru existenţa acestor „slujbe de rahat” nu este imediat aparentă, asta nu este o garanţie pentru a sări la concluzia că explicaţia este „în mod clar”  non-economică, nu mai mult decât faptul că dacă puzzle-ul teoriei evoluţioniste nu a încă rezolvat asta nu înseamnă că „în mod clar” duce la validarea teoriei creaţionismului.

Nu sunt expert în chestiunea aceasta, dar chiar şi eu pot găsi două explicaţii posibile economice care ar putea ajuta la explicarea existenţei „slujbelor de rahat”–– problema agenţilor principali şi teoria „muncii ca un factor cvasi-fixat”. (Recurg la jargonul ininteligibil pentru că ce e relevant aici nu sunt explicaţiile în sine, ci faptul că economiştii au propus explicaţii economice ale fenomenului care par mai degrabă similare).

Quiggin începe eseul său povestindu-ne că el a devenit economist „când ideile utopice pluteau peste tot, expemplificate de sloganul Situaţionist din 1968: „Fiţi realişti, Cereţi Imposibilul”. El însă a fost diferit. El „întotdeauna a preferat să gândească în termenii posibilului”. Problema e că nu e de fapt deloc aşa.

O placă cheie a agendei lui referitoare la Keynesianismul zombie este venitul minim garantat. El propune ca toată lumea să aibă un nivel minim garantat ”semnificativ mai bun decât nivelul de sărăcie”, și că această garanție să fie ”necondiționată”. Cu alte cuvinte, toţi să aibă dreptul la un venit adecvat chiar dacă nu fac nimic. Ei nici măcar nu va trebui să participe la seminarii motivaționale, sau să își omoare timpul postând pe facebook și descărcând comenzi pentru televizoare!

Dar ce s-ar întâmpla dacă această propunere ar fi implementată? Dată fiind natura muncii din societatea noastră – despre care se plâng pe bună dreptate avocații post-muncii – atât de mulți dintre noi ar profita de șansa de a nu munci că profitul ar dispărea, producția ar paraliza și nu ar mai exista nici un venit minim pe care să-l poată garanta cineva.

Quiggin e conștient d eproblema asta. Răspunsul său e că ”producția bunurilor de consum de pe piață și a serviciilor necesare va deveni destul de plăcută că cei care le fac să nu se supere că îi susțin pe cei care nu le fac”.

Chiar așa. Şi cum se va întâmpla asta în capitalism? Nu există un motiv economic – un motiv al profitului – în spatele persistenței muncii alienate, a măririi ritmului de muncă, a condițiilor nesigure de muncă, a slujbelor care nu dau nici o satisfacție, și a tuturor celorlalte?

Sau sunt acestea doar alte şiretlicuri de tipul celor identificate de Kalecki, Frase, şi Graeber, care sunt lipsite de orice raţionament economic, dar permit unei clase de la putere obsedată de putere să se menţină la conducere?

Greşeala fundamentală în gândirea lui Kalecki, Graeber, şi a social-democraţilor zombie de acum, la fel ca şi în gândirea guvernului Mitterrand de acum trei decenii, este determinismul politic. Ei cred că capitaliştii controlează capitalismul – şi nu invers – deci sistemul poate deveni altceva, ceva ce nu e, din moment ce oameni diferiţi cu priorităţi diferite vor prelua controlul asupra lui.

Pe de altă parte, cred că experienţa istorică şi o minimă analiză arată că sistemul are o „logică” proprie a lui, deci ceea ce trebuie înlocuit este sistemul în sine, nu doar actualele personificări ale lui.

Cu toate posibilităţile tehnologice, nu va fi mult progres către o societate post-muncă sau într-adevăr către o mulţime de alte lucruri grozave, până când nu ne luăm la luptă serios cu faptul că sistemul capitalist funcţionează în acest mod pentru că are o logică proprie lui, autonomă, şi nu din cauza priorităţilor specifice ale celor care se întâmplă să fie la conducerea sistemului în orice moment particular. Dacă nu vom rezolva această problemă urgentă, viziunea inspirantă despre o societate post-muncă pur şi simplu va degenera într-un slogan folosit de către aspiranţii care vor să devină personificări ale capitalismului pentru a câştiga sprijin pentru eforturile lor pentru a înlocui actualele personificări ale sistemului.

Andrew Kliman este autorul The Failure of Capitalist Production: Underlying Causes of the Great Recession (Pluto Books, 2012) şi Reclaiming Marx’s “Capital”: A Refutation of the Myth of Inconsistency (Lexington Books, 2007). Este profesor de economie la Pace University (New York), politic lucrează cu Marxist-Humanist Initiative.

[1] Calculele autorului se bazează pe datele Băncii Mondiale referitoare la populaţie şi la cheltuielile finale pentru consumul populaţiei raportate la puterea de cumpărare (la valoarea constantă a dolarului din 2005). Sursa: World Development Indicators, The World Bank.

[2] Am descoperit că nu sunt primul care să folosească acest concept de social-democraţie zombie. John Passant şi Dr­_Tad mi-au luat-o înainte.

[3] Este creat de către muncitori – dacă şi când ei vor să facă ceea ce li se spune, în modul în care li se spune, şi cât de repede li se spune, nu când ei ignoră instrucţiunile, iau pauze lungi, sabotează producţia, fac totul fix ca la carte pentru a încetini munca, şi intră în grevă. (Nu am uitat despre cerere; nu există nici o cerere pentru produse care nu există pentru că muncitorii nu le-au produs).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s