Economia liberalizării (4)

Economia liberalizării

”Un alt motiv în favoarea restaurării pieței este de natură sociologică. Diversitatea intereselor umane este legată de diviziunea socială a muncii care, într-un sens mai larg, include și relațiile de proprietate. Socialismul a abolit proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, dar nu a abolit diviziunea socială a muncii, fie în sensul ei tehnic, social sau natural. Specializarea producătorilor este baza diviziunii muncii în funcție de profesii. Natura producției moderne necesită o diviziune a muncii între cei care manageriază și cei care sunt manageriați, impune o diferențiere între munca fizică și cea intelectuală.” — Radoslav Selucky, Praga 1968 (versiunea în engleză a reformelor Economice în Europa de Est).

Acum vreau să arăt de ce Novotny și ideologii au fost obligați să facă concesii tehnocraților. Pentru asta va trebui să discutăm despre presiunile economice care s-au acumulat, problemele pe care le-au pus și de ce au apărut aceste probleme – dat fiind aranjamentul ideologic –, soluțiile economice care au dus la reforme politice care, în toate aspectele esențiale, au stabilit o democrație de tip burghez.

Pentru tehnocrați, termenul ”demorație socialistă” însemna o societate unde exista un flux liber al informației, libertatea presei în anumite limite, libertatea de a călători, un sistem parlamentar cu alegeri libere (deși partidul își menținea rolul de conducere), o separare a judiciarului de executive  (astfel încât legalitatea ”socialistă” să fie menținută), toate construite pe o sub-structură a industriei naționalizate.

În interiorul acestui cadru, întreprinderile industriale ar avea în largă măsură autonomie, forțele pieței determinând relațiile între întreprinderi în interiorul limitelor stabilite de un plan general flexibil.

Înainte, indivizii puteau obține acces la poziții de conducere în guvern dacă își dovedeau ”meritele”, acestea fiind măsurate de calificările lor. Două lucruri trebuie subliniate. În primul rând, Partidul tot și-ar fi menținut puterea supremă: așa cum Ivan Svitak s-a exprimat, ”renunțarea la monopolul puterii ca prim rol al Partidului era o idée sacrilegiu chiar și pentru Smrkovsky și Goldstucker. În al doilea rând, acest program nu avea nici un fel de relevanță pentru clasa muncitoare. Dacă nu am menționat până acum clasa muncitoare e doar pentru că aceasta a jucat un rol foarte insignificant în evenimentele care au dus la 1968. Clasa muncitoare și-a demonstrat potențialul abia după invazie.

Explicație foto: Smrkovsky a fost președintele Adunării Naționale (parlamentul), Goldstucker a fost președintele Uniunii Scriitorilor. Acum, el e profesor la Universitatea din Sussex.

Ideile și programul din 1968 nu au apărut din neant. Rădăcinile lor pot fi găsite în consecințele implementării metodelor staliniste în Cehoslovacia în 1948. De la ”eliberare” până în 1948, Cehoslovacia a fost o republică social-democrată, bazată pe o economie mixtă. Guvernul era format dintr-o coaliție a Partidului Comunist, din două partide social-democrate și din două partide liberal-conservatoare. Doi istorici cehi au făcut descrierea acestei economii din acea vreme. (J.Flek și J.Goldmann Planul pe doi ani și planul pe un an și jumătate, contribuții la istoria Partidului cComunist din Cehoslovacia):

”Întreprinderile nu erau cu totul izolate de piață printr-un sistem de fixare a prețurilor. Activitatea lor era ghidată de semnale care veneau, nu de la organele superioare de partid, ci de la piață. Acestea în mod continuu au testat atât necesitatea și eficiența producției de bunuri. Astfel, economia cehoslovacă nu a fost complet izolată de lumea piețelor printr-un ”zid chinezesc” de prețuri interne, fixate, și de monopol al organizațiilor de comerț străine. Din această cauză, chiar și presiunile ecoomice venite din exterior au putut funcționa în direcția creșterii eficienței și a abilității tehnice. Responsabilitatea întreprinderilor pentru eficientizare maximă era specific stipulată chiar și în normele legale valabile la acea vreme. ”Întreprinderile naționale ar trebui ghidate de principiile managementului întreprinderilor.” Aceasta nu era doar o directivă formală, legală. Dimpotrivă, potrivit ideilor dominante în acea vreme nici un alt tip de management nu era de conceput. Categorii cum ar fi costurile, prețurile și profiturile erau încă deplin operaționale. Ele au folosit ca bază pentru luarea deciziilor în întreprinderi și pentru evaluarea activității întreprinderilor. Caracterul de comodificare al producției nu era pus în discuție. Și mai mult précis, pentru ca principiile managementul rațional economic să fie aplicate până la capăt, diferite sisteme de management economic în interiorul întreprinderilor au fost introduse sau extinse.”

Aici se găsesc semințele planurilor economice ale reformatorilor. De fapt, primul plan cincinal adus de sistemul Stalinist din 1948 se inspira foarte mult din principiile și prioritățile descrise mai sus. Principalul accent stătea în producția de bunuri de consum și în realizarea unei balanțe comerciale atât cu estul cât și cu piețele comerciale tradițioanle ale Cehoslovaciei. Planul aducea o centralizare a luării deciziilor. Dar oferea și dimensiunea pentru întreprinderi de a reacționa la directive și poate de a le modifica: așa-zisul principiu de contra-planificare. Cu alte cuvinte, întreprinderile economice încă mai aveau o independență economică considerabilă.

Relativa flexibilitate a economiei contrasta cu rigiditatea de moarte a vieții politice. Această situație a continuat până în 1950-1951. Este interesant să comparăm acest sistem destul de stabil de management economic cu evoluțiile politice omniprezente. Încă din 1946-1947, președintele partidului, poate inspirându-se din Stalin, putea vorbi încă de posibilitatea dezvoltării ”socialismului într-o singură țară” – în acest caz, Cehoslovacia. El a încercat să definească ”drumul specific al Ceholsovaciei spre socialism”. În 1947, prietenia post-război din interiorul ”alianței împotriva fascismului” începea să devină foarte străvezie. Occidentul era din ce în ce mai suspicios față de Stalin și Stalin dorea să mai rupă legăturile. În iulie 1947, Uniunea Sovietică s-a exprimat public împotriva Planului Marshall. La două luni după  aceea, Cominformul denunța cu ferocitate imperialismul American. Partidele comuniste europene au fost sfătuite să înăsprească tonul. Toate acestea s-au revărsat asupra politicilor CPCz. Pe 4 iulie, partidul votase în favoarea participării Cehoslovaciei la Planul Marshall. Două zile mai târziu, Gottwald era convocat la Moscova pentru o întâlnire cu Stalin. Politica a fost schimbată, aproape peste noapte. Ulterior a fost relatat că Gottwald ar fi spus: „Nu l-am văzut niciodată pe Stalin atât de furios. Mi-a reproşat cu furie că am acceptat invitaţia de a participa la Conferinţa de la Paris. Nu înţelege cum am putut să facem aşa ceva. Spune că ne-am purtat ca şi cum am dori să întoarcem spatele Uniunii Sovietice.” (Citat în Comunism în Cehoslovacia de Taborsky, p.20)

În timpul înăspririi relaţiilor internaţionale în perioada 1947-1949, partidul şi-a consolidat poziţia ca „forţă conducătoare a ţării”. A preluat controlul total în februarie 1948. În următoarele luni a urmat o invazie de oameni care au intrat în partid. În noiembrie CPCz era cel mai mare partid comunist din lume, în afara celui din Uniunea Sovietică. Printre noii recruţi au fost desigur şi oportunişti şi carierişti, mulţi venind din sfera managementului de mijloc sau de jos. În ce-i privea, foarte puţini se schimbaseră de când preluase partidul puterea. De fapt, autoritatea lor în întreprinderi a fost întărită.

Partidul a devenit foarte mare şi „de necontrolat”. Conţinea prea mulţi oameni cu conştiinţă şi veterani din timpul rezistenţei anti-naziste, precum şi oameni care luptaseră în Războiul Civil din Spania împotriva fasciştilor. În august 1948, s-a ordonat o evaluare a membrilor de partid. Aceasta a rezultat în pierderea a 107.133 de oameni şi în sancţionarea a altor 522.683 membri. O epurare şi mai mare a fost lansată în 1950, în urma căreia au fost eliminaţi 411.643 membri. Această politică de reducere a dimensiunii partidului a continuat de-a lungul deceniului 1950:

Schimbările în componenţa CPCz: 1948-1960

Membrii                                                           Total candidaţi

Noiembrie 1948               1.788.381 522.685                                            peste 2.500.000

După epurările din 1950,  gemenii lipsiți de sacralitate, proverka şi cistka (evaluare şi excludere) au devenit o trăsătură obişnuită a vieţii de partid. Efectul direct a fost o schimbare completă a componenţei partidului. În 1953, numai 1,5 la sută mai rămăseră dintre cei care făcuseră parte din partid înainte de război, 91 la sută erau nou veniţi după război, 7,5 a sută se alăturaseră după ce partidul i-a incorporat pe social-democraţii din 1948. (sursa: Taborsky p.27)

Cine considera partidul că ar trebui să aplice pentru a deveni membru? „Organizaţiile de partid nu pot şi nu trebuie să lase la voia întâmplării acceptarea sau admierea de oameni automat. Organele de partid trebuie să desemneze direct muncitori, tehnicieni… şi pe cei mai buni oameni din intelligentsia. Pe aceştia îi vrem în Partid.” (Rude Pravo, 13 aprilie 1951)

Cu alte cuvinte, pe lângă dogmatici şi ideologi, în această perioadă a exsitat un mare influx de oameni calificaţi tehnic. Formele „socialismului de piaţă”, accentul pe guvernarea parlamentară, şi accentul pe raţionalizarea bazei industriale care aveau să devină atât de caracteristice reformei impuse de politicieni în anii 1960 au luat forma pe care au luat-o pentru că oamenii care le-au înaintat erau cei care proveneau din”crema” lui 1948. Experineţa managementului industrial fusese modelată în perioada economiei mixte. Concepţiile lor despre expertiză tehnică şi calificată au fost purtate cu ei de-a lungul deceniului 1950 într-o stare latentă.

Dar înainte ca această sămânţă burgheză să înflorească a trebuit să fie înduraţi anii teribili ai dogmatismului glacial. Ruptura cu tiparele anterioare de managemnt economic a apărut în 1950 şi în 1951. În februarie 1950, ţintele pentru planul cincinal au fost substanţial mărite. Priorităţile de producţie s-au schimbat de la bunuri de consum la investiţii. Un an mai târziu, sub impactul războiului din Korea, presiunea sovietică a forţat Ceholsovacia să schimbe atât structura industriei, cât şi să mărească rata de creştere economică. În planul iniţial, industria trebuia să crească cu 70 la sută, în planul final trebuia deja să crească cu 130 la sută. Modelul trebuia să se schimbe de la producerea de mărfuri de conusm, la unul care punea accent pe maşinării grele (armament, bunuri de investiţii), şi metalurgie. Aceste schimbări structurale au implicat transformarea economiei Cehoslovaciei într-o economie de război. Încercările de a îndeplini noile ţinte au creat instabilităţi fundamentale. Inflaţia a crescut, nivelul de trai s-a prăbuşit, şi atât agricultura, cât şi industria uşoară practic au fost ruinate.

În 1951, pentru a pune capac la toate, a fost introdus total modelul sovietic de comandă. Aceasta a fost o perioadă când procesele declanşaseră un val de teroare. Colectivizarea forţată era în plină desfăşurare. Nebunia creată de acestea e prea mare pentru a fi cuprinsă aici. Pentru a da un singur exemplu, direcția impusă Cehoslovaciei era de a deveni producător de oţel, în ciuda faptului că nu avea minereu de fier.

Ofensiva de clasă a intrat în plină desfăşurare. Aparatul era în expansiune. Peste 350.000 de cadre muncitoreşti au preluat poziţii manageriale în aparatul de stat şi în cel economic, înlocuindu-i pe tehnocraţi şi pe manageri. Modul în care tehnocraţii au văzut toate acestea este descris de Radoslav Selucky, care în 1968 avea să devină consilier economic pe lângă Consiliul Economic al guvernului Cehoslovaciei: „Toate acestea au distrus nu doar raţionalitatea managementului anterior, dar şi caracterul său democratic (sic)…. Conducerea CPCz deliberat a împiedicat potenţialul economic al claselor de mijloc.” (R.Selucky, Economic Reforms in Eastern Europe, p181) Aceasta nu e o greşeală pe care Selucky avea să o repete în 1968!

Primii 4 ani de conducere stalinistă ar putea fi sumarizaţi prin a spune că, în 1947, Cehoslovacia era o ţară cu un sistem politic de tip social-democrat şi o economie mixtă. La sfârşitul lui 1952, deja ajunsese o copie în miniatură a Uniunii Sovietice cu un sistem de comandă sovietic transplantat.

Cum a reacţionat clasa muncitoare la toate acestea? În 1953, muncitorii nu suferiseră deja 20 de ani de depolitizare şi de alienare inimaginabilă. Au explodat. Asta a fost de departea cea mai mare demonstraţie a lor de activitate autonomă până în 1969. Evenimentele din 1953 au aparţinut cu totul clasei muncitoare. Muncitorii nu au fost susţinuţi nici de tehnocraţi, nici de intelectuali, nici de scriitori. Scânteia a fost reforma monetară din 1 iunie 1953, implementată conform instrucţiunilor experţilor sovietici.

O nouă coroană a fost introdusă la rata de schimb a 5 coroane noi pentru 1 veche (în momentul în care a fost scrisă această carte, rata de schimb era de 20 de coroane la 1 liră sterlină), pentru balanţele de plăţi de până la 300 de coroane în noua monedă.

Asta avea să se aplice tuturor veniturilor obţinute din angajări (inclusiv pensiilor şi altor beneficii sociale) şi tuturor veniturilor obţinute de guvern şi de întreprinderile industriale. Pentru alte venituri (de exemplu, convertirea economiilor private), rata de schimb avea să fie 50 de coroane pentru 1 coroană nouă.

În momentul în care vestea a fost anunţată public, au izbucnit revolte în multe părţi din teritoriile Cehiei, Boemiei şi Moraviei. Potrivit lui Pilsen Pravda, revoltele au izbucnit când muncitorii au părăsit lucrul la fabricile Lenin (o fostă fabrică de armament a Skoda), au distrus utilajele din fabrică, au devastat sediul primăriei, au ars steagul rusesc şi au călcat în picioare tablourile conducerii.

E dificil de înţeles ce s-a întâmplat din descrierile rapoartelor oficiale, dar fapt e că trupe înarmate s-au ciocnit cu muncitorii. S-au tras focuri de armă şi 6 muncitori au fost ucişi la Pilsen. Potrivit aceloraşi surse, revolte au izbucnit şi la Ostrava şi Brno. Rapoarte care au ajuns în Viena vorbeau despre faptul că cele mai dure lupte au avut loc în oraşul Liskovec din Moravia. Acolo, muncitorii au încercat să dea foc primăriei şi să confişte sediile partidului comunist. Ce s-a întâmplat cu exactitate în Liskovec probabil nu va fi cunoscut niciodată, dar focurile de armă se auzeau şi pe 4 iunie 1953.  Situaţia nu a fost sub control până pe 7 iunie 1953. În acea zi, vicepreşedintele Zdenek Nejedly a făcut o declaraţie în care a recuoscut că „actuala reformă monetară a fost întâmpinată cu rezistenţă şi condamnare în primele zile, dar naţiunea începe să înţeleagă că e spre binele ei în viitor”.

Naţiunea „a înţeles” atât de bine că pe 22 iunie, sindicatelor li s-a ordonat să trimită 4.000 dintre cei mai buni oficiali ai lor în minele de cărbune din Ostrava pentru a pune capăt „prăbuşirii dezastruoase a extracţiei de cărbune”. Imaginaţi-vă priveliştea: 4.000 de oficiali sindicalişti într-o mină. Dovezi oferite de Radioul din Praga pe 30 iunie vorbesc despre o rezistenţă pasivă răspândită peste tot. Dintr-o dată, muncitorii au fost cuprinşi de „epidemii de gripă severă”, de „reumatism”, etc iar fabricile au rămas goale peste noapte.  Sindicatele au recomandat guvernului să emită un decret prin care să-i pedepsească pe muncitori pentru absenteism şi pentru că îşi tot schimbau slujbele.

Decretul a fost emis pe 19 iunie 1953. Pe 6 iulie a fost abolit tot de guvern, tot la recomandarea sindicatelor. Presupun că răspunsul muncitorilor la acest decret a fost atât de puternic că ei pur şi simplu au făcut ca el să nu poată fi aplicat.

Inabilitatea intelligentsia tehnologice de a vedea ceva important în activitatea clasei muncitatoare autonome este arătată de faptul că Selucky era în stare să scrie despre perioada 1953-1958 următoarele: „Cu excepţia unui grup de intelectuali nici o mişcare de protest sau de reformă nu a apărut împotriva sistemului stalinist.” (R.Selucky, op.cit.p82)

Conducerea partidului, însă, nu era atât de oarbă. Fusese avertizată de evenimentele din vara lui 1953 că muncitorii nu mai puteau tolera atât de mult.

Între septembrie 1953 şi începutul lui 1956, au fost făcute mai multe încercări de a elimina dezechilibrele economice create de planul cincinal şi de transplantarea sistemului de comandă rusesc. Acestea au fost făcute în interiorul cadrului acestui sistem. Într-o anumită măsură, au reuşit: anii dintre 1953 şi 1958 a avut loc cea mai mare creştere a nivelului de trai de după război. Politica de investiţii a fost îndreptată spre a obţine o relaţie mai echitabilă între consum şi acumulare. De fapt, unul dintre motivele pentru care în Cehoslovacia nu au avut loc exploziile din Ungaria din 1956 şi Polonia a fost tocmai această situaţie economică îmbunătăţită. Dar asta nu avea să dureze mult.

Primele semne de stres în economia dezechilibrată au început să apară la sfârşitul deceniului 1950. Un declin în eficienţa capitalului de investiţii exprimat ca rată a producţiei a început să se discearnă. Chiar dacă această tendință a devenit o trăsătură comună în toate ţările din Europa de Est, deja în 1956, capitalul de investiţii al Cehoslovaciei era cel mai slab dintre toate ţările Comecon (vezi tabelul III).

Pentru a contracara ineficienţa în creştere, au fost implementate reforme între anii 1958 şi 1959. Pachetul de reforme consta din 1) consolidarea planurilor pe termen lung (15 ani) și pe termen mediu (5 ani) cu prețul planurilor pe termen scurt (1 an), 2) o descentralizare parțială (mai ales în domeniile investițiilor) de la ministere către unitățile de producție, 3) oferirea de stimulente producătorilor pentru a accepta planurile optime în locul depășirii planurilor mici.

Încercările de descentralizare economică s-au dovedit a fi în mod particular interesante. Ce s-a întâmplat a fost o creștere a birocrațiilor locale. Așa-zisele unități de producție au fost create prin fuziunea întreprinderilor. Asta se presupunea că ar fi permis dezvoltarea unei organizații puternice în interiorul întreprinderilor puternice.

Creșterea ratei de capital și producție se credea că se va obține prin combinarea intereselor întreprinderilor cu investiții eficiente. Ideea din spatele stabilirii unei legături a intereselor materiale ale întreprinderii cu îndeplinirea planurilor optime era ca disproporția din planul central să fie eliminată la nivelul întreprinderii.

Accentul pus pe planurile pe termen lung avea scopul de a asigura că interesele pe termen lung ale întreprinderii nu aveau să fie subordonate câștigurilor pe termen scurt.

Reforma s-a prăbușit în trei ani. Asta s-a întâmplat mai ales din cauza imposibilității obținerii soluțiilor tehnocrate esențiale pentru a funcționa în interiorul cadrului unui sistem de comandă de altfel neschimbat. Oricum, criza economică a fost accelerată de alți factori care au apărut din natura sistemului.

Din 1948, economia Cehoslovaciei a ajuns să devină din ce în ce mai dependentă de comerțul cu țările din est. Toate planurile se agățau de previziunile dezvoltării comerțului. În 1961, structura acestui comerț a fost sever tulburată de ruptura sino-sovietică. Programele de producție ale industriei de mașini de exemplu se bazau pe comenzi din Uniunea Sovietică ȘI China. În timpul perioadei Hrușciov Uniunea Sovietică și-a schimbat pe neașteptate prioritățile economice de câteva ori, de exemplu de la agricultură la chimicale, la bunuri de consum etc. Pentru Ceholsovacia, consecința a fost că țințele pentru diverse ramuri ale industriei, metalurgiei și utilajelor din manufactură a trebuit și ele să fie modificate de mai multe ori. În urma rupturii Sino-Sovietice, toate comenzile originale ale Cehoslovaciei pentru utilaje au fost anulate. Aceste evenimente au distrus total presupunerea că planurile pe termen lung și programele de producție puteau rămâne stabile. Directivele tot veneau de sus comandându-le întreprinderilor să schimbe abrupt programele de producție, astfel insaturând o relație complet haotică între producători și consumatori.

Un alt factor, nu chiar atât de exterior, a fost natura total nerealistă a celui de-al treilea plan cincinal (1960-1965). Se baza pe o previziune pe 15 ani, acoperind perioada 1960-1975. Esența planului era expansiunea capitalului și a forței de muncă pentru a fi făcute disponibile pentru industria de metalurgie și pentru industria grea. A fost chiar peste puterile economiei Cehoslovaciei să ofere susținerea pentru asemenea investiții. Imediat ce primele dificultăți au apărut, provocate de schimbările în condițiile economice din exterior, nivelurile nerealiste de investiții și de vreme (iarna lui 1962-1963 a fost deosebit de aspră), partidul a reacționat prin anularea planului. Apoi a revenit imediat la metodele centaliste de la începutul anilor 1950.

Al treilea factor este relevant pentru că arată modul în care reformatorii tehnocrați își dezvoltă ideile politice. Era esențial pentru credința lor că nu va putea exista nici o reformă economică semnificativă (semnificativă în proprii lor termeni, adică în realizarea unei economii în care expertiza tehnică era singurul criteriu de promovare) fără o reformă politică similară. Odată cu adoptarea planului celui de-al treilea cincinal, și reorganizarea unităților economice, aparatul de putere (adică Politburo al CPCz) a decis să îndeplinească ”o verificare a încrederii politice și de clasă a populației”. Efectul asupra tehnocraților a fost redat corect de Selucky:

”O condiție pentru succesul reformei era întoarcerea la procesul de luare a deciziilor de afaceri raționale pe baza calculelor economice și a criteriilro tehnologice. Epurarea politică a exclus mii de experți de la participarea la procesul de luare a deciziilor. Cei care mai fuseseră excluși o dată (la începutul anilor 1950) de la managementul economiei Cehoslovaciei și se întorseseră în aparatul de management în vremea de-stalinizării moderate acum au fost eliminați pentru a doua oară. Mulți alții au plecat împreună cu ei… Dacă reforma promisese o măsurare a tehnocratizării economiei cehoslovace, scopul a fost aruncat în aer de decizia politică de la centru a partidului. Acest act politic al neo-staliniștilor a întărit convingerea autorilor reformei economice care a urmat (1964-1968) că sistemul economic nu putea fi reformat fără o reformă a sistemului politic.”

Dat fiind acest context economic, cu greu e surprinzător că programul de reformă a apărut din rândurile unui nucleu de economiști. Partidul era foarte îngrijorat de colapsul planului cincinal. Partidul era deschis la propuneri. Dar ei doreau cumva să reformeze economia și să lase nemodificat monopolul asupra puterii politice. Un vis imposibil.

7În 1963 ”un grup de lucru de experți” a fost format în cadrul Institului Economic al Academiei de Științe din Cehoslovacia. Liderul și cel care vorbea în numele lor a fost Ota Sik. Când vorbim despre Primăvara de la Praga este important să ținem minte ce fel de oameni au fost cei care au oferit stimulentul pentru întreaga mișcare a reformelor. E vorba despre economiști, manageri, experți. Și ei au venit cu tipul de propuneri de la care te-ai aștepta de la asemenea oameni. Au îmbrăcat totul în retorica socialismului, deși cuvintele rostite de ei prindeau sensuri foarte diferite. Foloseau termeni cum ar fi ”consiliile muncitorilor” și ”principiul auto-administrării”. Au atribuit acestor forme un conținut foarte diferit de cel pe care îl folosesc libertarii din Occident. Dacă vrem să găsim o perspectivă clară asupra ce a însemnat de fapt Primăvara de la Praga, nu trebuie să ne pierdem în euforia produsă la auzul cuvintelor îndrăgite. Ce înțelegeau cei de la putere prin aceste expresii? Cum aveau să fie folosite aceste expresii ca unelte pentru recuperare? Cum a deturnat sensul atribuit lor de cei de la putere dorința foarte reală a populației pentru schimbare?

Sik este un personaj central în evoluția Mișcării de Reformă. Ca membru atât al comitetului Partidului și al Comitetului Economic el a fost capabil să susțină argumentul pentru viziunea sa asupra reformei chiar de pe poziția centrală a aparatului puterii. Inițial, propunerile au fost discutate în ședințe secrete cu experții. Ei au exprimat explicit conflictul latent de interese între tehnocrați și apparatchiks. Acolo unde reformiștii vorbeau despre ”un nou sistem de planificare”, vechea Gardă înțelegea și vorbea despre ”îmbunătățirea sistemului de management”. Ciocnirea s-a produs între cei care doreau un nou sistem și cei care doreau să-l salveze pe cel vechi. Nevoia pentru un tip de reforme a fost acceptată de toată lumea, dar existau diferențe în privința tipului de reforme care erau avute în vedere.

Conflictul a izbucnit pe față la al 13-lea Congres al CPCz. Propunerile orginile ale reformiștilor sunt sumarizate mai jos. Programul la care s-a ajuns într-un final a fost un compromis. E folositor însă să vedem ce anume promotorii târzii ai ”stalinismului cu față umană” susțineau în domeniul ideilor economice.

Cele mai importante principii ale programului de reformă al lui Sik:

1) Planul, ca mecanism extern al funcționării economiei, trebuie suplimentat printr-o restaurare a pieței ca un mecanism intern, care se auto-reglementează.

2) În viitor, planul ar trebui să determine doar dezvoltarea de bază macro-economică pe baza unei analize a tendințelor de dezvoltare a tehnologiilor, producției, cerințelor economice și nevoile sociale generale.

3) Îîntreprinderilor trebuie să li se garanteze un anumit grad de autonomie. Aceasta le va da posibilitatea să reacționeze la schimbări ale condițiilor de producție, și ale pieței. Astfel ele nu trebuie să fie supuse restricțiilor sub forma impusă de țintele stabilite în plan.

4) Directivele planului vor fi înlocuite de reglementări economice. Organul de planificare centrală va optimiza proporțiile economice, va manageria și va reglementa redistribuția veniturilor întreprinderilor, va reglementa creditarea, dobânzile, deprecierea etc. Aceste norme vor fi identice pentru toate întreprinderile. Drepturile egale vor fi aplicate subiecților care nu sunt egali.

5) Relația dintre întreprinderi și organele statului își pierde statutul respectiv de subordonat și dominant. Relațiile vor fi definite prin lege care va stipula drepturi egale și responsabilitățile ambelor, și va garanta întreprinderilor dreptul de a acționa în propriul lor interes și de a lua orice măsuri care nu sunt în conflict cu legea.

6) Ministerele își vor pierde rațiunea de a exista ca organe de comandă. Ministerele specializate ar trebui abolite pentru că funcțiile lor (de coordonare a planurilor de prospecție, de investiții etc) vor fi preluate de către asociațiile întreprinderilor.

7) Comerțul extern va fi conectat la producție. Conceptul de monopol asupra comerțului exterior ar trebui desființat. Trazacțiile de afaceri cu străinătatea se vor dezvolta în asociații ale întreprinderilor, sau vor fi chiar întreprinderile.

8) Asociaţiile întreprinderilor nu vor înlocui ministerele în sensul că vor deveni organe de comandă faţă de membrul individual al întreprinderii. E mai degrabă o chestiune de asociere, care are scopul de a realiza şi de a promova scopurile economice ale unui grup de întreprinderi. Întreprinderile ar trebui să aibă dreptul să îşi aleagă partenerii, să intre în asociaţii şi să iasă din ele potrivit propriilor lor interese şi nevoi.

9) În principiu, ar trebui să existe trei tipuri de preţuri:

a) preţuri fixate (stabilite şi controlate de statul central)

b) preţuri limitate (centrul va determina maximul şi minumul între care pot oscila aceste preţuri)

c) preţuri libere care vor apărea din cererea şi oferta sau din relaţiile dintre producători şi consumatori.

10) criteriile activităţilor întreprinderilor nu ar trebui să fie îndeplinirea ţintelor stabilite în plan ci mărimea veniturilor lor brute. Folosirea acestor venituri (după ce se scad din ele obligaţiile de plată) va fi determinată de către întreprinderi însele.

11) Pentru a restabili competiţia, chiar cu un nivel mai mare de monopolizare a producţiei domestice, întreaga economie trebuie să se confrunte gradual cu pieţele mondiale. O tranziţie către moneda convertibilă este o ţintă pe termen lung.

12) O condiţie necesară a reformei este o schimbare a nivelului preţurilor care trebuie să reflecte relaţiile de preţ obiective între ramurile economiei şi în interiorul acestora.

13) Trebuie introduse plafonări ale fondurilor de bază şi trebuie să existe o restaurare a rolului activ al capitalului în crearea de valoare care să permită calculelor economice raţionale să fie făcute.

14) Nivelul salariilor şi veniturilor ar trebui să depindă de venitul net al întreprinderii. Statul ar trebui să garanteze doar un nivel al salariului minim.

15) Criteriile complexe ale eficienţei managementului economic ar trebui să prevină creşterea actuală a productivităţii muncii de la a fi paralizată de un declin al productivităţii capitalului.

8Aceste citate din programul lui Selucky arată foarte clar ce concepţii aveau reformiştii despre o economie „socialistă”. Nici o menţiune despre orice mecanisme posibile de a asigura „de la fiecare potrivit abilităţilor sale, pentru fiecare potrivit nevoilor sale”. Nici un cuvânt despre abolirea sistemului de sclavie salarială. Nici o aluzie că „exploatarea omului de către om” a fost înlocuită de „administrarea lucrurilor”. Tot ce avem aici e un program sec care are ca scop restauraţia capitalului în crearea valorii, legată de planurile pentru creşterea atât a productivităţii muncii, cât şi a capitalului. După sterilitatea stalinismului şi colapsul economiei la comandă, tot ce au putut oferi reformiştii a fost această mizerie de reformă. Merită să arătăm similarităţile dintre acest tip de reforme şi unele dintre „soluţiile” propuse în Occident pentru a face faţă dificultăţilor economice. Nu ar trebui să mire pe nimeni că Sik şi prietenii lui s-au încadrat în nişele confortabile din Occident.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s