Praga 68: Ce socialism? Ce faţă umană? (1)

 

Această critică excelentă a mitului Primăverii de la Praga, scrisă de Petr Cerny, a fost publicată în numărul 55 al Solidarity (Londra). Relatează luptele din interiorul Partidului Comunist Ceh pe măsură ce tehnocraţii făceau manevre pentru a-i înlătura pe dogmatici, şi arată de ce clasa muncitoare nu a mai putut să îşi arate potenţialul după invazia rusească. Conţine un post-scriptum, scris de Paul Avrich, despre ideile referitoare la clasa intelectualilor ale lui Jan Machajski. În original, aici.

Primăvara de la Praga din 1968 și invazia rusească ce i-a urmat în mod natural au provocat comentarii și analize atât din partea stângii, cât și a dreptei. Că un eveniment de o mare importanță a avut loc e în afara discuției. Dar oamenii au păreri diferite despre ce anume e important în legătură cu ce s-a întâmplat.

Potrivit mass-media, o luptă a avut loc în Cehoslovacia între forțele ”democraților progresiști” – conduse de ”bunul Dubcek – și vechii apparatchiks staliniști care lucrau din greu pentru ”răii” imperialiști ruși. Dubcek, ni se spune, era ”întruchiparea autentică a dorinței poporului ceh pentru libertate economică și politică”.  Aspirațiile lor, ar trebui să concluzionăm, mergeau mai departe decât cele ale unei societăți ca a noastre. În ce privește invazia rusească, ea doar a confirmat credințele acelor ”oameni de fier” ai acestei lumi că rușii sunt intrinsec niște oameni răi și că mai mulți bani trebuie cheltuiți pentru forțele armate, pentru poliție etc.

Asemenea analize simpliste nu stau în picioare la o examinare mai atentă. Oamenii care au făcut Primăvara de la Praga nu au văzut evenimentele prin lentilele războiului rece. Nici nu l-au urmat orbește pe Dubcek până la capăt. Deși au acceptat binevenita relaxare a conducerii totalitare, ei au avut cerințe care au depășit limitele pe care autoritățile erau pregătite să le ofere.

În cele din urmă, motivele conducerii pe care Dubcek o personifica erau cumva mai complexe decât liberalismul. La fel erau și forțele care puneau în pericol aceste motive. După 20 de ani de încercări sistematice de a-i distruge autonomia politică (prin impunerea mai multor repetate valuri de teroare) — și în ciuda multor iluzii reziduale – clasa muncitoare din Cehoslovacia încă mai avea destulă hotărâre și încredere în sine pentru a înfrunta grupul de la conducere în privința chestiunii fundamentale referitoare la cine controla Statul și în ce scop făcea asta. În mijlocul apatiei și privatizărilor care ne înconjoară, acesta în sine este un motiv de speranță.

Evenimentele din Cehoslovacia au confruntat stilul occidental de trai cu o alternativă atât de fragilă pe cât de reală, la fel cum s-a întâmplat în Franța în același an. Răspunsul oficial la această provocare a fost să o ignore sau să o distorsioneze, atunci când nu a fost să reducă Primăvara de la Praga la o afirmație a meritelor vieții burgheze. De fapt, ce s-a întâmplat a fost o amenințare potențială la societatea de clasă atât din Est, cât și din Vest.

Distorsiunile, desigur, nu au venit doar din partea surselor burgheze. Pentru mulți comuniști din vest, Partidul Comunist Ceh reprezenta o nouă variantă ”umană” a socialismului, un tip de socialism pe care ei înșiși au început să îl susțină și să pledeze pentru el. S-au identificat cu el și, pentru o perioadă, au fost total transfigurați când Rusia a invadat. Dar disperarea lor n-a durat mult. Partid după Partid au condamnat verbal invazia, un lucru pe care nici unul dintre ele nu a fost pregătit să-l facă după invadarea Ungariei în 1956. Așa s-a născut eurocomunismul. Diferite partide comuniste din Europa din acea vreme au distrosionat cu frenezie și au revenit mereu a ceea ce se întâmpla în două locuri simultan și încercau să împace și susținerea lor față de Rusia și față de modul de conducere al lui Dubcek. Rădăcina problemei lor era că angajamentul lor era față de putere și nu față de aspirațiile clasei muncitoare.

Cei mai talentați acrobați au fost cei din Partidul Comunist Italian (PCI). După invazia Rusiei, au acordat ospitalitate mult-mediatizată refugiaților din tabăra lui Dubcek. Jiri Pelikan a apărut în nenumărate emisiuni și în general e recunoscut ca disidentul de casă al PCI. Dar asta nu a oprit PCI să trimită o delegație la a 10-a aniversare a ”eliberării” țării de către ruși! ”Un simplu gest de fraternitate”, a explicat purtătorul de cuvânt al PCI.

Eurocomuniștii pretind că reprezintă ”socialismul cu față umană”. Și cu toate acestea, o analiză atentă a angajamentului lor față de drepturile omului, sau a modului în care ei își impun linia de partid, sau a modului în care îi tratează pe dizidenții lor vorbește mai puternic decât retorica lor.

Ar fi destul să convingă chiar și pe cel mai mare naiv politic. Din nou, comportamentul PCI e un alt indiciu față de cum s-ar fi comportat Dubcek dacă ar fi reușit să-și consolideze puterea. Pentru că PCI este una dintre puținele organizații din lume care a reușit să-și arunce în închisoare dizidenții, și asta nefiind nici măcar la putere. Magistrații italieni, care și ei fac parte din PCI, redeschid dosare, comandă investigații şi dau mandate de arestare pentru oricine îndrăznește să exprime nemulţumire faţă de calea parlamentară către socialism şi care a fost destul de priceput să-şi poată face opinia auzită.

Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu oameni ca Toni Negri sau cu mulţi anarhişti dacă PCI controla ministerul de interne.

Ce anume a susţinut Dubcek de fapt?

În termenii cei mai simpli, Dubcek căuta o cale de ieşire din haosul economic.

Acţiunile sale şi ale suporterilor săi în perioada dinainte de Primăvara de la Praga pot fi cel mai bine explicate dacă recunoaştem că el încerca să scoată Cehoslovacia din dificultăţile care s-au abătut asupra ei din cauza economiei ruseşti. Toate partidele comuniste de la putere trebuie să rezolve o dilemă delicată. Pentru a se menţine la putere, ele trebuie să monopolizeze toate deciziile şi să reducă la minimum canalele de comunicare către oamenii obişnuiţi.

Dar pentru a fi în stare să coordoneze ceva, ca să nu mai vorbim de o economie complexă industrială,  comunicarea eficientă şi efectivă este esenţială.

Industria modernă nu poate funcţiona doar pe baza decretelor impuse de sus – chiar dacă ele sunt aprobate în sala de şefinţe a Comitetului Central.

În Rusia, în ce priveşte economia, şefii de partid au ales calea precauţiei. Au menţinut un control strâns şi au plătit preţul în termeni de ineficienţă. În Cehoslovacia, conducătorii au încercat să facă economia mai eficientă, atât în termeni de circulaţie a informaţiei, a fluxului informaţional (adică printr-o aplicare mai mare a mecanismelor de preţuri şi a motivării profitului), cât şi în termenii de o mai mare varietate a produselor finite – în timp ce simultan menţineau hegemonia partidului asupra puterii politice.

Diferite mişcări au fost făcute pentru a permite pieţei să determine ce era produs. Oamenii de ştiinţă şi tehnicienii au început să vorbească mai liber şi au început să facă propuneri.

Aripa lui Dubcek din partidul comunist spera că totul se va opri aici. Dar poporul ceh a văzut în asta şansa lui. Este imposibl să dai libertate de exprimare doar oamenilor de ştiinţă şi tehnicienilor şi nu şi altora.

Şi aceşti alţii s-au dovedit mult mai dificil de controlat. Fiecare libertate acordată a dus la presiuni tot mai mari pentru obținerea şi mai multor libertăţi. Oamenii au început să nu mai ceară voie să fie liberi.

Pur şi simplu au început să ignore vechile restricţii şi au început să se comporte ca şi cum acestea n-ar fi existat deloc.

Pentru o perioadă totul părea posibil în timp ce Dubcek se chinuia cu fervoare să-şi păstreze controlul: cele mai imposibile speranţe dintr-o dată au devenit realiste. Dacă muncitorii puteau obţine controlul asupra Cehoslovaciei, atunci de ce nu ar fi putut şi ceilalţi din restul Europei de Est face la fel?

Sau chiar din Rusia? Şi de ce nu şi cei din Occident, din vest, unde evenimentele din mai 1968 erau în plină desfăşurare?

Dar speranţele unor oameni sunt ameninţări pentru ceilalţi.

Ruşii, învăţând din experienţe similare în Ungaria şi Iugoslavia, şi-au dat seama că ce se întâmpla în Cehoslovacia trebuia oprit imediat.

Revoluţia a fost înăbuşită încă înainte să înceapă cu adevărat. Şi liderii care au pornit experimentul au fost folosiţi pentru a aduce oamenii şi mai mult în pasivitate.

După invazie, Dubcek a devenit şi un erou naţional și mai mare. Acest om care a fost loial Rusiei toată viaţa sa, acest reprezentant suprem al noilor metode de controlare a vieţii oamenilor, devenise acum fără îndoială campionul celor pe care a încercat să-I controleze. S-a folosit de încrederea lor în el pentru a-i aduce inexorabil şi gradual înapoi în ţarc.

Apariţia Intelligentsiei

În Cehoslovacia avea loc o mutaţie clară în structura şi ideologia stratului de la putere.

În ciuda diferenţelor specific, schimbări similare aveau să aibă loc în Iugoslavia, şi mult mai târziu în China.

Vechea gardă de apparatchicks, dogmatică şi brutală, s-a specializat în falsificarea faptelor şi în manipularea puterii. Ei au fost gradual înlăturaţi de la putere. Autoritatea decizională trecea în mâinile unei elite de tehnocraţi care vorbea limba neutră a eficienţei, raţionalizării şi ştiinţei.

Aşa cum autorii acestei cărți arată, luptele din interiorul partidului communist ceh au fost o încercare într-o ţară industrializată de a “altera sursele legitime ale puterii”.

Autoritatea bazată pe cunoştinţe politice ezoterice şi îndoctrinare era înlocuită de o autoritate care provenea din expertiza managerial ştiinţifică.

Autorii accentuează tendinţele autoritare ale ambelor tabere, și găsește sursa acestora în moștenirea leninistă.

Dar dacă nu ne temem să punem întrebări dure, putem merge chiar şi mai departe. Au făcut evenimentele din Cehoslovacia parte dintr-o manifestare contemporană a cărei tendinţă era mult mai fundamentală? A avut dreptate revoluţionarul ruso-polonez Machajski când a argumentat că marxismul nu reflecta interesele clasei muncitoare, ci era, de fapt, un vehicul ideologic pentru accederea la putere a unei noi clase, ameninţată de apariţia industrializării? Avea să fie masa largă a populaţiei înrobită din nou, întreba Machajski, de o nouă aristocraţie formată din administratori, oameni de ştiinţă, experţi tehnici, politicieni, al căror “capital” ar fi fost educaţia, şi care ar fi încercat să ajungă în poziţii de conducere pe spatele oamenilor care munceau? A avut dreptate Machajski când a prezis că managerii, inginerii, deţinătorii de funcţii publice “radicali” se vor folosi de ideologia marxistă ca de o nouă religie pentru a întuneca minţile maselor, urmărind să perpetueze şi să le ţină mereu în ignoranţă şi servitude?

Şi este această nouă elită chiar mai largă decât Machajski a putut să vadă? Pot fi rădăcinile ei găsite în cultura modernă, dar şi în industrialism? Şi cum toate acestea la rândul lor influenţează credinţele dominante şi modelele de comportament?

Putem doar specula ce s-ar fi întâmplat dacă situația din Cehoslovacia din 1968 ar fi scăpat cu totul de sub control, iar invazia nu ar fi salvat ierarhia și nu i-ar fi transformat pe ticăloși în eroi.

Dar există anumite indicii clare. La fel ca în 1956 în Ungaria, consilii ale muncitorilor au fost stabilite și acestea au arătat o remarcabilă determinare în luptă. Viitorul ar fi putut să le aparțină lor – acelor bărbați și femei obișnuiți care luau decizii ei singuri privind viața lor, într-o manieră nerestrictivă și non-ierarhică. Şi când asta se întâmplă, toți birocrații din Est și din Vest simt fiorul rece al libertății, în timp ce noi ceilalți ne bucurăm.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s