Prolog și Epilog la Primăvara din Praga (2)

Prolog și Epilog la Primăvara din Praga

Introducere:

Grosul acestei cărţi nu e istorie; este o analiză personală a naturii reformei Partidului Comunist din Cehoslovacia. Pentru un libertar, istoria este ceea ce oamenii cred şi fac. Nu e lucrarea unei mari scheme predestinate, dominată de super eroi. Această carte spune foarte puţine despre cei care erau departe de epicentrul intrigii politice şi a tragerilor de sfori birocratice, despre ce simţeau ei, despre ce gândeau şi făceau în 1968.

Parţial, pentru a rectifica această omisiune şi pentru a da cititorului o idée despre cum era să fii un om obişnuit în Cehoslovacia, într-un orăşel îndepărtat de capitală, atât în timpul Primăverii de la Praga, cât şi după, am început prin a include un prolog şi un epilog.

Prologul este o versiune extinsă a unui articol (Redeschiderea procesului din Semily) care a apărut în ziarul Literarni Listy din 27 iunie 1968. Este scris de unul dintre cei mai buni jurnalişti din acea perioadă Ludvik Vaculik, autorul cărţii “Cele 2000 de cuvinte”.

Epilogul este şi el o versiune editată a unui alt articol scris de Vaculik şi publicat pe 6 martie 1969 în acelaşi jurnal, cu două luni înainte să fie închis. Se numea “Procesul din Semily” (The process in Semily). Schimbarea din titlu e importantă pentru că în cehă “proces” înseamnă atât proces, cât şi judecată. De exemplu, cartea lui Kafka, “Procesul” apare în cehă cu sensul de judecată.

Prolog: Redeschiderea Procesului din Semily

Pe 15 mai 1968, am descoperit că Semily e un orăşel călduros în care fiecare își vede liniștit de treaba lui. Sloganurile stridente care apăreau peste tot pe asfalt nu păreau din acel loc. ”Dubcked, da!, Loskot, nu!”,  ”Libertate de exprimare!”, “Svoboda președinte!” “Națiunea pentru ea însăşi”. L-am întrebat pe domnul Hadek, un tânăr palid care mă invitase la Semily, dacă Loskot era primul secretar de partid al filialei locale a Partidului Comunist. Da, era.

Hadek mă invitase la Semily să văd cum au loc adunările Clubului de Tineret. Mi-a spus că s-ar putea să participe la această întâlnire cam 900 de oameni care vor pune tot felul de întrebări și care, dacă va fi nevoie, le vor cere oficialilor partidului să demisioneze.

În acea zi, Loskot scrisese către Conferința secretarilor și decisese că nimeni nu trebuie să participle la această întâlnire. Şi poliția a trimis o scrisoare în care își cerea scuze. Era semnată de primarul local: “Membrii trupelor de Securitate națională sprijină cu totul redeschiderea procesului, așa cum s-au exprimat și într-o rezoluție pe care au trimis-o către CC al Partidului Comunist (hohote de râs în sală). Organele de poliţie nu se tem să apară în public să își apere activitățile… (hohote de râs şi mai puternice în sală).”

Poliția avea să își facă apariția, totuşi, după ce fusese oficial invitată de o organizație oficială.

Potrivit lui Hadek, poliția fusese déjà invitată oficial la Clubul Tinerilor. L-am întrebat dacă acest Club exista cu adevărat. Se pare că încă nu exista. Domnul Hadek dorea să îl ajut să scrie statutul Clubului. De fapt, însă, clubul exista, dar nu avea încă nici un statut.

“- Câți ani ani?

  • 22.

  • Şi câți oameni vor veni azi?

  • Cam 800.”

Hadek estima că vor veni atâția, pentru că, la o întâlnire anterioară organizată de filiala oficială de tineret, atâția participaseră. Dar acolo Loskot a răspuns fiecărei întrebări dificile cu replica că e o chestiune internă de partid. Oamenii au râs de el.

La o cafea am scris statutele. Hadek dorea ca acest Club să fie deschis oricui, indiferent de vârstă sau de afiliere politică. Am scris asta în statute. Dar am refuzat să trec orice prevedere conform căreia clubul își va putea prezenta proprii săi candidați în alegeri.

“- Câți oameni s-au înscris?”

Oamenii aveau să fie recrutați la întâlnire. L-am întrebat ce credea tatăl său despre asta.

”Acum nimic. În familia noastră e o rebeliune acum. El e comunist. El a luptat pentru asta.”

În acel moment a apărut tatăl său.

”- Ce credeți despre ce face fiul dumneavoastră?”

  • Ei, ce pot să spun! Cred că avem o rebeliune în familie.”

  • Tata e parțial de vină pentru ce s-a întâmplat. Nu poate să-mi spună nimic acum pentru că încerc să îndrept lucrurile.

  • Ei bine, da. Ce pot să-i spun acum?”, a răspuns tatăl lui.

Hadek și prietenii lui doreau la acea întâlnire să forțeze demisia secretarului de partid local, Loskot și a preşedintelui Consiliului local, tovarășul Puturek.

Când s-a întunecat, sala s-a umplut de 800 de oameni. Localnici și oameni din intelectualitatea locală: bărbați și femei, tineri și bătrâni, părinți, oameni care aveau multe întrebări; oaspeți din orașele vecine.

Tinerii s-au dus la podium unde la o masă lungă stăteau doar doi oameni din întreaga garnitură a oficialilor de partid: procurorul districtului și șeful poliției secrete. Da, știu să-și facă datoria!

Hadek, îmbrăcat într-un pullover alb, s-a dus și a luat microfonul. Redeschiderea procesului din Semily începuse.

Am fost martorul unei scene unice: istoria îți dă o asemenea șansă o dată la 20 de ani.

Nu știu dacă era o întâlnire  a unei comune chineze sau un eveniment. Uneori îmi era așa de rușine că îmi venea să mă ascund sub scaun. Însă, la sfârșit aveam să râd copios de toate acestea.

Hadek a deschis întâlnirea invitându-I pe participanți să se alăture Clubului de Tineret. Dacă ar fi fost destul de mulți, oficialii nu ar mai fi putut să-i ignore data viitoare. ”Chiar dacă poate nu le convenea.”

Înainte să fie pusă vreo întrebare, prietenul lui Hadek, Pepik Dohnal a luat cuvântul.

A citit un proiect de rezoluție în care erau exprimate cerințele comitetului local al partidului de a se declara imediat în favoarea lui Dubcek, şi prin care cerea demisia lui Puturek și cearea o investigație a activităților sale, pentru că oamenii din acea adunare nu aveau să participle la nici o alegere la care ar fi participat oameni de teapa lui Puturek.

Cei prezenţi în sală ar fi urmat să voteze rezoluția. Dar n-au avut chef de asta.

Un candidat pentru comitetul local a protestat că rezoluția era înaintată înainte să fie discutată. Şi-a cerut scuze pentru diferitele absențe, apoi a citit o scrisoare de la poliția locală. În timp ce citea, oamenii din sală se prăpădeau de râs. Întrebări scrise au venit din partea celor aflați în sală, iar Hadek a răspuns la ele. De exemplu:

“De ce Partidul Comunist din Semily este ultimul care susţine redeschiderea procesului, în timp ce în Praga a fost în frunte?”

”Pentru că în Semily, altcineva trebuie să înceapă asta.”

”Cum a fost posibil ca Puturek să participle la ceremoniile oficiale de 1 mai?”

”Probabil s-a gândit că, acum, dacă avem democrație, s-ar putea să scape ieftin cu ce-a făcut.”

”Câți agenți secreți ai poliției sunt în sală?”

”Păi n-a fost invitat nici unul.”

Șeful poliției secrete a confirmat că el era singurul care participa.

”Bun, atunci putem avea o întâlnire pe cinste”. Sala a izbucnit în hohote de râs.

Apoi, Hadek a continuat să spună că orice dictatură e împuțită, și că acum depindea de ei dacă vor să fie o țară burgheză sau socialistă. El personal înclina către a rămâne un stat socialist, acum că tot erau unul. Dar nu mai putea fi posibil ca acest stat să rămână sub conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia.

Din Semily, aşa ceva părea foarte ușor de făcut. Astfel, era nevoie ca localnicii să se constituie într-o opoziție.

Lumea s-a plâns de metodele de anchetă ale poliției secrete. Nenumărate povești ale victimelor au fost auzite: dificultăți în a-și găsi de muncă după ce scăpau din arest, acuzații de nepotism și răzbunări netrebnice din partea oficialilor şi autorităților. Funcționarii de partid au încercat în zadar să apere Partidul de toate aceste acuzații. Deși nu prea puteau să se apere, oamenii nu erau foarte încrâncenați împotriva lor. Apreciau oricum faptul că veniseră la întâlnirea lor.

Dată fiind atmosfera și situația din acea seară, dacă vreun oficial de partid s-ar fi ridicat și ar fi dat de pământ cu oficialii detestați ai partidului, partidul ar fi câștigat o nouă autoritate aproape în același mod primitiv în care o făcuse și în 1945.Din fericire, oficialii locali ai partidului nu și-au dat seama de asta. Dacă oficialii locali ar fi jucat rolul de puciști, această mișcare nu ar fi mers niciodată mai departe de întâlnirea din acea seară.

Pe măsură ce unii țineau dscursuri, oamenii din sală îl urmăreau atent pe șeful poliției secrete. Dar dintre toate persoanele de acolo, eu aproape că nu mi-am dezlipit ochii de procuror, un om mărunțel care se juca mereu cu mâneca de la cămașă în timp ce se gândea la ale lui.

Pentru mine, cel mai important moment al acelei seri a fost când un muncitor, cetățeanul Tomicek, a început să vorbească. În vremurile acelea nenorocite, el nu a putut să meargă la universitate. Discursul său era de natură să stârnească spiritele perfect, așa cum se vorbea înainte de februarie (februarie 1948 e momentul în care Partidul Comunist a preluat puterea).

Îl citez:

”Dragi prieteni, dragi concetățeni! Avem martirii noștri. Îi avem azi printre noi și pe călăii noștri. Astăzi aflăm despre viețile atâtor oameni remarcabili care au suferit cumplit. Lista martirilor e din ce în ce mai mare, iar călăii lor rămân necunoscuți. Cei mai dragi au dispărut dintre noi. De parcă autoritățile centrale nu ar ști nimic despre ei! Precum și despre cei care ştie că sunt trataţi într-o manieră incredibilă.

Cu siguranță nu ne putem baza pe forţele de Securitate, care pentru noi înseamnă insecuritate. (aplauze)

Partidul comunist din Ceholsovacia trebuie văzut ca ceea ce este: o organizație criminală. Trebuie exclus din viața publică indiferent de cât de prezentabili se arată acum reprezentanții lui!”

Îl priveam atent pe procuror. Era complet absorbit. Dincolo de Partidul Comunist, cetățeanul Tomicek a condamnat și alte partide, care s-au compromis în domnia terorii. A exprimat opinia că următoarele alegeri vor fi o farsă, dar una mai puțin sfidătoare.

“Dar oricine îi consideră pe toți comuniștii răi – sau pe toți comuniștii buni – face o greşeală teribilă.”

”Cel care e cu adevărat bun va fi recunoscut ca atare, când Partidul Comunist va fi lipsit de poziția sa privilegiată într-o manieră democratică”. Aplauze răsunătoare.

Au luat și alții cuvântul… între timp, oamenii se ridicau şi plecau spre casele lor. Când Hadek a supus la vot rezoluţia, în sală mai rămăseră 17 oameni din 800. A fost extrem de jenant.

Așa s-a terminat această întâlnire.

Potrivit ultimelor informații, domnul Tomicek a fost bătut în parc, iar tovarășul Puterek îl dă în judecată pe Hadek.

Epilog la Procesul din Semily

De ce m-am întors? Mi-am dat seama că aveam motivele mele personale să mă întorc să arunc o ultimă privire.

De data asta nu m-a invitat nimeni, şi prin urmare nici nu mă aştepta nimeni.

Am ajuns acolo pe 13 februarie 1969 şi l-am căutat pe Hadek, întrucât era singura persoană pe care o cunoşteam. Cu greu l-am recunoscut pentru că din 21 august îşi lăsase barbă.

S-a dovedit că totul a murit. Puturek încă îşi vedea de treabă, deşi Lostok dispăruse. Hadek a fost dat în judecată de Puturek, a pierdut în primă instanţă, dar a câştigat la apel. I-a scris o scrisoare deschisă lui Puturek, pe care a afişat-o la avizier, dar primăria a confiscat avizierul cu totul. Când Hadek s-a dus să întebe ce s-a întâmplat cu avizierul, a ieşit tărăboi şi l-au acuzat de tulburarea liniştii publice.

Dar autorităţile când au deschis dosarul au greşit articolul de lege. Aşa că au lăsat-o baltă. Clubului Tineretului i s-a interzis să se formeze, pentru că a refuzat să se alăture Frontului Naţional.

“Tot cred că ai făcut o greşeală”, i-am spus.

“Cum îţi poţi imagina că poţi face ceva dacă nu ai o organizaţie? Sau pentru tine e destul să te târască ăştia prin tribunale şi să te cerţi mereu cu poliţia? Poate fi aventuros, dar asta nu înseamnă activitate politică.”

“Doar nu crezi că aici cineva intră în politică să facă politică!”, mi-a răspuns el. “Nu s-a întâmplat nimic aici decât pe 28 octombrie şi pe 17 noiembrie. Şi apoi când Jan Palach a murit, doar noi am fost cei care am ţinut o ceremonie. În afară de asta… ce-ţi imaginezi? Toată lumea se teme. Mie îmi pare că anii ‘50 s-au întors.”

“Dar atunci abia aveai 10 ani!”

“Ştiu. Dar am auzit ce se întâmpla atunci de la cei mai în vârstă şi de la tata. Stai puţin. Mă duc să văd dacă s-a întors.”

Hadek a revenit aproape ţipând.

“Ce ocazie fantastică! Mâine organizează o seară  de prietenie cu ruşii. Presupun că n-ai cum să intri acolo. Se intră doar cu invitaţie, şi sunt invitaţi doar “oamenii de încredere”.”

Ştiam cumva că seara următoare avea să fie una foarte interesantă.

În Piaţă era un frig de crăpau pietrele, şi peste tot erau grămezi de zăpadă bătătorită. Am intrat într-un bar să mănânc nişte supă caldă. Nici măcar poliţistul îmbrăcat în civil nu m-a recunoscut. Nici eu nu l-am recunoscut pe el, deci nici unul dintre noi nu știa de cine să se ferească. N-avea de unde să știe cine sunt pentru că altfel ar fi văzut că doar îmi pierdeam vremea până să lase seara. Apoi maiorul de poliție n-ar fi avut niciodată cum să scrie procesul său verbal aproape mistic despre ce a făcut, când a revenit din vacanță, după ce incidentul se terminase. Maiorul mi-a spus mai târziu:

”Când m-am întors din vacanță, am fost informat că tu ai fost în spatele întregii chestiuni.”

Când n-a mai rămas țipenie de om în mica piață însemna că toți erau acasă și se uitau la televizor. Doar că pe 14 februarie se difuza un film rusesc prost și pe străzi răsunau ecourile replicilor în rusă. De asta unii oameni au ieșit din casă la minus 11 grade să vadă dacă se întâmplă ceva.

În fața cinema-ului s-a strâns o mică mulțime.

M-am îngrijorat. Aveam o invitație dar n-avem de unde să știu dacă o verificau cumva. Am văzut că și Hadek se pregătea să intre. Avea niște hârtii împăturite pe care le ținea sub braț.

Mi-a promis că nu va face nimic în afara cadrului legal.

Oamenii care participau la acea întâlnire erau aproape toți în vârstă. Preferau încă să stea la o oarecare distanță de cinema decât să stea în apropierea recepției. Dintr-o dată s-a auzit o voce care li s-a adresat: ”Nu ți-a rămas prea mult bun-simț, nu-i așa, bunicuțo?” În piață s-a auzit un hohot de râs. Am intrat în cinema fără prea mari probleme. Nimeni nu stătea pe scaune. Oamenii, cei mai mulți bătrâni și purtând uniforme, stăteau în picioare în grupuri și discutau. Au venit și mai mulți tovarăși, probabil din alte oraşe.

De afară, s-a auzit un fluier. Toată lumea a ocupat locurile. În fața mea erau doi bărbați – un locotenent și un locțiitor de locotenent. Lângă mine, un civil cu o față rumenă.

Din afara sălii se aude din nou: ”Franta, nu intra în sala de cinema, acolo e o ședință cretină.” Replica n-a avut prea mare impact asupra celor din sală, care încă reuşeau să-şi păstreze zâmbetele pe chip.

”E un eveniment important care are loc în Semily și se simte un miros ciudat care vine dinspre sala de cinema”, continua vocea.

Locotenentul a dat din cap plin de dezgust. ”E groaznic ce poate face un mic ticălos din ăsta!”

Civilul se uita în jur șocat. ”Nu poți să te ocupi de el?”

”Pot, dar nu chiar acum.”

De afară s-a auzit din nou: ”Nenorociţii din sala de cinema îi îmbrățișează pe ruși.”

Doi ofițeri de poliție și-au întors capetele, plini de furie.

Cel mai în vârstă dintre ei mi-a spus plin de exasperare: “Spune și tu, e politicos așa ceva?”

”Nu, e mai degrabă vulgar.”

”Puştiul ăla! Nemernicul ăla!” Tunau și fulgerau.

”Ar trebui să-l prindem și să-l aruncăm în râu.” Erau turbați de furie. ”Sau să turnăm benzină pe el și să-i dăm foc să ardă, așa cum a pățit idiotul ăla din Praga.”

Unul dintre civili se interesa dacă asta a fost tot și dorea să se asiugure că nu vor mai fi necazuri.

”Nu-ți fă probleme,” i-a răspuns locotenentul. ”Sunt aici flăcăi din alte localități. Ai răbdare şi o să vezi că nu îndrăznesc să miște nimic. Lucrurile sunt sub control.” Şi-a tras mâneca cămășii de sub uniformă.

Oaspeții de onoare au sosit. Comandantul garnizoanei sovietice, un funcționar de la ambasada sovietică, un membru al comitetului central al societății de prietenie ceho-sovietice, și un membru al comitetului central al partidului comunist, un ceh, care mai era și general.

“Gândiți-vă, prieteni, la vremurile din tinerețea voastră. Acum participați la o ceremonie. Tot ce trebuie să faceți e să dați din palme, să aplaudați. Nu trebuie să vă temeți de nimic, nu se poate întâmpla nimic. Nu va fi nici o schimbare care să tulbure calmul… Apoi o demonstrație zgomotoasă și indisciplinată pe străzi întrerupe lucrurile, provocând în sinea voastră sentimentul că aproape aţi fi amenințaţi. Doamne, ultima etapă a redeschiderii Procesului de la Semily de anul trecut va da roade? Continua vocea.

Preşedintele îi întâmpină pe oaspeţi, şi îi dă cuvântul generalului ceh. Acesta ţine un discurs lung, face pauze lungi între fraze, aşa că mereu trebuie să ne uităm să vedem dacă încă mai e acolo sau a terminat.

Trebuie să fi obosit nespus de mult.

Adunarea a ascultat în linişte. Nu era o linişte care indica faptul că ar acorda cineva vreo atenţie la ceea ce spunea, ci mai degrabă o linişte disciplinată. Probabil nici măcar nu pricepeau ce trăncănea generalul. Dar opoziţia de pe străzi cumva i-a făcut să acorde mai multă importanţă spuselor lui. “Ţara noastră a trecut printr-o perioadă tragică… începută cu politicile din ianuarie trecut… conducerea a pus partidul în defensivă… a abandonat poziţia sa forţelor care au fost învinse în trecut… spionilor… subversivilor… preoţilor criminali… reprezentanţilor claselor învinse… Sik şi ai lui doar au apelat la emoţiile oamenilor… intelectualitatea a propagat doar existenţialismul şi individualismul.. Nu trebuie aruncată vina asupra Sovietelor… este vina conducerii de partid… care şi-a abandonat poziţia de clasă… etc etc. “

N-a ieşit din linia discursurilor sovietice: “Octombrie 1917, armata roşie, primii din clasa muncitoare, lupta împotriva intervenţiei, războiul împotriva fascismului, eliberarea din 1945, de ce suntem aici, ameninţarea imperialistă etc etc”

Am plecat înainte să înceapă să cânte fanfara sovietică.

Mulţimea de pe străzi m-a lăsat să trec, întrebându-mă: “Cine e ăsta, un alt muncitor? Ai grijă să nu te lăsăm fără ochelari, tovarăşe!”

Când îmi scriam notiţele, intră Hadek. L-am avertizat să nu mai iasă pe străzi pentru că aveau de gând să-l aresteze. După 3 sferturi de oră, Hadek s-a întors plin de sânge şi cu un ochi învineţit, cu buza ruptă, cu faţa tumefiată şi cu o poftă nebunească de umor sarcastic.

1“M-am gândit că vei fi încântat să primeşti vestea că ai avut dreptate.”

Un muncitor de la o fabrică, în spital, cu nasul rupt: “Doi civili au ieşit din cinema, cărând o cutie goală. La mişto, am aruncat ceva în acea cutie. Dintr-o dată, doi bărbaţi m-au prins şi m-au târât în cinema. M-au prins de braţe şi civilul care căra cutia a început să mă lovească. A apărut şi un poliţist care mi-a tras doi pumni în faţă. Apoi am mai simţit o lovitură… apoi civilul care mă ţinea m-a lovit şi el. Am fost ţinut într-o cameră din cinema şi am văzut cum poliţiştii uniformă şi în civil încercau să împrăştie mulţimea. Apoi am văzut cum îl târau în cinema pe Hadek. L-au luat de braţe şi l-au târât pe scări. L-am auzit pe un ofiţer cum ţipa: “O să-ţi arătăm noi democraţie” şi alţii strigau “Omorâţi-l!”

Nişte bărbaţi în civil au aruncat la coşul de gunoi fotografii de-ale lui Dubcek şi Jan Palach.

Un localnic care lucra la termoficare: “Dintr-o dată, au apărut nişte civili şi mi-au dat cu gaze lacrimogene în ochi. M-am ferit şi atunci ei s-au apucat să mă lovească până am căzut la pământ.”

Un alt protestatar: “înainte de miezul nopţii, nişte civili au ieşit val-vârtej din cinema şi au început să arunce în noi cu tot ce puteau. Nu le-a opus nimeni rezistenţă. A fost groaznic.”

După ce s-a terminat, au venit la mine şi la Honza Chlumu, care şi el zace prin spital, şi ne-au spus: “Ziceţi mersi că aţi încăput pe mâinile noastre. Dacă picaţi în mâinile lor (ale ruşilor) era vai şi-amar de voi.”  Când le-am spus că de fapt ruşii l-au apărat pe Hadek să nu mai ia bătaie de la ei, au tăcut din gură.”

În acea seară, Hadek mi-a povestit ce s-a întâmplat. E atât de rău că mi-e şi greu să redau în cuvinte. În timp ce scriam asta, mi-a telefonat din spital şi m-a rugat să nu scriu despre bătaia cu poliţia pentru a nu pune în pericol obiectivitatea anchetei.

Deci, voi continua povestea numai din punctul în care practic se terminase din cauza unor anumite întorsături.

Povestea lui Hadek: “Când mi-am revenit din leşin, aveam dureri foarte mari pentru că un om mare mă târâse pe scări ţinându-mă de păr. M-au aruncat pe un coridor şi spuneau lucruri de genul “Iată-l pe principalul contra-revoluţionar”. Directorul cinema-ului a început să ţipe la ei: “Snopiţi-l în bătaie! Omorâţi-l!”

Când el ţipa asta, un om mic de statură m-a lovit în nas. Unii s-au apucat să mă tragă de păr, şi ceialţi strigau “Lăsaţi-l chel!”

Apoi cineva a ţipat în rusă: “Nyebyitye yevo, pizdi!” (“Nu-l mai lovi, curvă ce eşti!”)

Apoi, ruşii au făcut un cerc în jurul meu ca să nu mă mai poată lovi nimeni.

Aş fi foarte îngrijorat dacă aparatul de anchetă ar fi atât de corupt şi plin de cruzime cât să strecoare pe masa şefului poliţiei din Praga un bileţel în care să spună că ce s-a întâmplat a fost înscenat de … un anumit tovarăş. Aşa că îmi ţin pentru mine anxietatea personală.

Am încercat să fiu pe cât se poate de obiectiv în relatarea mea. Dar nu am putut sta de vorbă cu “cealaltă parte”. Şeful poliţiei era de acord să vorbească cu mine, doar dacă aş fi acceptat să tratez chestiunea ca pe ceva confidenţial şi atât. Credea că singura persoană avizată să facă orice comentariu era purtătorul de cuvânt al ministerului de interne. Am încercat să vorbesc cu tovarăşa Stinilova, de la societatea de prietenie ceho-sovietică. Conversaţia noastră a durat de la uşa secretaratului până la uşa biroului societăţii de prietenie. Deşi, aşa cum a spus ea, îi respecta pe duşmanii direcţi, ea nu vedea ce aveam de vorbit. Prima dată, însă, m-a întrebat din ce birou ieşisem. De ce dorea să ştie asta, am întrebat-o. De ce am ales Semily, m-a întrebat ea. Pentru că m-a interesat fenomenul. A pus capăt conversaţiei, spunând că iubeşte Uniunea Sovietică aşa cum unii oameni iubesc Germania sau Statele Unite. I-am răspuns că eu nu iubesc nici Uniuena Sovietică, nici Germania, nici Statele Unite. Puterile sunt puteri şi ele nu inspiră iubire.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s