Prăbuşirea Primăverii de la Praga (3)

Prăbuşirea Primăverii de la Praga

“Şi bărbaţii care ne-au călcat în picioare, acum stau şi ne judecă greşelile, în sunetul sirenelor şi al împuşcăturilor care le cântă muzica…” The Who şi Pete Townsend în “Won’t get fooled again” (Nu o să ne mai puteţi prosti)

Invazia

Invazia Cehoslovaciei a avut loc în noaptea de 20-21 august 1968. La 10 seara, a fost anunţat un zbor special de la Moscova. Avionul, un AN 24 a aterizat, într-adevăr. Dar nu a coborât nimeni din avion. Avionul a rămas la capătul pistei. După o oră, a aterizat un alt AN 24. Din el au coborât mai mulţi civili care au fost întâmpinaţi cu căldură de oficialii de la vamă. În jurul orei 2 dimineaţa, a mai venit un AN 24: neanunţat. Din el a coborât o unitate de paraşutişti ai armatei sovietice.

Ocuparea capitalei începuse. Din acel moment, AN-urile aterizau la interval de câteva minute, şi din ele coborau câinii războiului direct în inima Pragăi.

Invazia în sine a început la 11 seara, când între 200.000 şi 500.000 de soldaţi ai Pactului de la Varşovia au trecut graniţele Cehoslovaciei.

Răspunsul lui Alexander Dubcek:

“Pe onoarea mea de comunist, declar că nu am avut nici cea mai mică idée şi nu am primit nici cea mai mică indicaţie că se luau asemenea măsuri împotriva noastră…. Mi-am deidcat toată viaţa cooperării cu Uniunea Sovietică. Şi acum îmi fac aşa ceva! Asta e tragedia vieţii mele!”

Răspunsul unui soldat sovietic:

Rude Pravo, 27 agugust 1968

“S-a întâmplat într-o joi când încă mai vorbeam cu ei.”

“Kolya, ce faci aici?”

Un băiat de 19 ani care stătea pe un tanc abia m-a recunoscut. Niciodată de la acele timpuri care par pierdute în preistorie, când avusese loc vizita mea în Uniunea Sovietică, nu mai văzuse atâta groază în privirea mea. În cele din urmă, m-a recunoscut:

“Kolya, ce faci aici?”

“Am primit ordin. Am venit ca prieteni.”

“Ca prieteni? Dar împuşcaţi oameni!”

“Eu nu am tras în nimeni.”

“Ce va spune Sasha, sora ta, când o să te întorci acasă?”

“Eu nu am tras. Ne-au trimis aici.”

Mi-a arătat că cartuşele sale: erau neatinse.

“Dar alţii trag. Oamenii voştri au împuşcat un băiat de 20 de ani. Sunt sigur că vă iubea. Noi toţi vă iubeam. Kolya, aici a fost pace până aţi venit voi.”

Mi-a venit atunci un gând în minte.

“Kolya, ce e contra-revoluţia?”

“E atunci când oamenii nu sunt de acord cu Lenin.”

“Şi Kolya, tu îl iubeşti pe Stalin?”

“Nu, e un netrebnic.”

“Novotny a fost la fel. Noi nu l-am vrut.”

“Nu înţeleg… Am primit un ordin…. Nu ne-au spus adevărul… De ce ne-ar minţi?”

Kolya nu putea înţelege. Mai devreme vorbise cu zeci de oameni şi toţi îl întrebau acelaşi lucru: “De ce aţi venit? De ce?”

Am stat acolo o jumătate de oră. Şi apoi am văzut ceva groaznic. Kolya a îndreptat arma către el însuşi şi a apăsat pe trăgaci.”


Motivele “exacte” ale invaziei sunt învăluite în ceaţă.

Sunt la fel de multe interpretări pe cât sunt şi povestitori. Unul dintre factorii cruciali a fost apropierea celui de-al 14 congres al Partidului Comunist Ceh. Pe 1 iunie, Comitetul Central al Partidului a luat decizia să convoace un Congres extraordinar pe 9 septembrie 1968.

Principala chestiune pentru ei era alegerea unui nou Comitet Central. Vechiul era dominat de un nucleu de vechi stalinişti care se opuneau invovaţiilor tehnocrate ale lui Dubcek şi ale reformatorilor.

Votul preliminar a avut loc la nivelul delegaţilor. Era clar că acest Congres avea să ducă la îndepărtarea dogmaticilor, a oamenilor care cel mai vocal sprijiniseră aderarea totală la modelul sovietic de “socialism”.

Proiectele de statut pentru Congres au fost publicate pe 10 august, demonstrând astfel în faţa Moscovei hotărârea reformatorilor de a ţine Congresul extraordinar.

Singura menţiune publică pe care ruşii au făcut-o a fost în Pravda pe 20 august unde au anunţat că doar 25 la sută dintre actualii membri ai Comitetului Central vor veni să voteze.

Decizia de a invada a fost luată la o şedinţă a Politburo a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice pe 16 iulie 1968. La acea şedinţă, Brejnev se spune că a repetat remarcile adresate lui în martie (în Dresda) de către liderul din Germania de Est, Ulbricht. “Dacă Cehoslovacia continuă să meargă pe linia din ianuarie, toţi cei care suntem aici riscăm să intrăm pe un curs al evenimentelor care va duce la prăbuşirea noastră”. (Paul Tigrid, în Cehoslovacia post-mortem, II Survey 74-5, 1968, 114)

Cum s-a dovedit, al 14-lea Congres s-a ținut mai devreme decât de 9 septembrie. Simplul fapt că a avut loc arată extraordinarea abilitate a oamenilor pe scară mare de a se auto-organiza autonom.

Faptul că această activitate era îndreptată împotriva lucrărilor Congresului Partidului Comunist a scos la ivală un nivel mare de confuzie referitor la natura și rolul Partidului Communist al Cehoslovaciei.

Conducerea lui Dubcek s-a transformat peste noapte dintr-o echipă de politicieni, care erau rupți de oameni și erau în afara vieții lor, în simboluri ale ”națiunii”.

Acest simbolism a fost consolidat de un val de solidaritate de tip naționalist care s-a creat la vederea străinilor înarmați, care apăruseră pe străzi. Oamenii aveau să plătească foarte scump pentru asta. Cu toate acestea, la o zi după invazie, la ora 11.18 dimineața, Congresul s-a deschis într-o fabrică din cartierul Vysocany din Praga. Această ședință secretă avea loc sub amenințarea tancurilor rusești. Cu toate acestea, a fost atât de bine organizată că singurii oameni care n-au aflat de ea au fost colaboratorii, pe care îi știa toată lumea că erau ai rușilor, și rușii.

Au apărut și greutăți: delegația slovacă a fost oprită în drum spre Congres și, ironic, unul dintre tovarăși, Husak (actualulpreședinte al Republicii și primul secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia) a fost deținut.

În aceeași zi, rușii au ocupat toate sediile Partidului Comunist din Praga. Cu siguranță, nu doreau ca acest congres să aibă loc, dar chiar și cameramanii și fotoreporterii au putut să afle unde se ținea Congresul, grație ”tovarășilor muncitori”.

Potrivit unei surse, Congresul a fost apărat de muncitori înarmați cu containere de smoală fierbinte, şi erau pregătiţi să le arunce asupra tancurilor, dacă rușii încercau să ocupe clădirea unde avea loc întrunirea. (Daniel Guerin, The Czechoslovac working class in the resitance movement, London Bulletin, Aprilie 1969, Numărul 9, BRPF)

Desigur, al 14-lea Congres nu a fost singurul semn al activității autonome după invazie. Partidul, care se temea de orice activitate care nu era direct controlată de el, decisese că cel mai bun curs de acțiune era inacțiunea. O declarație a fost emisă în ziua invaziei care conținea următoarele pasaje:

”Către tot poporul din Cehoslovacia,

Către toți cetățenii!

Vă cerem să sprininiți cererile guvernului:

  1. Să arătați, așa cum ați făcut-o în ultimele luni, auto-control aşa cum sunt capabili oamenii de stat, și să strângeți rândurile în jurul guvernului ales al Ceholsovaciei care există și în care, în aprilie, v-ați exprimat încrederea.

  2. Să nu permiteţi formarea nici unui alt guvern, cu excepția celui care există și care a fost ales în urma unor alegeri libere și democratice.

  3. Să-i încurajaţi pe cei care muncesc în fabrici, în cooperativele agricole, și în alte întreprinderi să-și exprime sprijinul față de guvernul Cehoslovaciei, îndeplinind ordinele primite de la trupele de ocupație și de la guvernele celor cinci țări ale Pactului de la Varșovia.

  4. Să asiguraţi menținerea ordinii, evitând orice acțiune spontană îndreptată împotriva membrilor armatelor de ocupație și să asiguraţi populației hrana, apa, gazul, electricitatea, și altele asemenea.”

Ultima cerință era relevantă pentru politica post-invazie a conducerii lui Dubcek. În ţară apăruse o cerință generală pentru greva generală și totală, determinată direct de ocupația rusească. În pasajul de mai sus, guvernul încerca să îşi facă o imagine bună, cerând poporului să NU participe la amenințarea cu greva. Greva generală a degenerat într-un pretext. Conducerea, incapabilă să țină în frâu frustrările oamenilor, a decis să existe doar greve de o oră sau de două ore în zilele de 22 și 23 august.

Poate cea mai impresionată demonstrație de activitate autonomă a fost răspândirea stațiilor de radio ilegale și de televiziune în toată țara. Rușii știau (și la fel știau și cehii și slovacii) că, pentru ca un regim impus să se stabilească repede și eficient, avea nevoie să controleze toate canalele de comunicare în masă. Să țină populația în ignoranță, să o dividă, răspândind zvonuri și calomnii. Să prevină ca cea mică rezistență să fie cunoscuă de toată populația și, astfel, să nu se poată răspândi în toată societatea.

În dimineaţa de 21 august, la ora 8:15 la radioul din Praga s-au putut auzi împuşcăturile în direct, întrucât trupele ruseşti luaseră cu asalt sediul radioului. Crainicul a descris ce se întâmpla şi a spus de partea cui e loial. Apoi au fost difuzate imnurile naţionale. Apoi… tăcere.

Imediat, soldaţi obişnuiţi în uniforme de armată au “confiscat” echipamentele de transmisie, resursele audio-video ale fabricilor şi institutelor au fost expropriate, şi nenumăraţi oameni au ajutat la transportul şi ascunderea acestora, şi au oferit hrană şi adăpost celor care transmiteau de la ele.

În 24 de ore de la invazie, staţii improvizate de radio şi transmiţătoare împrumutate au început să emită şi puteau fi recepţionate pe toate lungimile de undă în toată ţara. Cu greu se poate imagina că o maşinărie de stat, dacă ar fi fost nevoită să funcţioneze în condiţii “normale”, ar fi putut organiza mai repede şi mai bine o asemenea reţea extinsă de transmiţătoare radio.

Această reţea clandestină operată de oameni obişnuiţi a fost sistemul nervos care a ţinut vie conştiinţa comunităţii în prima săptămână a invaziei. Transmiteau oamenilor informaţii unde să găsească hrana, cine era în pericol să fie arestat şi cine ar fi urmat să-l aresteze, şi pe ce străzi şi drumuri să meargă pentru a-i ocoli pe ocupanţi.

Au anunţat greve generale. Au sugerat ca toţi oamenii din ţară să schimbe simultan toate numele străzilor pentru a-i zăpăci pe duşmani, să scoată de pe case numerele, şi în general să-i ignore cu desăvârşire pe ocupanţi, să nu le dea nimic de mâncare sau de băut.

Magnitudinea acestei auto-apărări din partea oamenilor poate fi înţeleasă mai bine dacă ne gândim că în timpuri “normale” emiteau doar două staţii de radio şi un canal de televiziune. În timpul primei săptămâni a ocupaţiei au existat cinci staţii de radio care emiteau constant în toată ţara, trei canale de televiziune şi alte 19 staţii de radio care emiteau în 8 limbi diferite.

Desigur, radioul şi televiziunea nu au fost singurele mijloace de comunicare care s-au aflat efectiv sub controlul “muncitorilor” în prima săptămână a ocupaţiei. Au apărut şi ziare, şi nenumărate pliante şi reviste, proclamaţii, întrucât sediile oficiale ale presei se aflau sub controlul ocupanţilor. Cum au reuşit asta? Ziarele erau scrise în fabrici. Un martor relatează:

“Pe 21 august mi-a venit ideea să sun la tipografie. Dacă înainte (de invazie) era nevoie mereu să le duci o atenţie, o sticlă de băutură, ca să termine ce aveau de făcut la timp – de regulă aveau destul timp – acum n-a mai fost nici vorbă de aşa ceva. Imediat au fost de acord să ne ajute şi cu oameni şi cu maşinăriile de tipărit. Aşa am putut publica tot ce-am vrut: ziare, pamflete, proclamaţii, manifeste, reviste.  Acum înţeleg de ce, în istoria mişcării muncitoreşti, se vorbeşte cu atâta respect despre oamenii care lucrează în tipografii. Tipografii noştri nu doar că au făcut o treabă perfectă şi foarte repede, indiferent câte ore în plus au lucrat, dar, ce e şi mai important, prin calmul lor, prin rezistenţa şi răbdarea lor, prin conştientizarea scopului pentru care munceau, ei au făcut posibil ca exact în a doua zi după ocupaţie ziarele să apară imediat, şi asta în ciuda faptului că multe tipografii erau ocupate de ruşi.” (Guerin, opera citată)

Nu se poate vorbi despre auto-organizare fără a se menţiona călătoria făcută de staţia de transmitere a sovieticilor, “Zaria”. Aceasta a fost trimisă din Uniunea Sovietică cu trenul: destinaţia era Praga, prin Slovacia. S-a aflat că staţia conţinea echipamente de bruiere pentru a împiedica transmisia staţiilor clandestine. Odiseea transportului acestei staţii parcă e desprinsă din “Bunul Soldat Svejk”:

“Locomotiva s-a pus în mişcare şi, în ciuda numeroaselor staţii blocate şi a nenumăratelor ocolişuri neprevăzute, în cele din urmă a ajuns pe undeva. Apoi, locomotiva a mărit viteza şi a trecut, fără să oprească, prin mai multe staţii. A mers aşa mult timp. Când le-a fost clar că trenul se îndrepta spre nicăieri şi că ajunsese pe o linie ferată abandonată, după multe urlete, a început să meargă cu spatele, dar şi aşa a ajuns doar într-un alt loc unde linia fusese total abandonată şi se întrerupea. De acolo, staţia de transmisie “Zaria” a trebuit transportată cu elicopterul”. (Guerin, opera citată)

Muncitorii de la căile ferate s-au jurat că n-au ştiut cum să-i ajute mai bine pe ruşi. Dar ghinioanele s-au ţinut lanţ!

Ca orice relatare a activităţilor unei mase de oameni, aceasta, din necesitate, este incompletă. Scriitorii şi istoricii au fost mereu mai interesaţi de ceea ce făceau “personalităţile”, şi nu de ce făceau milioane de oameni obişnuiţi, eroi necunoscuţi, ticăloşi sau oameni confuzi, care efectiv au făcut istoria.

Un lucru e sigur. În tumultoasa săptămână de după invazie, numele “Dubcek” a suferit o transformare. Acum, îi era atribuită o conotaţie cumva amofă, cunoscută ca “democraţie”. Dubcek a fost transformat în “chiar esenţa spiritului cehoslovac”. Nimeni nu şi-a dat seama că, făcând asta, oamenii îşi negau lor înşile adevărul că ei (oamenii) reprezentau acel spirit şi că nici un om nu ar fi putut vreodată să facă ceea ce ei toţi împreună reuşiseră. Această atitudine probabil i-a salvat viaţa lui Dubcek. Cu siguranţă, a salvat conducerea reformatoare, permiţându-i să o tărăgăneze câteva luni. Dar, la fel de sigur, a permis şi ca distrugerea câştigurilor din acele 6 luni anterioare invaziei să poată fi făcută mai repede. Dubcek, semi-zeul s-a întos din nou către popor, numai de formă, ca de fapt să le arunce în aer noua lor luptă.

Pe 27 august, Dubcek şi preşedintele Adunării Naţionale, Smrkovsky, s-au întors de la Moscova. Fuseseră răpiţi şi duşi acolo, imediat după invazie. La început a părut că ruşii au făcut o greşeală enormă.

După trauma invaziei, conducerea reformistă era încă intactă. Era hotărâtă, cel puţin pe hârtie, să aplice politicile sale iniţiale. Însă, Dubcek s-a întors de la Moscova cu un document care, la fel cum a fost și  înţelegerea făcută de Chamberlain cu naziştii la Munchen, trebuie să rămână în istorie ca unul dintre cele mai dezgustătoare acte politice făcute în istoria Cehoslovaciei. Asta doar arată încă o dată inutilitatea aşteptării ca vreun “superman” (naţional sau internaţional) să rezolve orice pentru oameni.

Ca să fim cinstiţi, nu toţi reformiştii au semnat acel document. Arătând foarte mult curaj personal, Frantisek Kriegel, unul dintre reformatori a refuzat să semneze. Dar el a fost singura excepţie. Conţinutul aşa-ziselor Protocoale de la Moscova nu a fost niciodată făcut public. Dar, în timp, au fost dezvăluite clandestin publicului.

Protocoalele conţineau 14 puncte:

1)       Cursul dezvoltării politice din Cehoslovacia va fi schimbat în conformitate cu modelul sovietic de socialism.

2)       Rezoluţiile celui de-al 14-lea Congres al Partidului Comunist ceh erau invalidate.

3)       Socialismul cehoslovac va fi “întărit” printr-o mai mare cenzură a presei.

4)       Ceholsovacii trebuia să declare că erau toţi contra-revoluţionari. (Cehoslovacii au reuşit să obţină ştergerea cuvântului “contra-revoluţionari” din comunicatul de presă final.)

5)       Mass-media nu vor scrie şi nu vor vorbi împotriva aliaţilor ruşi.

6)         Organele de securitate sovietice vor fi îndepărtate din Ceholovacia odată cu plecarea trupelor sovietice. (Trupele sovietice sunt şi azi în Cehoslovacia.)

7)       Ministrul de interne, Generalul Joseph Pavel, avea să fie îndepărtat din toate funcţiile sale, pentru că nu dorea să colaboreze cu organele de securitate sovietice.

8)       Cehoslovacii au cerut ca daunele şi compensaţiile provocate în urma invaziei să fie luate în considerare de o comisie formată din cehoslovaci şi trimişi din cinci ţări ale Pactului de la Varşovia.

9)       Situaţia internaţională va fi reajustată în conformitate cu înţelegerea de la Bratislava. (O înţelegere asupra căreia ruşii şi cehoslovacii ajunseseră înainte de invazie. În acea înţelegere, Dubcek promisese să pună botniţă presei şi să scoată în afara legii anumite organizaţii, cum ar fi KAN, clubul format din oamenii care nu făceau parte din Partid, şi K-231, un club format din foşti prizonieri politici.)

10)   Cehoslovacii vor emite o declaraţie prin care vor spune că NU au cerut Organizaţiei Naţiunilor Unite (şi că nici nu îi vor cere) să ia în discuţie invazia.

11)   Ota Sik, planificatorul economic şi vicepremier, şi Jiri Hajek, ministrul de externe, aveau să fie eliberaţi din funcţii.

12)   Va fi emisă o declaraţie prin care se va spune că graniţa dintre Cehoslovacia şi Germania de Vest nu era apărată şi că astfel trebuia securizată de către Aliaţi.

13)   Rezultatele discuţiilor de la Moscova vor fi ţinute în secret strict şi nu vor fi publicate.

14)   Prietenia şi alianţa cu Uniunea Sovietică şi cu alte state din tabăra socialistă vor fi consolidate pe mai departe.

Rolul lui Dubcek era să-i facă pe cehoslovaci să accepte toate astea, ceea ce a şi făcut. Apoi, a fost înlocuit. Asta, în esenţă, e istoria Cehoslovaciei între august 1968 şi aprilie 1969.

Desigur, acest proces nu a fost lipsit de rezistenţă. Doar la o analiză ulterioară s-a putut vedea clar care au fost tacticile partidului. A început un război de epuizare, în care schimbările rapoartelor de forţă erau greu de văzut. Un asalt direct asupra câştigurilor obţinute în primăvara lui 1968 ar fi distrus credibilitatea lui Dubcek. La început, au fost făcuţi anumiţi paşi. Dar, cu fiecare avans pe un front, o retragere corespunzătoare era efectuată pe alt front. Paşii de la început au fost proslăviţi ca reuşite.

Apoi, cum energia de a scrie chiar şi cele mai mici concesii a crescut, situaţia stagnantă a fost salutată ca o realizare majoră. Presiunea a continuat să se acumuleze. În cele din urmă, doar încetineala ritmului retragerii a ajuns să fie slăvită ca realizare şi ca “un avans”. Şi apoi, curând, singurul “avans” posibil a fost insistenţa ca “personalităţile” de frunte să nu fie trimise în judecată.

Rezistenţa a venit de jos, de la baza societăţii. Poate trei dintre cele mai bune exemple de rezistenţă organizată au fost schimbarea atitudinii muncitorilor faţă de consiliile muncitoreşti, alianţa dintre muncitori şi studenţi, şi Campania Smrkovsky.

Despre aceasta din urmă, nu intenţionez să spun nimic mai mult. Tot ce spune despre ea e faptul că ruşii erau gata să se abţină de la a distruge total un individ, dacă pentru susţinerea lui exista sprijin popular suficient. Protestele “spontane” au avut şi ele un efect considerabil. Sinuciderea lui Palach a avut un impact naţional. La fel au avut şi revoltele care au urmat după înfrângerea echipei Uniunii Sovietice într-un meci de hockey.

Consiliile Muncitorilor

Înainte de invazie, muncitorii erau foarte suspicioşi faţă de impunerea Consiliilor muncitorilor. După invazie acestea au devenit simboluri ale progreselor făcute. Chestiunea consiilor a fost şi ea amestecată cu apărarea conducerii şi a politicilor ei. În acelaşi timp, unii muncitori au început să-şi dea seama că aceste consilii puteau fi schimbate din ceea ce oficialii le doreau să fie în ceva mult mai apropiat de ceea ce ar fi putut să fie dacă se aflau în puterea muncitorilor.

În acest timp, funcţionau 46 de consilii ale muncitorilor. Alte 140 erau în faza de pregătire. Însă, toate acestea au fost din nefericire umbrite de chestiunea apărării conducerii lui Dubcek.

Comportamentul acestei conduceri ilustrează foarte frumos ceea ce înseamnă procesul retragerii “minime”. În discursul său în faţa Adunării Naţionale de pe 13 septembrie, premierul republicii, Cernik, a anunţat reintroducerea cenzurii. Asta a fost cuplată cu promisiunea că:

“Vom menţine reformele economice şi vom revizui organizarea instituţională şi structurală a economiei… Vom introduce, ca experiment, Consiliile Muncitorilor.”

Pe 24 octombrie déjà, guvernul anunţase că a decis să pună în aplicare planul său pentru “managementul muncitorilor”.

Pe 25 octombrie, Dubcek a anunţat că Partidul trebuia să facă paşi mai rapizi către “normalizare”, “pentru a crea condiţiile pentru obţinerea unui progres în activitatea creativă a naţiunii noastre!” (Fără Comentarii, P.C.)

Muncitorii, atât individual, cât şi colectiv, au protestat faţă de această dare înapoi din partea conducerii partidului. Muncitorii din metalurgie au mers şi mai departe cu cerinţele lor. Au criticat modelul oficial al consiliilor muncitorilor, cerând ca muncitorii să aibă mai mulţi trimişi în aceste consilii. Acţionând spontan, muncitorii au continuat să-şi aleagă singuri astfel de consilii, sfidând direct şi pe faţă guvernul. Fabrica Pilsen Skoda şi combinatul chimic Slovnaft din Bratislava chiar au reuşit să organizeze alegeri printre toţi muncitorii pentru a desemna ei înşişi un director de fabrică. Pe 9 şi pe 10 ianuarie 1969, Pilsen Skoda a găzduit o întâlnire a delegaţilor trimişi de muncitorii din toată ţara de la aproximativ 200 de fabrici.

Delegaţii au ales un comitet care apoi a făcut un plan pentru o asociaţie a consiliilor muncitorilor.

Presiunea de jos, de la baza societăţii a fost reflectată în rezoluţiile adoptate la al 7-lea Congres al Sindicatelor care a avut loc pe 4 martie 1969, care a susţinut (déjà formatele) consilii ale muncitorilor.

3La acelaşi Congres, Dubcek a făcut un apel către sindicate să fie “moderate”. Ruşii erau atât de speriaţi chiar şi de această formă blândă a practicii consiliilor muncitorilor, că au lansat imediat atacuri verbale.

Pe 4 martie, Pravda a publicat un articol semnat de Sergei Titarenko, care ataca dur conceptul de consilii ale muncitorilor. El a susţinut că ideea de consilii ale muncitorilor vine de la “propaganda anticomunistă din tabăra imperialiştilor”.  A avertizat că a lăsa managementul întreprinderilor care acum era asigurat de un singur om “în adminsitrarea şi gestionarea de către colective ale muncitorilor este în mod particular periculoasă.”

“Anarho-sindicalismul este un pas către corporatism şi fracţionalism, către degenerare şi către capitalism într-o societate socialist”, şi “va submina autoritatea Partidelor Comuniste”.

Din aprilie 1969, asaltul a devenit şi mai sălbatic. Muncitorii au început treptat să se demoralizeze. Mişcarea a început să se fragmenteze. Edificiul “consumerimsului comunist” se ridica pentru a creşte bunăstarea materială a muncitorilor şi pentru a le distruge conştiinţa politică.

Presiunea susţinută şi sistematică a reuşit să-şi atingă scopul în cele din urmă.

Pe 31 mai 1969, Cernik avea să anunţe că “consiliile muncitorilor erau de fapt o interferenţă cu structurile de putere existente în Cehoslovacia. Formarea acestor consilii prin urmare trebuie oprită.”

Şi oprită a fost, cum Husak a implementat “normalizarea” cu o vigoare şi mai mare.

Mişcarea muncitorilor a trecut prin câteva etape caracteristice în luptele post-invazie. La început, a existat o explozie de militantism şi câteva victorii aparente; apoi o lungă bătălie defensivă pentru a menţine poziţiile cucerite, în cele din urmă au intervenit rupturile, demoralizarea şi apatia. Concesiile politice au fost retrase şi înlocuite de concesii economice. Această rupere continuă, fragmentare şi, în cele din urmă, înfrângere a muncitorilor a mers mână în mână cu succesul Partidului în eliminarea autonomiei activităţii politice şi în impunerea oamenilor să se retragă în vieţile lor private. Doi ani de stimulare a consumului privat, de eliminare solidarităţii comunitare, şi cheltuirea rezervelor de valută ale ţării pentru a asigura stimulentele materiale au dus, în cele din urmă, la “normalizare”. Însă, toate acestea spun enorm despre abilitatea clasei muncitoare care doar în 6 luni de libertate relativă a putut să câştige puterea să reziste acestor presiuni (din partea partidului) timp de doi ani.

2Această distrugere a spiritului clasei muncitoare a fost intermediată de conducerea reformistă. De fiecare dată când clasa muncitoare era pe punctul de a acţiona, muncitorii erau imploraţi să nu facă asta de către conducerea partidului pe ei credeau că trebuie să o apere. Nu spun în nici un caz că, dacă această conducere din partea partidukui ar fi fost corectă, lucrurile ar fost altfel. Clasa muncitoare era cea care avea déjà conducerea corectă: pe ea însăşi. A fost înfrântă abia atunci când a ales să asculte de o conducere (de partid) auto-numită, din afara clasei muncitoare.

Studenţii, Muncitorii şi Radicalii din Praga

În acea iarnă a lui 1968, oamenii au făcut încercări disperate de a păstra spiritul Primăverii de la Praga. Nici o relatare a lor nu poate fi completă fără a-i menţiona pe radicalii din Praga, care, pentru un moment scurt, au reuşit ceva ce stânga occidentală doar visa în 1968: o alianţă între muncitori şi studenţi.

Ca în occident, unii dintre cei mai articulaţi exponenţi ai schimbării radicale din 1968 au învăţat politica la Universtitate. Apoi, şi-au adus entuziasmul pe străzi. Cum ar fi de aşteptat, sindicatul studenţilor cehi din 1960 era o structură ierarhică fosilizată. Cunoscut ca CSM, rolul său era de a prezida asupra treburilor tineretului naţiunii. În 1969 se lăuda că în sindicat erau 1.055.000 de studenţi. Această cifră mare are legătură cu faptul că era obligatoriu pentru toată lumea să facă parte din sindicat, dacă dorea să meargă la facultate.

Pentru un membru CSM viaţa era chinuitor de plictisitoare. Consta din întâlniri plictisitoare, din brigăzi de muncă, şi din îndoctrinare politică. Partidul era foarte neîndemânatic şi stângaci în modul în care îi trata pe tineri. De exemplu, drumeţiile cu cortul au fost declarate activităţi incompatibile cu modul socialist de viaţă. CSM-ului nu i-a fost permis decât până târziu, în 1964-1965, să organizeze tabere la munte.

Dar fiind acest trecut, trebuie înţeles de ce primul obiectiv al studenţilor a fost o schimbare în interiorul CSM. Au apărut două grupări: “moderaţii” (cei care credeau că organizaţia putea fi reformată) şi “radicalii” (care ajunseseră la concluzia că trebuia distrusă şi că studenţii ar fi trebuit lăsaţi liberi să-şi formeze ei singuri propriile lor organizaţii sindicale autonome, independente atât de Stat, cât şi de Partid).

Cea mai mare forţă din spatele grupului radicalilor era Jiri Muller. Pentru eforturile sale chinuitoare el a fost expluzat din Universitate pe 22 decembrie 1966 şi a fost înrolat forţat în armată. Un alt radical, Lubomir Holecek a organizat atunci o campanie de susţinere a apelului lui Muller. Şi el a fost imediat expulzat şi înrolat forţat în armată.

Cu toate acestea, pe 22 decembrie 1968, CSM a fost distrus. Dar până atunci, realitatea invaziei şi-a lăsat amprenta asupra politicii studenţilor.

Unul dintre elementele decisive în realizarea alianţei dintre muncitori şi studenţi a fost greva studenţească,  declanşată pe 17 noiembrie 1968. Această dată avea o importanţă specială, pentru că, pe 17 noiembrie, erau comemoraţi studenţii ucişi de nazişti, după ce protestaseră faţă de invazia naziştilor şi faţă de faptul că aceasta a fost urmată de închiderea universităţilor. Autorităţile au priceput bine de ce studenţii au declanşat greva în această zi. În orice caz, apelul la grevă nu a fost receptat doar de studenţi. Déjà pe 12 noiembrie pe lângă delegaţii de la toate facultăţile din Praga, erau şi delegaţi de la sindicatul liceenilor şi de la şcolile profesionale, precum şi de la sindicatul tinerilor muncitori. Au stabilit contacte şi cu studenţi din afara Pragăi.

Dubcek era foarte conştient de ce se întâmpla şi privea totul ca pe o acţiune provocatoare şi ca pe o ameninţare. Pe 13 noiembrie, împreună cu alţi câţiva reformatori, Dubcek s-a întâlnit cu studenţii şi le-a cerut insistent să nu ţină nici o demonstraţie de stradă.

Cum se întâmplă în vremuri tulburi, confuzia domina peste tot. Greva a fost declanşată aproape accidental. Cum conducerea studenţilor era prinsă în dezbateri chinuitoare dacă sau nu să facă grevă, un zvon fals a ajuns în oraşul de provincie Olomouc, iar conform acestui zvon se spunea că déjà studenţii erau pe străzi în Praga. Studenţii din Olomouc, incitaţi şi de faptul că oraşul lor găzduia o garnizoană de 1.200 de soldaţi sovietici, au ieşit imediat pe străzi. În Praga, s-a aflat repede că ei protestează pe străzi. Pe 16 noiembrie, studenţii din agronomie au declanşat şi ei o grevă de o săptămână. Presiunea venită de la baza studenţimii, din partea studenţilor “obişnuiţi” a forţat conducerea studenţilor să declanşeze greva. A fost făcut apel la grevă în toate facultăţile din Praga începând cu 18 noiembrie 1968. Apelul la grevă s-a răspândit foarte rapid, şi liceenii şi cei din şcolile profesionale au anunţat şi ei că se alătură grevei studenţilor. În cele din urmă, la grevă au participat 60.000 de studenţi  (dintr-un total estimat de 92.000).

Mereu şi mereu realitatea incontestabilă a solidarităţii care se răspândeşte pe orizontală, ca un val, arată cât de puternică e cauza libertară în sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii. Atmosfera în timpul grevei a fost unică. Lucruri stranii s-au întâmplat. O orchestră simfonică a apărut din senin pentru a-i înveseli pe studenţii grevişti. Hrană şi ţigări le-au fost aduse de oameni necunoscuţi de toate vârstele.

Şcolile şi facultăţile i-au invitat pe grevişti să vorbească în sălile lor celorlalţi studenţi şi profesori şi să spună ce susţin. Ca întotdeauna, muncitorii şi-au declarat imediat solidaritatea cu greviştii. În decurs de patru zile, o reţea formidabilă pe orizontală între studenţi – şcoli – fabrici a fost creată. Ce mai putea face Dubcek în faţa unei acţiuni populare de o asemenea magnitudine? Guvernul a fost obligat să recunoască existenţa ei, dar a trecut imediat şi la înăbuşirea ei. În cele din urmă, Partidul şi-a stabilit linia de acţiune şi (pe 21 decembrie 1968) a apărut un editorial în Rude Pravo. Rezoluţia Partidului condamna folosirea grevei ca armă de luptă, dar recunoştea faptul că studenţii aveau dreptate şi că erau disciplinaţi. (sic!)

Contactele pe care studenţii le-au stabilit cu fabricile au fost cele mai pline de speranţe roade ale grevei. La început, cam la fel cum s-a întâmplat în mai 1968 în Franţa, studenţii s-au dus la unele fabrici să le vorbească muncitorilor. Alte fabrici au trimis ele reprezentanţi la întâlnirile studenţilor. Această nouă relaţie cu muncitorii le-a dat studenţilor credibilitate şi încredere (atât în ochii lor cât şi ai muncitorilor), de care au avut nevoie când i-au abordat pe liderii lor sindicali, înainte de congresele studenţeşti.

Cel mai mare sindicat din ţară era sindicatul metalurgiştilor, care avea în jur de 900.000 de oameni. În cazul lor, guvernul şi-a dovedit prostia totală, ignorând Congresul acestui sindicat. Jiri Muller a participat, ca delegat al studenţilor, şi pe 19 decembrie, la Congres, a semnat o înţelegere cu sindicatul în numele studenţilor. Această înţelegere pleda pentru sprijin şi solidaritate reciproce, consultare, cooperare, şi schimb de informaţii, apărare a mijloacelor de comunicare şi alte cereri specifice.

4Această înţelegere a fost rapid urmată de altele, semnate cu sindicatele muncitorilor din construcţii, cu inginerii, cu muncitorii din fabricile de cherestea, cu cei care lucrau la compania de gaz, cu cei care lucrau în tipografii, cu cei care lucrau în centralele electrice, şi cu mecanicii de locomotive. Acesta a fost probabil punctul culminant al mişcării studenţeşti. Cele mai multe dintre aceste alianţe nu au putut fi distruse uşor: au rezistat de-a lungul anilor 1968 şi 1969. Partidul se temea teribil de ele. Dar presiunea constantă şi din ce în ce mai mare pentru “normalizare”, impusă de partid de-a lungul anilor 1969, 1970, şi 1971, a dus la sufocarea lor înceată. Nu voi face aici o istorie a procesului de “normalizare”. Nu acesta e rostul acestei relatări. Dar destinele lui Muller şi Holecek sunt foarte semnificative.

În 1972, Muller a fost condamnat la 4 ani de închisoare, pentru că i-a informat pe oameni că au dreptul să nu voteze şi să boicoteze alegerile. A fost ţinut în izolare şi hrănit doar cu vitamine. A ieşit din închisoare cu vederea distrusă, şi cu sănătatea în paragină. Lui Holecek îi era mereu teamă de un accident de maşină. În 1977 a fost călcat de o maşină. Ulterior s-a aflat că acea maşină fusese condusă de un angajat al Ministerului de Justiţie.

În acest eseu, vreau să răspund la două importante întrebări: Care au fost cauzele Primăverii de la Praga? Şi: Care a fost natura Partidului Comunist din Cehoslovacia condus de Dubcek? Pentru a putea răspunde, va trebui să arăt originile leninismului cehoslovac, aşa cum a evoluat el în contextul propriei istorii a Cehoslovaciei.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s