Despre fenomenul slujbelor de rahat

sisifAi avut vreodată sentimentul că slujba ta e fabricată? Că lumea va putea continua să existe şi fără ce faci tu între orele 9 şi 17? David Graeber a explorat fenomenul slujbelor de rahat pentru revista Strike! – toţi cei care sunt salariaţi pe undeva ar trebui să citească asta cu mare atenţie… (Articolul în engleză, aici)

de David Graeber

În 1930, John Maynard Keynes a prezis că, la finalul secolului, tehnologia va fi avansat suficient astfel încât ţări ca Marea Britanie sau Statele Unite să îşi poată permite o săptămână de lucru de 15 ore. Toate datele arată că a avut dreptate. Condiţiile tehnologice ne arată că, într-adevăr, am fi putut ajunge aici. Şi totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, tehnologia este manevrată şi condusă, la drept vorbind, pentru a găsi căi prin care să fim făcuţi să muncim chiar şi mai mult. Pentru a putea face asta, a fost nevoie de fabricarea unor slujbe noi, care sunt, efectiv, lipsite de sens. Imens de mulţi oameni, în Europa şi America de Nord mai ales, îşi petrec întreaga viaţă îndeplinind sarcini despre care, nemărturisit şi în sinea lor, ştiu că nu ar trebui făcute, de fapt, deloc. Distrugerea morală şi spirituală provocată de această situaţie este profundă. Este o cicatrice adâncă în sufletul nostru colectiv. Şi cu toate acestea, nimeni nu discută despre aşa ceva. De ce utopia promisă de Keynes – care a fost aşteptată cu ardoare să se împlinească şi în anii ’60 – nu s-a materializat niciodată?

Explicaţia şi linia standard de gândire astăzi e că el nu a s-a prins de masiva expansiune a consumerismului. Dată fiind alegerea între mai puţine ore (de muncă) şi mai multe jucării şi plăceri, noi, colectiv, le-am fi ales pe ultimele. Aceasta este o frumoasă poveste moralizatoare, dar chiar şi reflectarea o singură clipă asupra ei arată că nu e adevărată. Da, suntem cu toţii martori la crearea nesfârştită a varietăţii de slujbe şi industrii începând din anii ’20, dar foarte puţine dintre ele au de-a face cu producţia şi distribuţia de sushi, iPhone-uri, sau de pantofi sport şmecheri.

Atunci, ce anume sunt aceste slujbe mai precis? Un raport recent compară evoluţia locurilor de muncă în Statele Unite între 1910 şi 2000 ne oferă o imagine clară (şi remarc, una care îşi regăseşte ecoul exact în Marea Britanie). Pe parcursul ultimului secol, numărul de muncitori angajaţi ca servitori domestici, în industrie, şi în sectorul agricol a înregistrat un colaps dramatic.

În acelaşi timp, numărul „muncitorilor liber profesionişti, managerilor, funcţionarilor, agenţilor comerciali şi al celor din servicii” s-a triplat, ajungând de la „un sfert la trei sferturi din totalul forţei de muncă disponibile”. Cu alte cuvinte, slujbele productive, aşa cum era anticipat, au fost reduse de automatizare într-o mare măsură (chiar dacă numeri câţi oameni lucrează în industrie pe tot globul, inclusiv masele de truditori din India şi China, numărul acestor muncitori nici măcar nu se apropie de un procent atât de mare din populaţia lumii aşa cum era cazul în trecut).

Dar, în loc să permită o reducere masivă a orelor de muncă pentru a elibera populaţia lumii ca oamenii să-şi vadă de proiectele lor proprii, de plăceri, de viziuni, de idei, vedem o umflare articifială nu atât de mult a sectorului de „servicii”, cât a sectorului sectorului administrativ, care ajunge până la/ şi include crearea unor industrii cu totul noi, cum ar fi serviciile financiare, sau de tele-marketing, sau expansiunea fără precedent a sectoarelor cum ar fi dreptul corporatist, administraţiile academice şi de asistenţă medicală, resurse umane, şi relaţii publice.

Şi aceste cifre nici măcar nu reflectă numărul total al oamenilor ale căror slujbe sunt de a asigura suport administrativ, tehnic sau de securitate pentru aceste industrii, sau, dacă tot a venit vorba, grămada de industrii de ajutoare (cei care spală căţeii de companie, oamenii care distribuie pizza pe timpul nopţii) care există doar din cauză că toţi ceilalţi petrec atât de mult din timpul lor muncind în alte sectoare. Acestea sunt ceea ce eu aş numi „slujbe de rahat”.

E ca şi cum cineva s-ar ocupa special să inventeze slujbe lipsite de sens doar cu scopul de a ne ţine pe toţi ocupaţi să muncim din greu. Şi exact în asta stă tot misterul. În capitalism, asta e exact ce ar trebui să nu se întâmple. Sigur, în vechile state socialiste şi ineficiente ca cele din Uniunea Sovietică, unde a avea o slujbă era considerat atât un drept cât şi o datorie sacră, sistemul era construit din atâtea slujbe câte erau necesare menţinerii sistemului ca atare (acesta e motivul pentru care într-un magazin sovietic era nevoie de trei vânzătoare pentru a vinde o bucată de carne). Dar, desigur, acesta e tocmai acel tip de problemă pe care competiţia de pe piaţă ar trebui să o rezolve. Potrivit teoriei numerice, cel puţin, ultimul lucru pe care îl va face o firmă care caută să facă profit e să se apuce să arunce bani pe angajaţii pe care nu ar trebui cu adevărat să-i angajeze.

Şi totuşi, cumva, tocmai asta se întâmplă. În timp ce corporaţiile recurg la reduceri de personal nemiloase, tăind în carne vie, concedierile şi mărirea cantităţii de muncă invariabil cad tot pe umerii acelei clase de oameni care, de fapt, sunt cei care fabrică, produc, repară şi întreţin lucrurile în mişcare; pe când, printr-o stranie alchimie pe care nimeni nu o poate explica, numărul salariaţilor care plimbă hârtii creşte din ce în ce mai mult, şi din ce în ce mai mulţi angajaţi se trezesc, nu chiar ca muncitorii sovietici, că muncesc 40 sau chiar 50 de ore pe săptămână pe hârtie, dar că, în realitate, de fapt, muncesc efectiv 15 ore aşa cum a prezis şi Keynes, din moment ce restul timpului şi-l petrec organizând sau participând la seminarii motivaţionale, îşi updatează profilurile pe facebook sau caută pe net ultimele tipuri de televizoare de pe piaţă.

Răspunsul în mod clar nu e unul economic: e moral şi politic. Clasa conducătoare şi-a dat seama că o populaţie fericită şi productivă care mai are şi timp liber să poată face ce doreşte cu acest timp reprezintă un pericol mortal (gândiţi-vă la ce s-a urnit din loc când asta situaţia asta era abia doar la început în anii ’60). Şi, pe de altă parte, există şi sentimentul că munca e o valoare morală în sine, şi că oricine care nu doreşte să se supună unei discipline intense a muncii, pe durata a celor mai multe ore pe care le petrece treaz, nu merită nimic, iar acest sentiment este extraordinar de convenabil pentru cei din clasa conducătoare.

În momentul în care m-am gândit la creşterea aparent infinită a responsabilităţilor administrative din departamentele academice britanice, în faţa ochilor mi s-a desfăşurat o imagine de iad. Iadul e o colecţie de indivizi care îşi petrec cea mai mare parte din timpul lor muncind pentru o sarcină pe care o detestă şi la care nu se pricep în mod special. Să spunem că au fost angajaţi pentru că ar fi fost nişte tâmplari excelenţi, ca pe urmă să descopere că îşi petrec cel mai mult timp prăjind peşte. Nimeni nu face în realitate ce trebuie făcut – cel puţin, există numai un număr limitat de peşti care trebuie prăjiţi, de fapt. Şi totuşi, cumva, toţi devin atât de obsedaţi de resentimente când se gândesc că unii dintre colegii lor ar putea să-şi petreacă mai mult timp făcând mobilă, şi că nu îşi îndeplinesc partea lor de responsabilităţi privind prăjirea peştelui, că nu peste mult timp vor apărea grămezi imense de peşte care e prăjit prost, iar aceste grămezi se vor tot mări până vor inunda tot locul acela de muncă. Cred că asta e o descriere destul de plină de acurateţe a dinamicii morale a economiei noastre.

*

Acum, îmi dau seama că un asemenea aranjament se va lovi imediat de următoarele obiecţiuni: „Cine eşti tu să spui care slujbe sunt într-adevăr „necesare”? Până la urmă, ce înseamnă necesar? Eşti un profesor de antropologie, cine are nevoie de „asta”? (Şi, într-adevăr, foarte mulţi cititori de tabloide vor privi existenţa slujbei mele ca fiind definiţia exactă a risipei cheltuielilor sociale.) Şi la un nivel, asta e evident adevărat. Nu poate exista nici o valoare obiectivă de măsurare a valorii sociale.

Nu aş vrea să spun cuiva, care e convins că ceea ce face el reprezintă o contribuţie importantă pentru omenire, că de fapt nu e aşa. Dar cum rămâne cu acei oameni care ei înşişi sunt convinşi că slujbele lor sunt lipsite de sens? Nu cu mult timp în urmă, m-am reîntâlnit cu un fost coleg de şcoală, pe care nu l-am mai văzut de când aveam 12 ani şi am rămas uimit să aflu că între timp el a fost mai întâi poet, apoi solist principal într-o trupă de rock indie. Ascultasem câteva dintre cântecele sale la radio fără să am nici cea mai mică idee că solistul era de fapt cineva pe care-l cunoşteam. E un om foarte inteligent, inventiv, şi muzica sa fără îndoială a luminat şi a îmbunătăţit vieţile oamenilor din toată lumea. Totuşi, după câteva albume, care nu au avut succes, şi-a pierdut contractul, şi, împovărat de datorii şi de creşterea fetiţei sale care abia venise pe lume, a sfârşit, aşa cum s-a exprimat chiar el, „să ia calea sigură a atâtor oameni care rătăcesc lipsiţi de direcţie: facultatea de drept”. Acum era un avocat corporatist care lucra la o firmă foarte puternică din New York. El a fost primul care a recunoscut că slujba sa este total lipsită de sens, că nu reprezintă în realitate nici o contribuţie pentru nimeni, şi, că, după estimarea sa, nici nu ar trebui să existe de fapt.

Sunt multe întrebări care ar putea fi puse aici, începând cu ce anume spune despre societatea noastră faptul că ea pare să genereze o extrem de limitată cerere pentru poeţi şi muzicieni talentaţi, dar aparent o infinită cerere pentru specialişti în drept corporatist? (Răspuns: dacă 1% din populaţie controlează cea mai mare parte a avuţiei disponibile, ceea ce noi numim „piaţă” reflectă ceea ce ei cred că este folositor sau important, şi nu ceea ce crede oricine altcineva.)

Dar chiar şi mai mult arată că cei mai mulţi oameni care au asemenea slujbe, pe fond, sunt conştienţi de asta. De fapt, nu cred că am întâlnit un singur avocat corporatist care nu credea că are o slujbă de rahat. Acelaşi lucru e valabil pentru cele mai multe industrii enumerate mai sus. Există o întreagă clasă de profesionişti salariaţi pe care, dacă i-ai întâlni la vreo recepţie şi le-ai spune că ceea ce tu faci poate fi considerat interesant (ce face un antropolog, de exemplu), vor dori imediat să evite să discute orice legat de meseria lor. Dar, după un timp de stat la taclale şi câteva pahare, se vor lansa într-o tiradă depre cât de lipsită de sens şi stupidă e slujba lor, de fapt.

Există aici o violenţă profundă. Cum poate cineva să înceapă să vorbească despre demnitatea muncii sale când, în secret şi în sinea sa, simte că slujba sa nu ar trebui să existe? Cum să nu creeze asta un sentiment de furie profundă şi resentimente? Şi totuşi, acesta e geniul special al societăţii noastre – că cei care o conduc şi-au dat seama că există o cale, la fel ca în cazul celor care prăjeau peşte, să se asigure că acea furie va fi direcţionată precis împotriva celor care, de fapt, fac tocmai acele munci care au sens pentru societate. De exemplu: în societaeta noastră, pare să existe regula generală că, cu cât mai mult o muncă e în folosul altora, cu atât mai puţin probabil va fi plătită. Din nou, o măsurare obiectivă e greu de găsit, dar un mod uşor de a-ţi face o impresie e să întrebi: ce s-ar întâmpla dacă întreaga clasă de oameni care face această meserie ar înceta să mai existe pur şi simplu? Puteţi spune ce vreţi despre asistente, gunoieri, sau mecanici, e evident că, dacă ei ar dispărea dintr-o dată şi nimeni nu ar mai face munca lor, rezultatele s-ar simţi imediat şi ar fi catastrofale. O lume fără profesori sau fără lucrătorii din porturi ar avea imediat mari probleme, şi chiar şi fără scriitorii de science-fiction sau muzicieni, lumea ar fi mai puţin suportabilă. Nu e deloc clar cum va avea de suferit omenirea dacă toţi preşedinţii de companii de brocheraj private, lobişitii, cei din PR, cei din tele-marketing, administratorii sau consultanţii legali ar dispărea dintr-o dată. (Mulţi bănuiesc că lumea s-ar îmbunătăţi considerabil fără ei.) Şi totuşi, cu câteva excepţii justificate (doctorii), regula se aplică surpinzător de bine.

Chiar şi mai pervers, pare să existe un sentiment foarte răspândit că aşa ar şi trebui să fie. Acesta este unul dintre secretele forţei populismului de dreapta. Îl puteţi vedea când tabloidele exploatează la sânge ura împotriva lucrătorilor de la metrou pentru că au paralizat traficul din Londra din cauza unei dispute referitoare la contractele lor de muncă: simplul fapt că muncitorii de la metrou pot paraliza Londra arată că munca lor de fapt e necesară, dar asta pare să fie exact ceea ce-i deranjează pe oameni. E şi mai clar în Statele Unite, unde Republicanii au avut un succes remarcabil, mobilizând resentimente împotriva profesorilor sau a muncitorilor din industria auto (şi nu – e important de spus asta – împotriva administratorilor şcolilor sau managerilor industriei auto care, în realitate, sunt cauza problemelor) pentru presupusele lor salarii umflate şi a beneficiilor lor. Este ca şi cum acestor oameni li s-ar spune: „Dar tu poţi să le predai copiilor! Sau poţi să faci maşini! Voi aveţi slujbe adevărate! Şi pe deasupra mai aveţi şi tupeul să vă aşteptaţi la pensii de nivelul celor din clasa mijlocie şi de asistenţă medicală?”

Dacă cineva ar fi proiectat un regim de muncă perfect potrivit pentru a menţine puterea capitalului financiar, e greu de imaginat cum ar fi putut să facă o treabă mai bună. Muncitorii adevăraţi, care produc, sunt fără încetare strânşi cu uşa şi exploataţi. Ceilalţi sunt divizaţi între un strat social terorizat de şomajul, răspândit la nivel global, şi între un strat mai larg care e format din cei care de fapt sunt plătiţi să nu facă nimic şi care ocupă poziţii destintate să-i facă să se identifice cu perspectivele şi sensibilităţile clasei conducătoare (managerii, administratorii etc) – şi în special cu avatarurile lor financiare – dar, în acelaşi timp, să alimenteze o ură constantă împotriva oricui a cărui muncă în mod clar şi evident are o valoare socială care nu poate fi negată. În mod clar, sistemul nu a fost în mod conştient proiectat aşa. S-a format aşa după aproape un secol de încercări şi greşeli. Dar, aceasta este singura explicaţie de ce, în ciuda posibilităţilor tehnologice, noi toţi nu muncim doar 3-4 ore pe zi.

David Graeber este profesor de antropologie la London School of Economics. Ultima sa carte, The Democracy Project: A History, a Crisis, a Movement, este publicată de Spiegel & Grau.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s