Ce este Makhnaevismul? (8)

Ce este Makhnaevismul?

De Paul Avrich

Queens College New York

(Apărută în Studii asupra sovietismului, iulie 1965, volumul 17, numărul I)

(Dacă vreți să aflați mai multe despre Jan Waclav Machajski (și știți franceză) vă recomandăm Les Socialisme des Intellectuelles publicat ca ediție de buzunar de către Edition du Seuil (27 rue Jacob, Paris 6) în 1979. Cartea constă într-o antologie de texte scrise de revoluționarul polonez, selectate, traduse și prezentate într-un mod foarte interesant de Alexander Skirda (autorul unor cărți cum ar fi Kronstadt 1921: Proletariat contre Bolshevisme și Les Anarchistes Russes et les Soviets).

De o particulară relevanță sunt textele în care Machajski, susținând că ”marxismul este religia noii clase conducătoare”   analizează anumite scrieri ale lui Marx în care Marx legitimează valoarea superioară (și astfel renumerația mai mare) a puterii de muncă a intelectualilor. Machajski vede în asta un mecanism fundamental prin care o importantă parte a valorii muncii manuale este extrasă de la muncitorii manuali și e redistribuită celor care dau ordinele în societate. Vede în acceptarea marxismului de către atât de mulți ”intelectuali radicali” o investiție într-un viitor privilegiat.

Pentru o bine argumentată și o reabilitate ulterioară a analizelor lui Machajski, vezi The Road of Intellectuals to the Class Power scrisă de doi disidenți revoluționari unguri (G.Konrad și I.Szelenyi) și publicată de asemenea pentru prima dată în engleză în 1979.

Acest eseu – care poate spune mai mult decât intenționase inițial – va fi de un special interes pentru cititorii acestei cărți. Analizează subdiviziunile din interiorul intelligentsia și ale luptei dintre aripile sale economice și politice, poreclite respectiv revizioniștii teologici și revizioniștii empirici.)

Când Scurtul Curs de istorie a partidului comunist a fost publicat de către Pravda în 1938, a fost însoțit de un decret care sublinia rolul intelligentsia în construirea societății sovietice. Decretul condamna cu foarte multă virulență credința ”Makhaevistă” că intelectualii – oficialii de partid, managerii de fabrici și de cooperative agricole, ofițerii de armată, specialiștii tehnici, oamenii de știință – erau de fapt o specie străină de oameni care căutau afirmarea personală și care nu aveau nimic în comun cu muncitorul din spatele strungului sau cu țăranul din spatele plugului. Această atitudine ostilă față de intelligentsia, declara decretul, era ”sălbatică, huliganică, și periculoasă pentru Statul Sovietic”.

Un număr de cititori ai Pravda, nedumeriți de strania expresie ”Makhaevist” le-au scris redactorilor cerându-le să explice ce înseamnă. (Unii cititori de exemplu confundau ”Makhaevist” cu Machism, filosofia fizicianului austriac Ernst Mach, pe care Lenin îl criticase sever cu 30 de ani înainte).

Într-o polemică înverşunată, Pravda a replicat că ”Makhaevismul” era o terorie brutală care calomnia intelligentsia făcându-i pe intelectuali exploatatori ai muncitorilor și țăranilor; că aderenții ei erau ”sălbatici, degenerați și dușmani”, al căror slogan era „Jos cu Intelligentsia”. Negând vehement că intelligentsia era o clasă de opresori, Pravda a susținut că intelectualii și masele muncitorilor truditori erau ”unul și același trup”.

Totuși, viitura de vituperații a Pravdei doar a îngroșat ceața de confuzie din jurul termenului ”Makhaevism”, care, în anii 30, deja ajunsese un pic mai mult decât un epitet convenabil pentru denigrarea intelectualilor. Dar de fapt ce era ”Makhaevismul”? Cine era autorul original și ce influență a avut el în timpul vieții sale?

Jan Waclav ”Machajski s-a născut în 1866 în Busk, un orășel de 2000 de locuitori situat în vecinătatea orașului Kilece din Polonia rusească. Tatăl său a fost funcționar şi a murit când Jan era copil, lăsând în urma sa o familie numeroasă și lipsită de orice. Machajski a mers la gimnaziu în Kielce şi a ajutat la întreţinerea fraţilor şi surorilor săi, dându-le meditaţii colegilor săi care stăteau în cazare în apartamentul mamei sale. Şi-a început cariera revoluţionară în 1888 în cercurile studenţeşti din Varşovia unde studia la facultatea de ştiinţe naturale şi medicină.

După doi sau trei ani, în timp ce participa la Universitatea din Zurich, a abandonat prima sa filosofie politică (un amestec între socialism şi naţionalism polonez) pentru internaţionalismul lui Marx şi Engels.

Machajski a fost arestat în mai 1892 pentru că a adus ilegal proclamaţii revoluţionare din Elveţia în oraşul industrial Lodz, care apoi a fost cuprins de grevă generală. În 1903, după 12 ani de închisoare şi exil în Siberia, a evadat şi a ajuns în Europa de vest, unde a rămas până la izbucnirea revoluţiei din 1905.

În timpul lungii perioade în care a fost arestat în localitatea din Siberia Vilyuisk (în provincia Yatusk), Machajski  a studiat intensiv literatura socialistă şi a ajuns la concluzia că Social-Democraţii nu pledau pentru cauza muncitorilor manuali, ci pentru cea a unei noi clase de „muncitori cu mintea” care era pusă în pericol de expansiunea industrialismului. Marxismul, a susţinul el în lucrarea sa principală, Umstvenny rabochi, reflecta interesele acestei noi clase, care spera să ajungă la putere pe umerii muncitorilor manuali. În aşa-zisa societate „socialistă”, a declarat el, capitaliştii privaţi vor fi doar înlocuiţi de o nouă aristocraţie a administratorilor, a experţilor tehnici şi a politicienilor; muncitorii manuali vor fi înrobiţi şi ţinuţi în sclavie din nou de o nouă minoritate conducătoare, al cărei „capital”, să spunem aşa, era „educaţia”.

În dezvoltarea analizei sale asupra teoriilor marxiste, Machajski a fost foarte influenţat de Mikhail Bakunin şi de „economiştii” deceniului 1890. Cu o generaţie înainte de publicarea Umstvenny rabochi, Bakunin îl denunţase pe Marx şi pe susţinătorii săi ca fiind intelectuali cu vederi înguste care, trăind într-o lume imaginară a cărţilor şi revistelor, nu pricepeau nimic din suferinţa umană. Deşi Bakunin credea că intelectualii vor juca un rol important în lupta revoluţionară, el a avertizat că rivalii săi Marxişti aveau o poftă insaţiabilă de putere. În 1872, cu 4 ani înainte de moartea sa, Bakunin a speculat asupra formei pe care o va lua „dictatura proletariatului”, dacă ar fi fost vreodată instaurată:

„Acesta va fi conducerea din partea intelectualilor ştiinţifici, cea mai autocratică, cea mai despotică, cea mai arogantă, şi cea mai insolentă dintre toate regimurile. Va exista o nouă clasă, o nouă ierarhie a savanţilor adevăraţi sau şarlatani, şi lumea va fi împărţită între o minoritate dominantă în numele ştiinţei, şi o imensă majoritate ignorantă”.

Într-una dintre cele mai importante lucrări ale sale, Gosudarstevnnost i anarkhiya, publicată în anul următor, Bakunin a extins profeţia sa îngrozitoare în cel mai şocant pasaj al lucrării:

„Potrivit teoriei domnului Marx, oamenii nu doar că nu trebuie să distrugă Statul, dar trebuie să îl întărească şi să îl pună la dispoziţia totală a beneficiarilor săi, gardienii şi profesorii, – liderii partidului Comunist – şi anume, domnul Marx şi prietenii săi, care vor purcede la eliberarea (omenirii) în felul lor. Vor concentra frâiele guvernului într-o mână de fier, pentru că oamenii ignoranţi au nevoie de o supraveghere şi de un control ferm; vor stabili o singură bancă de stat, vor concentra în mâinile lor toată producţia comercială, industrială, agricolă şi chiar ştiinţifică şi apoi vor divide masele în două armate – una industrială şi alta agricolă – aflate sub directa comandă a inginerilor de stat, care vor constitui o nouă clasă privilegiată ştiinţific şi politic.”

Potrivit lui Bakunin, adepţii lui Marx şi ai lui Auguste Comte, cum erau acei „preoţi ai ştiinţei”, ordonau şi comandau într-o nouă „biserică privilegiată a minţii şi a educaţiei superioare”.

În mod dispreţuitor, ei îl informau pe omul de rând: „Tu nu ştii nimic, nu înţelegi nimic, eşti greu de cap, şi un om inteligent trebuie să-ţi pună căpăstru şi frâie şi să te conducă.”

Bakunin susţinea că educaţia era un instrument de dominaţie la fel de puternic cum era şi proprietatea privată. Atâta timp cât educaţia era rezervată privilegiat unei minorităţi a populaţiei, scria el în 1861 într-un eseu intitulat Integral Instruction, putea fi folosită în mod eficient pentru a exploata majoritatea.

„Cel care ştie mai mult”, a scris el, „în mod natural îl va domina pe cel care ştie mai puţin”.

Chiar dacă moşierii şi capitaliştii ar dispărea, a scris el, există pericolul ca „lumea să fie din nou divizată între o masă de sclavi şi un număr mic de conducători, aceştia din urmă fiind pentru sclavi ceea ce sunt şi conducătorii de azi.”

Răspunsul lui Bakunin a fost să smulgă educaţia din ghearele clasei privilegiate şi să o facă accesibilă pentru toată lumea; la fel ca şi capitalul, educaţia trebuia să nu mai fie „patrimoniul unei sau mai multor clase” şi să devină „bunul comun a tuturor”.

Un învăţământ integrat în ştiinţă şi meserii (dar nu şi în materiile ca fi religia, metafizica, sociologia) le-ar fi dat posibilitatea tuturor oamenilor să înveţe atât intelectual cât şi maual, eliminând astfel o mare sursă de inegalitate. „Toată lumea trebuie să muncească, şi toată lumea trebuie să fie educată”, cerea Bakunin, astfel că într-o societate viitoare „să nu mai fie nici muncitori, nici oameni de ştiinţă, ci doar oameni”.

Prăpastia dintre clasele educate şi „oamenii întunecaţi la minte” din Rusia era mai mare ca oriunde în Europa. În timpul deceniului 1870, când tinerii studenţi populişti din Petersburg şi Moscova s-au dus „la oamenii de la ţară”, ei s-au lovit de o barieră invizibilă care îi separa de narod. Eşecul lor lamentabil de a comunica cu oamenii de la ţară i-a făcut pe unii populişti să abandoneze şcoala pentru că ei credeau că îi separă de mase.

Alţii şi-au pus problema dacă vreodată prăpastia educaţională va putea fi vreodată depăşită, şi dacă nu cumva filosoful populist Nikolai Mikhailovski avea dreptate când observase că „cei învăţaţi” trebuie „în mod inevitabil să înrobească” majoritatea care trebuia lăsată să muncească.

Situaţia nu s-a îmbunătăţit nici când ţăranii s-au mutat la oraşe să muncească în fabrici pentru că ei au adus cu ei suspiciunea cu care-i priveau pe intelectuali. Un muncitor din St. Petersburg s-a plâns că „intelligentsia fură poziţia muncitorului”. Era bine ca muncitorii să accepte cărţi de la studenţi, spunea el, dar când încep să te înveţe prostii trebuie să-i pui la punct. ”Trebuie să-i facem să înțeleagă că întreaga cauză pentru care luptă muncitorii trebuie pusă în mâinile acestora.”

Deși aceste remarci aveau ca țintă cercul populiștilor lui Chaikovski din deceniul 1870, aceeași atitudine a persistat și în deceniile următoare, referitoare la Populiști și Marxiști, care se băteau între ei pentru a obţine loialitatea clasei emergente a muncitorilor industriali. În 1883, Georgi Plekhanov, ”părintele” Social-Democrației din Rusia, s-a simțit obligat să promită că dictatura marxistă a proletariatului ”va fi ceva atât de îndepărtată de dictatura unui grup de revoluționari raznochinstsy precum și cerul e îndepărtat de pământ.”

A dat asigurări muncitorilor că discipolii lui Marx erau oameni dezinteresați, a căror misiune era de a ridica conștiința de clasă a proletariatului, astfel încât să devină un personaj independent pe arena vieții istorice, și să nu treacă mereu și totdeauna din mâinile unui gardian în ale altuia.”

Necrezând reasigurările repetate ale lui Plekhanov, mulți muncitori din fabrici au ocolit doctrina revoluționară a lui Plekhanov și a asociaților săi, și și-au unit eforturile pentru a reuși ei singuri să se educe pe ei înşişi.

Au început să manifeste o tendință (în care li s-au alăturat mai mulți intelectuali care simpatizau cu cauza lor) care ulterior a primit eticheta de ”economism”.  Muncitorul rus obișnuit era mai interesat în creșterea nivelului său material decât să se agite pentru obiective politice; era neîncrezător în sloganurile revoluționare, fluturate de liderii de partid, și credea că acestea le satisfăceau ambițiile politicienilor în timp ce ei ar fi lăsat situația muncitorilor neschimbată de fapt. Programele politice, a scris un purtător de cuvânt de frunte despre ”punctul de vedere” al economismului ”sunt făcute ca intelectualii să se ducă cu ele în fața muncitorilor, dar scopul lor nu sunt muncitorii…. Iar tocmai apărarea intereselor muncitorilor este întregul conținut al mișcării de stânga a muncitorilor.”

Intelligentsia, a spus el referindu-se la faimoasa zicală a lui Marx la Prima Internațională, pare să uite că ”eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie făcută de înșiși muncitorii.”

Fundamentală pentru anti-intelectualismul adepților ”economismului” era convingerea că intelligentsia privea clasa muncitoare doar ca pe un mijloc de a atinge un scop mai înalt, o privea ca pe o masă abstractă, predestinată să ducă la îndeplinire voința imuabilă a istoriei. Potrivit adepților economismului, intelectualii, în loc să își folosească cunoștințele pentru a-i ajuta pe muncitori să rezolve problemele de zi cu zi pe care le aveau la fabrici, se pierdeau în ideologii care nu aveau nici o legătură cu nevoile adevărate ale muncitorilor. Încurajați de grevele muncitorilor din industria textilă din St.Petersburg din 1896 și 1897, care au fost organizate și conduse de muncitorii locali, adepții economismului au apelat de urgență la clasa muncitoare rusă să stea pe picioarele ei singură și să se organizeze singură și au respins conducerea din partea unor așa-ziși agitatori profesioniști, interesați doar de scopurile lor.

Așa cum a scris un muncitor în jurnalul adepților economismului din 1897 ”îmbunătățirea condiției noastre de muncă depinde cu totul doar de noi înșine.”

Argumentele lui Bakunin anti-politice și anti-intelectuale, precum și argumentele prezentate de adepții economismului au lăsat o impresie profundă asupra lui Machajski. Pe când era încă încarcerat în Siberia, a ajuns la convingerea că intelligetsia radicală nu urmărea să ajungă la o societate fără clase, ci doar să ajungă să se stabilească pe ea însăşi ca o nouă clasă privilegiată.

Nu era de mirare că Marxismul în loc să pledeze pentru o revoltă imediată împotriva sistemului capitalist, amâna „colapsul” său într-un timp viitor când condiţiile economice erau suficient de „mature”.

Odată cu dezvoltarea şi mai profundă a capitalismului cu toate tehnologiile sale sofisticate, „muncitorii cu mintea” ar fi ajuns destul de puternici pentu a-şi stabili propria lor dominaţie. Chiar dacă noua tehnocraţie ar fi ajuns să abolească proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, spunea Machajski, „intelligentsia profesională” tot şi-ar fi păstrat poziţia de stăpână preluând managementul producţiei şi stabilind un monopol asupra cunoaşterii specializate de care este nevoie pentru a putea menţine în funcţiune un complex economic industrial.

Managerii, inginerii, şi deţinătorii de funcţii publice se vor folosi de ideologia marxistă ca de un nou drog religios pentru a întuneca minţine maselor de muncitori, asigurându-se că vor perpetua menţinerea lor în ignoranţă şi servitute.

Machajski bănuia că fiecare competitor de stânga încerca să stabilească un sistem social în care intelectualii să fie noua clasă de conducători. Chiar i-a acuzat pe anarhiştii din grupul lui Kropotkin, Khleb i volya, care aveau o abordare graduală a revoluţiei că nu sunt cu nimic mai buni decât social-democraţii, pentru că nu se aşteptau ca următoarea revoluţie din Rusia să treacă dincolo de faza în care s-au blocat revoluţiile din Franţa de la 1789 şi 1848. În proiectul de comună anarhistă a lui Kropotkin, susţinea Machajski, doar cei care deţineau cunoştinţe despre civilizaţie şi erau educaţi se puteau bucura de libertate adevărată.

„Revoluţia socială” a anarhiştilor, insista Machajski, nu avea cu adevărat scopul de a fi o revoltă pură a muncitorilor, ci de fapt ar fi fost „o revoluţie în interesul intelectualilor”. Anarhiştii, spunea el, erau  „la fel ca toţi socialiştii, doar că erau mai pasionaţi.”

Atunci ce era de făcut pentru a evita o nouă înrobire şi sclavie? Din punctul de vedere al lui Machajski, atâta vreme cât inegalitatea veniturilor persista şi mijloacele de producţie rămâneau în mâinile capitaliştilor, care erau doar o minoritate, atâta vreme cât cunoaşterea ştiinţiică şi tehnică rămânea „proprietatea” unei minorităţi intelectuale, masele de oameni ar fi continuat să muncească la fel – tot pentru a-i întreţine pe câţiva privilegiaţi.

Soluţia lui Machajski a desemnat un rol cheie unei organizaţii secrete a muncitorilor numită Conspiraţia Muncitorilor (Rabochi zagavor), similară cu societatea secretă a lui Bakunin de conspiratori revoluţionari. Se presupune că însuşi Machajski ar fi trebuit să fie liderul ei. Misiunea Conspirației Muncitorilor era de a-i stimula pe muncitori să se îndrepte spre acțiunea directă – greve, demonstrații, și altele la fel – împotriva capitaliștilor cu obiectivul imediat de a câștiga îmbunătățiri ale condițiilor de muncă și slujbe pentru șomeri. Acțiunea directă a muncitorilor avea să aibă ca punct culminant o grevă generală, care la rândul ei ar fi determinat o revoltă larg răspândită, și care ar fi dus la o eră de venituri egale și de oportunități educaționale.

Într-un final, distincția mincinoasă şi periculoasă între muncitorii manuali și cei intelectuali ar dispărea, împreună cu toate diviziunile de clasă.

Teoriile lui Machajski au provocat discuții pasionate în interiorul grupurilor de radicali din Rusia. În Siberia, unde Machajski scrisese prima parte a cărții sale Umstvenny rabochi în 1898, critica adusă de el Social-Democrației ”a avut un efect imens asupra exilaților”, așa cum până şi Trotsky, care era unul dintre aceștia și-a amintit în autobiografia sa.

În 1901, copii ale Umstvenny rabochi circulau în Odessa, unde ”Makhaevismul”, numindu-se pe sine Conspirația Muncitorilor, începea să atragă susținători. În ciuda criticilor pe care Machajski le-a adus anarhiștilor, unii dintre ei s-au alăturat cauzei sale. O perioadă, Olga Taratutta și Vladimir Stiga, oameni importanţi ai celei mai mari organizații anarhiste din Rusia, Drapelul Negru, (Chernoye znamya) s-au asociat cu o societate din Odessa cunoscută ca Instransigenții (Neprimirimiye) din care făceau parte atât anarhiști cât și Makhayevstsy. Şi principalul cerc anarhist din Petersburg, Fără Autoritate (Beznachaliye) conținea câțiva discipoli ai lui Machajski.

Dacă unii scriitori anarhiști l-au criticat pe Machajski pentru că îi acuzau că nu vor decât să facă un complot al intelligentsia, mult mai mulți, așa cum a recunoscut un anarhist din grupul lui Kropotkin, au găsit în gândirea lui Machajski un spirit ”proaspăt și plin de viață”, în contrast cu ”atmosfera rigidă a partidelor socialiste, saturată de intrigi politice”.

Cel mai cunoscut anarho-sindicalist din Rusia în 1905, Daniil Novomirski a exprimat și el în mod clar suspiciunile lui Machajski în privința ”muncitorilor cu mintea”:

”Cărei clase de fapt socialismul contemporan îi servește în realitate și nu doar în vorbe? Răspundem imediat și fără să batem câmpii: Socialismul nu este expresia intereselor clasei muncitoare, ci a așa-zișilor raznochintsy sau intelligentsia declasee.”

Partidul Social-Democrat, spunea Novomirski, era infestat cu ”ticăloși politici… noi exploatatori, noi șarlatani care vor amăgi iar poporul.”

Mult așteptata revoluție socială se va dovedi o farsă, a avertizat el, dacă nu va reuși să anihileze împreună cu proprietatea de stat și cu cea privată, un al treilea dușman al libertății umane: ”Acel nou dușman declarat al nostru este monopolul cunoașterii, iar întruchiparea lui este intelligentsia.”

Deși Novomirski credea că ”o minoritatea conștientă” de deschizători de drumuri cu viziune era necesară pentru a agita masele să recurgă la acțiune , el i-a admonestat pe muncitori să nu caute pe alții din afară pentru a-i salva. Oameni dezinteresați nu există – spunea el, ”nici în norii întunecați de pe cer, nici în palatele luxoase ale tsarilor, nici în apartamentele bogaților, nici în orice Parlament.”

Părerile lui Machajki au influențat un alt grup ultra-radical care s-a născut în urma revoluției de la 1905, maximimaliștii Socialiști-Revoluționari. De fapt principalul om care a răspândi Makhaevismul, în afară de însuși Machajki, un care abia era conștient de existența celui care avea aceste idei, a fost un maximalist pe numele său Yevgeni Yustinovichi Lozinski. În cea mai mare parte a cărții sale, Ce este de fapt Intelligentsia, Losinski a parafrazat ideea centrală a filosofiei lui Machajski: ”Socializarea mijloacelor de producție nu e suficientă, pentru că doar eliberează intelligentsia de sub jugul statului capitalist, dar nu îi eliberează și pe sclavii muncii manuale; duce la reapariția unei noi clase de sclavi, și la întărirea servituții muncitorilor.”

Ecouri similare ale scrierilor lui Machajski aveau să apară în numeroase eseuri și articole scrise de către anarhiști,                 Maximaliști, și alți radicali din stânga. Dar odată cu represiunea severă a lui Stolypin în anii care au urmat după revoluția din 1905, aceste ecouri s-au stins rapid și cei care le-au produs au sfârșit în închisori și în exil. Machajski însuși s-a întors în Rusia în 1905, dar a fost iar obligat să fugă iar, doi ani mai târziu.

Radicalismul rusesc, care a fost mai degrabă clandestin în următorul deceniu, și-a revenit foarte repede, odată cu izbucnirea revoluției din februarie. Deși nici Conspirația Muncitorilor, nici o altă organizație Makhayevtsy nu au reapărut în 1917, spiritul Makhaevismului era foarte viu în rândurile mișcării muncitorilor. Ca în 1905, influența lui Machajski era în special puternică printre anarhiști și Maximaliști.

În septembrie 1917, de exemplu, în fraze care îl evocau pe Bakunin și pe Machajski, un muncitor anarhist i-a convins pe delegații de la o conferință a comitetelor din fabrici din Petersburg să declanșeze imediat greva generală. Nu a existat ”nici o lege a istoriei, care să îi oprească pe oameni să nu participe, declara el, nici un fel de faze revoluționare, așa cum susțineau Social-Democrații. Discipolii lui Marx – atât menșevicii cât și bolșevicii – amăgeau clasa muncitoare cu promisiuni ale domniei lui Dumnezeu peste 100 de ani de acum înainte. Nu există nici un motiv să așteptăm” – a strigat el. „Muncitorii trebuie să treacă imediat la acțiune directă – nu după alte secole de chinuri istorice, ci acum! Trăiască revolta sclavilor și egalitatea veniturilor!”

La adunarea comitetului din fabrici din luna următoare, un alt vorbitor anarhist s-a opus abordării Adunării Constituatnte pe motiv că avea cu sguranță să fie monopolizzată de intelectuali și de cpaitaliști. ”Intelectualii, a avertizat el, în nic un caz nu reprezentau interesele muncitorilor. Ştiu cum să ne joace pe degete, și ne vor trăda. Muncitorii uniți – a tunat el – pot triumfa doar prin acțiune directă prin ”luptă directă” cu opresorii lor.

Când Machajski s-a reîntors în Rusia, în 1917, nu a făcut nici un efort pentru a canaliza aceste sentimente într-o mișcare coerentă. Gloria sa apusese odată cu revoluția de la 1905, acum era un om prematur îmbătrânit și obosit. După revoluția din octombrie a primit un post non-politic în guvernul sovietic, fiind editor tehnic al revistei Narodnye khozyaistvo, organul de presă al Consiliului Economic Suprem.

A rămas în orice caz un critic foarte dur al marxismului și al adepților săi. În vara lui 1918, a publicat un singur număr dintr-un ziar numit … în care i-a criticat total pe bolșevici pentru că nu au expropriat cu totul burghezia și pentru că nu au îmbunătățit cu nimic situația clasei muncitoare. După revoluția din februarie, scria Machajski, muncitorii au primit o creștere de salarii și ziua de muncă de 8 ore dar după octombrie nivelul material nu a crescut nici un pic.

Insurecția bolșevică, a continuat el, nu era decât o contra-revoluție a intelectualilor. Puterea politică fusese confiscată de discipolii lui Marx… de cei din mica burghezie și din intelligentsia, posesorii cunoștințelor despre administrare și organizarea vieții întregi a țării.

Iar marxiștii, în conformitate cu evanghelia religioasă de determinism economic a profetului lor, au ales să mențină ordinea burgheză obligdându-se să ”pregătească” muncitorii manuali pentru un paradis din viitor.

Machajski s-a alăturat clasei muncitoare să facă presiuni asupra guvernului sovietic să exproprieze fabricile, să egalizeze veniturile, și să ofere slujbe pentru șomeri. Şi totuși oricât de nemulțumit era de noul regim, Machajski l-a acceptat cu silă cel puțin o peroadă. Orice încercare de a răsturna guvernul, a spus el, va fi doar în beneficiul Albilor, care erau chiar mai răi decât bolșevicii.

Machajski a rămas în slujba sa de redactor până la moartea sa, în urma unui atac de inimă, în februarie 1926 când avea 60 de ani.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s