Recuperarea. Muncitorii şi Partidul: ianuarie – august 1968 (7)

Recuperarea. Muncitorii şi Partidul: ianuarie – august 1968

„Cel mai rău lucru dintre toate ar fi ca statul să legifereze în privinţa auto-administării şi să o facă obligatorie. Nu poţi obliga pe nimeni să fie liber, aşa cum nu le poţi comanda oamenilor să managerieze fabricile peste noapte. Doar imaginaţi-vă: „administraţi-vă singuri, că altfel…””– Petr Pithart, Literarni Listy, 1 august 1968

Opiniile muncitorilor

Când vorbim despre consiliile muncitorilor, o distincţie foarte clară trebuie făcută între consiliile dinainte şi cele de după invazie. Primele au fost impuse de tehnocraţi. Ele erau canale care permiteau exploatării să continue. Cele din urmă, de după invazie, au fost modelate de clasa muncitoare pentru a-şi atinge propriile ei scopuri.

Care era atmosfera care domina clasa muncitoare în martie şi aprilie 1968? Timp de 20 de ani, încercări au fost făcute mereu pentru a zdrobi orice autonomie a clasei muncitoare. Toate orizonturile de contacte politice au fost descrajate. Numai relaţiile oficiale între grupuri (prin canalele de comunicare verticale ale partidului şi sindicatelor) au fost permise. Dat fiind acest context, faptul că aceste consililii ale muncitorilor prevăzute în Programul de Acţiune erau doar nişte cuvinte goale, fără conţinut, era evident. O lună mai târziu, Sik avea să modifice planurile sale iniţiale. Consliile formalizate acum trebuia să devină realitate. (Ota Sik, în Rude Pravo, 22 mai 1968)

Pentru ca tehnocraţii să-şi consolideze menţinerea puterii, ideologia lor trebuia să penetreze psihicul clasei muncitoare. Ideologia tehnocraţilor sublinia „unitatea” dintre clasa muncitoare şi intelligentsia, stabilirea unei societăţi lipsite de clase, prin transformarea clasei muncitoare, şi prin rolul conducător al intelligentsia în ghidarea şi managementul societăţii în timpul perioadei de tranziţie. În aprilie, două puncte de vedere ale acestei tehnocraţii începuseră să se cristalizeze.

Primul reprezenta o acceptare aproape totală a acestei ideologii. Scrisoarea, publicată mai jos, a fost scrisă – semnificativ – de către un muncitor dintr-o tipografie, o persoană care intra zilnic în contat cu intelligentsia. Al doilea punct de vedere, mai plin de speranţă, a fost exprimat într-o discuţie de către un grup de muncitori de la uzinele Skoda din Pilsen. Neîncrederea în eroul clasei muncitoare, Smrkovsky, şi în cei de la conducerea intelligentsia este în mod făţiş şi clar exprimată. Aceste două extrase arată în mod clar diferenţa dintre euforia faţă de victoria tehnocraţilor, şi problemele reale, de zi cu zi, cu care se confruntau muncitorii obişnuiţi.

Prima scrisoare a fost publicată într-un articol apărut în ziarul sindicatelor Prace, din 8 martie. Articolul a fost scris de către un membru al Comitetului Central, tovarăşul Matejka. Începea aşa:

„După părerea mea, Comitetul Central ar trebui să elaboreze o linie a Partidului, înainte ca Programul de Acţiune să fie definitivat, astfel încât această democraţie anarhică cel puţin să fie adusă în limite acceptabile. Unii scriitori şi unii din intelligentsia lansează un atac direct asupra clasei muncitoare. Pentru moment, timpul e de partea lor. Mă tem că vor începe, în confuzia lor, să facă alte sugestii decât cele care sunt strict necesare, şi ca în acest fel să îşi întărească poziţia.”

Ladislav Andel, membru al Comitetului Muncitorilor de la tipografia Mir, Praga, i-a replicat în revista Literarni Listy (din 28 martie 1968):

„Deci Comitetul Central ar trebui să stabilească o anumită linie! Nu au stabilit deja destule linii? Aveam impresia că o linie a fost deja stabilită prin faptul că toţi suntem împreună şi că nimeni nu are intenţia de a reinversa procesul, şi că suntem decişi să construim socialismul, şi că orice chestiune poate fi discutată în mod liber, din moment ce niciodată nu poate fi prea multă libertate sau democraţie.  Nimeni nu are dreptul să ofere libertatea ca pe un premiu sau să o poată lua înapoi…

Cu această cerere pentru reglementarea a ceea ce tovarăşul numeşte democraţie „anarhică”, tovarăşul Matejka cu siguranţă arată că se teme de o reîntoarcere reacţionară. El nu pate să vadă, nu-i aşa, care e situaţia de fapt. În ultimii 20 de ani, clasa muncitoare s-a maturizat foarte mult din punct de vedere politic. Astăzi ştie exact ce vrea. Faptul că ştie exact ceea ce vrea a fost plătit scump în trecut, iar acest lucru îl face şi mai preţios. Dacă socialismul ar putea fi înţeles azi în sensul său adevărat, adică democraţie şi libertate, atunci cu siguranţă şi categoric suntem în favoarea socialismului. Mâna de oameni care chiar şi azi a investit interese în a întoarce timpul înapoi s-a subţiat în ultimii 20 de ani. A scăzut şi mai mult în dimensiuni în urma evenimentelor recente. A subestima dorinţa reală a oamenilor faţă de socialism înseamnă de fapt a arăta o mare neîncredere faţă de ei. Aşa ceva e străin socialismului. Fără încredere în oameni socialismul va rămâne un vis utopic.

În ultimul timp am urmărit foarte atent şi sistematic cele mai mportate lucruri care se spun la radio, apar în presă şi la televizor. Nicăieri, fără nici o excepţie, nu am găsit o asemenea linie, nu am auzit nici măcar un singur cuvânt, despre atacurile scriitorilor şi intelectualilor la adresa clasei munctoare. Aş vrea să ştiu unde şi cine le-a făcut. Pe de altă parte, am auzit multe declaraţii curajoase care doar au apărat în mod deschis interesele şi drepturile clasei muncitoare. E păcat că clasa muncitoare nu şi-a exprimat solidaritatea cu scriitorii când era nevoie. Cuvintele lor ar fi putut cu siguranţă să aibă o anumită greutate în Octombrie.

Ce vrea să spună mai exact tovarăşul Matejka prin „timpul e de partea lor pentru moment”? Cred că timpul e în sfârşit de partea libertăţii şi a democraţiei în cadrul socialismului. E de partea tuturor cetăţenilor, care îi includ şi pe cei din clasa muncitoare. Este desigur şi de partea tovarăşului Matejka. Este de partea lor, ca urmare a presiunii opiniei publice şi a deciziilor luate de partea progresistă a Comitetului Central. Dacă tovarăşul Matejka încă vorbeşte despre „lipsa de orientare” de azi este probabil unul dintre cei care încă se simt dezorientaţi. Desigur, de-a lungul celor 20 de ani, oameni ca el nu au urmărit cursul evenimentelor cu propriile lor minţi. Ei au crezut tot ce li s-a spus. Ei probabil încă trebuie să se împace cu faptul trist că vor rămâne „dezorentaţi” pentru totdeauna.

În sfârşit, toată lumea în Cehoslovacia ştie unde vrea să ajungă. Marea problemă va fi lunga discuţie despre cum să ajungem acolo. Chiar şi cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, nu pot înţelege ce, potrivit tovarăşului Matejka, scriitorii şi o parte a intelligentsia sugerează că ar trebui să cerem. Îmi pare că toţi vrem acelaşi lucru şi că toţi cerem acelaşi lucru: democraţie şi libertate. Ce poziţie vor ei să îşi întărească? Au vrut să îşi urmeze propriile interese prefăcându-se într-un mod servil în faţa forţelor care au redus naţiunea noastră la decăderea morală şi la pasivitatea completă ei ar fi putut, desigur, să îşi întărească poziţia mult mai mult sub fostul regim datorită importanţei lor pentru naţiune şi a capabilităţilor lor. Dar, dimpotrivă, ei au dorit – şi sunt printre cei care vor asta – să îşi rişte poziţiile lor în societate. Cu siguranţă nu doreau să le întărească.

Cum să definim ce vrem să spunem prin clasa muncitoare de acum şi din viitor? Din ce va consta clasa muncitoare atunci, în viitorul îndepărtat, când revoluţia ştiinţifică şi tehnologică va fi terminată? Când omul de rând din clasa muncitoare tipică de azi va fi devenit inginer sau tehnocrat, adică un membru al intelligetsia, care de fapt va fi compusă din clasa muncitoare sau din succesorii săi? Doar acest fapt cu siguranţă poate aduce clasa muncitoare şi intelligentsia pe poziţii comune azi. Sau trebuie poate, până la sfârşitul lumii, să judecăm mereu un om după originile sale sociale şi nu uitându-ne la ce a devenit acel om prin schimbarea condiţiilor sociale?

Părerile pe care le critic au rădăcini adânci în trecut. Un anumit grup din conducerea CPCz se pare că nu s-a ridicat la sarcinile pe care le avea de îndeplinit. Nu au devenit ceea ce Ernst Fischer a numit (şi a spus asta cu mult timp în urmă!) „inginerii şi arhitecţii marxismului modern.” Ei au fost doar nişte oameni penibili care au fost slugile maşinăriei. S-au dovedit incapabili să îşi dezvolte şi să îşi folosească propria inteligenţă pentru a ține pasul cu lumea în schimbare şi cu nevoile noastre. Şi faptul că erau conştienţi de asta i-a făcut să fie geloşi pe intelligentsia progresistă. De aceea, poate inconştient, ei au sădit discordie între intelligentsia şi o parte a clasei muncitoare care era mai degrabă la fel ca ei şi nu a fost capabilă de gândire progresistă şi independentă. Astfel, dogmatismul şi mediocritatea au avut câştig de cauză.

Lumea se schimbă cu o viteză ameţitoare. În interesul socialismului, devine vital necesar să selectăm noi metode de a acționa, mai ales în sfera comportamentului politic şi a ideilor politice…”

În această scrisoare, progresul, democraţia şi libertatea sunt văzute ca fiind un produs al conducerii tehnocrate. Dogmatismul şi orbirea sunt identificate corect cu conducerea apparatchik-ilor. Această părere despre relaţia dintre clasa muncitoare şi intelligentsia nu era însă larg împărtăşită.

Mai tipic era genul de discuţie care a avut loc la uzinele Skoda. O relatare a lor a fost publicată de Ludvik Vaculik în Literarni Listy (4 aprilie 1968). Cu o zi înainte, un congres al muncitorilor a fost organizat în Praga şi la el a vorbit „omul de fier” al mişcării reformatorilor, Josef Smrkovsky. Acesta este „Reichstag-ul” la care se referă un muncitor mai jos. În jur de 20 de muncitori au luat parte la această discuţie, inclusiv 6 care făceau parte din partid, un muncitor care a ieşit din partid din cauza „cotizaţiilor foarte mari” şi un fost social-democrat.

Muncitorul în vârstă: „Totul îmi pare că ar fi un complot organizat de către clasa muncitoare. La cine s-a referit Smrkovsky când a vorbit despre provocatori?”

Muncitorul care nu făcea parte din partid: „Goldstucker este… să zicem un om înţelept. Şi nu i s-a făcut dreptate. Să-i dăm măcar asta. Kohout şi Prochazka (amândoi scriitori) îi respect. Dar unele răspunsuri au fost date doar de formă. Uneori părea că ar fi nişte şarlatani, care n-ar fi avut nici o problemă să-ţi vândă mere putrezite. Ai voştri (referindu-se la Vaculik, care era un reporter celebru) ar trebui să aibă mai multă răbdare cu noi. Voi poate sunteți în stare să înţelegeți demoraţia asta mai repede. Dar noi vom avea nevoie de mai mult timp. Oricând un muncitor se duce la o discuţie la radio, imediat şase oameni sar pe el să-l distrugă. Asta creează o impresie foarte proastă. Şi astfel de Reichstag-uri, cum a fost ăla de ieri din Praga, sunt o glumă proastă”.

Alt muncitor: „Vor să ne dea democraţie folosind metode nedemocratice. L-au obligat pe Lenart să vorbească atunci când el era bolnav.” (Josef Lenart, pro-Novotny, a fost înlocuit în aprilie 1968). „Şi l-au interogat pe Mestek cu un detector de minciuni”. (Karl Mestek, ministrul agriculturii al lui Novotny a fost intens acuzat din cauza a ceea ce se întâmpla la sate.)

Muncitor tânăr: ”Mi se pare că problema azi e că nu li se respectă și dreptul conservatorilor să vorbească.”

S-a ajuns la o înţelegere generală că totul se întâmpla în Praga şi nimic în afara ei. Muncitorii şi-au exprimat resentimente că intelectualii tehnocraţi şi de partid se duceau să vorbească cu studenţii dar nimeni nu venea să vorbească cu muncitorii. De exemplu, cu ei înşişi, cu muncitorii de la uzinele Skoda din Pilsen.

Muncitor mai în vârstă: „Putem organiza o grevă generală!”

O femeie membră de partid: „Pentru ce? Şi împotriva a ce? Pare azi că tot ce-am făcut a fost în zadar. Mă simt ca şi cum ar trebui să-mi fie ruşine în faţa copiilor mei de lumea pe care i-am adus să trăiască. Am muncit ca nişte sclavi timp de 20 de ani. De ce oamenii din vârf nu au făcut la fel? A putut fi cenzura atât de mare că doar acum să aflăm despre metodele fasciste pe care le-au folosit?” (întrebări adresate direct lui Vaculik)

Un alt muncitor: „Cea mai mare cenzură a fost în timpul Primei Republici. Acest reporter de aici pe atunci era doar un copilandru. Probabil nu ştie de spaţiile goale care tot apăreau printre rândurile articolelor publicate în ziare. Nu știe că cenzura de acum se ocupă de acele spații albe ca să nu vedem deloc ce se întâmplă de fapt.”

Un muncitor care nu era membru de partid: ”Mă așteptam la așa ceva. Și ar trebui să fim recunoscători că în sfârșit se întâmplă. ”Comuniștii” și-au introdus sistemul fără să se consulte cu nimeni. Dacă am avea funcționari ca Zapotocky deja ar fi fost o grevă generală! Studenții pot vorbi pentru că ei sunt organizați. Noi nu suntem. Sindicatele? Bine, ele sunt doar o altă față a Partidului!”

Acest muncitor a continuat criticând rolul conducător al intelectualilor în procesul de democratizare. Apoi a vorbit despre corupția din fabrici. Aici a dat vina pe managementul economic: ”Toți acei oameni care au venit și au plecat și ne vorbesc acum au poziții în departamentul de management și în minister. Și noi stăm aici și trebuie mereu să curățăm mizeria pe care o fac ei. Ni se spune că putem face 400 de locomotive pe an! Și noi facem doar 70. Investiții risipite! Cine din publicul larg știe că toate femeile muncitoare primesc o lună de concediu neplătit pe an? Și du-te și uită-te la depozitul de resturi: toată munca ce a fost aruncată acolo! Au construit un sistem de căi ferate pentru macarale, și apoi l-au dezmembrat. Cine e responsabil pentru asta?”

Alt muncitor: ”Partidul Comunist. Ei au aranjat sistemul așa.”

Alt muncitor: ”Cum poți să dai vina pe Novotny și pe Lenart pentru asta?”

Muncitor, fost membru de partid: ”Scutește-mă de asta. Din momentul în care Novotny a ajuns la putere am început să fim furați! Am fost furați de salariile noastre și de producția noastră! Dar am îndurat asta pentru că ne-am gândit că răsplata va fi socialismul. Și azi? Intelectualii sunt niște porci pentru că ei sunt cei care au ajutat la crearea pierderilor. Așa-zisul nou sistem economic e o prostie. Se bazează pe presupunerea că tot aceiași oameni rămân la vârf. La urma urmei, corb la corb nu-și scoate ochii. Când un muncitor o dă de gard, el trebuie să plătească pentru greșelile sale. Cine plătește pentru pierderile din comerțul extern? Sau pentru pierderile provocate de faptul că întreaga producție e îndreptată în direcția greșită? Cum să cred că peste 5 ani nu va fi și mai rău? Nu pot să cred că nu va fi și mai rău pentru că tot felul de scriitori și un anume Smrkovsky sunt mână-n mână și sunt toți băgați în asta. De ce oamenii ăștia nu vorbesc și din prisma intereselor noastre? Și de ce Sik doar vorbește unui grup închis de funcționari și ca de obicei pe noi ne lasă în ceață? În loc de declarații despre democrație, muncitorii vor să știe cum va fi când se vor reduce orele de lucru. Oamenii care lucrează în birouri se vor îngriji de asta. Dar cei care muncesc la bucată câștigă tot mai puțin.”

Fostul social-democrat: ”Mai puțin timp, mai puțini bani! La ce te aștepți? Intelligentsia, fără acele planuri și idei, muncitorii nu pot produce nimic… Un eșec… Putem să ne înaintăm sugestiile doar în maniera clasei muncitoare. Oamenii care au studiat ar trebui să traducă aceste sugestii într-un limbaj care să le dea posibilitatea să le pună în practică. Și e datoria lor să aranjeze lucrurile astfel încât (aparatul) să nu ajungă la muncitori.”

Această dezbatere e cât se paote de autentică: o adunare de muncitori care au trăit și în deceniile 1950 și 1960, un amestec de păreri, diferite grade de mistificare, căutarea graduală de soluții, suspiciunea comună față de ”ei” (inclusiv intelligentsia, cât și fosta gardă veche a aparatului), temeri amestecate cu un sentiment de trezire, și, mai presus de orice, o abilitate de a critica care nu îi va lăsa pe oameni să accepte cu ușurință soluțiile gata-făcute și oferite de noua conducere.

Ce erau ”consiiile muncitorilor” ale tehnocraților? Ar fi putut ele, prin componența lor, să devină organe adevărate ale puterii muncitorilor? Sau erau doar o extensie ale mecanismelor de control ale  tehnocraților? Între 20% și 30% dintre cei care făceau parte din Consiliile Muncitorilor nu munceau în întreprinderile în numele cărora se prespunea că vorbesc, ci erau numiți de către Stat. (J. Fisera, Cogestion des entreprises et economie socialiste: L’experience de Tchecoslovaque, 1967 – 1970).

De regulă ei erau tot felul de experţi, reprezentanţi ai Băncii Centrale, sau oameni nominalizaţi de administraţiile centrale. În ce priveşte structura ocupaţională a consiliilor, peste 60% erau tehnocraţi:

Compoziţia generală a consiliilor muncitorilor pe profesii:

Ingineri şi tehnicieni: 62,3%

Muncitori: 20,0%

Funcţionari administrativi: 10,6%

Muncitori din cercetarea ştiinţifică: 5,1%

Alte categorii: 2,0%

Sursa: J.Fiseira, pagina 54 (dacă doreşte cineva să afle mai multe despre Consiile Muncitorilor din Cehoslovacia, există o colecţie foarte bună de eseuri, şi documente în engleză, editată de J.Fiseira: Consiliile Muncitorilor în Cehoslovacia, Documente şi Eseuri, 1968-1969. Publicată de Alison&Bushby)

E clar că asemenea consilii, instituite de către partid, nu erau de aproape nici un folos pentru puterea muncitorilor. Dar sămânţa a fost sădită. Pe măsură ce anul 1968 înainta, o dezbatere a început să devină din ce în ce mai intensă în rândurile muncitorilor cu privire la natura Consiliilor, şi într-adevăr dacă forma tehnocraţilor descrisă mai sus le folosea la ceva.

E dificil să găseşti informaţii corecte, dar Galia Golan (Reform and Rule in Czechoslovakia, 1968-1969, p 44) vorbeşte despre faptul că muncitorii au cerut mai multă putere în consilii, cum ar fi dreptul de a controla mersul zilnic al întreprinderilor, sau chiar dreptul de a numi (şi de a demite) pe ministrul afacerilor economice.

Asemenea păreri au fost exprimate doar de de o parte mică a clasei muncitoare. Atitudinea generală între ianuarie şi august 1968 a fost una de pasivitate, suspiciune şi ignoranţă. Declaraţia definitivă a atitudinii clasei muncitoare faţă de Consiliile Muncitorilor impuse de guvern poate fi înţeleasă dintr-un sondaj publicat de ziarul sindicalist Prace, pe 13 august, cu 8 zile înainte de invazie. Aproape jumătate dintre muncitorii necalificaţi intervievaţi a spus că nu ştia ce era consiliul Muncitorilor. Mulţi dintre cei care ştiau credeau că e o şmecherie a guvernului pentru a complota ca să-i facă pe munctori responsabili de producţie, astfel încât ei să nu aibă nici o cerere pentru mărirea salariilor. Alţi muncitori au adus critici relevante că întreaga chestiune era cumva stupidă pentru că punea carul înaintea boilor. La ce să folosească aceste instituţii?

Orice socialist libertar le-ar fi putut spune celor din Comitetul central care ar fi urmat să fie rezultatul probabil al planurilor lor impuse. Prin contrast, aerul proaspăt al acţiunii autonome a clasei muncitoare a arătat diferenţa între consiliile lui Sik şi ce era real. A exprimat şi adevărata natură a partidului „reformist”: reacţiile lor la evenimentele care vor fi prezentate în capitolul următor au fost: calomnie şi insinuări.

Comitetele Muncitorilor pentru Apărarea Libertăţii Presei

Stânga tradiţională uită adesea că „libertăţile burgheze” nu au fost oferite cu generozitate de burghezie. Adesea ele au fost rezultatul a mulţi ani de luptă. Istoria britanică ilustrează din plin această realitate. Dreptul la liberă asociere, votul universal, libertatea de mişcare şi mai presus de orice libertatea de a exprima şi răspândi informaţii ar fi fost de neconceput fără curajul şi sacrificiul bărbaţilor şi femeilor rămaşi anonimi care au făcut parte din mişcarea Charistă şi din primele mişcări sindicale.

În acest sens, libertăţile burgheze sunt libertăţile muncitorilor, punctul minim de plecare în construirea libertăţii socialiste.

În ciuda asigurărilor date de Programul de Acţiune în faţa CPCz, libertatea presei în Cehoslovacia în aprilie 1968 era încă o floare foarte fragilă. A fost oferită de sus în jos şi la fel putea fi smulsă de sus în jos. De fapt, pe 17 iunie 1968 la şedinţa Comitetului Central, Mlynar, arhitectul Programului de Acţiune, a sugerat că anumite forme de cenzură ar trebui păstrate, ca „instrument administrativ pentru coordonarea presei”. (Sbornik, Systemove zmeny, p41). E ironic că lui i s-a opus Husak care atunci era primul secretar şi preşedintele Cehoslovaciei.

În aprilie, Alois Indra (mai târziu unul dintre colaboratorii de frunte ai forţelor de invazie) a fost primul politician ceh care a atacat libertatea mai mare obţinută de presă. A acuzat presa că îşi dezorientează cititorii, şi că incită la nervozitate. Miliţia poporului, aripa înarmată a partidului comunist, a ameninţat că va folosi armele împotriva anumitei părţi a presei. Au făcut din presă o ţintă a propriilor lor temeri. Miliţia era formată din „oameni de încredere” ai Partidului, de obicei muncitori din fabrici care şi-au făcut ucenicia la partid în anii 1950.

Comitetele muncitorilor pentru apărarea libertăţii presei au fost răspunsuri spontane la aceste ameninţări. Primul comitet a fost creat de al doilea schimb al Uzinelor Ostrava Nitrogen. Declaraţia sa, publicată pe 25 aprilie, spunea:

„Suprimarea cenzurii a jucat un rol foarte important în rapida dezvoltare a vieţii politice din Cehoslovacia în direcţia democraţiei… Dar sunt alte voci, care vorbesc la fel cum a vorbit Indra în ultiml său discurs, care spun că procesul de democratizare a invadat în mod periculos graniţele CPCz.

Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care cenzura a fost suspendată, dar nu abolită şi în care nu există nici o garanţie pentru libertatea presei cu excepţia atitudinii binevoitoare a tovarăşului Dubcek şi a altor tovarăşi progresivi din Comitetul Central…

Este foarte urgent ca peste tot să se creeze comitete ale muncitorilor pentru apărarea libertăţii presei, pentru că acesta este un drept civil fundamental. Aceste comitete ar trebui să existe atâta timp cât cenzura, sub dorma Consiliului central al publicaţiilor, nu este abolită şi ele trebuie să existe atâta timp cât libertatea presei nu e explicit garantată de legi clare care să pedepsească pe oricine care doreşte să pună în pericol această libertate, în orice fel.”

Acest apel al muncitorilor din Ostrava a fost imediat recepţionat şi pus în aplicare de muncitorii din Moravia, de muncitorii de la depozitul de tramvaie Borubsky, de cei din Brigada Socialistă a  Muncii, de muncitorii din metalurgie de la Liskovec, de către colectivele muncitorilor din NHKG din Ostrava, şi de către muncitorii din oţelăriile Vitkovice. La sfârşitul lui mai, iniţiativa s-a răspândit în Boemia, la muncitorii din fabricile de sticlă Novy Bor, la uzinele Skoda, şi la muncitorii din transporturi din Praga. Potrivit ziarului Reporter (28 iunie 1968), sute de colective voluntare pentru apărarea libertăţii presei s-au răspândit pe parcursul unei luni ca urmare a contactelor orizontale între muncitori.

Nu a existat nici un fel de sprijin din partea aparatului politic. Emoţia care îi punea pe oameni în mişcare în aceste comitete a fost suspiciunea clasei muncitoare faţă de guvern, faţă de „guvernul muncitorilor” al lui Alexander Dubcek. Potrivit articolului din Reporter, un anume Stanislav Vystavel, un muncitor din comitetul Kuncice NHKG (NHKG era un mare combinat industrial) a spus: „Vrem să vedem mâna guvernului. Vrem să vedem dacă aici se joacă cinsist. Şi asta nu poate fi posibil fără libertatea presei.”

10Înainte ca mişcarea să se răspândească prea mult, autorităţile au încercat să o ucidă în locul ei de naştere: în fabricile Ostrava Nitrogen. Metodele folosite, în culmea „Primăverii de la Praga”, au fost, să spunem, cel puţin interesante. Nu vor fi o surpriză pentru cei dintre noi care nu îşi fac nici o iluzie în privinţa bolşevismului. Dar ar putea veni ca un şoc pentru cei care cred că în 1968 Partidul fusese „restructurat”.

În câteva ore de la formarea primului comitet, preşedintele comitetului muncii din Partidul comunist, un anume tovarăş Simek, umbla prin fabrică şi spunea tuturor că un criminal e în spatele celor care au creat comiteteul de apărare a llibertăţii presei. Autorităţile nu au pierdut vremea. Verificaseră dosarul lui lumir Balicka, unul dintre organizatorii comitetului. Tovarăşul Simek i-a informat pe „tovarăşii săi muncitori” că comitetul pentru apărarea libertăţii presei a fost fondat în al doilea schimb de cineva care în 1966 a efectuat 16 ani de „arest în corecţie”. Balicka fusese condamnat sub clauza 109 din Codul Penal care chiar şi în acel moment fusese discreditată. Acuzaţia era că „încercase să iasă din ţară ilegal”. Simek nu le-a spus muncitorilor nici de clauză, nici de acuzaţie!

Poliţia de securitate a fost chemată imediat şi anchetarea celor 40 de muncitori din comitetul de apărare a libertăţii presei a început pe loc. Poliţia a săpat după tot ce putea fi folosit împotriva muncitorilor pentru a-i calomnia şi denigra. Au fost „descoperiţi” „patru criminali înrăiţi”. Unul se presupune că ar fi furat zahăr nerafinat. Altul se plimbase cu maşina altcuiva. O veritabilă Mafie!

„Maşinăria democratică” a fost activată imediat. Un raport a fost înaintat filialei locale a Partidului, şi de acolo a fost trimis la filiala regională. De acolo a ajuns la Praga. Vilem Novy apoi şi-a exprimat părerile în plenul Comitetului Central:

„Cât încă suntem la subiectul despre presă şi despre mass media, permiteţi-mi să îmi exprim surpriza şi să întreb ce înseamnă cu adevărat crearea aşa-ziselor comitete de apărare a libertăţii presei? Cine face asta? Şi de ce? Şi împotriva cui? Duminică am aflat de al televizor că tovarăşul Indra, secretar al comitetului central al partidului comunist, pune în pericol libertatea presei. Cred că această acuzaţie este o prostie totală şi e periculoasă.

De ce ar vrea partidul şi unii dintre reprezentanţii săi să restricţioneze libertatea presei din moment ce acest lucru abia a fost realizat?  A încuraja ideea că cineva încearcă din nou să pună botniţă presei este tendenţios. Creează confuzie şi lipsă de încredere. Îmi pare că în anumite locuri e nevoie de un comitet pentru apărarea Partidului şi pentru apărarea sistemului socialist împotriva atacurilor reacţionare nesimţite, din ce în ce mai mari.”

Iată! În culmea Primăverii de la Praga, activitatea autonomă a clasei muncitoare care nu e permisă de Partid este „un atac reacţionar nesimţit”. Din fericire, muncitorii care erau interesaţi de drepturile fundamentale nu s-au lăsat vrăjiţi de această ridicolă demagogie.

Clasa Muncitoare Avansează

Perioada dintre aprilie şi august 1968 a fost martora unei treziri din ce în ce mai intense a clasei muncitoare. Trezirea din somnul de 20 de ani a fost desigur marcată de incertudine şi a fost plină de confuzie. Există foarte multe dovezi că poziţiile din ce în ce mai combative ale sindicatelor în această perioadă au fost fortaţe asupra conducerii sindicatelor de către muncitorii de rând, de la bază.

Nemulţumirile erau tot mai mult exprimate la şedinţele munciorilor, şi chiar şi prin greve neoficial declarate. În perioada 1964-1967 grevele izolate erau realatate de ziarul sindicatelor Prace (Munca). În orice caz, începând din martie, a izbucnit o explozie de greve pe scurtă durată. De regulă erau provocate de nemulţumirile economice, cum ar fi organizarea liniilor de producţie, salariile proaste şi condiţiile de muncă mizere. Uneori aveau o culoare „politică” întrucât greviştii cereau demiterea anumitor manageri care se identificaseră prea mult cu partidul. Una dintre principalele diferenţe dintre aceste greve şi cele anterioare lor era faptul că, în atmosfera militantă creată de libertatea presei, grevele puteau fi realatate într-un mod empatic,  iar asta mărea şansa altor muncitori de a afla ce se petrecea. Această diferenţă e crucială. Politica anterioară înseamna că pentru muncitorii dintr-o fabrică era aproape imposibil să ia contact cu muncitorii dintr-o fabrică aflată în vecinătatea lor. Puteau lua legătura cu ei doar prin maşinăriile ierarhice de partid şi sindicale.

Un exemplu de astfel de presiuni create acum era greva spontană de o oră din uzinele electrice din sudul Boemiei. După reorganizarea economică, o politică a fost stabilită care era favorabilă asocierii în întreprindere, dar nefavorabilă asocierii cu muncitorii din altă fabrică. A fost format un comitet de grevă, cei din comitet purtau banderole roşii. Muncitorii au cerut autonomie pentru asocierea liberă. S-a ajuns la o înţelegere. Conducerea a fost de acord să restaureze programele de lucru iniţiale şi să negocieze şi alte detalii prin reprezentanţii trimişi de muncitori. Asemenea cererei, deşi în sinea lor nu erau revoluţionare, au arătat interesul imediat al muncitorilor de a controla ceea ce muncesc, condiţiile în care muncesc. Toate acestea nu puteau fi total recuperate de consiliille „muncitorilor” ale lui Sik, care primeau ordine de sus. Reacţia presei a fost interesantă. Prace a publicat o relatare a grevei pe 28 martie 1968: „Greva este un pas mai departe în procesul de democratizare care astfel se răspândeşte din domeniul politic în cel economic.”

Pe 12 aprilie, potrivit televiziunii ceholsovace, o altă grevă în Boemia a forţat demiterea directorului şi a inginerului şef. Uneori simpla ameninţare cu greva era suficientă. Prace (24 aprilie 1968 şi 3 mai 1968) a relatat că ameninţarea cu greva din partea electricienilor de la Aeroportul Internaţional din Praga a dus la îngenuncherea ministrului transporturilor. Clasa muncitoare a văzut mişcarea sindicală şi nu consiliile muncitorilor create de partid ca pe principalul canal de exercitare a presiunii şi a controlului. Acest lucru a reflectat atât natura consiliilor muncitorilor, cât şi conţinutul celor 20 de ani de „socialism”!

Această creştere a combatitivităţii muncitorilor între aprilie şi mai a produs câteva răspunsuri oficiale. Sindicatele abia îşi aleseseră o nouă conducere, care în parte reflecta militantismul aflat în creştere. Karel Polacek, noul şef al sindicatelor, a declarat că „Sunt de acord cu grevele dacă drepturile muncitorilor sunt respectate”. (Conferinţa de presă, 22 martie 1968) Şeful sindicatelor slovace, Vojtek Daubner, a declarat că sprijinea drepturile muncitorilor chiar şi să declanşeze greve politice, cum ar fi greva pentru apărarea libertăţii presei. (Rude Pravo, 22 martie 1968)

Dubcek însă a aşteptat până în iunie, refuzând să facă vreun comentariu. Când a făcut primul comentariu a încercat să pară înţelegător, declarând că grevele erau „metoda maximă de exercitare a presiunilor”. (Rude Pravo, 19 iunie 1968)

Din ianuarie până în martie 1968, mişcarea sindicală îndeplinise vechiul ei rol, adică funcţiona ca o curea de transmisie a ordinelor de la partid spre muncitori. Presiunea pentru o schimbare în natura şi rolul sindicatelor a început de jos în sus. Pe 13 ianuarie 1968, Rude Pravo a publicat un raport al preşedintelui ROH (echivalentului TUC-ului german), Miroslav Pastyrik. A subliniat ceea ce considera el că ar fi trebuit să fie rolul sindicatelor. Acesta era să servească „necondiţionat socialismul prin ralierea maselor în susţinerea programului economic prin propagandă şi educaţie şi astfel să contribuie la unitatea ideologică”. Masele, însă, au refuzat să se lase „raliate”. În schimb, au făcut din ce în ce mai multe presiuni pentru schimbarea lui Pastyrik. Un comitet de la oţelăriile din Kosice a trimis o rezoluţie prin care spunea că „e timpul ca Pastyrik să demisioneze”. La nivelul cel mai jos al aparatului sindicatelor nemulţumirea creştea şi ea.

Membrii de partid ai Consiliului Regional al Sindicatelor Usti nad Labem au cerut schimbări în conducerea ROH, la fel a făcut şi preşedintele comitetului muncii al ROH din Praga.

Nu e greu de înţeles brusca aderare la „militantism” a acestor oficiali tineri. Asupra lor se făceau presiuni foarte mari care veneau de la muncitorii din fabrici şi din ateliere. Un lider de sindicat s-a plâns în plenul Comitetului central în aprilie că în multe uzine partidul comunist „a pierdut controlul”.

Muncitorii (ce şoc, ce oroare) prin propria lor iniţiativă înlocuiau funcţionarii sindicatelor şi chiar schimbau şi comitetele din fabrici şi uzine. (Rude Pravo, 7 aprilie 1968)

Conducerea din vârful ROH a fost dată jos în martie. Noul preşedinte, Karol Polacek, a fost o alegere foarte prost inspirată şi 70.000 de muncitori au ameninţat că intră în grevă când au aflat de numirea lui. Polacek i-a câştigat pe muncitori adoptând poziţii „de stânga” şi părând să reziste cererilor post-invazie. A fost foarte fericit însă când a intrat în prezidiul din conducerea partidului lui Husak, în aprilie 1969. Potrivit unei relatări, a recunoscut că abia a permis ca numele lui să fie folosit pentru anumite iniţiative din partea muncitorilor. (Galia Golan, Reform Rule in Czechoslovakia, p.61)

Noua conducere s-a dovedit incapabilă „să reformeze mişcarea sindicală” (care, desigur, nu avea cum să fie reformată). Dar a reuşit să mai elimine dintre presiunile exercitate de muncitori. Principalele cereri pe care le-au transmis mai sus, pe cale ierarhică spre partid au fost:

1) alegeri democratice la toate nivelurile, inclusiv alegerea preşedintelui ROH.

2) liderii să fie exclusiv resposabili în faţa membrilor, adică să fie supuşi controlului de jos.

3) mai multe informaţii să fie transmise organelor inferioare ale ROH.

4) descentralizarea în favoarea mişcărilor şi organizării de la bază, care să le facă să poată controla mai bine conducerea

5) organele inferioare să fie eliberate de directivele şi supravegherea din partea organelor superioare ale sindicatelor.

6) organele muncitorilor de la bază să aibă finala responsabilitate şi autoritate să decidă asupra propriilor lor chestiuni.

7) organismele locale să poată participa la deciziile care se luau în privinţa politicii naţionale, prin decăderea statutului Consiliului Central şi prezidiului ROH şi prin creşterea statatului organizaţiilor muncitrilor create la bază.

8) federalizarea mişcării sindicale de-a lungul liniilor naţionale, cu organizaţii ROH cehe şi slovace autonome. Consiliul ROH avea să unifice întreaga mişcare când avea de-a face cu statul şi cu centrele sindicatelor şi pentru protejarea intereselor geenerale ale sindicatului.  (Prace, 12 martie şi proiectul de program, Prace, 5 Iulie)

Această „democratizare a mişcării sindicale” avea însă să fie dusă la îndeplinire în interiorul cadrului tradiţional – conceptul de O Fabrică, Un Sindicat. Chiar dacă programul era „radical” în forma sa, implementarea lui a avut loc în interiorul unor limite strict definite. Regula un sindicat pentru o singură fabrică practic însemna că la baza mişcării încă avea să existe nefiresc o „organizaţie de masă” de tipul celei pe care partidul o favoriza. Congresul sindicatelor din iunie 18-20, 1968 a condamnat cu vehemenţă încercările de organizare potrivit a ceea ce ei au numit „intereselor mărunte, care provocau disensiuni şi distrugeau unitatea sindicatelor”. Dubcek a sprijinit poziţia adoptată de conducerea sindicatelor. La acelaşi congres, el a făcut un apel pentru o mişcare unificată. Sindicatele din afara ROH nu mai puteau funcţiona în legaliate. Conducerea sindicatelor era cea din ROH, atât la nivelurile de jos cât şi la cele din frunte, şi avea să rămână dominată de oamenii din Partid. În timpul întregii perioade, conducerea sindicatelor a rămas neschimbată după înlăturarea iniţială a vechii gărzi.

Nu toţi muncitorii au fost de acord cu asta. Cei din căile ferate au dat un test pentru atitudinea „reformiştilor”  faţă de sindicatele organizate independent, în afara controlului ROH.

Existenţa Sindicatului Căilor ferate din Cehoslovacia automat făcea imposibilă organizarea altui sindicat în industria de căi ferate, conform regulii – o fabrică-un sindicat. A fost formată însă o federaţie a echipajelor de pe locomotive. La sfârşitul lui aprilie, când a aplicat să intre în ROH avea 24.000 de membri. Aplicaţia a fost respinsă. Federaţia a impus atunci o restricţie temporară care a schilodit anumite secţiuni ale căilor ferate. Trecând peste ROH, conducerea căilor ferate a început să negocieze cu noua federaţie. ROH s-a răzbunat, discriminându-i pe membrii individuali ai Federaţiei, interzicându-le camerele în staţiunile de vacanţă, şi alte centre de recreere, acces la fondurile culturale sau sociale ale ROH şi altele. În acelaşi timp, ROH a făcut presiuni foarte mari asupra conducerii căilor ferate să nu mai negocieze cu Federaţia. Federaţia a devenit izolată. Ca ultimă măsură, a aplicat să se înregistreze ca grup de interese. (După invazie, această aplicaţie a fost respinsă).

Federaţia în cele din urmă s-a proclamat pe sine ca fiind un sindicat independent. Asta a atras interesul şi sprijinul muncitorilor. Aşa cum ziarul Lidova Demokracie a scris în mai 1969, muncitorii au văzut asta ca pe un test de democratizare. Chiar dacă sindicatul lor era „ilegal”, o confruntare deschisă a fost evitată.

Să sumarizez creşterea organizării clasei muncitoare şi a activităţii sale în timpul Primăverii de la Praga. Clasa muncitoare a avut tendinţa să privească consiliile oficiale ale muncitorilor cu suspiciune simţind că în aceste circumstanţe acestea s-ar putea dovedi doar alte instrumente de exploatare. Presiunile din partea muncitorilor au dus iniţial la o rupere a mişcării sindicale de aparatul de stat, şi la adoptarea (cel puţin pe hârtie) a unei noi structuri sindicale mai democratice.

Activitatea autonomă a dus la înlocuirea tuturor comitetelor din fabrici. În fine, clasa muncitoare a promovat formarea unui nou tip de organizare a clasei muncitoare: comitetele pentru apărarea libertăţii presei. Ele au fost formate în urma contactelor pe orizontală, fără ajutorul nici unor conducători de avangardă, cu conştiinţă politică. Perioada de şase luni de creştere a încrederii în sine a fos martora şi a creşterii suspiciunii cu care clasa muncitoare vedea partidul de tehnocraţi al lui Dubcek.

Invazia a avut un efect profund asupra clasei muncitoare din Cehoslovacia. Înţelepciunea convenţională a lui Ludvik Pacovsky (în Zemedelske Noviny, 12 noiembre 1968) spunea aşa:

„Dacă după ianuarie a fost mai presus de cei din stratul intelectual să exprime opinii radicale, acum astăzi situaţia s-a schimbat complet. Muncitorii manuali vorbesc cel mai clar, cu cea mai mare forţă şi cu cea mai mare furie.”

Dar această afirmaţie trebuie contestată. E adevărat că, înainte de august, intelectualii au avut parte de sărbătoarea vieţii lor: sciau, publicau, condamnau. E la fel de adevrat că după invazie (cu una sau două excepţii), intelectualii au fost şocaţi şi au intrat în inactivitate şi pasivitate. Clasa muncitoare, şi într-o anumită măsură studenţii, au devenit principalele forţe care se opuneau colaboratorilor cu sovieticii. În orice caz, invazia a deformat şi a sugrumat evoluţia militantismului clasei muncitoare. Înainte de invazie, clasa muncitoare reînvăţa cum să devină „o clasă pentru sine”.

După invazie, şi-a identificat realizările cu cele ale partidului tehnocraţilor. Conflictele şi contradicţiile dintre proaspăt descoperită încredere de sine şi concepţia tehnocrată a socialismului trebuia încă trăite până la capăt, experimentate, chibzuite.

Invazia, sentimentul naţionalist, şi nevoia de a apăra realizările din lunile precedente au aruncat clasa muncitoare în braţele conducerii reformiştilor.

Smrkovsky şi Dubcek au devenit eroi care trebuia apăraţi. Clasa muncitoare a început să-şi canalizeze creativitatea către apărarea tehnocraţiei. Părerile lor asupra consiliilor muncitorilor au suferit metamorfoze similare.

La o întâlnire a 1.300 de delegaţi ai organizaţiilor locale ROH, care a avut loc pe 21 ianuarie 1969, o rezoluţie a fost adoptată „asigurând publicul că mişcarea sindicatelor va face tot ce e posibil pentru realizarea tuturor speranţelor cetăţenilor. Credem că oamenii care muncesc îi vor sprijini pe studenţi şi vom descoperi mijloacele de a găsi solidaritatea… Nu vom aştepta cu braţele încrucişate miracolul care ne va ajuta să ne realizăm ţelurile.”

Aş spune că „realizarea” lui Alexander Dubcek a fost tocmai asta: a convins grosul clasei muncitoare să aştepte, cu braţele încrucişate, miracolul care nu a venit niciodată.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s