Critica Programului de Acţiune (6)

Critica Programului de Acţiune

Nu e important cineva ne va conduce şi în ce fel, important este să nu existe nici conducători, nici conduşi. Chestiunea dacă sau nu să aderăm la Frontul Naţional va arăta foarte clar nivelul de gândire critică printre reprezentanţii studenţilor, precum şi înţelegerea noastră a acestor critici sau iluziile respective despre ele, şi despre regimul în care trăim… Ca să parafrazez declaraţia unui student din Germania de Vest, aş spune: „Numai cei mai proşti boi îşi aleg propriul măcelar.” — Jiri Muller, scrisoare către SVS (Uniunea Studenţilor Cehi), aprilie 1968

Am încercat să arăt situaţia economică şi politică ce a dus la fragmentarea şi finala dizolvare a bazei de putere a dogmaticilor în interiorul Partidului. Nu pot să relatez toate intrigile şi tot schimbul de lovituri sau toate fracţiunile şi grupurile care s-au bătut în legătură cu o diversitate de chestiuni între 1964 şi 1968. Dacă cineva e interesat de asta există deja o relatare foarte bună (The Czechoslovak Reform Movement) scrisă de Galia Golan.

Rezultatul final al acestor lupte a fost preluarea de către Dubcek a poziţiei de prim secretar al CPCz pe 5 ianuarie 1968. Putem judeca acest partid tehnocrat atât după documentul său principal privind politicile, dar şi după cum a încercat să implementeze aceste politici. În ochii acestora principalele probleme cu care se confrunta ţara erau cum să restructureze radical economia conform liniilor raţional-tehnocrate şi cum să construiască o suprastructură politică ce ar fi consolidat „acest drum ceholsovac către socialism.”

În opinia mea, cei mai mari şi cei mai importanţi beneficiari ai tuturor variantelor de bolşevism sunt tehnocraţii şi noul strat de manageri de conducere. Deşi asta nu poate fi „dovedit” de experienţa nici unei ţări este semnificativ că Cehoslovacia era ţara industrială cea mai avansată şi că după poate cea mai lungă experienţă de control rigid din toată Europa de est a putut produce un program tehnocrat în culmea puterii „reformiştilor”.

Concepţia tehnocrată asupra „socialismului” a fost expusă în programul de Acţiune al CPCz. Autoritatea acestui document este de obicei atribuită lui Zdenek Mlynar, deşi documentul a fost desigur aprobat de tot partidul. Mlynar s-a alăturat comitetului central la sfârşitul lui 1967. În aprilie 1968 a fost numit şef al comisiei centrale a legii.

Programul de Acţiune a fost adoptat la o sesiune plenară a comitetului central care a avut loc pe 5 aprilie 1968. (Versiunea din care am ales să citez este traducerea făcută de Fundaţia pentru Pace a lui Bernard Russell, publicată în 1970 în Spokesman, numărul 8).

Preambulul descrie viziunile tehnocraţilor după 20 de ani de conducere dogmatică. Există critici ale „gravelor eşecuri şi ale deformărilor principiilor socialiste care sunt cunoscute ca şi cultul personalităţii.

Partea pozitivă, spunea documentul, era că socialismul a fost atins. „Clasele antagoniste nu mai există şi principalele trăsături ale evoluţiilor interne devin procesul de a aduna toate grupările socialiste din societate împreună.” Pentru a pune bazele unei ordini economice raţionale, partidul a făcut schiţa liniilor generale ale unei societăţi pluraliste în care conflictele ar putea fi rezolvate la un nivel inferior şi să fie arbitrate mai târziu de către partid.

Aceste idei sunt dezvoltate în detaliu pe măsură ce programul e expus. „Socialismul poate înflori dacă scopul este dedicat înfloririi diverselor interese ale oamenilor şi pe această bază unitatea tuturor muncitorilor va fi realizată în mod democratic. Aceasta e principala sursă a activităţii sociale libere şi a dezvoltării sistemului socialist… Astfel, Partidul se va chinui să ofere cadrul pentru a se folosi de toate drepturile sociale şi politice ale muncitorilor prin organizarea politică şi prin sindicate… şi va lucra pentru a îmbunătăţi condiţiile de muncă ale muncitorilor.”

În secţiunea de deschidere se sugerează că în „socialism” va exista o diviziune socială a muncii, dar cu o superstructură mai raţională şi mai „democratică” condusă de lideri competenţi. În faptul că a acceptat că e nevoie de „o conducere corectă” (în acest caz tehnocrată şi nu politică) documentul nu se diferenţiază foarte mult în stil de diferitele programe trotskyste. Acest program este un copil legitim al leninismului.

Punctele esenţiale ale acestui document se regăsesc în secţiunile intitulate „pentru a dezvolta democraţia şi a elimina egalitarismul”, „Rolul central al Partidului, o garanţie a progresului socialist”, şi „Pentru dezvoltarea democraţiei socialiste, pentru un sistem nou de management politic al societăţii”.

Aici natura managerială a reformelor propuse devine explicită. Este imposibil să nu ajungi la concluzia că, pentru aceşti reformişti, socialismul este egal cu conducerea tehnocrată. Aceste părţi ale programului subliniază dezvoltarea unei forme de democraţie parlamentară împreună cu nevoia de o productivitate mai mare a muncii. Productivitatea muncii avea să fie crescută prin introducerea stimulentelor financiare bazate pe eficienţă, calificare şi importanţa socială a muncii.

Dacă acestea erau acceptate, nu e dificil să susţinem că un director supra-calificat al unei întreprinderi productive face o muncă de o importanţă socială mult mai mare decât un muncitor necalificat dintr-o fabrică neproductivă!

Documentul continuă să sublinieze că nu doar productivitatea muncii, dar şi autoritatea stratului managerial trebuie întărite. „Partidul se va concentra să facă legătura între principiile democratice şi deciziile manageriale ale experţilor şi oamenilor de ştiinţă… Vrem ca plata oamenilor să depindă de IMPORTANŢA SOCIALĂ Şi EFICIENŢA (subliniera autorului acestei cărţi) a muncii lor… Principiul dezvoltării actuale ridică standardul tehnic, profitabilitatea şi productivitatea muncii, respectul şi autoritatea managerilor responsabili, principiul stimulării materiale. Accentuează importanţa crescută a tuturor muncitorilor”. „Vrem să fie clar că munca onestă pentru societate şi eforturile de a îmbunătăţi calificările nu trebuie doar să fie renumerate cum trebuie, dar trebuie să se bucure şi de respect.”

Următoarele secţiuni subliniază cum cererile pentru tehnocraţie, rolul de conducător al Partidului, şi formele de democraţie parlamentară ar putea fi îmbinate pentru a produce ceva ce va satisface toate cerinţele oamenilor, cu excepţia desigur a celor care chiar aveau legătură cu socialismul. Partidul este văzut ca având un rol DIN CE ÎN CE MAI MARE CA NICIODATĂ iar legăturile sale cu tehnocraţia sunt întărite.

„Partidul nu se poate transforma într-o organizaţie care ar influenţa societatea NUMAI (sublinierea autorului cărţii) prin ideile şi programele sale. Trebuie să dezvolte funcţiile practice şi organizaţionale ale unei forţe politice în societate.”

În această frază, care trebuie să fie unică în scrierile „socialiste”, programul defineşte practic democratizarea ca fiind sinonimă cu a avea o strânsă relaţie cu ştiinţa!

„Democratizarea liniei Partidului înseamnă întărirea contractelor de muncă dintre Partid şi Ştiinţă. Pe această linie, vom folosi consultările şi schimbul de păreri contrare şi opuse din moment ce rolul ştiinţei nu se opreşte la pregătirea analizelor şi documentelor. Ar trebui să continue pe terenul Partidului, respectând procesele care evoluează din variatele rezoluţii, contribuind la materializarea lor şi la controlul corectitudinii punerii rezoluţiilor în practică.”

Pare că cercul s-a închis: revolta împotriva dogmatismului „socialismului ştiinţific” produce socialism ştiinţific!

Cadrul politic pentru reorganizarea tehnocratică avea să fie o formă de adunare aleasă şi dominată de partid.

„Măsurile luate de Partid vor ţinti către întărirea rolului organismelor ales reprezentative din Stat”.

„Sistemul democraţiei socialiste, Statul, organizaţiile sociale şi Partidul ca forţă conducătoare îşi propun să aducă împreună interesele diferite şi atitudinile oamenilor muncitori.”

În orice caz, să nu uităm, „dezvoltarea democraţiei trebuie să continue mână în mână cu întărirea abordării ştiinţifice şi profesionale faţă de managementul social”.

Programul de Acţiune îşi permite să fie critic faţă de practicile care au rezultat din dogmatism:

„În toate aceste domenii, sunt prea multe lucruri care amărăsc viaţa oamenilor, care obstrucţionează luarea de decizii competent profesionale, şi ştiinţifice, care încurajează ridigitatea.”

Această frază are sens dacă ne dăm seama că deşi tehnocraţii aveau controlul total asupra partidului încă mai existau enclave ale dogmaticilor: oameni ca Bilak sau Indra, care mai târziu în acel an vor oferi motivele pentru invazia sovietică. Nu atât de mult o invazie, cât de fapt o invitaţie. În fine. Aprilie 1968 era încă o perioadă în care tehnocraţii mai puteau visa.

Într-un paragraf pe care ei l-au subliniat, arhitecţii Programului de Acţiune spun:

„Lucrul principal e să reformăm întregul sistem politic astfel încât să permită dezvoltarea dinamică a relaţiilor sociale socialiste, să combine larga democraţie cu un management ştiinţific înalt calificat, să întărească ordinea socială, să stabilizeze relaţiile socialiste, şi să menţină disciplina socială.”

Acesta este un pasaj important în înţelegerea gândirii „reformiştilor”, care-şi mai şi spuneau „comunişti”.

Dincolo de faptul că au folosit veşminte socialiste pentru a îmbrăca anumite forme, când le dai la o parte, substanţa gândirii lor arată că doreau o societate stabilă, disciplinată, condusă de o clică de tehnocraţi supra-calificaţi şi legitimată pe baza cunoştinţelor lor „ştiinţifice” şi susţinută prin vot universal. Formele politice ale acestui tip de democraţie parlamentară aveau să fie elaborate de Adunarea Naţională şi de Frontul Naţional sub conducerea partidului. Opiniile disidenţilor sau cele  contrare erau desigur permise. Dar ele aveau să fie permise abia după ce aveau să fie filtrate prin grupul reprezentativ potrivit al Frontului Naţional. Rolul Frontului Naţional în viaţa viitoare politică a Cehoslovaciei a fost expus în mod clar.

„CPCz consideră că Frontul Naţional este o platformă politică care nu separă partidele politice în guvern şi opoziţie. Diferenţele de vederi posibile ale componentelor individuale ale Frontului Naţional sau diferenţele de păreri referitoare la politica Statului toate trebuie rezolvate pe baza concepţiei socialiste comune a politicii Frontului Naţional. Formarea forţelor politice, care fac eforturi să nege acest concept al Frontului Naţional, să îndepărteze Frontul Naţional ca întreg din puterea politică, a fost eliminată încă din 1945.”

Cadrul familiar al „canalelor potrivite” era construit astfel încât să poată înăbuşi opoziţia într-o cameră antifonică, în loc de a lichida cu brutalitate. Baza politică pentru admiterea în Frontul Naţional avea să fie expusă. Aici, din nou, linia trecerii de la dogmatism la tehnocraţie reapare sub umbrela marxism-leninismului.

„CPCz consideră că MANAGEMENTUL POLITIC (sublinierea le aparţine lor) al conceptului marxist-leninist de dezvoltare a socialismului trebuie să fie o condiţie necesară pentru corecta dezvoltare a societăţii noastre socialiste: va afirma conceptul marxist-leninst ca principiu de frunte al Frontului Naţional şi al întregului sistem politic”.

Documentul este vag în ce priveşte relaţia exactă dintre parlamentul socialist şi partid, deşi subliniază că „Partidul consideră Adunarea Naţională ca fiind un parlament socialist cu toate activităţile pe care parlamentul unei republici democratice trebuie să le aibă”.

9Autorii programului au înţeles însă ce-au vrut ei din Marx. Ei sunt conştienţi că „o democraţie socialistă” trebuie să ofere posibilitatea unei mai mari înfloriri a spiritului uman decât e posibilă într-un sistem burghez. Cum vor combina ei ideea aceasta cu programul lor tehnocrat oferă un indiciu minunat despre cum funcţiona mintea tehnocraţilor.

„Opoziţia faţă de toate tendinţele de a suprima criticile şi iniţiativele oamenilor nu poate fi garantată dacă nu asigurăm o libertate a exprimării bazată pe constituţie şi a tuturor drepturilor politice şi personale ale cetăţenilor, sistematic şi consistent, prin toate mijloacele posibile. Socialismul nu poate însemna numai eliberarea clasei muncitoare de sub dominaţia relaţiilor de clasă exploatatoare, dar trebuie să asigure şi oferirea unei vieţi mai depline a personalităţii decât oferă democraţiile burgheze. (sublinierea lor)… Sondajele de opinie publice trebuie sistematic folosite la pregătirea deciziilor importante, iar principalele rezultate ale cercetărilor trebuie publicate.”

Cu alte cuvinte, participarea activă a oamenilor în conducerea activă a societăţii avea să se facă prin sondaje de opinie, care i-ar ghida pe cei care luau decizii şi care astfel „ar fi întărit democraţia” şi ar fi introdus în cadrul ei un element „socialist”. Această libertate de exprimare ar putea desigur să permită diseminarea punctelor de vedere „burgheze”. Dar partidul era pregătit pentru asta. Deviaţiile „burgheze” erau desigur neştiinţifice, dat fiind că poziţia partidului era ştiinţifică, prin definiţie, şi că era ghidată de ştiinţă. Astfel partidul putea scrie că „realizează că duşmanii ideologici  ai socialismului ar putea încerca să abuzeze de procesul de democratizare… Este posibil să învingem, pentru Partid, asupra oamenilor, numai printr-o luptă bazată pe activitatea practică a comuniştilor în beneficiul oamenilor, prin informarea completă şi reală, şi prin analizele ştiinţifice.”

Singura şi cea mai durabilă „realizare” a Programului de Acţiune, singura parte a sa care nu a fost „normalizată” de către regimul care a venit după invazie, este cea care are de-a face cu problema slovacă. Aşa cum am încercat să arăt, presiunea slovacă a fost un factor determinant în victoria tehnocraţilor. Rezultatul net a fost un amendament constituţional care transforma ţara într-o republică fedetativă formată din două State egale: teritoriul ceh era sub conducerea partidului comunist ceh, cel slovac sub conducerea partidului slovac. Acum fiecare avea propria sa Adunare Naţională care avea puterea de a decide asupra chestiunilor locale. Toate chestiunile naţionale sunt decise de către Adunarea Naţională a Cehoslovaciei, sub conducerea CPCz. În Cehoslovacia „normalizată” de azi, 1968 este sărbătorit ca fiind anul „federalizării”.

Programul politic sumarizat mai sus a fost copilul presiunilor economice arătate anterior. Pentru a putea înţelege Programul de Acţiune cu accentul său pus pe ştiinţă în sfera politică, trebuie să ne uităm la baza economică şi la rolul total important al raţionalizării birocratice.

Planul prezentat de Sik la al 13-lea Congres al Partidului are punctele sale principale integrate în Programul de Acţiune, adică conceptul pieţei socialiste, accentul pus pe eficienţa economică, impunerea consiliilor muncitorilor, slăvirea managementului autoritar şi competent, cu o mişcare sindicală „liberă” capabilă să negocieze rata exploatării muncitorilor. Filosofia generală economică era aceea că „sistemul confuz al protecţionismului generează condiţii care permit întreprindelor înapoiate şi neproductive, manageriate într-un mod necalificat, să existe şi să fie favorizate. ”Nu este posibil să loveşti mereu politica economică luând  de la cei care muncesc bine şi să le dai celor care muncesc prost (sublinierea lor). Este astfel necesar să obiectivizăm relaţiile de valoare, astfel încât diferenţele din veniturile întreprinderilor să reflecte într-adevăr diferenţele actuale din nivelul activităţilor lor economice. Nu este corect nici din punct de vedere politic pentru un consumator să plătească la infinit pentru ineficienţă, prin preţuri, taxe şi, indirect, prin diferite forme de sifonare a eficienţei întreprinderilor.” (sublinierea lor)

Eficienţa avea să fie realizată prin tehnologie şi prin productivitate crescută. În această economie, sindicatele ar funcţiona ca la fel ca omologii lor din occident, jucând rolul poliţiştilor „prietenoşi”.

„Rolul principal al sindicatelor ar trebui să fie de a apăra, punând un accent din ce în ce mai mare pe angajarea şi pe interesele munctorilor.. şi să fie parteneri importanţi în rezolvarea tuturor chestiunilor care ţin de management economic”. Implicit în această declaraţie este acceptarea noţiunii că interesele muncitorilor trebuie să fie apărate. Împotriva cui? Împotriva Statului muncitorilor? La un nivel local, desigur, sindicatele ar fi negociat cu managementul. Dar cine era mai exact managementul? Păi era directorul întreprinderii, staful său managerial supra-calificat, şi în plus noul instituit consiliu al muncitorilor.

Cum vom vedea imediat, mai ales acest „consiliu al muncitorilor” nu era deloc popular printre muncitori. Dar în minţile tehnocraţilor el reprezenta un veşmânt necesar ca să îmbrace falsa lor „nouă formă de democraţie socialistă”. Ca să citez din nou din Programul de Acţiune: „Apare nevoia pentru organisme democratice în întreprinderi, cu drepturi specifice referitoare la managementul întreprinderilor. Managerii şi directorii executivi vor fi traşi la răspundere de aceste organisme pentru rezultatele muncii lor. Aceste organisme trebuie să devină o parte directă a mecanismului de managemenet al întreprinderii (sublinierea autorului cărţii) şi nu o organizaţie socială. Astfel ele nu pot fi identificate cu sindicatele.”

Cu alte cuvinte, tipul de Consilii ale Muncitorilor concepute de Programul de Acţiune ar fi un fel de consiliu al directorilor ales. Ca să fie siguri că nici un muncitor nu înţelegea altceva în privinţa relaţiei dintre consiliu şi directorul calificat, Programul insistă să precizeze: „Consiliile propuse în mod natural nu reduc în nici un fel autoritatea vizibilă şi responsabilitatea conducerii executive în managerierea întreprinderilor, care, împreună cu abilităţile lor de management calificate, este condiţia de bază a unei întreprinderi de succes.”

Citatul de mai sus ilustrează esenţa naturii tehnocrate a platformei Partidului Reformei din Cehoslovacia. Programul de Acţiune este în mod clar manifestul intelligentsia tehnocrate, îmbrăcat în câteva zdrenţe ca să-i dea o aparenţă socialistă. Dar după Novotny, el reprezenta aerul proaspăt adus de intelligentsia. Muncitorii? Să citez dintr-o scrispare trimisă revistei Literarni Listy şi publicată pe 30 mai 1968, referitoare la Programul de Acţiune:

„Conţine câte ceva despre întreprinderile libere, câte ceva despre abolirea sistemului vechi al directorilor, şi câte ceva despre o oarecare autonomie. Dar asta nu te ajută să rezolvi nimic, de fapt singurul lucru care se întâmplă e că acum putem scrie puţin mai mult”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s