1968 : o cronologie a rebeliunilor sociale de pe glob

1968 : o cronologie a rebeliunilor sociale de pe glob

Această scurtă cronologie începe cu evenimentele care au cuprins Franţa între mai şi iunie 1968. Începute ca o revoltă a studenţilor din Paris, evenimentele au culminat în ocupări de masă ale locurilor unde munceau oamenii şi cu o grevă generală la care au participat 10 milioane de muncitori. Cronologia din Franţa e urmată de o sinteză a rebeliunilor sociale din … ţări . *libcom.org

Mai 68

„A fost un festival fără început sau sfârşit; am văzut pe toată lumea şi pe nimeni, pentru că fiecare individ era pierdut în aceeaşi numeroasă mulţime care se rostogolea; am vorbit cu toată lumea fără să îmi amintesc nici ce am spus eu, nici ce mi-au spus ceilalţi, pentru că atenţia fiecăruia era absorbită la fiecare pas de noi obiective şi noi evenimente, şi de veşti neaşteptate.”— M. Bakunin, Confesiuni

Mai 1968 a intrat într-o legendă – până la punctul în care atunci când noi valuri ale luptelor izbucnesc în Franţa, tinerii sunt deja iritaţi de inevitabilele comparaţii cu anul 1968 la care media recurg mereu. Mişcarea anti-CPE din 2006 este un asemenea exemplu. Şi totuşi, mai 1968 a fost cea mai avansată mişcare a unui excepţional an de luptă care rămâne un punct culminant în era post-IWW. Speranţele şi posibilităţile erau atunci atât de mari – şi totuşi revoluţia nu a venit, chiar dacă ideea unei revoluţii (deşi adesea limitată şi confuză) a fost parte dintr-un ferment general şi dintr-o atmosferă care a ajuns într-un fel să ne pară acum extraordinară, uitându-ne înapoi în timp de unde ne aflăm azi. Vremurile noastre sunt în multe feluri o eră a contra-revoluţiei care a urmat după înfrângerea luptelor din deceniile 1960 şi 1970, când „chestiunile sociale” dominau viaţa cu o intensitate oscilantă.

Revolta s-a aprins în multe locuri, de-a lungul Europei, în Franţa şi în Italia mai ales – şi în Est, Primăvara de la Praga. În Mexic, demonstranţii au fost masacraţi pentru a se putea impune „pacea socială” înainte de Jocurile Olimpice din acel an. Şi totuşi, Paris din mai 1968 rămâne imaginea simbol asociată cu acel an.

A existat ceva în aer în acel an – evenimentele care au dus la rebeliunile din mai au fost parte din asta. Dar dacă tulburările provocate de studenţi la Strasbourg în decembrie 1966 şi în Nanterre în martie 1968, iar Situaţioniştii care i-au inspirat nu pot pretinde că ei au fost scânteia care a dus la rebeliunea uriaşă din mai, ei pot susţine că au avut o contribuţie la aceste evenimente. Situaţioniştii pot susţine că ei au prevăzut mai clar decât alţii că o asemenea revoltă devenea posibilă.

Situaţioniştii Internaţionali pot susţine şi că au scris cele mai bune eseuri şi texte în timpul şi după aceste evenimente, precum şi că au fost sursa celor mai colorate şi vii sloganuri de luptă.

Dar nici un grup politic nu poate pretinde că lui i se datorează 1968 – e remarcabil că atunci a fost vorba despre o izbucnire spontană, care nu a fost instigată şi nici condusă de vreo forță externă. (Deși parte a slăbiciunii ei a fost că a permis sindicatelor și Partidului Comunist să limiteze eventual și să fragmenteze mișcarea.)

10 milioane de muncitori au participat la cea mai mare grevă spontană din istorie – și totuși mulți dintre ei (cei mai mulți staliniști) au permis birocraților din sindicate să mențină controlul asupra ei; ocuparea locurilor unde se muncea a fost folosită de către sindicate pentru a ține muncitorii separați unii de alții și rupți de mișcarea mai largă și mai profundă a studenților și a tinerilor. Cei care s-au dus în fabrici să deschidă un dialog cu muncitorii de obicei s-au trezit în fața unor porți închise și controlate de trimiși ai sindicatelor. Partidul Comunist și sindicatele au fost expuse pentru ce au făcut ca, pentru că cine nu știa deja, agenți ai contra-revoluției  și ca parte a ordinii și menținerii lucrurilor neschimbate și sub control.

 

Cronologia evenimetelor din Franța

22 martie 1968: studenții radicali și prietenii lor invadează administrația sediului Universității Nanterre și țin o adunare în sala de ședințe a consiliului universității în timpul căreia discută despre discriminarea de clasă din societatea franceză și despre birocrația politică ce controla finanțarea școlilor.

Administrația universității cheamă poliția. Polițiștii înconjoară universitatea. După publicarea dorințelor lor, studenții pleacă din clădire fără să provoace nici un fel de tulburențe. Mai târziu, liderii a ceea ce avea să fie cunoscut ca ”mișcarea din 22 martie” sunt convocați de către comitetul disciplinar al universității.

Joi, 2 mai 1968: după două luni de conflicte neîncetate între studenți și autoritățile Universității Nanterre din Paris, administrația închide universitatea. Studenții de la Universitatea Sorbona din Paris au ieșit pe străzi să protesteze față de închiderea universității și față de amenințarea la adresa colegilor lor de la Nanterre că vor fi expulzați.

Dumincă 5 mai: Radicalii ocupă sediul administrației și țin o adunare generală a studenților. Poliția înconjoară Nanterre, şi închide universitatea.

Luni, 6 mai: Studenţii de la Nanterre se strâng în centrul Parisului şi, după ce sunt hărţuiţi continuu şi 500 dintre ei sunt arestaţi, izbucnesc proteste violente şi ciocniri cu poliţia. Sindicatul naţional al studenţilor, şi sindicatul profesorilor universitari au făcut apel la un marş de protest faţă de invazia Sorbonei de către poliţie. O interdicţie totală a demonstraţiilor şi închiderea unor mari părţi din centrul Parisului au făcut ca mii de studenţi furioşi să iasă pe străzi. În fața brutalității din ce în ce mai mari a poliției, mai bine de 20.000 de studențin, profesori și susținători ai lor au mărșăluit către Sorbona, care încă era închisă și înconjurată de poliție. Poliția i-a atacat, lovindu-i cu bastoanele. în timp ce mulțimea s-a împrăștiat, unii au început să ridice baricade din ce le pica în mână. ”Literalmente, mii de oameni au ajutat la ridicarea baricadelor… femei, muncitori, oameni în pijamale, s-au format lanțuri umane pentru transportarea cărămizilor, și a pietrelor, a lemnelor, a fiarelor”. Alții au scos pietre din caldarâm și le-au aruncat mereu asupra poliției, forțându-i pe polițiști să se retragă pentru o perioadă. Apoi, poliția a răspuns cu atacuri cu gaze lacrimogene împotriva mulțimii. Și mai multe sute de studenți au fost arestați. La sfârșitul nopții, 350 de polițiști au fost răniți în urma luptelor. În aceeași zi, liceenii din sindicatele lor au vorbit în sprijinul revoltelor. În ziua următoare, ei s-au alăturat studenților, profesorilor și unui număr din ce în ce mai mare de muncitori care s-au strâns în jurul Arcului de Triumf și au cerut ca: (1) toate acuzațiile penale împotriva studenților să fie anulate, (2) poliția să iasă din universitate, și (3) autoritățile să redeschidă Nanterre și Sorbona. Negocierile au încetat după ce studenții s-au întors în campusuri, în urma unei știri false că guvernul anunțase că ar fi de acord să redeschidă universitățile. Ulterior au descoperit că de fapt poliția încă ținea școlile sub asediu.

Marți, 7 mai: 50.000 de oameni ies pe străzi pentru a protesta față de brutalitatea poliției, marșul escaladează într-o luptă brutală cu poliția pe străzile înguste și pe aleile Cartierului Latin din Paris. Când poliția a tras cu gaze lacrimogene asupra oamenilor, protestatarii au răspuns aruncând în poliție cu cocktail-uri Molotov. Când poliția le-a spus să se împrăștie, protestatarii au răspuns cu strigăte: ”Trăiască Comuna de la Paris!”

Vineri, 10 mai: O altă mulțime uriașă s-a strâns pe Rive Gauche. Când poliția i-a blocat și nu le-a permis să treacă râul, mulțime a ridicat din nou baricade, pe care apoi poliția le-a atacat la 2:15 noaptea, după ce negocierile au eșuat din nou.

Confruntarea, în urma căreia sute au fost arestați și răniți, a durat până în zorii următoarei zile. Evenimentele au fost difuzate la radio în direct, și au fost difuzate la televiziune în ziua următoare. Au fost aduse acuzații că poliția a instigat, prin agenți provocatori, la izbucnirea violențelor, prin arderea mașinilor și aruncarea de cocktail-uri molotov.

După alte demonstrații masive, ministrul educației a început negocierile. Dar, pe străzi, 60 de baricade fuseseră ridicate și muncitorii au ieșit din fabrici ca să-i susțină pe studenți.

După alte proteste masive, poliția a fost forțată să se retragă și să părăsească străzile Cartierului Latin. Studenții au confiscat părți din Paris, pe care poliția le sigilase și au creat o adunare publică pentru a răspândi lupta. Ocupațiile și demonstrațiile curând s-au răspândit în toată Franța. De la Universitatea Sorbona (anterior încercuită de poliție, dar recâștigată de studenți) au plecat manifeste, proclamații, telegrame și postere. Pe străzi au apărut graffiti ca: “Fiți realiști: Cereți imposibilul!”, “Sub asfalt e plaja!” și “Toată puterea imaginației!”. Pe un zid era scrisă fraza: ”Cea mai frumoasă sculptură e o piatră de caldarâm aruncată în capul unui polițist!”

Partidul Comunist Francez a participat cu multă reținere și cu silă, după ce patru sindicate principale s-au alăturat demonstrațiilor – the Confédération Générale du Travail (CGT) și the Force Ouvrière (CGT-FO) – ele au cerut o grevă generală de o zi și au anunțat demonstrații pentru luni, 13 mai.

Luni, 13 mai: Peste un milion de oameni au mărșăluit pe străzile din Paris. Poliția s-a ținut departe de ei. Primul ministru,

Georges Pompidou a anunțat personal eliberarea prizonierilor din închisori și redeschiderea Sorbonei. Explozia de greve însă nu putea fi oprită. De fapt, protestatarii erau din ce în ce mai furioși. Când Sorbona s-a redeschis, studenții au ocupat-o și au declarat-o ”universitatea autonomă a poporului”. În jur de 400 de comitete populare de acțiune au fost create în Paris, inclusiv Comitetul de Ocupare al Sorbonei, și în alte părţi fiind vocea nemulţumirii împotriva guvernului şi societăţii franceze.

Marţi, 14 mai: greve prin ocupare au loc la uzinele Sud Aviation în apropiere de Nantes, unde muncitorii închid conducerea întreprinderilor în birourile lor. În zilele următoare, alţi muncitori încep să ocupe fabricile, apoi o altă grevă izbucneşte la uzinele Renault de lângă Rouen, iar aceasta se răspândeşte rapid la alte complexe Renault de la Flins din Valea Senei şi la marginea Parisului la Boulogne-Billancourt.

Miercuri 15 mai; În acea noapte, Teatrul Naţional din Paris a fost confiscat şi a fost transformat într-o adunare permanentă pentru dezbateri de masă.

Joi, 16 mai: De acum, muncitorii au ocupat 50 de fabrici.

Vineri 17 mai: 200.000 de muncitori sunt în grevă.

Sâmbătă, 18 mai: Două milioane de muncitori intră în grevă.

Luni, 20 mai: În timpul acestei săptămâni, numărul greviştilor ajunge la 10 milioane, aproximativ două treimi din forţa totală de muncă din Franţa e acum în grevă. 4.000 de studenţi care ocupau Universitatea de la Sorbona se duc să îi susţină pe greviştii de la Renault. 10.000 de poliţişti sunt mobilizaţi, oficialii sindicatelor închid porţile fabricilor şi Partidul Comunist le cere membrilor săi să încearcă din toate puterile să pună capăt revoltei. Greviştii nu au fost conduşi de sindicate, dimpotrivă: CGT a încercat să înăbuşe această revoltă spontană, canalizând-o într-o luptă pentru a obţine salarii mai mari şi alte cereri economice.

Muncitorii au înaintat însă o agendă mult mai radicală, politică, cerând demiterea guvernului şi a preşedintelui de Gaulle şi încercând în unele cazuri să obţină ei conducerea fabricilor. Când liderii de sindicate au negociat o creştere de 35% a salariului minim şi o creştere de 7% a salariului mediu, şi o jumătate din plata pentru zilele în care s-au ţinut greve, muncitorii care ocupau fabricile au refuzat să accepte şi să se întoarcă la muncă, le-au negat dreptul sindicatelor de a negocia pentru ei, deşi înţelegerea obţinută de aceştia era mult mai bună decât ar fi putut obţine cu o lună înainte.

24 mai: Protestatarii dau foc Bursei de valori din Paris. Cum demonstraţiile de stradă se înmulţesc, iar ocupaţiile continuă, statul e pregătit să folosească forţa brutală pentru a înăbuşi revolta. Generalii de armată au strâns 20.000 de militari să recucerească Parisul cu forţa iar poliţia a ocupat centrele de comunicaţii cum ar fi sediile televiziunilor şi sediile poştei. Oficialii Partidului Comunist au ajutat la manipularea greviştilor pentru a-i convinge să se întoarcă la muncă. În cazul Metro, au vizitat o staţie şi le-au spus muncitorilor că celelalte staţii s-au redeschis, apoi s-au dus prin toate staţiile şi le-au spus că celalalte staţii s-au redeschis.

Vineri, 25 mai şi Sâmbătă, 26 mai: Au fost semnate înţelegerile de la Grenelle cu ministrul afacerilor sociale. Ele au oferit o creştere a salariului minim cu 25 la sută şi a salariului mediu cu 10 la sută. Aceste oferte au fost respinse ca inadecvate de către muncitori, care au continuat greva.

Miercuri, 30 mai: Câteva sute de mii de protestatari (400.000 până la 500.000—mult mai mult decât cele 50.000 la care se aştepta poliţia) au mărşăluit prin Paris.

Joi, 31 mai: În timp ce guvernul părea că se apropie de colaps, de Gaulle a rămas ferm, deşi a trebuit să se ascundă şi să ia în considerarea abandonarea poziţiei sale. După ce s-a asigurat că are destulă loialitate din partea armatei dacă ar fi fost cazul, a apărut la radio (televiziunea era în grevă) şi a anunţat dizolvarea Adunării Naţionale, alegeri noi urmând să aibă loc pe 23 iunie. A ordonat muncitorilor să se întoarcă la muncă, şi a ameninţat că va institui o stare de urgenţă dacă ei nu s-ar fi supus.

Marți, 5 iunie: Cei mai mulți muncitori încep să se întoarcă la muncă sau sunt arestați de la locurile de muncă de către poliție. Sindicatul național al studenților a făcut apel la încetarea demonstrațiilor. Guvernul a interzis mai multe organizații de stânga.

6 iunie: poliția recucerește Sorbona. De Gaulle a triumfat în alegerile parlamentare care au avut loc spre sfârșitul lui iunie și criza a ajuns la final.

Situația internațională

1968 și în general deceniile 1960 și 1970 au fost caracterizate de lupte ale muncitorilor, tinerilor și studenților care au izbucnit în toată lumea. Împotriva exploatării la muncă, împotriva Statului, împotriva societății de clasă, împotriva autorității, împotriva represiunii rasiale, sexuale și de gen, împotriva războaielor, împotriva moralității rigide și împotriva conformităților impuse vieții de zi cu zi.

Cronologia unora dintre cele mai semnificative evenimente internaționale ale anului 1968

8 martie: În Polonia izbucnește o criză politică, studenții de la Universitatea din Varșovia au mărșăluit pentru drepturile studenților și au fost bătuți cu bastoanele de poliție. A doua zi, peste 2.000 de studenți au ieșit pe străzi pentru a protesta față de implicarea și brutalitatea poliției în campusuri. și ei au fost bătuți cu bastoanele. Protestele au continuat. Pe 11 martie, oamenii obișnuiți s-au implicat și ei și au avut loc confruntări violente cu studenții și cu poliția. Guvernul a dus o campanie deșănțată împotriva protestatarilor, etichetându-i ”sioniști”. Cele 20 de zile de proteste s-au terminat când Statul a închis toate universitățile și a arestat mai bine de 1000 de studenți. Cei mai mulți studenți polonezi evrei au fugit din țară ca să scape de persecuțiile guvernului.

17 martie: o demonstraţie împotriva războiului din Vietnam are loc în faţa Ambasadei Statelor Unite din Grosvenor Square, din Londra, care a dus la 2 ore de bătăi de stradă între poliţie şi demonstranţi. S-a finalizat cu rănirea a 86 de oameni şi cu arestarea a 200 de demonstranţi. Au existat proteste mondiale împotriva implicării Statelor Unite în Vietnam, precum și mișcări importante de refuz din partea tinerilor de a se înrola în armată, așa cum era obligatoriu, și au existat și numeroase greve de insubordonare în Armata Statelor Unite. (http://en.wikipedia.org/wiki/1968_Polish_political_crisis)

4 aprilie: asainarea Reverendului Martin Luther King Jr în Statele Unite. Ca urmare a acestei crime, un val de rebeliuni s-a răspândit în cartierele locuite de oamenii de culoare din 115 de oraşe americane, mai ales în Louisville, Baltimore şi Washington, D.C, unde protestele s-au întins pe parcursul a 4 zile. (See;http://en.wikipedia.org/wiki/1968_Washington,_D.C._riots)

 

20 aprilie: Parlamentarul conservator britanic Enoch Powell susţine discursul său împotriva imigranţilor, cunoscut ca „Râuri de Sânge”. Acest discurs provoacă mai multe demonstraţii în Anglia, inclusiv una din partea unor dockers din Londra în sprijinul lui Powell.

23 aprilie: studenţii ocupă Universitatea din Columbia, iar aceasta e închisă. (See;http://en.wikipedia.org/wiki/Columbia_University_protests_of_1968)

Mai-Iunie: rebeliunea în masă şi greva generală din Franţa (vezi mai sus).

Ultima săptămână din August: Convenţia Naţională a Partidului Democrat din Chicago este întreruptă de noul Partid Internaţional al Tinerilor (“Yippies”), de Comitetul Naţional de Mobilizare pentru încetarea războiului din Vietnam (Mobe) și de mii de alți tineri protestatari. Primarul din Chicago organizează o masivă operațiune a poliției, susținută de Garda Națională și de armată pentru a înăbuși protestele, ceea ce duce la conflicte de stradă care s-au întins pe parcursul a 8 zile.

(See;http://en.wikipedia.org/wiki/1968_Democratic_National_Convention_Protests)

21 august: Trupele rusești invadează Cehoslovacia, cuprinsă de Primăvara de la Praga. Invazia a fost instigată mai devreme în acel an de către Alexander Dubcek, după ce politicile sale timide de reformă au permis o mai mare libertate a presei, urmată de proteste civile. (See;http://en.wikipedia.org/wiki/Prague_Spring)
2 octombrie 1968: În Mexic, în acea noapte, o demonstrație a studenților a fost înăbușită de gloanțe în La Plaza de las Tres Culturas din Tlatelolco, Mexico City, cu 10 zile înainte de Jocurile Olimpice de vară din 1968, care urmau să aibă loc în același oraș. Polițiștii, parașutiștii și trupe para-militare de asalt au deschis focul asupra studenților și au ucis peste 100 de oameni. Scopul acestor atacuri ucigașe a fost să asigure ”pacea socială” împotriva oricăror tulburări ale Jocurilor Olimpice.

(See;http://en.wikipedia.org/wiki/Tlatelolco_massacre)

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s