Capitalul nu poate fi tratat raţional: importanţa criticii afective

overtime_dde Joseph Kay (în engleză, aici)

Când ne limităm la o critică raţională a capitalismului, ne rupem de experienţele de zi cu zi ale vieţii în capitalism, şi tocmai acestea sunt seminţele revoluţiei care trebuie să crească.

Articolul lui David Graeber despre „slujbele de rahat” (în engleză şi aici)  pare să fi atins un nerv sensibil, fiind răspândit de foarte mulţi oameni şi intens discutat, inspirând numeroase răspunsuri.

Unul dintre acestea, în particular, care aduce în discuţie o temă mai largă a „social-democraţiei zombie (linkul trimite la traducerea în română)” merită citit foarte atent. Însă, cred că aici e în discuţie o chestiune politică mult mai largă care e posibil să fie mult mai semnificativă decât chestiunile specifice contestate.

Stilul lui Graeber este foarte mult acela al unui antropolog – unde adevărul discursului nu constă atât de mult în veridicitatea literară, cât în forţa sa de a rezona şi în puterea afectivă, sensul său regăsindu-se într-un context dat.

E de înţeles că această situaţie îi înfurie pe marxişti a căror abordare este una a criticii şi care, intenţionând să destrame mistificările, se concentrează să găsească toate erorile. Moş Crăciun nici măcar nu există! Citeşte câte ceva despre teoria valorii!

Rezultatul acestei abordări pare să fie o ruptură între emoţie şi raţiune. Pe de o parte, o analiză „greşită” care are o foarte mare rezonanţă, şi pe de altă parte o critcă „corectă” care pare să circule doar între cei care deja sunt convinşi, dinainte, de concluziile sale. (1)

Această situaţie pare să fie simptomatică pentru o problemă mai mare: putem avea parte de cea mai clară, ageră, cea mai erudită critică, dar mişcările se bazează pe emoţie, deci ne trezim blocaţi discutând doar între noi, fără ca alţi oameni să fie interesaţi de ce spunem.

Asta nu înseamnă că susţin o teoretizare neglijentă şi generalizări pripite şi improvizate, ci că susţin nevoia de politică afectivă care rezonează cu ceea ce se întâmplă în fiecare zi în viaţa noastră, într-un mod care leagă aceste aspecte de o critică a capitalismului. Modul în care Graeber a ales să explice lucrurile şi mobilizarea emoţiei împotriva muncii pare promiţător în această privinţă.

În general, cred că există o temere printre cei mai mulţi comunişti libertari de a se implica în politică emotivă. Mult prea adesea, asta îi face să fie văzuţi ca inerent reacţionari, sau chiar amăgitori sau manipulatori. Analiza lui Maurice Brinton despre “Iraţionalul din politică” este una clasică în această privinţă. De la ministerul de interne şi la refrenul rasist de pe străzi, care spune „plecaţi acasă”, până la figurile de stil mobilizatoare de apărare a „femeilor şi copiilor”, sloganurile încărcate emoţional par într-adevăr să aibă o afinitate cu politica reacţionară. Politica emotivă exploatată de dreapta foloseşte faptele total contradictoriu.

Vezi, de exemplu, ce spun ei despre legea Sharia din Marea Britanie sau bizarele şi minunatele elucubraţii paranoice ale Creştinilor de dreapta din Statele Unite, cum ar fi Glenn Beck. E de înţeles tendinţa comuniştilor libertari de a prefera analize bazate pe raţionamente şi empiric argumentate. Merg chiar până acolo că adună 1.000 de cuvinte foarte bine argumentate într-un eseu printat în format A5 (o chestie pe care eu o detest de multă vreme).

Avem de învăţat aici de la istoricul EP Thompson care a scris în secolul 18 despre răscoalele pentru pâine din Anglia. El şi-a dat seama că oamenii nu se răsculau doar pentru că erau flămânzi. Mai degrabă, îi determina să se răscoale violarea normelor colective – în mod tipic, era vorba despre negustorii care exploatau lipsurile de hrană pentru a mări preţurile.

Thompson scrie că „furia faţă de încălcarea acestor presupuneri morale, la fel de mult ca şi lipsa în sine a mâncării erau de obicei ocaziile care duceau la acţiunea directă”. Normele colective fac parte din condiţiile materiale ale luptei de clasă. Normele pe care Thompson le-a identificat ar putea fi văzute ca fiind fundamental conservative, în sensul că ele apără deja modele de societate deja stabilite şi caută să revigoreze status quo anterior rebeliunilor. (2)

Însă, în cartea sa, „Revigorarea grevei” (Reviving the strike), Joe Burns arată că istoria mişcării clasei muncitoare din Statele Unite, chiar şi cu birocraţii ei de dreapta, a acceptat sloganul „munca nu este o marfă”. Nu e greu să tragi concluziile anticapitaliste dintr-o asemenea afirmaţie care stabileşte o normă. (3)

Pentru Burns, violarea acestei norme peste tot în capitalism are efectul de a alimenta grevele spontane care sfidează forţa poliţiştilor, a tribunalelor şi a agenţilor Pinkertons până în deceniul 1930.

Aceasta sugerează că politica normativă sau morală are nevoie să fie conservatoare. Chiar dacă ne bazăm pe normele deja existente, acele norme ar putea intra în conflict cu ordinea capitalistă care predomină.

Astfel, aş aduce argumentul că nu există nimic inerent reacţionar sau manipulator în legătură cu politica normativă şi cu mobilizarea emotivă.

Ideea aici e de a rezona cu experienţele de fiecare zi, de a fi conectat la ele, într-un mod care este compatibil cu o critică a capitalismului, mai degrabă decât reducerea criticii la un apel la o audienţă populară (imaginară). Asemenea reducere este ceva obişnuit la stânga.

Articolul lui Graeber despre slujbele de rahat este cu siguranţă vinovat pentru că şi-a concentrat critica mai ales asupra capitalismului financiar, şi nu a capitalismului în sine. Dar, în timp ce marxiştii au dreptate să respingă asemenea „critici trunchiate”, ei adesea fac asta cu preţul subestimării dimensiunii morale sau normative a luptei de clasă.

Nu ar fi greu să articulăm o politică afectivă compatibilă cu o critică anticapitalistă. Anti-Munca pare un punct de plecare foarte bun. Recent, un sondaj Gallup spune că 70 la sută dintre muncitorii americani îşi urăsc slujbele, 50 la sută dintre ei se dau jos din pat doar pentru că trebuie să obţină un salariu, şi 20 la sută sunt în mod activ dezangajaţi, folosindu-şi energia pentru a-şi submina locurile unde muncesc. Situaţia aceasta e groaznică, desigur, dar e o piatră de hotar a emoţiei împotriva muncii, care într-o măsură explică de ce atâta lume s-a regăsit în articolul lui Graeber despre slujbele de rahat.

Munca în cea mai mare parte a ei e de rahat. Ne domină vieţile. Chiar şi slujbele care au potenţialul de a ne satisface sunt făcute să fie plictisitoare şi repetitive de către obligaţia rutinei care ne e impusă – coerciţia pe orizontală de a căuta un salariu şi coerciţia pe verticală de a ne supune unei puteri manageriale. Munca ne mestecă pe toţi şi apoi ne scuipă. Munca ne stresează până ne aduce la punctul de a ne distruge în loc să ne permită să ne revenim când am obosit. Munca este un vampipr care ne suge vieţile şi vieţile celor dragi nouă. Munca e o mizerie. La dracu cu munca (Fuck work).

Poveştile despre muncă, publicate de Recomposition, sunt unele dintre cele câteva exemple pe care le-am văzut care cu adevărat reuşesc să facă legătura între experienţele afective de zi cu zi ale muncii atât cu practica (auto)organizării, cât şi cu o critică anticapitalistă. Cred că avem nevoie de mai multe asemenea exemple, nu ca o muncă viguros teoretică, ci mai degrabă ca un deschizător de drumuri şi ca o parte complementară şi ajutătoare.

La un capăt al spectrului, sloganurile scurte sumarizează şi chiar ajută la angajarea normelor colective, şi funcţionează la o rezonanţă afectivă. La celălalt capăt, volumele detaliate, pline de raţionamente, teoretice şi analitice ne ajută să înţelegem situaţia şi funcţionează pe logica unei persuasiuni raţionale şi a rigorii empirice. Acestea la rândul lor ajută la aplicarea şi validează emoţiile cu care oamenii pot rezona. (4)

Neglijăm normativul afectiv şi dimensiunile afective ale luptei de clasă şi asta ne pune în pericol: mişcările sunt făcute din aceste chestiuni. Nu doar noi ne simţim plictisiţi, mizerabil, şi furioşi. Rezonanţa emotivă care vine din a a discuta despre aceste sentimente ajută la înţelegerea faptului şi la stabilirea lui că tocmai colectivitatea este baza oricărei mişcări împotriva condiţiilor prezente.

Note de subsol:

1. Am putea spune că adevărul despre „slujbele de rahat” stă în rezonanaţa sa, şi nu în pretenţiile sale teoretice şi empirice, care au fost demontate de Kliman şi de alţii.

2. Şi aceasta este o acuzaţie care poate fi făcută şi cărţii Datoria a lui Graeber despre jubileul datoriilor, adică amnistierea datoriilor cu scopul de a menţine ordinea anterioară.

3. Pentru orice marxist care se chinuie să demonstreze că, de fapt, munca nu e o marfă, dar că puterea de a munci ar fi, aceasta este exact preferinţa pendantă pentru corectitudinea teoretică care prevalează asupra rezonanţei afective despre care vorbesc!

4. De exemplu, cele mai multe sentimente împotriva muncii sau împotriva poliţiştilor vin din propria experienţă a oamenilor, dar analizele care arată logica relaţiilor structurale şi sociale ale muncii sau ale activităţii poliţiei ajută la validarea acelor sentimente şi le oferă unelte teoretice şi analitice pentru a putea le explica şi înţelege.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s