Contextul politic (5)

Contextul politic

Acolo unde statul ajunge la o formă total dezvoltată, Omul nu doar în gândurie şi conştiinţa sa, dar şi în realitate, în viaţă, duce o viaţă dublă: atât visător, cât şi cu picioarele pe pământ, o viaţă în comunitatea politică în care se recunoaşte ca pe o fiinţă a comunităţii, şi o viaţă în societatea civilă în care acţionează ca persoană particulaă individuală şi îi tratează pe ceilalţi ca mijloace, se reduce pe sine la rolul de mijloc şi devine jucăria forţelor de alienare.” Karl Marx, în Historich-kritische Gesamtausgabe, 1-1, p 584

Conducerea politică a Cehoslovaciei nu a făcut istorie în anii 50 şi60. La fel ca oricare conducere politică, în general, a încercat cu disperare să reacţioneze în urma evenimentelor, într-o încercare de a se salva pe sine. Natura heterogenă a Partidului, presiunile externe (în special din partea sovieticilor), a slovacilor, a grupurilor de intelectuali şi dificultăţile economice, toate au ajutat la fracturarea partidului. Acestea au fisurat facţiuni în general instabile care s-au rupt şi s-au unificat potrivit cererilor mişcării. Este o greşeală să vedem preluarea puterii de către aripa Dubcek ca fiind roadele unor ani de lupte duse pe principii de către un grup dedicat, strâns unit, format din oameni de stânga motivaţi politic. Locul puterii în partid fluctua pe măsură ce carieriştii şi oportuniştii schimbau taberele, pentru a ţine cont de noile presiuni.

Abia după ce baza puterii dogmaticilor a fost erodată şi clica de la conducere complet discreditată, tehnocraţii au putut profita de dorinţa din ce în ce mai mare de schimbare şi să adune destulă forţă pentru a-i răstruna pe suporterii muribunzi ai lui Novotny. Aici ar trebui să explic terminologia pe care o folosesc. Existenţa a doi poli în interiorul partidului în timpul anilor 1964-1968 a produs o mare varietate de etichete descriptive: liberali şi conservatori, aripa de stânga şi aripa de dreapta etc.

În acest text, mă refer la clica lui Novotny ca la aripa dogmatică, şi la grupul lui Dubcek ca la aripa tehnocrată.

Cel de-al 20-lea congres al CPSU a avut loc în 1956. Acesta a fost congresul în care Hruşciov a ţinut un discurs secret în care a atacat „cultul personalităţii” şi „violările legalităţii socialiste” din timpul erei lui Stalin. Această schimbare în atitudinea Partidului Sovietic a declanşat un îngheţ în viaţa internă a celor mai multe ţări din Europa de Est – un eveniment căruia adesea i se spune în mod eronat „destalinizare”.

Principala excepţie la asta a fost Cehoslovacia. Dintre toţi staliniştii din estul europei, staliniştii cehoslovaci au fost cei mai proeminenţi în a imita metodele lui Stalin. În Cehoslovacia au avut loc cele mai sângeroase procese de tip stalinist care s-au întins pe 4 ani între 1950 şi 1954.

Au avut loc în două valuri: cele împotriva „naţionaliştilor burghezi” (direcţionate împotriva conducerii partidului slovac) şi cele împotriva „cosmopoliţilor titoişti” care au semănat cu alte epurări antisemite din Europa de est. Ultimele au fost punctul culminant odată cu execuţia secretarului general al CPCz Rudolf Slansky.

Liderul comuniştilor dinaintea războiului şi primul preşedinte al Cehoslovaciei staliniste a fost Klement Gottwald. El a fost atât secretar general al partidului cât şi preşedinte. Când a murit, cele două funcţii au fost separate: Antonin Zapotocky a preluat preşedinţia şi Antonin Novotny a devenit secretarul general. La moartea lui Zapotocky în 1957, Novotny a devenit şi preşedinte al republicii. El a avansat prin ierarhia de partid cu ajutorul rolului pe care l-a jucat în orchestrarea proceselor. S-a folosit de aceste procese pentru a ajunge în vârful partidului.

Novotny reprezenta ceea ce se înţelege prin apparatnichiks clasici. Deţinea puterea doar pentru că se baza pe insistenţa sa dogmatică în aplicarea principiilor marxism-leninismului, aşa cum a fost învăţat de maestrul şi stăpânul său, Stalin. Novotny a fost un discipol al lui Stalin şi a continuat să aplice metodele sale de-a lungul întregii sale cariere.

Desigur, orice critică adusă lui Stalin era periculoasă pentru Novotny şi pentru grupul său. Atitudinea partidului faţă de „revelaţiile” lui Hruşciov a fost una teribil de nervoasă. Ei credeau, sau mai degrabă sperau, că era un fenomen temporar ce nu avea să dureze. Tactica lor a fost să aştepte, să nu facă multă publicitate schimbării de linie sovietice, sperând că o să dispară.

Ceea ce părea a fi o disidenţă în timpul acestei perioade întunecate a fost de fapt aderarea minimală la noua linie sovietică, plus unele presiuni din partea studenţilor şi intelectualilor. Muncitorii erau rupţi de întreaga şaradă politică. Absenţa presiunii clasei muncitoare a permis partidului să rezolve mai uşor opoziţia din afara partidului. Şi în interiorul partidului existau neînţelegeri despre cum să se răspundă poziţiei lui Hruşciov. Ele au ieşit la suprafaţă în timpul şedinţei Comitetului Central din martie 1956. Aceste fisuri iniţiale în eşalonul de vârf al partidului au dus la rupturile care ulterior s-au mărit şi care au permis tehnocraţilor să triumfe. Cu alte cuvinte, „grupul reformiştilor” s-a format, chiar de la început, din facţiunile din conducerea aparatului de partid. Progamul său ulterior a purtat toată moștenirea acestei paternități.

Însă, în 1956 tehnocrații au avut succes atât în Comitetul Central, cât și la acea conferință specială a partidului din iunie. Singurul lor răspuns la presiunea venită de la Moscova a fost să dea înapoi în chestiunea referitoare la procese. Au făcut asta într-o manieră tipic stalinistă. Uniunea Sovietică era în plin proces de îmbunătățire a relațiilor cu Iugoslavia, și astfel și-a dat seama că e jenant să aibă în sfera sa de influență prizonieri acuzați de ”titoism cosmopolit”!

Astfel, Slansky, care fusese executat tocmai în baza unei astfel de acuzații a fost declarat ca fiind cel care ar fi inventat – împreună cu Beria – acuzațiile anti-iugoslave. Novotny și dogmaticii s-au ”destalinizat” pe ei înșiși în acest fel, creionându-l lui Slansky  ca fiind un stalinist învechit. A fost formată o Comisie de Revizuire. În mod previzibil, ea nu a dus la nici un rezultat.

Opoziția intelectuală pe care am menționat-o mai devreme a venit din partea scriitorilor. La a doua conferință a scriitorilor din aprilie 1956 autori, ca Ladislav Mnacko, au criticat în mod deschis practicile culturale staliniste și au cerut schimbări. Din cauză că aceste proteste au fost izolate (și să fim sinceri – un miner nu era atât de preocupat dacă sau nu era interzis să se dicute meritele – sau defectele – lui Kafka) și din cauză că scriitorii aveau puțină relevanță în viața de zi cu zi a muncitorilor, dogmaticii au putut rezolva chestiunea opoziției scriitorilor foarte ușor. Poziția oficială a dogmaticilor a fost exprimată de Novotny într-un raport publicat în Rude Pravo (29 ianuarie 2957). În acest raport, el a condamnat ”noțiunea ambiguă de destalinizare” care era, de fapt, doar o idee prin care ei ar fi fost slăbiţi şi s-ar fi făcut loc forţelor reacţiunii.”

Întreaga perioadă 1950 – 1960 a fost caracterizată politic de supramaţia dogmaticilor. Colectivizarea a fost accelerată. Scriitorii şi studenţii au fost prinşi în chingi. Această ascendenţă a dogmaticilor a fost consacrată odată cu constituţia din 1960. Expulzarea tehnocraţilor, menţionată în capitolul precedent, a fost văzută în această atmosferă a cântării imnului dogmatismului. Constituţia din 1960 declara că Cehoslovacia ajunsese la socialism. Tranziţia spre comunism urma să se petreacă curând. Numele ţării a fost schimbat din Republica Cehoslovacă în Republica Socialistă Cehoslovacă. Cehoslovacia a devenit astfel prima dintre republicile popoarelor care „oficial a ajuns la socialism”.

Esenţa noii Constituţii a fost să modeleze de formă întregul model al organizării sociale și să-l aducă mai aproape de cel sovietic. Partidul şi administraţia guvernamentală au declarat că vor fi „forţele conducătoare din societate şi din stat”. Novotny însuşi a subliniat (Rude Prado 17 aprilie 1960) că rolul noii constiuţii era de „ a curăţa statul nostru de diferitele semne de naştere, pe care le-a moștenit din trecut, adică de principiile de stânga liberal psedudo-democratice ale diviziunii puterii, comprehensibile într-o perioadă de tranziţie.” Anii, care au culminat cu publicarea noii constituţii, au reprezentat, astfel, punctul culminant al domniei dogmaticilor.

Însă destalinizarea şi presiunile sovieticilor nu au dispărut, aşa cum speraseră dogmaticii. Al 22-lea Congres al CPSU a avut loc în perioada 17-31 octombrie 1961. La al 20-lea congres, Hruşciov l-a denunţat în secret pe Stalin. Condamnarea lui Stalin la al 22-lea Congres a fost deschisă şi pe faţă. Opinia publică sovietică a fost şocată atunci când trupul lui Stalin a fost scos din mausoleumul din Piaţa Roşie. Statuile sale au fost dărâmate şi fiecare oraş care fusese denumit după numele lui a fost redenumit.

Un grup anti-partid de „stalnişti” fanatici a fost descoperit în Moscova. Faptul că Hruşciov folosea metode staliniste nu conta. „Destalinizarea” era acum o politică oficială de partid. Asta, împreună cu dificultăţile economice, a fost combinaţia care a dus la distrugerea bazei de putere a dogmaticilor în Cehoslovacia şi de acolo a urmat lovitura de stat a tehnocraţilor. Chestiunea „destalinizării” avea să-l forţeze pe Novotny să deschidă cutia Pandorei plină cu procese.

Ocazia a fost al 12-lea Congres al Partidului ţinut între 2 şi 8 decembrie 1962. Dacă s-ar putea spune că a existat un moment al începutului sfârşitului pentru domnia dogmaticilor, acest Congres a fost acela. Deşi asta nu părea aşa în acel moment. În 1962, un număr de forţe se uneau şi acestea aveau să ducă la fracturarea bazei de putere a dogmaticilor din interiorul Partidului. Până în 1961 Novotny a tot rezistat presiunilor de a revizui procesele. Într-un discurs ţinut în faţa Comitetului Central (citat de Victor Valen în ”Czech stalinists die hard”, Foreign Affairs, 43:1, 1964, 22) acea „cerere pentru revizuirea proceselor era iresponsabilă şi nejustificată”, în cuvintele lui Novotny.

Motivele pentru care Novotny se opunea sunt destul de clare. Suporterii săi din partid aveau să se trezească în faţa unor foarte neplăcute dări de seamă, dacă proceselor li se făcea publicitate.  Novotny însuşi avea nevoie de tot sprijinul posibil. Şi mai mult, el ieşise destul de compromis din povestea proceselor şi era un politician destul de isteţ să-şi dea seama că orice revizuire nu va putea fi limitată doar la procese în sine. Cum atât de mulţi dintre cei responsabili erau încă activi în partid,  aceasta se va dovedi o chestiune pe care dogmaticii aveau să o exploateze în epurarea lor.

Au existat şi alte forţe care au avut influenţa lor dincolo de dificultăţile economice şi presiunile pentru redeschiderea proceselor, fie venite din interiorul partidului, fie de la Moscova.

Acesteau au contribuit la sentimentul general de fracţionalizare şi divizare care a saturat atmosfera ce a dus la cel de-al 12-lea Congres. În 1962, viaţa pentru oamenii obişnuiţi din Cehoslovacia era dominată de o lipsă a bunurilor de consum, de cozi lungi pentru obţinerea necesităţilor de bază, cum ar fi carnea şi produsele lactate, – care se găseau şi ele foarte greu – şi pentru slaba cantitate de bunuri care mai ajungeau în magazine.

Acolo unde era vorba despre necesităţile vieţii, muncitorii au fost cel mai dur loviţi. Ei şi-au înaintat propriile lor motive pentru denunţarea acestei stări de lucruri. A existat, desigur, un resentiment general împotriva birocraților, dar criticile specifice de jos în sus acum au ieşit la suprafaţă. Muncitorii erau convinşi că angajamentele economice faţă de alte ţări est-europene secau ţara de bunuri de care cehii înşişi aveau nevoie.

Dovezi ale acestor presiuni pot fi găsite în numeroasele publicaţii produse pentru a apăra politica partidului. Există şi nişte dovezi dubioase că muncitorii ar fi protestat făţiş. (Christian Science Monitor, 20 aprilie 1963). Potrivit acestei relatări, muncitorii din uzinele importante Tatra, din nordul Boemiei, au cerut o revizuire totală a comerţului din blocul de est.

Lipsurile erau de asemenea puse pe seama transportului dificil din ţări din lumea a treia, mai ales Cuba.

Măsurile administrative luate în panică de dogmatici au înrăutăţit lucrurile şi mai tare. Chiar şi membrii obişnuiţi de partid erau antagonizaţi de rocadele de la putere, de demiterile arbitrare, de relocarea forţei de muncă „în plus” şi de afectarea producţiei din cauza încetinirii economiei.

Bomboana de pe colivă, conducerea partidului se confrunta cu o reapariţie a „problemei slovace”. Asta a fost una dintre presiunile cele mai importate care şi-a făcut efectele asupra lor. În ciuda „socializării” Cehoslovaciei, naţionalismul slovac refuza cu încăpăţânare să cedeze în faţa intereselor „proletariatului internaţional”. Prima republică suferise de ceea ce e politicos numit „problema minorităţilor”. Problemele germanilor şi ungurilor au fost rezolvate ”elegant” de stalinişti, prin repatrierea forţată a acestor minorităţi în „ţările lor mamă”, și prin confiscarea proprietăţilor lor. În 1930, numărul de germani din Cehoslovacia era de 3.700.000, adică 22 la sută din totalul populației. În 1950 au mai rămas 165.000 de germani, adică între 1 și 3 la sută din totalul populației. (Social change and stratification in post-war Czechoslovakia, Jaroslav Krejci, p6).

Cei 4 milioane de slovaci erau însă o parte integrantă din acest stat și de ei nu se putea scăpa atât de ușor. În timpul primei republici, naționalismul a fost alimentat de dictatele emise de la Praga cuplate cu ceea ce slovacii considerau a fi o lipsă de înțelegere a problemelor lor specifice. Conducerea stalinistă nu doar că nu a putut să rezolve aceste probleme, dar le-a mai și înmulțit.

În timpul războiului, partidul comunist slovac păstrase o existență complet separată. Principalul coordonator al rezistenței anti-naziste din slovacia a fost Consiliul Național Slovac; o alianță între elemente ”anti-naziste”, inclusiv oameni din partidul comunist slovac, partide liberale, și partidul social-democrat slovac. Moscova s-a opus acestei alianțe, dar neavând forța să-și impună punctul de vedere, a preferat să-i ignore. Acesta este contextul răscoalei slovacilor împotriva nemților din 1944.

Și această răscoală, din nou, a stârnit opoziția Moscovei. Răscoala a rezultat într-un guvern specific slovac cu un prezidiu format din 3 social-democrați, 3 staliniști (așa-numitul consiliu al comisarilor slovaci). Mai mult, politica partidului slovac a fost în opoziție cu cea a partidului ceh. În timpul războiului, partidul slovac a încercat să integreze Slovacia în Uniunea Sovietică ca o Republică Socialistă Slovacă autonomă. Stalin a respins repede ideea. După război, slovacii încercând să obțină cât au putut de mult din uniunea lor cu cehii au încercat să stabilească o federație în cadrul căreia partidul slovac ar fi fost independent și capabil să negocieze de pe poziții de egalitate cu partidul ceh.

Asta însă nu corespundea cu planurile partidului cehoslovac. Noțiunea unei autorități rivale față de praga nu se potrivea cu ideea unui sistem politic și economic rigid centralizat.

Guvernul din 1948 a distrus toate instituțiile specifice slovace cum ar fi consiliul național slovac, și consiliul comisarilor slovaci. Apoi a venit rândul partidului slovac să fie distrus. A fost atacat rolul jucat de partid în timpul rezistenței anti-naziste. Apoi a urmat un asalt asupra conducerii partidului. Ca punct culminant au urmat procesele, epurările, încarcerarea și executarea celei mai mari părți a conducerii partidului dinainte de 1948, sub acuzația de ”naționalism burghez”. Vladimir Clementis, ministrul de externe al Cehoslovaciei era un astfel membru de partid cu vechime. A fost executat în 1952. Partidul slovac apoi a fost preluat de slugi, cum ar fi Karol Bacilek și Viliam Siroky, care erau considerați oameni de încredere de către frații lor dogmatici din Praga. La începutul deceniului 1960, partidul slovac a sărit în sprijinul ocaziei oferite de al 22-lea Congres al Partidului Sovietic pentru a reabilita primul val de victime din partidul slovac. Asta le-a permis să facă presiuni și mai mari pentru a face și mai multe cereri naționaliste. Odată ce tigrul naționalismului a fost asmuțit împotriva dogmaticilor, trebuia să se ajungă undeva. Această alianță nenaturală între tehnocrații cehi și naționaliștii slovaci a fost prea mult pentru conducerea dogmaticilor, mai ales că exista și o luptă de putere chiar în interiorul grupului lor. Poate regula funamentală a politicii de manipulare este că cei care manipulează e foarte probabil să fie și ei manipulați. În atmosfera acidă  politicii pentru putere omul din vârf trebuie să se uite mereu peste umăr de teama posibililor rivali. Novotny nu a fost o excepție.

Unul dintre posibilele mecanisme de apărare ale dogmaticilor a fost să-l lase din brațe pe Novotny și să-l facă țap ispășitor pentru greșelile lor comune. Tehnica e una veche, foarte îndrăgită de staliniști. Nu ar fi fost foarte dificil: Novotny era simbolul vechiului appartchick lipsit de culoare. Inabilitatea lui totală de a transmite ceva inteligibil în timpul discursurilor publice e legendară. Nenumăratele bâlbe, greșeli, încurcături, și în general numeroasele bălmăjili idioate ale tovarășului Novotny ar putea umple volume întregi. În urma rupturii sino-sovietice, un zvon răutăcios ceh era că pentru a le arăta chinezilor că nu doar ei aveau un președinte ale cărui gânduri puteau fi puse într-o carte, Novotny ar fi fost delegat de către comitetul central să-și publice o colecție a gândurilor SALE originale. Două luni mai târziu comitetul central a primit un volum elaborat legat în piele roșie, cu stema președinției. Conținea o singură pagină albă.

Prin contrast, numărul doi din partid, Rudolf Barak, era un personaj sociabil și foarte popular. Cunoscut pentru interesul său în arta modernă, el era în general destul de simpatizat. Deși politic nu putea fi distins de Novotny, înlocuirea acestuia cu Barak ar fi servit la a distrage atenția de la colapsul economic, de la naționalismul slovac, și de la nemulțumirea generală a populației.

Barak fusese de fapt numit de comisia anterior menționată și formată în 1955 să analizeze chestiunea proceselor. Această poziție i-a permis să aibă acces la arhivele foarte importate acoperind perioade relevante. Astfel el a fost în poziția să adune informații care ar fi fost cel puțin extrem de jenante pentru Novotny. În 1960, Barak a fost ministru de interne. Această funcție, care îi permitea să controleze toate organele de securitate interne, inclusiv poliția secretă STB, însemna că Barak putea construi o bază de putere de unde să-l poată contesta pe Novotny.

În iunie 1961, Novotny a început să ia măsuri împotriva lui Barak. L-a transferat de la conducerea ministerului de interne și l-a făcut vicepremier. Barak în acest moment avea destul sprijin în partid, pentru ca această mișcare împotriva lui să provoace multă nemulțumire și opoziție deschisă.

Dovezile care arătau că se bucură de acest sprijin și posibilitatea unei lovituri de putere împotriva lui l-au determinat pe Novotny să declanșeze un război deschis cu Barak. Acesta a fost demis din toate funcțiile, și a fost arestat în februarie 1962. Baza pentru aceste măsuri a fost subliniată de Novotny într-un discurs pe care l-a ținut în Bratislava. L-a acuzat pe Barak că a complotat să preia puterea. Acuzația nu a fost niciodată oficial făcută, însă, din cauză că i-ar fi dat posibilitatea lui Barak să scoată la lumină tot trecutul lui Novotny. Moscova probabil s-a opus acestui scenariu care arăta că procesul era înscenat. De fapt, un articol din Albania care îl ataca pe Barak (citat de W.Griffith, Albania and the Sino-Soviet Dipute, 1963, p73) susţinea că Barak avea sprijinul sovieticilor împotriva lui Novotny şi de fapt acest articol chiar a prezis şi arestarea sa şi procesul înscenat. S-au făcut probabil presiuni imense pentru a-l determina pe Novotny să abandoneze acuzaţiile politice şi orice planuri ar mai fi avut pentru înscenarea procesului. Dar Novotny nu avea să-l lase pe Barak să scape ușor. A fost judecat în secret pe 17 aprilie 1962. Acuzaţia a fost de fraudă şi de deturnare a fondurilor partidului. Procesul a durat 3 zile. Sentinţa? O condamnare la închisoare de 15 ani.

Acest scandal a arătat că dogmaticii nu erau cu siguranţă un bloc unit în interiorul partidului: chiar şi după încarcerarea lui Barak, părţi dintre suporterii săi au făcut campanie în numele lui. În discursul ţinut în plenul Comitetului central pe 12 aprilie 1962, Novotny s-a referit la „o minoritate insignifiantă în partid care se opuneau deciziei referitoare la Barak.”

Analizând anumiţi factori care divizau partidul, putem acum să analizăm congresul al 12-lea în sine. Punctul de convergenţă pentru toate facţiunile, cu excepţia clicii lui Novotny, a fost reexaminarea proceselor. Dogmaticii erau divizaţi în interiorul grupului lor în ce priveşte afacerea Barak. Novotny nu mai putea rezista presiunilor. Ar fi putut însă să încerce să minimalizeze efectele redeschiderii proceselor. Congresul a fost doctrinar. Novotny a ţinut polemici împotriva chinezilor, încercând să mascheze orice concesie smulsă de la el, într-o avalanşă de tâmpenii dogmatice. Într-o declaraţie crucială în privinţa proceselor, Novotny l-a folosit pe Barak ca ţap ispăşitor, inversând astfel planurile lui Barak. Novotny a recunoscut că metodele „anti-partid” au fost folosite în practicile anterioare ale CPCz, ducând la „violări ale legalităţii socialiste”. Apoi l-a acuzat pe Barak că a ascuns de partid informaţii pe care le-a obţinut când a condus comisia din 1955, cu intenţia de a le folosi în interesul său personal mai târziu, şi nu cu intenţia de a încerca să se asigure că se făcea justiţie. (Acest limbaj dublu arată un indiciu interesant în tehnicile de a amesteca adevărul cu minciunile, astfel încât ce rezultă să fie un amalgam din care să nu se înţeleagă nimic.)

E adevărat că Barak a ascuns informaţii de Politburo, e la fel de adevărat că probabil a făcut asta pentru a obţine foloase personale. Documentele la care se referea însă Novotny erau chiar din dosarele sale personale. Aşa stând lucrurile, ultimul lucru pe care Novotny l-ar fi dorit era „să se facă dreptate”. S-a aflat mai târziu (Reporter, 5 iunie 1968) că Novotny a confiscat unele dintre documentele pe care le avea Barak, după ce acesta a fost arestat: probabil cele care aveau legătură cu Novotny. Apoi a anunţat următoarele:

„Comitetul central a decis încă o dată să ancheteze în detaliu procesele politice care au avut loc între anii 1949 şi 1954  pentru a trage concluziile fundamentale în privinţa lor, şi pentru a scrie o concluzie definitivă în privinţa acestei chestiuni… O comisie a Comitetului central studiază în detaliu toate materialele din arhivele din acea vreme şi va trage concluziile mai ales în ce priveşte activitatea Partidului, activitatea conducerii Partidului şi a organelor de stat, şi, de asemenea, concluziile referitoare la cazurile individuale… Propunem ca al 12-lea Congres să dea instrucţiuni noului Comitet Central ca în 4 luni această chestiune să fie încheiată, şi să închidem toate chestiunile referitoare la procesele politice din timpul cultului personalităţii.” (Rude Pravo, 5 decembrie 1962)

Această concesie majoră avea să aibă toate consecinţele de care Novotny se temea. La acea vreme, însă, Novotny încă încerca să întărească poziţa dogmaticilor în Partid. Şi-a încheiat discursul cu următoarele instrucţiuni: „Punctul de vedere fundamental pentru selecţia şi distribuirea cadrelor trebuie să fie în continuare conştiinţa lor politică şi loialitatea faţă de cauza socialismului… Trebuie să ne opunem unei atitudini non-politice faţă de nevoile societăţii.”

Aici, liniile de demarcaţie (între punctele de vedere dogmatice şi raţional-tehnocrate asupra naturii societăţii „socialiste”) au fost trasate. Tulburările şi rupturile din Partid, înrăutăţirea situaţiei economice, şocul şi repulsia stârnite de dezvăluirile din timpul redeschiderii proceselor, revigorarea naţionalismului slovac, şi coalizarea grupului tehnocraţilor din partid în jurul lui Dubcek, Sik, Mlynar şi Smrkovsky toate au servit să arate că zilele ascensiunii dogmaticilor se apropiau de sfârşit.

Pe 8 decembrie 1962, Congresul partidului s-a încheiat. Un an mai târziu dogmaticii au pierdut controlul asupra partidului. Lanţul evenimentelor care au culminat cu înlocuirea lui Novotny din funcţia de secretar General de către Dubcek (pe 5 ianuarie 1968) se pusese în mişcare în forţă.

1962-1963 a fost anul important, anul înfrângerii dogmaticilor şi al începerii ascendenţei tehnocraţilor. La sfârşitul lui 1963, schimbarea raportului de forţe din interiorul partidului a devenit ireversibilă, cel puţin în privinţa presiunilor din interiorul Cehoslovaciei. Numai o forţă externă majoră ar fi putut să întoarcă acest raport de forţe înapoi în favoarea dogmaticilor (şi de fapt asta s-a şi întâmplat – această forţă a venit sub forma tancurilor ruseşti). Deja în 1968, şi o altă forţă se făcea simţită: creşterea graduală dar constantă a conştiinţei clasei muncitoare. Dacă nu ar fi fost tancurile ruseşti, asta în sine făcea inutilă existenţa partidului (sau a lui Dubcek).

Să ne întoarcem pentru o clipă la evenimentele din 1963. Acesta a fost anul în care s-au revoltat intelectualii. Nu se poate minimaliza rolul presiunilor de masă ale tuturor segmentelor intelligentsiei în lupta pentru obţinerea controlului partidului de la dogmatici şi trecerea lui în mâinile tehnocraţilor. Aş merge chiar până acolo să spun că istoria Cehoslovaciei între 1962 şi 1969 a arătat că intelligentsia tehnologico-ştiinţifică a fost braţul politic al intelligentsei ca atare. Pentru a-l cita pe un comentator de stânga:

„Continuarea presiunilor şi a situaţiilor, constant publicate de intelligentsia împotriva conducerii partidului, care era din ce în ce mai temătoare că va pierde controlul, l-au forţat pe Novotny să facă concesii una după alta. O parte importantă a forţei intelectualilor stătea în faptul că cei mai mulţi dintre cei implicaţi în bătălia cu conducerea partidului erau chiar ei înşişi membrii departid.” (Galia Golan, The reform movement, p 22)

În decembrie 1962, jurnalul Uniunii Scriitorilor, Plamen (Flacăra) a susţinut o campanie constantă împotriva dogmaticilor. Editorul Jiri Hajek scria:

„Cazurile în care în mod solemn am renunţat la dogmatism sunt multe. Şi noi aproape că suntem campioni mondiali în ce priveşte proclamaţiile împotriva lui. Şi totuşi dogmatismul continuă să existe. Aş putea oferi dovezi şi mai multe în sensul că în mod specific dogmatismul nostru ceh nu doar că o duce bine şi e în siguranţă, dar în ultimul timp e mai înfloritor ca niciodată.”

De-a lungul primei jumătăţi a lui 1963, o avalanşă de critici faţă de politicile trecute s-a declanşat în ziare cum ar fi săptămânalul Uniunii Scriitorilor Literarni Noviny, săptămânalul cultural Kulturni Tvorba, săptămânalul ilustrat al femeilor Vlasta, şi lunarul uniunii scriitorilor Pohlady.

Cricitile s-au strecurat chiar şi în presa centrală. Pe 11 ianuarie 1963, cotidianul partidului slovac Bratislava Pravda a publicat un articol al unui academician, Ladislav Szanto, care cerea abolirea interdicţiilor faţă de oamenii care nu făceau parte din partid şi care ocupau poziţii de conducere în economie. Valoarea non-comuniştilor care clădeau socialismului era onorată în revista teoretică a partidului Nova Mysl. Aceste izbucniri au produs numai un răspuns plin de precauţie şi de apărare din partea dogmaticilor.

Un singur om, Radoslav Selucky chiar şi-a forţat norocul. Unul dintre cei mai coerenţi şi mai articulaţi tehnocraţi, el a văzut foarte clar liniile de demarcaţie ale modului în care evolua bătălia ideologică în interiorul partidului. În Kulturni Tvorba pe 7 februarie 1963 a publicat un articol care i-a scos din minţi pe dogmatici şi de fapt a oferit cadrul de referinţă pentru întreaga dispută tehnocrato-dogmatică. În acest articol el a folosit o expresie, care sumariza sentimentele economiştilor tehnocraţi: „Cultul faţă de Plan”.

De-a lungul cultului personalităţii, cultul faţă de plan a fost denunţat ca fiind unul dintre principalele motive pentru criza economică. Dacă cultul personalităţii avea să fie abandonat, la fel trebuia abandonat şi cultul faţă de plan. Novotny nu a mai putut să se agaţe de metodele de încredere şi încercate ale stalinismului. Cultul personalităţii a fost discreditat prea mult. A ţinut un discurs timid în care l-a acuzat pe Selucky că „încerca să introducă haos şi anarhie în economia Cehoslovacă sub masca criticilor faţă de nereuşitele din trecut”.  (Rude Pravo 24 martie 1963)

Plenul comitetului central al CPCz a fost convocat pentru 3 aprilie 1963 iar partidul slovac a convocat plenul între 7-8 aprilie. Rezultatele acestor şedinţe nu au fost făcute publice dar cu toate acestea s-au strecurat către membrii obişnuiţi ai partidului şi astfel au devenit publice. Primele capete care au căzut au fost ale lui Karol Bacilek şi Bruno Koehler, ambii membrii de partid. Bacilek era primul secretar al partidului slovac şi membru al prezidiului CPCz. Koehler era secretar de partid al partidului cehoslovac. Bacilek fusese ministru al controlului de stat (1951-1952) şi apoi ministru al securităţii naţionale (1952-1953). Koehler fusese însărcinat să se ocupe de cadrele de partid. Poziţiile lor sensibile le-au permis să joace roluri cheie în pregătirea şi executarea proceselor politice.

Pe lâng asta, partidul slovac a efectuat şi o epurare minoră a personalului din conducerea sa. Omul numărul 2 din partid în 2953 era Pavol David a fost lăsat din braţe. Partidul slovac până în acest moment fusese condus de slugile lui Novotny,  Siroky şi Bacilek. Novotny însuşi a participat la plenul partidului slovac pentru a încerca să-şi apere pe cât de bine a putut oamenii „săi” din aparatul de partid. Siroky a fost acuzat de „încălcarea legalităţii” şi a fost dat jos imediat.

După ce plenul a luat decizia să-l demită pe Bacilek, se spune că Novotny a plecat furios de la şedinţă fără să mai aştepte măcar să vadă cine va fi numit în locul lui Bacilek. Acesta s-a dovedit a nu fi nimeni altul decât viitoarea vedetă şi sfântul din anii ce vor urma, Alexander Dubcek. Dubcek i-a luat locul lui Bacilek în conducerea partidului slovac. Împreună cu asta a moştenit un loc în prezidiul partidului comunist al Cehoslovaciei.

La sfârşitul lui 1963, Novotny fusese forţat să facă compromisuri peste compromisuri doar pentru a se putea menţine la putere. A apărut un principiu al conducerii colective, Novotny pierzându-şi foarte mult influenţa. Reincriminarea în privinţa reabilitării a fost un factor catalizator care a dus la colapsul dogmaticilor şi la apariţia tehnocraţilor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s