“Guvernul Ku Klux”: justiţiarii paramilitari, linşările şi represiunea suferită de IWW

de Michael Cohen, University of California, Berkeley

Publicat în Jurnalul de Studii ale Radicalismului, vol 1, numărul 1, 2006, paginile 31-36, preluat de pe libcom.org, în engleză aici

Aproape întotdeauna e cazul ca o mișcare ”spontană” a claselor ţinute în subordonare să fie însoţită de o mișcare reacționară a clasei dominante de dreapta, pentru motive uşor de înţeles. O criză economică, de exemplu, măreşte riscul, pe de o parte, de izbucnire a nemulțumirii în rândurile clasei subordonate și mișcări de masă spontane, și, pe de altă parte, permite apariţia conspirațiilor din partea grupărilor reacționare, care profită de trezirea obiectivă a guvernului pentru a preveni o lovitură de stat. —Antonio Gramsci (1)

”Când adevărata istorie a acestei decade va fi scrisă în vremuri mai puțin tulburi, când faptele care acum sunt ascunse vor ieși la lumină în detaliu – acum ele fiind vagi și întunecate – adevărul va arăta că, la o anumită dată, într-un birou izolat de pe Wall Street sau în sala vreunui club luxos din centrul Manhattan-ului, câteva zeci de regi ai industriei Americane, căpitani ai comerțului și Kaizeri ai finanțelor s-au întâlnit într-un conclav secret și au complotat cum să țină în sclavie milioane de muncitori.

Astăzi detaliile sunt obscure. Hârtia pe care aceste rânduri sunt așternute este întunecată de umbra gratiilor celulei de închisoare, aud mereu cum se închid ușile de fier ale celulelor, zdrăngănitul cătușelor și înjurăturile gardienilor. Adevărul, înainte să poată vorbi, este sugrumat de putere.

Și totuși, faptele se ridică la lumină, ca vârful unui munte care iese din ceață: bogații organizați au conspirat să țină muncitorii în sclavie și – pentru a-și impune voința – nu s-au oprit de la nimic, nici chiar de la comiterea crimelor în toiul nopții, și a masacrelor cumplite. Au râs de lege, au subminat guvernul popular local, statul și națiunea, și au răspândit o rețea de criminali protejați de la o coastă a Americii la cealaltă.” —Harrison George, membru al Comitetului Executiv al IWW (2)

 

În acest articol voi examina rolul politic și cultural al violenței justiţiarilor paramilitari în represiunea îndurată de sindicatul Muncitorii Industriali ai Lumii (Industrial Workers of the World, IWW, cunoscuți sub numele de Wobblies) în timpul primelor două decade ale secolului 20.

Adesea chestiunea violenței cumplite din partea justiţiarilor paramilitari și a linșării radicalilor poate fi pierdută în bogata și mult romanțata istorie a IWW. Şi totuşi, nu e destul pentru a considera istoria atacurilor justiţiarilor paramilitari asupra IWW ca un episod colorat al “justiţiei la limită” americane sau ca o fază tragică, şi totuşi îndepărtată, a trecutului industrial al Americii.

Dimpotrivă, efectele acestor ani de violenţă militaristă împotriva radicalilor au lăsat un impact mult prea dăinuitor şi greu de negat asupra sistemului politic american. Atacurile împotriva IWW au adus o nouă fază în istoria mişcărilor justiţiare paramilitare americane, una în care caracterul distinct extralegal al violenţei bazate pe comunitate a trecut dincolo de imperativele locale şi a devenit o parte din proietul naţionalist şi de construire a Statului în timpul erei progresiste.

În climatul violent, “100 la sută american” al primului război mondial şi al Spaimei Roşii (Red Scare), organizaţiile justiţiarilor, cum ar fi Liga de Apărare Americană (American Protective League), Legiunea Americană (the American Legion), şi într-o măsură mai mică al doilea Ku Klux Klan nu doar că au câştigat într-o mare legitimitate din partea Statului prin participarea epurarea radicalilor, la nivel naţional, dar au şi devenit avangarda unei mişcări sociale reacţionare şi au jucat un rol crucial în crearea sistemului de informaţii (serviciile secrete) ale Americii moderne.

Istoria represiunii justiţiarilor împotriva muncitorilor şi radicalilor ne obligă să reconsiderăm rolul violenţei extra-legale în politica americană, precum şi să reîncadrăm istoria Aparatului de Stat Represiv al Americii.

Termenul “Aparat de Stat Represiv” (“Repressive State Apparatus”, RSA) provine din scrierile lui Louis Althusser, care a descris RSA ca pe un set unificat de instituţii (pe fond, poliţia şi forţele armate ale guvernului), despre spune că funcţiona “masiv şi predominant prin represiune (inclusiv represiune fizică), fiind motivat în secundar de ideologie”, în timp ce “aparţinea cu totul domeniului public”. (3)

Şi totuşi, în Statele Unite, aparatul represiv nu a fost nici total unificat, nici total controlat de către Stat. În schimb, ce descoperim în istoria represiunii politice din secolul 20 este o graduală impunere disciplinii muncii prin violenţă politică exercitată de o serie de instituţii ale guvernului – de la poliţia locală, la trupe de atac cu bombe urbane, la Biroul Federal de Investigaţii (FBI). (4)

De la sfârşitul Războiului Civil până la începutul celui de-al doilea Război Mondial, regimul disciplinar al Americii—setul de instituţii represive şi de practici violente care au fost impuse la locul de muncă şi în disciplina muncii, care au urmărit şi au supravegheat grupuri rasiale şi de clasă subordonate, şi au pedepsit nesupunerea din partea radicalilor – s-a constituit într-un sistem hibrid descentralizat, format din firme de securitate private, şi din instituţii de poliţie ale Statului.

Agenţiile de detectivi particulari, cum ar fi Agenţia Naţională de Detectivi Particulari Pinkerton, au jucat un rol de frunte nu doar în înăbuşirea grevelor, şi în a face poliţie cu radicalii, dar ele efectiv au funcţionat ca primul sistem naţional de servicii de informaţii politice. (5)

Într-adevăr, sociologul german din secolul 19 Max Weber a definit statul ca deţinând “monopolul asupra folosirii forţei fizice legitime”, dar asta cu greu se poate spune că e valabil în cazul Statelor Unite, cel puţin până la sfârşitul deceniului 1940, când cele mai multe forme de spionare ale muncitorilor, de organizare şi de folosire a spărgătorilor de grevă au fost legal restricţionate. (6)

Această dinamică a puterii în care capitalul deţinea o autoritate supremă asupra impunerii disciplinei muncii prin folosirea de armate de mercenari, de spărgători de grevă, de provocatori, şi de spioni reprezintă o trăsătură unică (chiar “excepţională”) a capitalismului american şi marchează unul dintre motivele de netăgăduit pentru care istoria muncitorilor din America a fost cea mai sângeroasă din rândul naţiunilor occidentale industrializate.

Totuşi, cum forţa şi determinarea radicalismului american au crescut după 1912, şi detectivii particulari şi ai poliţiei locale au părut neputincioşi să împiedice răspândirea socialismului şi a sindicalismului radical, o virulentă forţă de justiţiarism cvasi-legitim, patriotic a apărut în condiţiile dinaintea războiului pentru a marca o tranziţie fundamentală de la sistemul privat-public de violenţă asupra muncitorilor la un aparat de stat mai centralizat şi mai represiv.

Cuplate cu chestiunea istoriei politice, vreau să analizez cultura şi ideologia din spatele atât a agresiunii xenophobe a justiţiarilor, dar şi modul în care Wobblies și cultura lor distinctă de radicalism popular American au articulat sursele, sensurile și scopurile violenței justiţiarilor, îndreptată împotriva ”Singurului Mare Sindicat”. (7)

Într-adevăr, ambele tabere cât a durat acest conflict prelungit între mișcările radical și reacționare în mod explicit o vedeau pe cealaltă tabără ca pe o conspirație sinistră.

Pe de o parte, ”contra-subversivii”, pentru a folosi expresia sintetică strălucită a lui Michael Rogin, fie că era vorba de justiţiarii de la sate, sau de Procurorul General al Statelor Unite, în mod consistent și sistematic îi reprezentau pe cei din IWW ca făcând parte dintr-o conspirație străină și criminală. (8)

De cealaltă parte, radicalismul popular al IWW (precum și larga coaliție a mișcărilor muncii, socialiste, anarhiste și anti-monopol) denunțau ”plutocrația” și „marea conspirație a capitalului”, al căror scop era de a menține clasa muncitoare în sclavie.

Fiecare acuzație de conspirație în această eră a monopolului corporatist și a restricţiilor impuse muncitorilor (ambele legal definite de Legea Sherman ca fiind ”conspirații în restrângerea comerțului”) conține atât pretenția legală cât și introducerea politică a ilegitimității. Pentru a-l acuza pe dușmanul cuiva de punerea la cale a unei ”conspirații” presupune atât o definiție instrumentală a agenției politice, cât și un construct ideologic supra-determinat care intră în conflict atât cu o crimă specifică, cât şi cu un inamic social mai răspândit.

Ca mișcări sociale radicale și reacționare contradictorii, dialectica particular culturală și politică a conspirației care i-a opus pe anticapitaliștii Wobblies şi pe xenofobii justiţiari

într-un conflict violent nu a fost niciodată analizată cum se cuvine.

Wobblies au ajuns să cunoască sistemul de disciplină a muncii, de represiune politică, şi de violenţă fizică nu ca sociologi sau ca avocaţi, ci, în primul rând şi mai ales, ca ţinte directe şi victime ale lui. “Nu am citit niciodată Capitalul lui Marx”, a spus liderul Wobbly, fost miner într-o carieră de piatră, Big Bill Haywood, “dar am cicatrici lăsate de capital pe tot corpul meu”.

Ziarele Wobbly şi articolele lor în mod consistent au oferit o înţelegere clară asupra mizei care era în joc, atât politic cât şi legal, în diferenţierea dintre atribuirea unei responsabilităţi morale pentru accidentele industriale, activismul justiţiarilor, activităţile detectivilor Pinkerton şi a spărgătorilor de grevă angajaţi de ei, uneltele închisorilor şi miliţiile statului, ostilităţii împotriva muncitorilor arătată de ”presa anticapitalistă”, fenomenul revoltelor şi al bandelor de interlopi, şi autoritatea tribunalului federal al Judecătorului Kenesaw Mountain Landis.

În ciuda diversităţii ostentative a inamicilor lor, liderii Wobbly, poeții și caricaturișii au descris toate formele variate și măștile regimului disciplinar, care proveneau dintr-o singură sursă, puterea totalizată a monopolului capitalismului.

“Un singur Sindicat, Un singur Slogan, un singur dușman” spunea sloganul sindicalismului Wobbly (sau pentru o versiune mai elaborată vezi epigraph de Harrison George de mai sus).

În diferite momente din istoria lor, Wobblies şi-au numit duşmanul “Cizma de fier” după romanul distropiei revoluţionare, scris de Jack London în 1907, Elizabeth Gurley

Flynn în mod obişnuit se referea la Stat ca la “comitetul the şoc al clasei capitaliste”, şi după declanşarea Spaimei Roşii, IWW a denunţat fărădelegea şi terorismul “Guvernului Ku Klux”.

În acest fel, intelectualii ai IWW au căutat să formeze noi linii de solidaritate în mijlocul represiunii, prin contestarea şi atacarea legitimităţii Statului şi a violenţei capitaliste. Şi în experimentarea violenţei federale şi din partea justiţiarilor, IWW a creat primele intervenții susținute ale secolului 20 în chestiunea aparatului de stat represive pe care l-a plasat în integralitatea sistemului capitalist.

Astfel, o istorie culturală și politică a represiunii îndurate de Wobblies ne poate oferi câteva detalii foarte bune în schimbările istoriei violenței de clasă în secolul 20, rolul justiţiarismului în crerea Departamentului de Justiție, a FBI, și a aparatului federal al statului modern și necesitatea activismului din spatele creării ”stării de urgență” naționale, care instigă și legitimează violența politică.

Extinzând istoria justiţiară

Istoria din secolul 19 a justiţiarilor —în special în statele care în secolul 20 au dat naștere Wobblies —în mod romanțat îi imaginează pe justiţiari ca pe o întruchipare a suveranității populare, un grup de cetățeni dedicați păstrării ordinii locale la frontieră, în absența unei forțe de ordine legitime.

Justiţiarismul s-a remarcat ca o formă periodică și temporară de justiție civilă carved out din frontier sălbatică, așteptând inevitabila sosire a modernității sub forma poliției și a tribunalelor legale. Teroarea a fost astfel necesară unde legea lipsea. Asemenea istorii tind să nareze declinul justiţiarismului în deceniul 1850, odată cu sosirea civilizaţiei, a societăţii civile, şi a domniei legii. (9)

Desigur, acest moment marchează nu atât de mult un declin al justiţiarismului, cât o transformare a sa.

Ca o auto-stilizată organizație civică cu un scop explicit politic de impunere a privilegiului de clasă, faimosul Comitet al Vigilance din San Francisco din 1856 a devenit tatăl a nenumărate alianțe ale cetățenilor, ale asociațiilor patronilor, al cluburilor de negustori și comercianți, al ligilor de loialitate, și al altor grupuri democratice burgheze și din mica burghezie care au apărut în fiecare comunitate amenințată de organizarea clasei muncitoare pe tot cuprinsul națiunii în timpul următoarelor decenii. (10)

Aşa cum a remarcat Richard Slotkin, folosirea violenţei extra-legale de către aceste asociaţii civice a marcat o transformare în ideologia justiţiarilor, “de la afirmarea dreptului natural şi democratic, la violenţă şi la afirmarea privilegiului de rasă şi de clasă”. (11)

Acesta a fost justiţiarism al “claselor respectabile”, al liderilor civici şi ai cetăţenilor respectabili şi de vază împotriva “claselor periculoase” şi putea lua forma campaniilor de moralitate publice, a epurărilor rasiste şi etnice, şi a violenţei împotriva muncitorilor.

Şi în primele două decenii ale secolului 20, sindicaliştii din IWW s-a izbit de acest justiţiarism al burgheziei, de forțele armate ale societății civile, aproape peste tot unde mergeau.

Poate cele mai șocante exemple ale acestui conflict vin în timpul multelor ”Campanii pentru Liberă Exprimare”, din orașele din vestul Americii, cum ar fi Fresno, Denver, şi Spokane între 1909 şi 1914. Pentru cetăţenii “respectabili” ai acestor centre comerciale şi puncte nodale de transport, Wobblies erau nişte agitatori periculoşi din afara comunităţilor lor, nişte vagabonzi, şi anarhişti a căror simplă prezenţă reprezenta o ameninţare de insurgenţă morală şi etnică faţă de ordinea socială. Desigur, IWW veneau în aceste locuri cu intenția explicită de a-i organiza pe muncitorii migratori care făceau naveta pe tren de la slujbă la slujbă, pe săracii și pe cei fără adăpost din clasa muncitoare angajată permanent, care puteau fi găsiți doar la colțurile străzilor de către organizatorii care stăteau pe o cutie și vorbeau în fața unei mulțimi adunate. Le vorbeau despre o lume mai bună, care putea fi câștigată doar dacă ei se alăturau Singurului Mare Sindicat.

Dat fiind că această formă de adresare în public pe străzi este cea mai puțin ostentativ protejată de constituție (exercitarea liberei exprimări și a adunării libere), liderii acestor comunități năpăstuite în mod necesar recurgeau la o combinație de ordonanțe de la primărie, la represiunea poliției și la terorism direct și pe față al justiţiarilor pentru a-i alunga pe Wobblies din orașe.

Cea mai lungă și cea mai violentă dintre aceste Campanii pentru Libera Exprimare a avut loc în San Diego în 1912. (12)

Pe măsură ce avuseseră loc zeci de lupte pentru libera exprimare în tot vestul Americii, mii de Wobblies au invadat San Diego în camioane pentru a susține Campania și aici.

Ei au venit să vorbească mulțimilor, urcați pe cutii de lemn, pentru a fi auziţi de cât mai mulţi oameni şi pentru a-i entuziasma, pentru a se bate cu poliția, și pentru a face închisorile să răsune de cântecele lor revoluționare, în timp ce, cu mândrie, își susțineau drepturile constituționale. Sub asalt, consiliul local din San Diego a votat zeci de ordonanțe împotriva vorbirii libere pe stradă în fața unei mulțimi și a încercat să interzică direct IWW.

Aceste legi discutabile au fost cu mult zel aplicate de poliție, și de deputați înarmați ai cetățenilor, care au recurs la arestarea Wobblies și la predarea lor bandelor de justiţiari în toiul nopții, noapte după noapte: erau bătuți, legați și torturați, umiliți (adesea prin a fi forțați să pupe steagul și să cânte imnul național), și în cele din urmă abandonați în mijlocul deșertului la granița statului.

”Dacă ar fi spânzurați ar fi prea puțin față de ce merită și cu siguranță că ar fi mult mai bine pentru ei dacă ar fi morți”, anunța ziarul San Diego Tribune ca și cum ar fi dat ordine unei armate nevăzute de tâlhari făţarnici.

[Ilustraţia 1]

Într-adevăr, justiţiarii din San Diego au luat legea în mâinile lor. Când Emma Goldman a ajuns în oraș, însoțită de partenerul ei Ben Reitman, pentru a ține o prelegere publică deschisă despre una dintre piesele lui Ibsen, cei doi au fost atacaţi în hotel, au fost amenințați în mod repetat de o mulțime furioasă și li s-a spus de către emisarii acesteia – care erau nimeni alții decât elita respectabilă din San Diego—că ”Emmei cea Roșie” nu i se va permite să vorbească.

“De ce nu aplicați aceleași măsuri și împotriva acestor oameni, așa cum le aplicați împotriva celor care pledează pentru libertatea de exprimare?” l-a întrebat Emma pe primar, insunuând evident că el era complicele bandei de interlopi. ”Ordonanța ta spune că este o infracțiune ca oamenii să se adune în cartierele de afaceri. Sute de IWW, de anarhiști, de socialiști, și de oameni din sindicat au fost bătuți cu bâte și arestați, și unii chiar au fost uciși pentru acest delict. Şi totuși, tu permiți acestei mulțimi de justiţiari să se strângă în cea mai aglomerată parte a orașului și să blocheze traficul. Tot ce trebuie să faci e să-i trimiţi la casele lor pe acești infractori care încalcă legea”. (13)

Atât de mare a fost teoarea în San Diego că chiar și Emma Goldman, poate una dintre radicalii americani cei mai neînfricați, a fost forțată să își anuleze prelegerea publică și să plece din oraș, în toiul nopții.

Reitman nu a avut atâta noroc. Fiind separat de Emma, el a fost răpit de mulțime și brutalizat, acoperit cu smoală fierbinte, iar literele “IWW” i-au fost scrise pe trup cu un fier înroşit în foc.

“Am putea să-ți scoatem mațele pe-afară”, i-a spus unul dintre răpitori lui Reitman, “dar i-am promis șefului Poliției că nu te vom omorî. Suntem oameni responsabili, proprietari, și poliția e de partea noastră”. (14)

Editorul ziarului Herald din San Diego, care susținea campaniile de liberă exprimare, și care și el a fost răpit de justiţiari înarmați pentru că a publicat mărturiile Wobblies care fuseseră atacați, i-a descris astfel pe agresorii săi: ”Cei care fac parte dintre justiţiari nu sunt doar bancheri și comercianți, ci sunt și lideri de frunte ai Bisericii și avocați. Camera de Comerț și Consiliul Proprietăților Imobiliare trimiseseră şi ei justiţiari. Presa și corporațiile de utilitate publică, precum și cei din marele juriu fac și ei parte dintre justiţiari – știe toată lumea asta.” (15)

La rândul ei, această relatare a provocat un alt atac asupra sediului ziarului, acesta fiind obligat să se mute și să apară în afara orașului.

După 9 luni, nivelul extraordinar de violență și de fărădelege totală, în sfârșit, a stârnit proteste mai serioase din partea guvernului federal și a statului, și lupta pentru exprimarea liberă în San Diego s-a încheiat, mai mult sau mai puțin, în coadă de pește.

Justiţiarii au dat înapoi sub amenințarea că li se vor deschide dosare penale, dar orașul niciodată nu a instituit libera exprimare și drepturile de adunare liberă. San Diego a rămas (și încă este) un bastion reacționar, abandonat cu totul de IWW ca ”o provincie îndepărtată a Rusiei”. (16)

În mijlocul acestui război de clasă legal și justiţiar, republicanii de frunte din California de Sud au apelat la președintele Taft, strigând cu voce ridicată că are loc o conspirație străină care avea ca scop răsturnarea guvernului și cerând ca guvernul federal să intervină pentru a zdrobi IWW.

Ilustraţia 1. Caricatură a Wobbly din Industrial Worker, 9 mai 1912

 

Dar, Departamentul de Justiție nu a putut găsi nici cea mai mică dovadă de violență din partea IWW, ca să nu mai spunem de vreo dovadă despre vreo conspirație revoluționară, și în 1912 încă nu erau nici un fel de mijloace legale sau politice disponibile pentru a fi folosite împotriva IWW. Un faimos fermier anti-Wobbly a fost citat spunând: “Nu poţi să-i omori, legea îi apără”. (17)

Activiştii contra-subversivi din California de Sud a trebuit să aştepte un moment neprevăzut în care condiţiile istorice ofereau o ocazie mai bună pentru planurile lor împotriva radicalilor. Dar, odată cu izbucnirea marelui război în străinătate, o mişcare din ce în ce mai mare a “patriotismului şi pregătirii” a deschis calea pentru un asalt contra-subversiv la nivelul întregii ţări, care efectiv a declarat război atât asupra Kaizerului, cât şi a IWW.

 “Pregătirea” şi Justiţiarismul Paramilitar

Odată cu izbucnirea războiului în Europa, creşterea campaniilor domestice pentru militarizare, distrugerea IWW şi a tututor formelor de radicalism din partea imigranţilor au devenit o cerere principală pe măsură ce naţionalismul şi “pregătirea” s-au consolidat într-o susţinere “100 la sută pentru americanism.”

O veritabilă avanlanşă împotriva imigranţilor şi de literatură contra-subersivă s-a năvălit asupra culturii americane, de la elitele supremaţiei albe din Madison Grant şi Lothrop Stoddard până la militarismul demagogic al lui Teddy Roosevelt din “Duşmanii din Propria noastră casă” (The Foes of Our Own Household,1917) şi Societăţile de apărare americane, „Trezeşte-te! America” (1918). (18)

Alimentat de propagandiştii guvernului, de purtătorii de cuvânt ai corporaţiilor, şi de alţii care semănau discordie între oameni, vigilantismul organizat şi patriotic s-a impus ca o forţă majoră politică după 1915. Zeci de organizaţii ale elitelor populare şi contra-subsersive au apărut, inclusiv instituţii mari, cu răspândire largă, aşa cum ar fi renăscutul Ku Klux Klan, precum şi altele mai mici, purtând nume ca Liga de Apărare a Patriei (Home Defense League), Liga Libertăţii (the Liberty League), Cavalerii Libertăţii (the Knights of Liberty), Liga pentru Drepturile Americanilor (the American Rights League), şi Liga Tuturor Aliaţilor împotriva Germaniei (the All-Allied Anti-German League), Liga anti-Câinii asiatici (the Anti-Yellow Dog League), Asociaţia Americană Anti-Anarhie (the American Anti-Anarchy Association), Vlăstarele Spioni ai Americii (the Boy Spies of America), Înfricoşătorii Ameninţători (the Terrible Threateners), şi societatea de propagandă anti-germană a lui Teddy Roosevelt, numită simplu, Justiţiarii  (The Vigilantes). (19)

În timp ce activităţile acestor „Ligi” patriotice difereau, organizaţii mult mai militante şi-au extins activităţile de la propaganda de „Pregătire” la supraveghere activă, infiltrare, intimidare, şi alte forme de violenţă crescută direct exercitată împotriva greviştilor şi radicalilor.

„Să aibă Dumnezeu milă de ei”, a spus Procurorul General Thomas W. Gregory despre opozanţii anti-război, pentru că „nu trebuie să se aştepte la nici un pic de milă de la oamenii furioşi şi de la un guvern răzbunător.” (20)

În poziţia sa, ca prim magistrat în impunerea legii, Gregory a descris violenţa justiţiarilor împotriva radicalilor ca fiind un semn de vitalitate a loialităţii americane şi a spiritului marţial, cu toate acestea el şi-a făcut o datorie personală din a le da acestor interlopi prioritate prin acţiune guvernamentală.

Această misiune a fost parţial îndeplinită când, în primăvara lui 1917, Albert M. Briggs, un fost agent publicitar din Chicago, a propus Departamentului de Justiţie să îl împuternicească să formeze o grupare cetăţenească auxiliară pentru a ajuta Biroul de Investigaţii în misiunea lui din ce în ce mai largă de supraveghere, infiltrare, şi represiune a străinilor şi a disidenţilor.

Rezultatul a fost Liga Americană de Protecţie (APL), o armată de justiţiari formată din aproximativ 250.000 de voluntari super-patrioţi.

Imaginându-i pe duşmanii lor subversivi după un model creat de propriile lor dorinţe frustrate de scandal, de fervoare ideologică şi de renegare prin violenţă, APL s-a descris pe sine ca fiind „puterea misterioasă din spatele guvernului”, şi „o vastă, silenţioasă, armată de voluntari, organizată cu aprobarea şi care opera sub directa comandă a Departamentului de Justiţie al Statelor Unite”. (21)

Departamentul de Justiţie îi numea pe aceşti oameni „agenţi”, şi pentru o taxă de intrare de 1 dolar, orice cetăţean american loial putea obţine o banderolă şi putea deveni un agent operativ al APL, având licenţa de se complace în cele mai contra-subsersive fantezii ale sale.

Lucrând în colaborare cu poliţia locală, şi cu forţele de poliţie ale Statului, agenţii APL participau la raiduri împotriva IWW şi Partidului Socialist, şi serveau ca principalele trupe de şoc în aşa-numitele “Slacker Raids” care au avut loc pe tot teritoriul Statelor Unite şi în timpul cărora mii de tineri bărbaţi au fost adunaţi şi forţaţi să îşi arate cărţile de înrolare în război, sub ameninţarea baionetei sau sub ameninţarea arestului.

Până să se termine războiul, şi APL să fie oficial dizolvată, organizaţia a susţinut că a dus cu forţa în faţa justiţiei 3 milioane de cetăţeni neloiali şi de străini în fiecare mare oraş al ţării. (22)

Exemplul APL scoate la lumină conducerea vigilantes în ofensiva contra-subversivă şi în organizarea impunerii legii federale în timpul războiului.

Delegând şi astfel extinzând legitimitatea unei armate de vigilante „100 la sută americane”, Departamentul de Justiţie a transformat APL într-un aparat para-militar cvasi-legal care nu doar putea îndeplini sarcinile de bază în înăbuşirea radicalismului, dar putea face asta şi cu costuri economice minime şi cu riscuri politice minime (adică Departamentul putea nega implicarea în acţiunile lor).

Dar, în ciuda acestor abordări inovative faţă de organul paramilitar de impunere a legii, justiţiarismul pe stilul vechi western şi interlopii care linşau oameni au descoperit şi o viaţă nouă împotriva luptelor duse de muncitorii de acasă în timpul războiului.

Deja spre toamna lui 1916, ofensiva împotriva IWW şi a radicalilor străini s-a răspândit pe tot teritoriul Statelor Unite. Grevele organizate de Wobblies în industriile care erau cruciale pentru exportul de armament de război au fost contracarate cu violenţă în fabrica metalurgică Mesabi din Minnesota, în fabricile de cherestea din Washington, în minele de cupru din Arizona şi Montana, şi în fermele de grâu şi livezile din California.

„Era dificil pentru orice redactor care urmărea activităţile clasei muncitoare să poată ţine pasul cu evenimentele din 1917,” a comentat liderul Wobbly, caricaturist şi compozitor şi editor al ziarului Ralph Chaplin. (23)

Pentru că au îndrăznit să protesteze faţă de austeritate şi faţă de profiturile făcute din război, Wobblies care se revoltau erau bătuţi, împuşcaţi, arestaţi, condamnaţi, deportaţi, calomniaţi şi ucişi. Săptămână după săptămână, lună după lună, International Socialist Review (poate cea mai modernă revistă ilustrată care a sprininit IWW) şi ziarele declarate ale IWW Solidarity, Industrial Worker, şi One Big Union Monthly au relatat încoronarea a ceea ce ei au numit “Guvernul Invizibil” şi “Guvernul Pistolarilor.”

Joe Hill, muncitor itinerant şi “Wobbly bard,” căruia Statul Utah i-a înscenat o acuzaţie de crimă, urma să fie executat fiind condamnat la moarte în noiembrie 1915.

“Nu pierdeţi timpul jelind: Organizaţi-vă” – a declarat Hill înainte să cadă sub rafalele plutonului de execuţie şi să devină primul şi cel mai mare martir al IWW. (24)

Pe 5 noiembrie 1916, în timpul unui discurs din campania pentru Liberă Exprimare, în Everett, Washington, vigilantes locali şi oameni ai legii au atacat o barcă pe care se aflau Wobblies care cântau în ceea ce a devenit cunoscut ca Masacrul de la Everett. (25)

În oraşul minier Bisbee, Arizona, pe 12 iulie 1917, în jur de 2.000 de justiţiari, în urma unei conspiraţii organizată de oficialii companiei miniere şi de liderii şi oamenii de vază ai oraşului, au adunat 1.200 de Wobblies (pe care i-au acuzat să sunt mexicani, sau străini, sau revoluţionari finanţaţi de Germani), i-au forţat să se urce în camioane de transportat vite şi i-au deportat în deşertul din New Mexico. (26)

„Ce s-a întâmplat ieri e fără precedent în această ţară, sau în alta, sau în alte timpuri,” scria Bisbee Daily Review referitor la deportările ilegale: „Acestea au marcat o dată de aur în calendar, când oamenii care respectă legea din comunitate i-au alungat din rândurile lor pe ‘Wobbly.’” (27)

Cum greviştii şi radicalii au fost expulzaţi din oraş, proprietăţile acestora furate şi distruse, şi cum au fost ameninţaţi cu moartea dacă se întorc în oraş, justiţiarii din Bisbee au reuşit să spargă greva de la mina de cupru. „Bocancul de fier” în acțiune – a proclamat Solidarity, referindu-se la romanul lui Jack London despre războiul dintre clase.

“Sute de muncitori ai Copper Trust pe lista neagră” – a strigat un alt ziar, referindu-se la bandele reacţionare ale Rusiei Ţariste. Pentru IWW, Masacrul de la Everett şi deportările de la Bisbee au fost dovada clară a unei conspiraţii din partea statului, mediului privat şi a justiţiarilor cu scopul de a lichida sindicalismul industrial şi ca semne ale unui sistem periculos represiv în care capitalismul primise avizul să dezlănţuie un noul val de violenţe, la o instensitate şi mai mare pentru a-şi asigura continua acumulare de capital.

În orice caz, IWW a interpretat această fărădelege ca pe un semn al slăbiciunii şi al disperării, ceea ce le-a întărit determinarea sindicaliştilor să reziste şi hotărârea să învingă.

Şi, pe măsură ce isteria ante-război a explodat după scufundarea Lusitaniei şi preşedintele Wilson şi-a trădat promisiunea din campanie şi a continuat să trimită trupe în Europa, justiţiarismul a format vârful de lance al unui nou asalt represiv, care, în cele din urmă, a forţat IWW să intre în defensivă, pe măsură ce violenţele împotriva lor intraseră pe o spirală care scăpase de sub orice control.

Lege şi Teroare în timpul Războiului împotriva IWW

Odată ce războiul a fost declarat în 1917, IWW nu a luat nici o poziţie oficială împotriva lui şi şi-a încurajat sindicaliştii să se înroleze pentru serviciul militar obligatoriu dacă erau convocaţi – acesta a fost unul dintre rarele compromisuri pe care IWW le-a făcut cu Statul.

În orice caz, un lider Wobbly care a refuzat să reducă tonul opoziţiei sale faţă de războiul capitalist a fost Frank Little. Începuse să se zvonească faptul că ar fi fost indian. Frank Little era unul dintre cei patru oameni-cheie ai Consiliului General Executiv al IWW şi un avocat neobosit pentru crearea Unui Singur Sindicat. Little a organizat campanii şi bătălii pentru libera exprimare, i-a organizat pe muncitorii din industria lemnului, pe cei care lucrau la extragerea petrolului, pe cei care lucrau în agricultură, şi, cel mai bine dintre toţi, pe muncitorii din mine şi fabrici de-a lungul vestului şi sud-vestului.

Absolut dedicat, periculos de curajos, şi plin de cicatrici care dovedeau acestea, Little a fost printre cei mai radicali dintre organizatorii IWW, pledând pentru acţiune directă şi sabotaj, ca tactici necesare pentru a zdrobi capitalismul şi pentru a opri războiul. (28)

“Mai bine să te stingi în flacăra gloriei decât să cedezi”, le spusese Little camarazilor săi înainte să se îndrepte spre teritoriul companiei Copper Kings. “Ori suntem pentru această sărbătoare a măcelului capitalistă, ori suntem împotriva ei. Prefer să ajung în fața unui pluton de execuție decât să fac un compromis cu așa ceva.” (29)

A fost cât pe ce să fie prins şi el în deportările în masă din Bisbee, aşa că s-a întors în Montana unde condiţiile din Butte erau în mod special foarte tensionate. La începutul lui iunie, izbucnise un incendiu la transformatorul dintr-o mină din Butte şi 164 de mineri au ars de vii în subteran, pentru că nu au putut să iasă la suprafaţă din cauza condiţiilor de lucru criminal de proaste din mină.

Odată ajuns în Butte, Little a devenit imediat un lider proeminent într-o grevă spontană care a urmat acelui dezastru: i-a raliat pe muncitorii furioşi care erau în doliu, ţinându-le discursuri aprig anti-patriotice, denunţând într-o singură răsuflare pe regii care profitau de pe urma Copper Kings, pe armatele lor de detectivi particulari de la firma Pinkerton, şi demenţa militarismului care a hrănit masacrul european.

Prin orice calcule limitele nemulţumiri ar fi măsurate, Frank Little a mers prea departe. În dimineaţa zilei de 1 August 1917, cinci bărbaţi au ajuns la motelul unde Little era cazat.

“Suntem ofiţeri şi îl vrem pe Frank Little”, i-a spus unul dintre bărbaţi recepţionerei. Aceşti bărbaţi înarmaţi, care purtau măşti, l-au răpit pe Little din patul lui, l-au bătut, l-au legat de maşina lor şi l-au târât până la marginea oraşului, unde l-au linşat de bariera unei căi ferate. Când minerii i-au găsit trupul a doua zi, piciorul lui Frank abia aproape era desprins de trup, şi un afiş de avertizare era prins de cămaşa lui însângerată: „Aviz amatorilor! Primul şi Ultimul Avertisment!”, urmat de un cod necunoscut. Autorităţile locale nu au făcut nici un efort să ancheteze linșarea lui Frank Little, și nimeni nu a fost arestat vreodată. A fost prima linșare a unui lider militant al clasei muncitoare din America de la masacrul din Piața Haymarket. (30)

Asasinarea lui Little a avut un context ideologic și legitim deja pregătit, pentru că acolo unde legea nu ajungea, cetățenii patrioți primiseră licența și datoria de a fi brațul de forță al Statului, dezlănțuind teroarea pentru a susține legea. Într-adevăr, ziarele din Montana au acuzat guvernul de inacţiune în privinţa linşării. Helena Independent a scris: “[Suntem] convinşi că dacă tribunalele şi autorităţile militare nu pun capăt şi nu alungă IWW din vest, vor fi şi mai multe vizite în toiul nopţii, şi mai mulţi nemernici vor atârna de frânghii, şi şi mai multe limbi ale celor din IWW vor atârna pe-afară când frânghiile se vor strânge în jurul gâtlejurilor acestor trădători.”

Asumându-şi explicit acuzaţia adusă de Wobbly că totul era o conspiraţie capitalistă, ziarul Tribune din Chicago a anunţat: “Dacă proprietarii minei i-au angajat prin contract pe cei care l-au linşat [pe Little], ei doar au anticipat ceea ce comunitatea eventual ar fi fost obligată să facă, dacă legea nu era aplicată. Şi legea trebuie să fie aplicată cu mai multă forţă şi promptitudine împotriva unor asemenea oameni.” (31)

Pe tot cuprinsul ţării, departe de oraşele miniere din vest, redactorii ziarelor au salutat şi au ridicat în slăvi linşarea lui Frank Little, arătându-şi sprijinul larg pentru această crimă, şi transformând un atac al unui grup de justiţiari într-un mesaj din partea întregii naţiuni. (32)

Pe măsură ce spiritul militant şi atractivitatea IWW creşteau în timpul grevelor din timpul războiului, liderii politici naţionali au recunoscut în mod clar inadecvarea regimului disciplinar existent în „a pune capăt IWW în vest”.

Consolidat de-a lungul ultimelor decenii ale secolului 19, regimul disciplinar anterior se bazase pe o combinaţie între armatele private ale Pinkertons de spărgători de grevă angajaţi, pe autorităţile locale judiciare, pe poliţiile statelor, şi ocazional pe bande de interlopi care acţionau împotriva radicalilor.

Format din părţi egale ale elementelor publice şi particulare, aparatul represiv a funcţionat pe o bază locală, efectiv făcând poliţie într-o fabrică, într-un oraş, într-o regiune, independet unele de altele. Dar, odată cu dezvoltarea IWW ca organizaţie mobilă, naţională (nu împrăştiată şi formată din centre autonome locale cum erau sindicatele meseriaşilor şi calfelor din Federaţia Americană a muncii), acest regim disciplinar mai vechi acum părea prea local şi critic ducâd lipsă de legitimitate suficientă pentru pentru putea învinge Singurul Mare Sindicat.

“Ce să mai așteptăm?” a întrebat Wall Street Journal, “naţiunea e la război, şi trădarea trebuie pedepsită prin măsuri preventive şi punitive… În loc să aşteptăm să vedem cum e muşcătura ei veninoasă, bocancul guvenului ar trebui să-i zdrobească o dată pentru totdeauna (pe IWW).” “Planul de la Bisbee nu funcţionează,” a dus ecoul mai departe New York Globe, “numai Guvernul Statelor Unite îi poate distruge pe aceşti scandalagii de la IWW.” (33)

Odată cu declararea războiului, aceste voci locale în cele din urmă au fost auzite şi au primit răspunsul la acţiunea dramatică pe care o cereau. Într-o cronologie legislativă prea detaliată pentru a putea fi redată aici, guvernul federal a adoptat noi legi pe timp de război, mărind foarte mult limitele represiunii. Legile împotriva Spionajului au criminalizat o arie largă a libertății de exprimare revoluționară și împotriva războiului, și au stabilit că e o infracțiune din a fi membru al unei organizații care cerea revoluția sau împiedica racolarea pentru serviciul militar obligatoriu. (34)

Simultan, Statul a extins foarte mult aparatul său politic și de securitate, al diviziilor secrete, stabilind ramuri ale serviciilor secrete militare, creând divizii în interiorul Departamentului de Stat, și, cel mai important, înființând Biroul de Investigații al Departamentului de Justiție și înființând o puternică Diviziune generală de Informații împotriva radicalilor, condusă la început de un funcționar ambițios, J. Edgar Hoover. (35)

Imediat după adoptarea Legii Spionajului, Departamentul de Justiție Federal a orchestrat o poliție de Stat, o Gardă Națională și unități locale interne, împreună cu mii de agenţi wsumar oficializaţi ai APL într-o operaţiune de distrugere la nivel naţional a unei importante părți a Stângii organizate.

Punctul culminant al represiunii federale a venit odată cu marile procese ale Wobbly din 1918. (36)

Într-o tupeistă desfăşurare de precizie birocratică, pe 5 septembrie 1917, şerifi federali au coordonat raiduri simultane la sediile IWW din Chicago, precum şi la sediile locale din 64 de oraşe de la coasta de est la cea de vest. În toiul unei imense greve a muncitorilor din minerit şi din industria lemnului, la care participau în total 90.000 de grevişti, afiliaţi la IWW, agenţii federali au reţinut întreaga conducere a IWW, au vandalizat sediile centrale ale sindicatului şi au confiscat toate dosarele sindicatului, corespondenţa şi documentele. Scopul acestor raiduri, duse la îndeplinire de poliţia locală, de şerifii federali şi de membrii ai APL a fost, în cuvintele unui procuror al Statelor Unite din Philadelphia, “în mare parte, de a lichida IWW.” (37)

Închişi aproape un an în celulele mizere ale închisorii Cook Country, Big Bill

Haywood, Ralph Chaplin, Ben Fletcher, şi ceilalţi lideri Wobbly de pe plan naţional s-au regăsit în spiritul martirilor masacrului din Piaţa Haymarket.

Când procesul s-a deschis pe 1 aprilie 1918, 101 de Wobblies toţi au stat împreună în banca acuzaţilor, apăraţi colectiv de legendarul avocat al Wobbly, George Vanderveer. Vanderveer a susţinut, ca orice bun agitator de stradă al IWW, că există o luptă de clasă şi s-a raliat împotriva acuzării din partea Statului, care a încercat să susţină că a fi anticapitalist îl făcea pe un om automat pro-german și astfel un trădător. Luptele din jurul acuzației de conspirație au dus la o bătălie foarte variată în sala de judecată, care a făcut ca tocmai natura și scopurile organizației să fie cele judecate. Procurorii au prezentat tot felul de dovezi – de la literatura IWW, la corespondența internă, la caricaturi, la versuri ale cântecelor, precum și un șir de depoziții din partea informatorilor, detectivilor și spionilor care au mărturisit în fața instanței că Wobblies aveau o natură subversivă. Apărarea a apelat la acuzația de conspirație ca principală armă de atac, susținând că ”în realitate, scopul procurorilor statului e de a incrimina și de a distruge o organizație cu care acești oameni au legătură și de a zdrobi idealul pentru care organizația lor luptă”. (38)

Reamintindu-și de aceste procese, 50 de ani mai târziu, inculpatul și liderul IWW Richard Brazier a spus următoarele:

”Principala acuzație împotriva noastră a fost cea de conspirație… Cum puteau 101 de inculpați să pună la cale o asemenea conspirație nu am aflat niciodată. Pentru că cei mai mulți dintre noi nu ne-am văzut niciodată decât atunci când ne-am trezit în celule, după ce am fost arestați… Au mai fost și alte acuzații, o mulțime de chestii introduse din mers, pentru a face ca acuzațiile din partea guvernului să pară și mai impresionante. Dar, toate, cu excepția celei privind conspirația și care ne-au adus pedepse grele, au fost anulate la apel. După ce-am auzit acuzațiile procurorilor, am fost siguri că o adevărată acuzație de conspirație a fost dovedită…dar nu împotriva noastră. Am fost siguri că adevărații conspiratori erau cei care îi judecau pe cei acuzați de conspirație. Guvernul însuși plănuise această conspirație, și noi eram victimele ei… Adevărul adevărat, sunt sigur, a fost că procesul nostru a fost folosit ca un test pentru a crea un precedent pentru abuzuri și mai mari, și mai grosolane împotriva grupurilor de radicali.

Procesul nostru a demonstrat că nu existau limite pentru tacticile lipsite de orice acoperire legală pe care organismele judiciare le foloseau împotriva a ceea ce ele considerau a fi grupuri subversive. Acest lucru a fost confirmat în timpul raidurilor Palmer.” (39)

La finalul procesului, care a durat 5 luni, jurații au deliberat mai puțin de o oră, și s-au întors cu un verdict în alb, condamnându-l pe fiecare inculpat pentru fiecare acuzație care i-a fost adusă, în total 17.500 de capete de acuzare.

Când judecătorul Landis a citit sentințele, cei mai mulți dintre inculpați au primit 5 ani de închisoare, 33 de inculpați au primit 10 ani, iar 15 alții, incluzându-i pe Haywood şi Chaplin, au fost condamnaţi la 20 de ani într-o închisoare federală, şi la plata unor amenzi de 2 milioane de dolari.

Procesul de la Chicago a blocat progresul IWW permanent, forţând o organizaţie care pe vremuri era agresivă, şi apela la acțiunea directă să intre într-o defensivă și să își redirecționeze cele mai multe eforturi organizaționale ale sale de la organizarea grevelor spre organizarea unei campanii de apărare la nivelul întregului continent nord-american. (40)

În 1919, odată cu terminarea războiului, aparatul modern american de servicii secrete și de securitate era deja bine înfipt, infectat cu credința că garanțiile constituționale erau doar niște obstacole și nu protecție și posedând o direcție de neabătut împotriva clasei muncitoare, a afro-americanilor și a organizațiilor de dreapta. (41)

Cererile politice ale guvernului federal făcute de către justiţiari din San Diego în 1912 în sfârşit au devenit lege.

Spaima Roşie / Teroarea Albă

Şi totuşi, odată cu sfârşitul Războiului, această violenţă doar a escaladat în şi mai marea Spaimă Roşie dintre anii 1919‒1920.

[Ilustraţia 2]

Un scriitor Wobbly a sintetizat „condiţiile sociale din prezent din Statele Unite” cu cele din timpul „Revoltelor şi Războaielor Rasiste, ale Masacrelor, linşărilor, legii militare, terorismului şi grevelor uriaşe.” (42)

FIGURE 2. Art Young, Good Mornin (15 mai 1921).

FIGURE 3. Caricatură publicată în Industrial Worker şi Messenger, August 1923.

 

Capitalismul, susţineau Wobblies, fusese învins în Rusia şi se lupta petru soarta sa împotriva unui val revoluţionar global, răspunzând cererilor greviştilor pentru salarii şi ale radicalilor pentru democraţie cu gloanțe și închisoare. Generalul Leonard Wood a sugerat propria sa politică (foarte poupulară) referitoare la cum trebuia tratat cu radicalii: “S.O.S.: Cred că putem să îi punem pe toţi pe un vapor făcut din piere, să-i trimitem în larg, iar prima lor oprire să fie iadul. Trebuie să pledăm pentru legi radicale pentru a le veni de hac celor care sunt radicali.” (43)

În această atmosferă, chiar şi democraţii de stânga s-au trezit victimele atacurilor sistematice din partea organizaţiilor de afaceri şi patriotice, care încercau să se întoarcă la aşa-zisa eră Progresivă a „reformelor democratice”.

De la sfârşitul lui 1918 până la jumătatea anului 1920, impunerea unei noi configuraţii a aparatului de stat represiv, construit după şi în timpul războiului, a dus la o nouă epurare a radicalismului, o contra-revoluţie preventivă, hotărâtă să zdrobească toate mişcările sociale de la Centru – Stânga.

Justiţiarismul încă o dată a apărut ca avangardă, aripa de acţiune directă a contra-revoluţiei care în mod agresiv a folosit violenţele rasiste, raidurile poliţiei şi linşările pentru a accelera isteria şi a realiza scopurile politice ale Spaimei Roşii. (44)

Legiunea Americană a devenit cea mai importantă organizaţie de justiţiari care a apărut după Armistiţiu.

Costumaţi în uniforme de infanterişti şi îmbibaţi de patriotism războinic, cei din Legiune au dus la crearea unei legitimităţi culturale ca armată patriotică.

Lucrând independent, ei i-au atacat direct pe bolşevici, pe Wobblies, şi pe grevişti, în timp ce îşi ofereau serviciile în sprijinul Raidurilor lui A. Mitchell Palmer.

“Legiunea s-a constituit ca o Ligă de Loialitate Naţională a Ku-Klux sau a mişcării naţionale a vigilante,” au spus Wobblies, “intenţia ei e de a fi o unealtă a autocraţiei şi va fi şi folosită în acest scop… Este avangarda unei autocraţii capitaliste, bazată pe dictaură militară.” (45)

The Messenger, un jurnal cu circulaţie din ce în ce mai mare al radicalismului afro-american, împărtăşea şi el punctul de vedere al IWW, descriind Legiunea Americană de după război ca fiind „pur şi simplu un alt Ku Klux Klan, dar al cărui scop e naţional… Suntem conştienţi de faptul că Legiunea Americană este braţul înarmat al capitalului, organizată să bată şi să distrugă mişcarea organizată a clasei muncitoare.” (46)

Într-adevăr, Wobbly şi intelectualii radicali de culoare s-au apropiat mai mult decât orice gânditor politic din această eră a crizei de formularea teoriei a ceea ce ar fi trebuit, în 1922, să fie numit în mod deschis şi clar fascism.

“Producţia şi distribuţia este gradual transferată într-o fază în care terorismul asupra muncitorilor din partea ‘şobolanilor’ şi pistolarilor este condiţia normală,” a scris un Wobbly în primăvara lui 1920. (47)

[Ilustraţia 3].

Conspiraţia Centralia

Cea mai sângeroasă confruntare între Legiunea Americană şi IWW a avut loc în Centralia, Washington, pe 11 noiembrie 1919, prima aniversare a semnării Armistiţiului. (48)

Dacă cineva ar fi citit ziarele principale de a doua zi, povestea era chiar şocantă, confirmând fiecare lucru spus despre IWW: aceştia erau făcuţi bolşevici şi iar metodele lor erau considerate ne-americane.

Ziarele spuneau că dintr-o totală şi drăcească ură faţă de tot ce era patriotic şi american, IWW, dintr-o dată şi fără provocare, ar fi atacat o paradă patriotică a veteranilor de război, care făceau parte din Legiunea Americană, şi alţi colegi din industria lemnului, omorând 4 oameni într-o ambuscadă malefică. Un Wobbly a fost capturat de mulţimea înfuriată şi linşat ca act justificabil al justiţiei publice. Alţii au fost prinşi de mulţimea eroică şi arestaţi, aşteptând procesul în care au fost acuzaţi de conspiraţie de a comite omucidere.

De fapt, Cetăţenii din Liga de Protejare din Centralia şi Legiunea Americană plănuiseră un raid asupra IWW în avans.

Ca exerciţiu practic de patriotism, aceşti cetăţeni de frunte din Centralia au decis că ar fi fost un final potrivit pentru parada lor de Ziua Armistiţiului să facă un raid şi să demoleze sediul IWW în ceea ce ar fi fost a treia oară de când IWW fusese expulzat în mod violent din Centralia.

FIGURE 4. Caricatură de by Maurice Becker pentru Solidarity, 25 noiembrie 1919.

 

În ziua stabilită, parada a început în jurul orei 2 după-amiaza. După ce au mărşăluit prin oraşul Centralia, fluturând bannere patriotice, cei din Legiunea Americană dintr-o dată s-au rupt de restul demonstranţilor şi, când ofiţerul lor le-a dat ordinul, furioşii legionari au atacat sediul IWW. Cine a tras primul e o chestiune controversată, desigur, dar e în afara îndoielii că Wobblies şi-au apărat sediul – exact la fel cum au făcut şi oamenii de culoare din Chicago când au suprins naţiunea pentru că au îndrăznit să-şi apere casele de o mulţime de huligani şi atacatori albi. Wobblies care au ales să rămână şi să îşi apere sediul au fost înarmaţi şi pregătiţi pentru bătălia la care se aşteptau, şi în timpul căreia au ucis 3 legionari în timpul primului asalt şi au rănit zeci.

Dar, când Wobblies din interiorul clădirii şi-au dat seama de determinarea şi de numărul mare al atacatorilor, mulţi s-au predat şi au fost bătuţi fără milă de mulţime. Wesley Everest, însă, un Wobbly din industria lemnului, şi un veteran de război a fugit în pădure. Îmbrăcat în uniforma militară pe care a purtat-o pe frontul din Franţa, Everest a fugit pentru a-şi salva viaţa, trăgând la întâmplare cu pistolul în cei care-l urmăreau.

Dând peste un râu umflat şi rece, Everest s-a întors pentru a-i înfrunta pe agresorii săi, spunând că se predă unui poliţist. Dar când oferta sa a fost ignorată, Everest l-a împuşcat pe un justiţiar care era mai aproape de el, un anume Dale Hubbard, nepotul unuia dintre baronii locali, omorându-l pe loc înainte ca arma să i se blocheze. Atunci a fost capturat de mulţimea de atacatori. Bătut până aproape să fie omorât, şi târât în închisoarea din oraş, mulţimea de atacatori furioşi i-au legat de gât o funie şi l-au ameninţat că îl linşează. Dar când Everest le-a spus agresorilor că nu aveau curajul să linşeze un om ziua în amiaza mare, a fost aruncat înapoi în închisoare împreună cu ceialalţi camarazi ai săi bătuţi şi plini de sânge.

În acea noapte, atacatorii s-au adunat în jurul închisorii, şi, în timpul unei scurte pene de curent, poliţia locală l-a scos pe Everest din celulă şi l-a predat mulţimii.

Urcat cu forţa într-o maşină, Everest a fost dus la marginea unei păduri unde a fost linşat. A fost spânzurat de un pod, iar trupul său era ciuruit de gloanţe.

Deşi nu a fost documentat, atât IWW cât şi Legiunea au fost convinşi în mare măsură că un om de afaceri de frunte din Centralia l-a castrat pe Everest în timp ce era dus în maşină către pod. I-a provocat fostului soldat şi lucrător din industria lemnului (şi acum martir) cea mai sinistră agresiune asupra masculinităţii eroice a muncitorilor, cea mai simbolică oroare care făcea parte din spectacolul ritualic rezervat de obicei pentru oamenii de culoare care erau acuzaţi (nu condamnaţi) de viol.

A doua zi, trupul său a fost luat de pe pod şi dus în închisoarea din Centralia şi aruncat într-o celulă în faţa camarazilor săi, unde a fost lăsat timp de două zile, înainte ca un oficial al închisorii să îi oblige pe cei din sindicat să îl îngroape într-o groapă oarecare, neidentificată, din cimitirul închisorii din Everest.

Niciodată în istoria clasei muncitoare din America nu a existat un act mai infam de conspiraţie, asasinat şi desecrare comis de un amestec de oameni ai legii, de justiţiari în uniformă şi de o mulţime de agresori pusă pe linşat.

[Ilustraţia 4].

În zilele care au urmat revoltelor, statul Washington a emis instucţiuni foarte permisive pentru poliţie să îi reţină pe toţi cei care făceau parte din IWW şi care nu fuseseră prinşi.

Recent adoptata legea a „sindicalismului criminal” a făcut o crimă din a fi membru al IWW, şi în climatul otrăvitor care s-a creat după Centralia au existat raiduri numeroase, arestări, represiune a radicalismului în tot statul şi de-a lungul coastei de est.

Mulţi Wobblies au spus că, în săptămânile care au urmat Zilei Armistiţiului, trupurile mai multor sindicalişti din industria lemnului au fost găsite: şi ei fuseseră linşaţi. Fuseseră spânzuraţi în păduri, ucişi de justiţiari care nu au fost identificaţi niciodată.

După aceaste violenţe, a venit rândul sistemului judiciar local să scrie finalul conspiraţiei, trimiţându-i pe Wobblies, care au supravieţuit după Centralia, în închisoare.

Procesul celor 11 sindicalişti ai IWW acuzaţi de conspiraţie şi crimă a început în 1920, un detaşamament înarmat trimis de Legiunea Americană şi oameni din poliţia de stat fiind prezenţi în sala de judecată pentru a-i intimida pe juraţi. Judecătorul participase la înmormântările legionarilor ucişi, pe care i-a ridicat în slăvi, iar George Vanderveer, “avocatul damnaţilor”, le-a luat din nou apărarea sindicaliştilor din IWW.

Toate dovezile unei conspiraţii organizată de către oamenii de afaceri locali pentru a devasta sediul sindicatului au fost respinse de judecător, la fel cum a fost respins şi argumentul adus de IWW că au acţionat în auto-apărare.

Rezultatul a fost o serie de condamnări pentru crimă din culpă, într-o serie de multe exemple degradante ale justiţiei Americane din această perioadă a isteriei contra-subversive. Comitetul General de Apărare al IWW, Comitetul de Publicitate din Centralia, şi multe altele noi formate Uniuni ale Libertăţilor Civile din America imediat au declanşat imediat o campanie de apărare. În cele din urmă, prizonierii din Centralia au fost eliberaţi unul câte unul, începând cu 1930, ultimul prizonier fiind eliberat din închisoare în 1939.

Concluzie

În concluzie, vigilantismul anti-sindical de la începutul secolului 20 poate fi înţeles ca mişcarea de avangardă a reacţiunii, numindu-i duşmani ai poporului, în special pe cei din IWW, şi atacându-i folosindu-se de propriile lor metode şi tactici: bătăi fizice şi tortură, răpiri, deportări, luarea cu asalt şi devastarea sediilor sindicatelor, şi, în special în mod foarte grav, linşarea sindicaliştilor.

Şi a fost această violentă ruptură între lege şi teroare deschisă de justiţiari cea care  – din timpul primul război mondial şi din timpul Spaimei Roşii – pe care aparatele guvernamentale au căutat să o umple. Rezultatul a fost crearea unor organizaţii de justiţiari semi-legitime pe tot cuprinsul naţiunii (cum ar fi Liga de Apărare Americană şi Legiunea Americană), instuţii de represiune federale (cum ar fi tribunalele federale şi FBI), şi legile (cum ar fi Legea împotriva Spionajului) cele care în mod efectiv au urmat căii deschise de justiţiarismul local anti-Wobbly către crearea aparatului modern american de servicii de informaţii politice.

A fost această dinamică istorică, acest complex între acţiunile justiţiarilor para-militari, ghidaţi de interesele capitalismului monopolizant împotriva clasei muncitoare şi sprijinite de autoritatea de Stat ceea ce au constituit “Guvernul Ku Klux”, denunţat de IWW.

Scriind în vara însângerată a lui 1919, un editorialist Wobbly a explicat de ce a ales acest nume, de Guvernul Ku Klux:

„Peste şi deasupra guvernului local, federal şi a statului, care au fost instituite prin votul oamenilor, există un guvern secret şi invizibil, care ne afectează viaţa de zi cu zi în cel mai dezastruos mod cu putinţă. Acelaşi guvern invizibil a lăsat urme la Homestead, la Ludlow, în Everett, la Mesaba Range şi în Lawrence, etc. A lăsat urme pe drumul pe care l-au dus pe Frank Little la spânzurătoare, pe drumul asasinării legale a lui Joe Hill, pe drumurile care au dus la numeroasele linşări din această ţară, şi la repetatele vizite în toiului nopţii făcute de cei din Ku Klux…

Lupta noastră e împotriva unui guvern secret şi invizibil, care pentru noi nu e nici secret, nici invizibil. Ştim unde îşi are sediul acest guvern, şi ştim şi cine face parte din el. Congresul său e pe Wall Street, şi oficialii săi sunt apărătorii proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie din toată această ţară. Slugile care execută ordinele acestora sunt şobolani, informatori netrebnici, pistolari şi asasini. Pe acest guvern, mărturisim cu sinceritate, vrem să îl dărâmăm…” (49)

Într-adevăr, Wobblies au înţeles prea bine—mai bine decât oricare comentator politic din acea vreme—rolul jucat de justiţiarii para-militari în direcţionarea şi modelarea politicii Statului.

La fel au putut IWW şi să recunoască, din păcate când deja era mult prea târziu, necesitatea de a fi fost solidari cu afro-americanii şi a continuităţii între experienţele de represiune suferite de ei şi ororile care aveau loc în campaniile de linşare a oamenilor de culoare din sud. (50)

Astfel, când şi-au numit inamicul “Guvernul Ku Klux” nu au făcut-o doar ca pe un exerciţiu de retorică, ca pe o înfloritură a propagandei radicale, ci ca pe o serioasă confruntare a crimelor pe care se construia un Aparat de Stat Represiv şi a măsurii în care legile sale şi legiuitorii săi de fapt erau mânaţi de o agendă rasistă, şovină, şi criminală.

Dar, în fine şi cel mai important, rolul represiunii din partea justiţiarilor îndurată de IWW ar trebui să facă un anumit lucru cât se poate de clar: cel mai mare act de violenţă şi cele mai serioase ameninţări la adresa libertăţii în America şi a libertăţilor civile nu au venit de la radicali şi de la aşa-zişii subversivi, ci de la cei care s-au opus acestora.

Note de subsol:

  1. Antonio Gramsci, Selections from the Prison Notebooks (Selecţii din caietele din închisoare), ediţia Quintin Hoare şi Geoffrey Nowell Smith (New York: International Publishers, 1971), 199.

  2. Harrison George, Is Freedom Dead? (E libertatea moartă?) (Chicago: IWW Publishing Bureau, 1918), 5.

  3. Termenul “aparat de Stat represiv” (RSA) provine de la Louis Althusser, care a inventat termenul în anii 1960, nu ca un obiect de investigaţie în sine, ci ca mijloc de a stabili ceea ce rămâne cea mai mare contribuţie a sa la teoriile marxiste ale Statului; adică teoretizarea aparatelor de Stat ideologice. Sensul pe care îl sugerez aici este mai degrabă o înţelegere istorică a RSA care are două scopuri: primul de a vedea cum, mai ales în Statele Unite, „domeniul public” a ajuns să monopolizeze funcţiile represive, să dezlănţuie peste tot folosirea formelor private de violenţă (cum ar fi detectivii particulari, spărgători de greve angajaţi special, provocatori plătiţi etc) şi al doilea de a contesta simţul de unitate din spatele RSA prin punerea în lumină a factorilor şi grupurilor diverse, adesea aflate în competiţie care istoric au contribuit la actuala compoziţie a Aparatului de Stat Represiv al Americii. Louis Althusser, “Ideology and Ideological State Apparatuses: Notes Towards and Investigation,” in Lenin and Philosophy (New York: Monthly Review Press, 1971), 127–188.

  4. Despre istoria represiunii politice din Statele Unite, vezi William Preston Jr., Aliens and Dissenters: Federal Suppression of Radicals, 1903–1933 (Străini şi Disidenţi: Represiunea Federală a Radicalilor) (1964; reprint, Chicago: University of Illinois Press, 1994); Alan Wolfe, The Seamy Side of Democracy: Repression in America (Partea Ascunsă a Democraţiei: Represiunea în America) (New York: Longman, 1978); Robert Justin Goldstein, Political Repression in Modern America: 1870 to the Present (Represiune Politică în America: din 1870 până în prezent) (New York: Schenkman Publishing, 1978); Frank J. Donner, The Age of Surveillance: The Aims and Methods of America’s Political Intelligence Establishment (Epoca filajului şi a monitorizării: Scopurile şi Metodele Serviciilor Secrete Politice Americane) (New York: Vintage Books, 1981); Michael Rogin, “Political Repression in the United States,” in Ronald Reagan, the Movie: And Other Episodes in Political Demonology (Represiunea Politică în Statele Unite” în Ronald Reagan, filmul şi alte episoade ale Demonizării Politice) (Berkeley: University of California Press, 1987), 44–80; Ward Churchill, “From Pinkertons to the PATRIOT Act: The Trajectory of Political Policing in the United States, 1870 to the Present,” (De la Pinkertons la legea PATRIOT: Traiectoria poliţiei politice în Statele Unite din 1870 până în prezent) CR: The New Centennial Review 4, no. 1 (Spring 2004): 1–72.

Despre economia politică a poliţiei politice, vezi Sidney L. Harring, “Policing a Class Society: The Expansion of Urban Police in the Late Nineteenth and Early Twentieth Centuries,”Cum se face poliţie într-o societate de clasă: expansiunea poliţiei urbane la sfârşitul secolului şi începutul secolului 20” în „Crimă şi Capitalism: lecturi ale criminologiei marxiste” (Crime and Capitalism: Readings in Marxist Criminology), ed. David F. Greenburg (Philadelphia: Temple University Press, 1993), 546–67; The Iron Fist and the Velvet Glove: An Analysis of the U.S. Police (Pumnul de Fier şi Mănuşa de Catifea: O analiză a poliţiei din Statele Unite) (Berkeley: Center for Research on Criminal Justice, 1977); David Montgomery, Citizen Worker: The Experience of Workers in the United States with Democracy and the Free Market During the Nineteenth Century (Cetăţeanul Muncitor: Experienţa Muncitorilor în Statele Unite şi Democraţia şi Piaţa Liberă de la sfârşitul secolului 19) (Cambridge: Cambridge University Press, 1993), 52–114; and Frank Donner, Protectors of Privilege: Red Squads and Police Repression in Urban America (Protejaţi şi Privilegiaţi: Gărzile Roşii şi Represiunea Politică din America urbană) (Berkeley: University of California Press, 1990).

Şi despre istoria poliţiilor locale şi a Gărzii Naţionale, vezi Jerry Cooper, The Rise of the National Guard: The Evolution of the American Militia 1865–1920 (Cum a apărut Garda Naţională: Evoluţia Miliţiei Americane 1865–1920) (Lincoln: University of Nebraska Press, 1997); Robin Higham, ed., Bayonets in the Streets: The Use of Troops in Civil Disturbances (Baionete pe străzi: Folosirea trupelor armate în tulburenţele civile) (Lawrence: University of Kansas Press, 1969).

  1. Pentru o sinteză pertinentă a folosirii detectivilor privaţi în istoria Capitalismului American, vezi lucrarea lui Robert Weiss, “Private Detective Agencies and Labor Discipline in the United States, 1855–1946,” (Agenţiile de detectivi privaţi şi Disciplina Muncii din Statele Unite, 1855–1946) din The Historical Journal 29, no. 1 (1986): 87–107; Robert Weiss, “The Emergence and Transformation of Private Detective Industrial Policing in the United State, 1850–1940,” (Apariţia şi Transformarea Poliţiei industriei detectivilor privaţi) din Crime and Social Justice 9 (Spring-Summer 1978): 35–48. Vezi şi  Stephen Norwood, Strikebreaking and Intimidation: Mercenaries and Masculinity in Twentieth Century America (Spargerea grevelor şi intimidarea: mercenarii şi masculinitatea în secolul 20 din America) (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2002); Robert Michael Smith, From Blackjacks to Briefcases: A History of Commercialized Strikebreaking and Unionbusting in the United States (Athens: Ohio University Press, 2003); şi o carte clasică uitată, Edward Levinson, I Break Strikes! The Technique of Pearl L. Berghoff (Sunt spărgător de greve! Tehnica lui Pearl L. Berghoff) (New York: Robert M. McBride, 1935).

Despre istoria folosirii detectivilor Pinkerton, vezi Frederick Voss şi James Barber, We Never Sleep: The First Fifty Years of the Pinkertons (Noi nu dormim niciodată: Primii 50 de ani ai Detectivilor Pinkerton) (Washington D.C.: Smithsonian Institutions Press, 1981); Frank Morn, “The Eye that Never Sleeps:” A History of the Pinkerton National Detective Agency (Ochiul care nu adoarme niciodată: O istorie a detectivilor particulari Pinkerton)(Bloomington: University of Indiana Press, 1982); Allan Pinkerton, Strikers, Communists, Tramps and Detectives (Greviştii, Comuniştii, şi Detectivii) (New York: G. W. Dillingham and Co., 1878).

Despre chestiunea disciplinei muncii, vezi E. P. Thompson, “Time, Work-Discipline, and Industrial Capitalism,” (Timpul, Disciplina Muncii şi Capitalismul Industrial) din Past and Present 38 (December 1967): 56–97; şi Harry Braverman, Labor and Monopoly Capitalism: The Degradation of Work it the Twentieth Century (Muncitorii şi Monopolul Capitalismului: Degradarea Muncii în secolul 20)  (New York: Monthly Review, 1974).

  1. Max Weber, “Politics as a Vocation,” (Politica, o vocaţie) din From Max Weber, ed. H. H. Gerth şi C. Wright Mills (New York: Oxford University Press, 1946), 78. În acest sens, foarte bine mediatizatul şi susţinutul curent oficial pentru privatizarea serviciilor de securitate, a armatei, şi a închisorilor din Statele Unite nu e o foarte mare inovaţie, ci mai degrabă o reîntoarcere la sistemul brutal din trecut.

  2. Despre istoria IWW, vezi Paul Brissenden, IWW: A Study of American Syndicalism (IWW: Un studiu asupra Sindicalismului American) (1919; reprint, New York: Russel and Russel, 1957); Philip S. Foner, History of the Labor Movement in the United States, vol. 4, (Istoria mişcării muncitorilor din Statele Unite, volumul 4) The Industrial Workers of the World, 1905–1917 (Muncitorii industriali din toată lumea, 1905-1917) (New York: International Publishers, 1965); Melvyn Dubofsky, We Shall Be All: A History of the IWW (Noi vom fi tot ce contează: O istorie a IWW) (New York: Quadrangle, 1969); Patrick Renshaw, The Wobblies: The Story of the IWW and Syndicalism in the United States (Wobblies: Istoria IWW şi a sindicalismului în Statele Unite) (1967; reprint, Chicago: Ivan R. Dee Publishers, 1999); Fred W. Thompson and Patrick Murfin, The IWW: Its First Seventy Years, 1905–1975 (IWW: Primii 70 de ani, 1905-1975) (Chicago: Industrial Workers of the World, 1976); Salvatore Salerno, Red November Black November: Culture and Community in the Industrial Workers of the World (Noiembrie Roşu şi Noiembrie Negru: Cultură şi Comunitate văzute de IWW) Albany: SUNY Press, 1989); Franklin Rosemont, Joe Hill: The IWW and the Making of a Revolutionary Workingclass Counterculture (Joe Hill: IWW şi crearea unei contra-culturi a clasei muncitoare revoluţionare)(Chicago: Charles H. Kerr, 2002).

Pentru o colecţie de nepreţuit a istoriei Wobbly, care conţine documente, şi cultură, vezi Joyce L. Kornbluh, ed., Rebel Voices: An IWW Anthology (Voci Rebele: O antologie a IWW) (Chicago: Charles H. Kerr, 1998).

Autobiografiile cheie ale Wobbly includ William D. Haywood, Big Bill Haywood’s Book: The Autobiography of William D. Haywood (Cartea lui Big Bill Haywood: Autobiografia lui William D. Haywood) (New York: International Publishers, 1929); Elizabeth Gurley Flynn, The Rebel Girl: An Autobiography, My First Life 1906–1926 (Fata rebelă: O autobiografie: prima mea viaţă 1906-1936) (New York: International Publishers, 1973); Ralph Chaplin, Wobbly: The Rough-and-Tumble Story of an American Rebel (Wobbly: Istoria plină de obstacole a unui rebel american) (Chicago: University of Chicago Press, 1948).

  1. În folosirea expresiei „contra-subversiv”, doresc să merg mai departe bazându-mă pe reuşita foarte importantă a lui Michael Rogin în dezvoltarea conturului teoretic şi a trasării hărţii istoriei politice a ceea ce el numeşte „tradiţia contra-subversivă” sau istoria „ideologiei de demonizare americane”.

„Temându-se de haos şi de o invazie a străinilor”, scrie Rogin, “contra-subversivul interpretează iniţiativele locale ca semne ale unei puteri străine lui… Contra-subversivul are nevoie de un monstru pentru a da o formă neliniştilor sale şi pentru a-i permite să recurgă la dorinţele lui interzise. Demonizarea permite contra-subversivului, în numele bătăliei împotriva subversivului, să îşi imite inamicul”. O mare parte a lucrării lui Rogin se concentrează asupra personalităţii individuale a contra-subversivului în studierea psihologică a lui Ronald Regan, D. W. Griffith, şi alţii. Rogin se adresează problemei momentelor colective ale mişcării contra-subversive, sau a gândirii contra-subversive ca ideologie mai degrabă decât ca psihologie, în teoretizarea sa unsurpassed a „Represiunii Politice în Statele Unite”. Rogin, demonstrează că tradiţia contra-subversivă nu ocupă marginile politicii americane, dar constituie curentul principal şi oficial al naţionalismului american, a relaţiilor rasiale, a luptei de clasă, şi a culturii populare. Rogin susţine (împotriva „consensului” elaborat de istoricul Richard Hofstadter, autorul “The Paranoid Style in American Politics” (Stilul Paranoid în Politica Americană) că ideologia contra-subversivă este mult mai importantă şi că nu e vorba doar de o simplă retorică; într-adevăr, are un impact ideologic foarte real şi material, în special prin instituţiile de monitorizare şi urmărire politică şi prin violenţa pe care o organizează şi care se hrăneşte din fanteziile contra-subversive imaginând că indienii sunt trădători, oamenii de culoare sunt violatori, imigranţii sunt anarhişti, comunişti lipsiţi de dumnezeu, şi terorişti islamici.

Tradiţia contra-subversivă îşi extrage energia din natura expansionistă a istoriei americane; manipularea efectiv politică a producerii de frici în mase, a istoriei (şi a negării) represiunii politice, şi a definirii identităţii americane împotriva prezenţei străinilor politici, rasiali, de clasă şi religioşi. Fie că e vorba despre demonizarea indienilor sau a anarhiştilor ca „Roşii”, de organizarea sistemului de legi rasiste şi de opresiune şi de segregare rasistă Jim-Crow, de anti-comunism, sau de actualul război împotriva terorismului, contra-subversivul a fost a stock trope al politicii reacţionare şi a patriotismului timp de secole. Pe scurt, ideologia contra-subversivă este proiectul ideologic care stă la baza Aparatului de Stat Represiv – din Rogin, Ronald Reagan, the Movie.

  1. David A. Johnson, “Vigilance and the Law: The Moral Authority of Popular Justice in the Far West,” American Quarterly 33 (Winter 1981): 558–86.

  2. Pentru un studiu în mod particular detaliat al alianţei populare cetăţeneşti, vezi William Millikan, A Union Against Unions: The Minneapolis Citizens Alliance and its Fight Against Organized Labor, 1903–1947 (Un sindicat împotriva sindicatelor: Alianţa cetăţenilor din Minneapolis şi lupta ei împotriva organizării clasei muncitoare) (Minneapolis: Minnesota Historical Society, 2001).

  3. Richard Slotkin, Gunfighter Nation: the Myth of the Frontier in Twentieth-Century America (Norman: University of Okalahoma Press, 1998), 173–74.

  4. Mai multe despre campaniile de libertate de exprimare duse de IWW şi despre lupta pentru libertate de exprimare din San Diego, în special, vezi “The History of the San Diego Free Speech Fight” (1914; reprint, San Diego: Industrial Workers of the World, 1973). Emma Goldman, Living My Life, Vol 1 (1931; reprint, New York: Dover Publications, 1970): 494–503; Flynn, Rebel Girl, 177–79; Kornbluh, Rebel Voices, 94–126; Foner, HLMUS, 4:194–205.

  5. Emma Goldman, Living My Life, 1: 497.

  6. Ibid., 500.

  7. Quoted in Foner, HLMUS, 4: 198.

  8. “Plague Sweeps over San Diego,” Industrial Worker (September 5, 1912): 1; “A Damnable Plot Against Workers,” Industrial Worker (June 6, 1912): 1, 4.

  9. Preston, Aliens and Dissenters, 43.

  10. Extrase din acestea şi din alte exemple ale Spaimei Roşii care ilustrează ideologia contra-subversivă pot fi găsite în David Brion Davis, ed., The Fear of Conspiracy: Images of Un-American Subversion from the Revolution to the Present (Ithaca: Cornell University Press, 1971), 214–47.

  11. H. C. Peterson and Gilbert C. Fite, Opponents of War, 1917–1918 (Madison: University of Wisconsin Press, 1957), 18.

  12. Citat în David Kennedy, Over Here: The First World War and American Society (New York: Oxford University Press, 1980), 78.

  13. Emerson Hough, The Web: The Authorized History of the American Protective League (Chicago: Reilly and Lee Co., 1919), 1.

  14. Pentru mai mult despre istoria Ligii de Apărare Americane şi despre mişcările naţionaliste din timpul războiului, vezi John Higham, Strangers in the Land: Patterns of American Nativism, 1860–1925 (New York: Atheneum, 1963), 194–243; Kennedy, Over Here, 66–86; David H. Bennett, The Party of Fear: The American Far Right from Nativism to the Militia Movement (New York: Vintage Books, 1995), 183–98.

  15. Chaplin, Wobbly, 211.

  16. Despre Joe Hill vezi, Rosemont, Joe Hill; Flynn, Rebel Girl, 191–95; “Joe Hill,” International Socialist Review 16 (December 1915): 326–31; Philip S. Foner, The Case of Joe Hill (New York: International Publishers, 1965); Kornbluh, Rebel Voices, 127–57.

  17. Pentru o istorie contemporană detaliată a Masacrului de la Everett, vezi Walker Smith, The Everett Massacre: A History of Class Struggle in the Lumber Industry (Chicago: IWW Press, 1918). Iar pentru o remarcabilă relatare din partea unui martor al acelui masacru, vezi capitolul din Jack Miller, “The Last Surviving Wobbly Witness to the Everett Massacre,” in It Did Happen Here: Recollections of Political Repression in America, ed. Bud and Ruth Schultz (Berkeley: University of California Press, 1989), 236–48.

  18. Leslie Marcy, “Eleven Hundred Exiled Copper Miners,” International Socialist Review 18 (September 1917): 160–62; Rob E. Hanson, The Great Bisbee IWW Deportation of July 12, 1917 (Bisbee: Signature Press, 198-).

  19. Citat în Philip S. Foner, History of the Labor Movement in the United States, vol. 7, Labor and World War I, 1914–1918 (New York: International Publishers, 1987), 274.

  20. Sabotajul este definit simplu de IWW ca „retragerea conştientă a muncitorului din eficienţa industrială”, sau potrivit unui slogan printat pe mii de stickere cunoscute ca “agitatori tăcuţi”: “Plată bună, sau muncă la plezneală.” Wobblies nu şi-au imaginat niciodată sabotajul ca fiind ceva violent de genul „distrugerii fizice a utilajelor”. Desigur, pentru reacţionari, ideea de „sabotaj” – în special în timpul războiului – a permis imaginaţiei contra-subersive să fie stimulată în mod periculos. Elizabeth Gurley Flynn, Walker C. Smith, and William E. Trautman, Direct Action and Sabotage: Three Classic IWW Pamphlets from the 1910s, ed. Salvatore Salerno (Chicago: Charles H. Kerr, 1997).

  21. Citat în Foner, HLMUS, 7: 281.

  22. Arnon Gutfeld, “The Murder of Frank Little: Radical Labor Agitation in Butte, Montana, 1917,” Labor History 10 (Spring 1969): 177–92; Mike Byrnes and Les Rickey, The Truth about the Lynching of Frank Little (Butte: Old Butte Publishing, 2003). Pentru o înţelegere a modului în care mişcarea radicală a răspuns la linşarea lui Little, vezi “The Man That Was Hung,” International Socialist Review 17 (September 1917): 132–38.

  23. Editorialele despre linşarea lui Little sunt colecţionate în “Lynch-Law and Treason,” The Literary Digest (August 18, 1917): 12–13. Pentru cei din IWW, aceşti poli, între agresori şi victime, cei care încălcau legile şi cei care îşi apărau onoare, erau exact invers: “Actuala administraţie, ignorând complet crimele de la Bisbee şi Butte,” spunea un editorial din Solidarity, “s-a arătat pe sine ca nefiind decât altceva decât o unealtă supusă a lorzilor războiului de pe Wall Street”. “The Capitalist State and ‘Invisible Government,’” Solidarity (September 1, 1917): 2.

  24. Dacă vigilantismul e să fie înţeles ca violenţă extra-legală civică, linşarea lui Frank Little a fost în mod evident opera unor vigilantes. Însă, IWW în general credea că ucigaşii lui Little au fost agenţi plătiţi ai companiei Anaconda Copper. Pe mormântul lui Little scrie: “Ucis de interesele capitaliste pentru că i-a organizat şi i-a inspirat pe semenii săi.” Deşi nimeni nu e sigur cine au fost cei care l-au atacat pe Little, Dashiell Hammett se pare că ştia ceva despre motivele lor, de pe vremea când fusese un detectiv particular şi lucra pentru Pinkerton. Lillian Hellman, scenaristă şi partenera de viaţă a lui Dash, a relatat următoarele despre experienţa trăită de Hammett în Butte: “Îmi amintesc că eram în pat lângă el, în primele luni când ne-am întâlnit, ascultând poveştile pe care mi le spunea despre zilele de când lucrase pentru Pinkerton şi cum un ofiţer al companiei Anaconda Copper i-a oferit 5.000 de dolari pentru a-l ucide pe Frank Little… Din momentul asasinării lui Frank Little, cred că pot data credinţa lui Hammett că trăim într-o societate profund coruptă. În timp, el a ajuns la concluzia că nimic în afară de o revoluţie nu va putea duce la eradicarea corupţiei”. Lillian Hellman, Scoundrel Time (Boston: Little, Brown, 1976).

  25. Foner, HLMUS. 7: 298–99.

  26. Pentru o critică contemporană a legilor împotriva spionajului, vezi Zechariah Chafee Jr., Free Speech in the United States (Cambridge: Harvard University Press, 1941), 36–107. Also see Geoffrey R. Stone, Perilous Times: Free Speech in Wartime (New York: W. W. Norton, 2004), 135–233.

  27. Despre istoria fondatoare a FBI, vezi Michael R. Belknap, “The Mechanics of Repression: J. Edgar Hoover, the Bureau of Investigation and the Radicals 1917–1925,” Crime and Social Justice 7 (Spring–Summer 1977): 49–58; David Williams, “The Bureau of Investigation and Its Critics, 1919–1921: The Origins of Federal Political Surveillance,” Journal of American History 68 (December 1981): 560–79; Donner, The Age of Surveillance: 3–51; Curt Gentry, J. Edgar Hoover: The Man and The Secrets (New York: Penguin Books, 1991); Theodore Kornweibel Jr., ‘Seeing Red:’ Federal Campaigns Against Black Militancy, 1919–1925 (Bloomington: University of Indiana Press, 1998), 1–18.

  28. Sunt multe surse pentru istoria proceselor IWW. Una dintre cele mai bune surse la prima mână este Harrison George, The IWW Trial: Story of the Greatest Trial in Labor’s History by One of the Defendants (Chicago: IWW Publishing Bureau, n.d.), care combină transcrieri extinse ale proceselor cu analize şi comentarii din partea unui Wobbly care a stat în primul rând în timpul proceselor. Pentru relatări mai autobiografice, vezi Haywood, Bill Haywood’s Book, 290–325; Chaplin, Wobbly, 219–83; Richard Brazier, “The Mass IWW Trial of 1918: A Retrospect,” Labor History 7 (Spring 1966), 178–92. International Socialist Review a republicat condamnările celor din IWW în ISR 18 (November/December 1918), 268–79. Vezi de asemenea şi John Reed and Art Young, “The Social Revolution in Court,” Liberator (September 1918); Helen Keller, “In Behalf of the IWW,” Liberator (March 1918): 13. Pentru alte relatări ale raidurilor împotriva IWW şi a proceselor de la Chicago, vezi Preston, Aliens and Dissenters, 118–51; Dubofsky, We Shall Be All, 423–44; Foner, HLMUS 7:292–314. Philip Taft, “The Federal Trials of the IWW,” Labor History 3 (Winter 1962): 52–65; Philip S. Foner, “United States of America vs Wm. D. Haywood, et al.: The IWW Indictment,” Labor History 11 (Fall 1970): 500–30; Clayton R. Koppes, “The Kansas Trial of the IWW, 1917–1919,” Labor History 16 (Summer 1975): 338–58; Francis Shor, “The IWW and Oppositional Politics in World War I: Pushing the System Beyond its Limits,” Radical History Review 64 (1996): 74–94; Earl Bruce White, “The United States v. C. W. Anderson et al.: The Wichita Case, 1917–1919,” in At the Point of Production: The Local History of the IWW, ed. Joseph R. Conlin (Westport: Greenwood Press, 1981), 143–164.

  29. Foner, HLMUS 7: 299.

  30. Citat în Haywood, Bill Haywood’s Book, 317.

  31. Brazier, “The Mass IWW Trial of 1918: A Retrospect,” Labor History, 179.

  32. Ca ceva colateral, merită să reamintim că, în apărare, IWW a refuzat să îi lase baltă pe camarazii lor închişi în închisori şi că aceasta poate fi cea mai durabilă moştenire a lor: munca IWW în organizarea şi susţinerea campaniilor în sprijinul camarazilor lor, „prizonieri ai războiului de clasă” care a jucat un rol direct în formarea Uniunii Libertăţilor Civile din America şi a International Labor Defense precum şi în general a apărărării şi protecţiei legale a libertăţilor civile în secolul 20.

  33. Avocatul pentru apărarea libertăţilor civile şi istoricul Frank Donner descrie acest sistem represiv după cum urmează: „Dacă Primul Război Mondial a creat un climat favorabil federalizării sistemului serviciilor secrete, revoluţia bolşevică din 1917 i-a dat acestui sistem un permanent motiv de a exista, consistenţă şi un scop. Pe măsură ce ura născută de război acasă împotriva „Huns” a fost transferată împotriva roşilor, apărătorii Americii au strâns rândurile într-un nou consens contra-subversiv care a copiat mişcări similare din trecut. Marele coşmar american despre o conspiraţie ticluită în străinătate a devenit realitate. Traumele gemene ale războiului şi revoluţiei dintr-o dată s-au consolidat pe tot cuprinsul Statelor Unite într-o politică contra-subversivă care şi-a făcut din serviciile secrete purtătorul ei de cuvânt.

Această colaborare pe timp de război între serviciile secrete şi mişcările populare naţionaliste au influenţat permanent dezvoltarea şi direcţia pe care au luat-o serviciile secrete – structura lor, priorităţile lor şi stilul lor.” Donner, The Age of Surveillance, 33.

  1. “Riots and Race Wars, Lynchings and Massacres, Military Law, Terrorism and Giant Strikes,” The One Big Union Monthly 1 (November 1919): 9–10.

  2. Citat în Philip S. Foner, History of the Labor Movement in the United States, vol. 8, Postwar Struggles 1918–1920 (New York: International Publishers, 1988), 24.

  3. Despre Spaima Roşie din 1919–1920, vezi Murray B. Levin, Political Hysteria in America: The Democratic Capacity for Repression (New York: Basic Books, 1971); William J. Tuttle Jr., Race Riot: Chicago in the Red Summer of 1919 (Chicago: University of Illinois Press, 1970); şi Robert K. Murray, Red Scare: A Study in National Hysteria (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1955).

  4. “The ‘American Legion’ a Revolutionary Body,” One Big Union Monthly 1 (December 1919): 9–10.

  5. “The American Legion—Our National Ku Klux Klan,” The Messenger II (February 1920): 4.

  6. John Sandgren, “Under the Spell of Terrorism,” One Big Union Monthly 2 (March 1920): 25.

  7. Sunt multe surse de informare despre Masacrul de la Centralia, cea mai detaliată relatare este cea scrisă de John McClelland Jr., Wobbly War: The Centralia Story (Tacoma: Washington State Historical Society, 1987). Dar ar trebui consultat şi remarcabilul eseu al lui Ralph Chaplin, The Centralia Conspiracy (Chicago: IWW Publishing, 1920).

  8. “The Ku Klux Government,” One Big Union Monthly 1 (August 1919): 7.

  9. Despre conflictele istorice şi legăturile dintre afro-americani şi stânga organizată, vezi Barbara Foley, Specters of 1919: Class and Nation in the Making of the New Negro (Chicago: University of Illinois Press, 2003); vezi de asemenea şi capitolul 2 “‘The Negro Question:’ Red Dreams of Black Liberation,” in Robin D. G. Kelley, Freedom Dreams: The Black Radical Imagination (Boston: Beacon Press, 2002), 36–59.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s