1921

Anul 1921

Ianuarie

Campania „oficială”, în pregătirea celui de-al 10-lea Congres, lansată de Comitetul Partidului din Petrograd, straşnic susţinător al lui Lenin (controlat de Zinoviev).

Chiar şi înainte de Congres, multe măsuri administrative au fost luate pentru a asigura înfrângerea Opoziţiei.

Atât de arbitrare erau unele dintre aceste măsuri că, la un moment dat, Comitetul de Partid din Moscova a votat o rezoluţie pentru a cenzura public organizaţia din Petrograd „pentru că nu a respectat aşa cum se cuvine regulile unei controverse.” (1)

13 ianuarie

Comitetul de Partid din Moscova a denunţat „tendinţa organizaţiei din Petrograd de a se transforma într-un centru de pregătire a Congresului Partidului.” (2)

Leniniştii foloseau organizaţia din Petrograd ca o bază de unde puteau pune presiune asupra restului Partidului. Comitetul din Moscova a cerut de urgenţă Comitetului Central „să asigure o distribuţie echitabilă a materialelor şi a vorbitorilor… astfel încât toate punctele de vedere să fie reprezentate.” (3)

Această recomandare avea să fie flagrant încălcată. La Congres, Kollontai a declarat că punerea în circulaţie a eseului ei a fost deliberat împiedicată. (4)

14 ianuarie

Publicarea „Platformei celor 10” (Artem, Kalinin, Kamenev, Lenin, Lozovsky, Petrovsky, Rudzutak, Stalin, Tomsky şi Zinoviev). Acest document a dat o formă mai completă tezelor lui Lenin de la Congres.

16 ianuarie

Pravda publică platforma lui Bukharin, descrisă de Lenin ca fiind „culmea dezintegrării ideologice.” (5)

21 ianuarie

Într-un articol din Pravda asupra crizei din Partid, Lenin scrie: „Acum adăugăm platformei noastre următoarele: trebuie să combatem confuzia ideologică a acelor elemente superficiale ale opoziţiei care merg până la repudierea cu totul a „militarizării economiei”, până la repudierea nu doar„a metodei de numire în funcţii”,  care a fost metoda care a prevalat până acum, dar care  cer şi repudierea tuturor numirilor făcute deja. Într-o analiză finală, aceasta înseamnă repudierea rolului conducător al Partidului în relaţie cu masele care nu fac parte din Partid. Trebuie să combatem aceste abateri sindicaliste care vor ucide Partidul, dacă nu reuşim să ne vindecăm total de ele.”

Puţin mai târziu, Lenin urma să scrie că „deviaţiile sindicaliste duc la prăbuşirea dictaturii proletariatului.” (6) Cu alte cuvinte, puterea clasei muncitoare („dictatura proletariatului”) este imposibilă dacă există militanţi în Partid care cred că clasa muncitoare trebuie să exercite mai multă putere asupra producţiei („deviaţia sindicalistă”).  *

  • Aici Lenin pune clar problema alegerii între „puterea Partidului” sau „puterea Clasei”. Fără echivoc, el optează pentru prima – nu e nici o îndoială că şi-a raţionalizat alegerea punând semnul egal între cele două. Dar, a mers şi mai departe. Nu doar că a pus semnul egal între cele două, ci a pus semnul egal şi între „puterea muncitorilor” şi conducerea de Partid. El pune semnul egal între „puterea muncitorilor” şi acceptarea ideilor liderilor Partidului!

24 ianuarie

Şedinţa Facţiunii Comuniste în timpul celui de-al Doilea Congres al Sindicatului Minerilor. Kiselev, un miner, prezintă propunerile făcute de Opoziţia Muncitorilor care a primit 62 de voturi, în timp ce platforma lui Lenin a primit 137, iar cea a lui Trotsky, 8. (7)

25 ianuarie

Pravda publică „Tezele asupra Sindicatelor” ale Opoziţiei Muncitorilor. Alexandra Kollontai publică „Opoziţia Muncitorilor” care dezvoltă aceleaşi idei la un nivel mai teoretic. (8)

Cu toată furtuna politică stârnită de Opoziţia Muncitorilor, există puţine informaţii de încredere despre această tendinţă. Informaţiile care s-au păstrat vin mai ales din surse leniniste. (9) Virulenţa atacurilor bolşevicilor împotriva Opoziţiei Muncitorilor sugerează că aceasta s-a bucurat de un sprijin considerabil printre muncitorii de rând din fabrici, ceea ce a provocat o serioasă alarmare a conducerii de Partid. Shlyapnikov, (primul Comisar al Muncii), Lutovinov şi Medvedev, liderii muncitorilor din metalurgie, erau purtătorii ei de cuvânt cei mai proeminenţi.

„Geografic pare să fi fost concentrată în părţile sud-estice ale Rusiei europene: bazinul Donets, regiunile Don şi Kuban, şi provincia Samara de pe Volga. În Samara, Opoziţia Muncitorilor de fapt se afla în 1921 la controlul organizaţiei de Partid.

Înainte de epurarea din interiorul Partidului din Ucraina, la sfârșitul lui 1920, cei care formau opoziția față de conducerea Partidului câștigaseră de partea lor o majoritate solidară peste tot în republică. Alte redute ale opoziţiei din interiorul Partidului erau provincia Moscova, unde Opoziţia Muncitorilor era susţinută de aproximativ un sfert din voturi în interiorul organizaţiei de Partid, şi sindicatele metalurgiştilor de pe cuprinsul Rusiei.” (10)

Când Tomsky avea să abandoneze sindicatele şi să revină în tabăra lui Lenin, mai târziu în 1921, el avea „să explice” apelul Opoziţiei Muncitorilor în termenii ideologiei industrialiste şi sindicaliste a muncitorilor din metalurgie. (11)

Ar trebui să amintim că tocmai acești muncitori din metalurgie au format coloana vertebrală a Comitetelor din Fabrici în 1917.

Februarie

În timpul discuțiilor dinainte de Congres, facțiunea leninistă a folosit din plin proaspăt stabilitul control pe care îl obținuse în Comisia de Control. Leniniştii s-au asigurat că obțin demisiile lui Preobrazhensky și Dzerzhinsky (care au fost judecați cu mult prea multă ”indulgență” pentru legăturile lor cu Opoziția Muncitorilor —  Preobrazhensky – și cu Trotskyiștii – Dzerzhinsky) și numirea în locul acestora a unor politruci (apparatchiks) radicali, cum ar fi Solts care a început să dojeanească aspru  conducerea divizată a partidului pentru slăbiciunea ei în înăbușirea ”ultra-stângii”.

Leniniștii au încropit o campanie gălăgioasă și au recitat fără încetare poezia unității și a pericolelor interne care amenințau Revoluția. Din nou și din nou, ei s-au refugiat în cultul personalității lui Lenin. Toate celelalte tendințe au fost etichetate ”în mod obiectiv contra-revoluționare”. Au reușit să obțină controlul asupra mașinăriei de Partid, chiar și în zonele cu o îndelungă tradiție de sprijinire a Opoziției. Atât de ”mult succes” au avut unele dintre aceste ”victorii” că există considerabile suspiciuni că au fost, de fapt, obținute prin fraudă.

Pe 19 ianuarie, de exemplu, se spune că o Conferință a Partidului a Flotei Baltice ar fi votat în proporție de 90 la sută pentru leniniști. (12) Totuși, în decursul a două-trei săptămâni, o puternică Opoziție în interiorul Flotei avea să se formeze și să distribuie manifeste peste tot, care proclamau: ”Departamentul Politic al Flotei Baltice a pierdut orice contact nu numai cu masele, dar și cu muncitorii care sunt activi și politic. A devenit un organ birocratic fără autoritate… A anihilat orice inițiativă locală și a redus orice activitate politică la nivelul corespendenței secretariatului.” (13) În afara Partidului, s-au spus lucruri chiar mai dure.

17 martie

Rebeliunea de la Kronstadt (vezi şi aici în română)

Acest eveniment cheie care a afectat profund Congresul, care urma să înceapă peste câteva zile, a fost analizat în detaliu în altă parte deja. (14)

8 – 16 martie

Al 10-lea Congres al Partidului.

Aceasta avea să se dovedească cea mai dramatică şedinţă din toată istoria Bolșevismului. Dar, într-un sens, argumentele folosite și bătăliile duse acolo au fost doar o reflectare distorsionată a crizei mult mai profunde din toată țara. Grevele izbucniseră în regiunea Petrograd spre sfârşitul lui februarie, iar lucrătorii din Kronstadt puseseră mâna pe arme. Ambele erau doar vârful care se putea vedea al unui iceberg uriaş de nemulţumire şi neîncredere mocnite.

De la început la sfârşit, aparatul a deţinut mereu controlul total asupra Congresului.

O atmosferă aproape isterică, cum nu se mai întâlnise vreodată la şedinţele Bolşevicilor, s-a răspândit asupra sălii. Era esenţial acum pentru conducerea Partidului să suprime Opoziţia care, fie că ştia sau nu, fie că o făcea intenţionat sau nu, se făcea pe sine portavocea tuturor acestor aspiraţii frustrate.

Mai presus de orice, era necesar să şteargă de pe faţa pământului imaginea Kronstadt de mișcare care apăra principiile Revoluției din Octombrie împotriva comuniștilor – ideea unei noi revoluții, unei ”a treia Revoluții” – adică exact ceea ce rebelii de la Kronstadt cereau.

„Noi luptăm”, spuneau rebelii, „pentru o putere genuină a oamenilor care muncesc, în timp ce nemernicii de Trotskyişti cu ghiftuitul de Zinoviev şi gaşca lor de lingăi luptă pentru puterea Partidului…” (15) ”Kronstadt a ridicat pentru prima dată steagul revoltei pentru o a Treia Revoluție a celor care muncesc… Autocrația s-a prăbușit. Adunarea Constituantă a fost trimisă la dracu’. Acum comisiocrația se cutremură…” (16)

La Congres, Trotsky a mitraliat Opoziția Muncitorilor. ”Ies în față cu sloganuri periculoase. Au făcut un fetiș din principiile democratice. Au plasat dreptul muncitorilor de a-și alege reprezentanții deasupra Partidului. Ca și cum Partidul nu ar fi avut dreptul să-și afirme dictatura, chiar dacă acea dictatură, temporar, intra în conflict cu mofturile trecătoare ale ”democrației” muncitorilor!” 

Trotsky a vorbit despre „dreptul istoric al Partidului de a se naşte.”

Partidul e obligat să îşi menţină dictatura… indiferent de ezitările temporare chiar din rândurile clasei muncitoare… Dictatura nu se bazează în fiecare moment pe principiul formal al democraţiei muncitorilor…”

Atacul asupra Kronstadt – la care peste 200 de delegaţi ai Congresului au participat – a fost însoţit de un asalt verbal masiv asupra Opoziţiei Muncitorilor şi a altor tendinţe similare. Deşi cei din conducerea Opoziţiei Muncitorilor aveau să lupte împotriva rebelilor de la Kronstadt (pentru că încă îşi păstraseră iluziile despre „rolul istoric al Partidului” şi pentru că încă erau prinşi în capcana loialităţii faţă de vechile structuri organizaţionale), Lenin şi liderii Partidului erau pe deplin conştienţi de afinităţile profunde dintre cele două mişcări, Opoziţia Muncitorilor şi mişcarea muncitorilor de la Kronstadt.

Ambele aceste mişcrări îl atacau pe Lenin pentru că modul său de conducere a violat spiritul revoluţiei, pentru că a sacrificat idealurile democratice şi egalitare pe altarul iuţelii şi pentru că înclinase balanţa birocraţiei către puterea de dragul puterii(17)

În legătură cu problemele reale, cerinţele celor două mişcari se suprapuneau în mai multe domenii. Rebelii de la Kronstadt – printre care erau și mulți disidenți din Partid – au proclamat că ”Republica Socialistă Sovietică poate fi puternică doar după ce administrarea sa va fi asigurată de către clasele muncitoare, reprezentate de sindicate renovate… Din cauza politicii partidului de la guvernare, sindicatele nu mai au absolut nici o şansă de a fi organizaţii de clasă pure.” (18)

Până la fetişizarea sindicatelor, limbajul era acelaşi.

Congresul a început cu un discurs virulent, ţinut de Lenin, care făcea apel la loialitatea faţă de Partid şi denunţa Opoziţia Muncitorilor ca fiind o ameninţare la adresa Revoluţiei.

Opoziţia Muncitorilor era „mic-burgheză”, „sindicalistă”, de natură „anarhistă”, iar cauza formării ei se găsea„în parte, în intrarea în rândurile Partidului a unor elemente care nu adoptaseră cu totul înţelegerea globală a comunismului.” (19)

(În realitate, Opoziţia Muncitorilor era chiar opusul a ceea ce susţinea Lenin. Era reacţia bazei proletare a Partidului faţă de intrarea în Partid a hoardelor din rândurile burgheziei.)

Argumentele fundamentale ale Opoziţiei nu au fost considerate în profunzime.

Ce argument – şi nu invectivă – prezenta Opoziţia era adesea folosit pentru a zăpăci. De exemplu, dincolo de a fi (a) „cu adevărat contra-revoluţionară”, şi (b) „obiectiv contra-revoluţionară”, Opoziţia Muncitorilor era, de asemenea, şi „prea revoluţionară”.

Cerinţele Opoziţiei erau „prea avansate” şi Guvernul Sovietic încă trebuia să se concentreze asupra depăşirii înapoierii culturale a maselor. (20) Potrivit lui Smilga, cererinţele extreme (ale Opoziţiei Muncitorilor) au tulburat eforturile Partidului şi i-au făcut pe muncitori să-şi facă speranţe deşarte. (21) Dar, cel mai important, cerinţele Opoziţiei Muncitorilor erau revoluţionare în sensul greşit (adică, în sensul anarho-sindicalist). Asta a fost suprema anatemă. „Dacă pierim”, a spus Lenin într-o discuţie privată, „e mult mai important să ne salvăm linia ideologică şi să dăm o lecţie urmaşilor noştri. Nu trebuie niciodată să uităm asta, nici măcar în condiţiile cele mai lipsite de speranţă.” (22)

Dusă era scurta lună de miere din 1917. Dusă era retorica „Statului şi Revoluţiei”. Scheletul ţinut ascuns în dulap după schisma din timpul Primei Internaţionale a ieşit afară. Crima cardinală a Opoziţiei a fost că unele elemente din interiorul ei (şi mai ales cele de la periferie, cum ar fi Myasnikov şi Bogdanov) începeau să pună întrebări cu adevărat stânjenitoare. Fără tact şi cumva stângaci, unii din Opoziţia Muncitorilor începeau să conteste supremaţia Partidului, alţii contestau natura de clasă a Statului rus. Câtă vreme criticile se refereau la „deformările şi distorsiunile birocratice” ale diverselor instituţii – sau chiar ale Partidului –, Partidul le putea suporta (de fapt, chiar se obişnuise să primească tot felul de critici!). Dar, punerea la îndoială a supremaţiei Partidului şi dezvelirea naturii de clasă a Statului rus nu puteau fi, în nici un caz, tolerate.

Ameninţarea era serioasă, chiar dacă pentru moment era implicită doar în gândirea Opoziţiei, nu fusese exprimată direct. Tezele lui Ignatov avertizaseră asupra efectelor probabile ale „intrării în masă în rândurile partidului celor din clasa burgheziei şi a micii burghezii,” combinate cu „pierderile masive suferite de proletariat în timpul Războiului Civil”. (23) Din una s-a ajuns la alta. Curând după Congres, Bogdanov şi Grupul „Adevărul Muncitorilor” aveau să acuze că revoluţia a eşuat „într-o totală înfrângere a clasei muncitoare.” Acuzau că „birocraţia şi oamenii Partidului au devenit o nouă burghezie, dependentă de exploatarea muncitorilor şi profitând de lipsa de organizare a acestora din urmă. Cu sindicatele în mâinile birocraţiei, muncitorii erau mai nepuntincioşi ca niciodată.” „Partidul Comunist… după ce a devenit Partid de guvernare, partidul organizatorilor şi al liderilor aparatului de Stat şi al vieţii economice bazată pe sistemul capitalist… a pierdut irevocabil orice legătură şi comuniune cu proletariatul.” (24)

Acest nou tip de gândire a ameninţat chiar ideea fundamentală a regimului Bolşevic şi trebuia fără milă scoasă din minţile clasei muncitoare.

Marxismul ne învaţă”, spunea Lenin, „că numai partidul politic al clasei muncitoare, adică Partidul Comunist, este în poziţia de a uni, educa, organiza… şi dirija toate aspectele mişcării proletare şi, astfel, ale maselor muncitoare. Fără acest Partid, dictatura proletariatului e lipsită de sens.” (25) ”Marxismul”, desigur, spunea şi alte lucruri. Insista că „emanciparea clasei muncitoare era chiar misiunea acestei clase” (26) , iar ”comuniştii nu formează un Partid separat, opus altor partide ale clasei muncitoare.” (27)

Ce predica acum Lenin nu era de fapt marxism, ci crudul leninism din ”Ce e de făcut?” (scris în 1902), acel leninism care susținea că clasa muncitoare lăsată pe cont propriu, lăsată să-și dezolte singură capacitățile, putea doar să-și dezvolte o conștiință sindicalistă și ar fi avut nevoie ca conștiința politică să-i fie injectată din afară, de către acele ”vehicule ale științei” – clasa intelectuală a micii burghezii.  *

În mintea bolșevicilor, Partidul întruchipa interesele istorice ale clasei, chiar dacă această clasă muncitoare le înțelegea sau nu — și chiar dacă această clasă le dorea sau nu.

Date fiind aceste premise, orice contestare a hegemoniei Partidului – fie în acțiune, fie chiar și în gândire – era echivalentă cu ”o trădare” a Revoluției, cu un viol asupra Istoriei.

Unitatea” a fost tema dominantă a Congresului. Dată fiind ”amenințarea” venită din lipsa ei și ”amenințarea” venită din interiorul ei, nu a fost foarte greu pentru conducerea partidului să facă astfel ca măsurile draconice să fie acceptate de Congres. Aceste măsuri aveau să restrângă și mai mult drepturile membrilor Partidului. Drepturile facţiunilor din partid au fost abolite. ”Congresul a decretat urgenta dispersare a acestor grupări, formate în jurul unei platforme sau alteia, fără excepție…. Refuzul de a executa această decizie a Congresului va duce la imediata și necondiționata excludere din Partid.” (28)

O prevedere secretă dădea Comitetului Central atribuții disciplinare nelimitate, inclusiv de a exclude din Partid și chiar din Comitetul Central (pentru excluderea cuiva din Comitetul Central era nevoie de o majoritate de două treimi).

Aceste măsuri, o piatră de hotar organizațională în istoria Bolșevismului, au fost acceptate de Congres cu o majoritate covârșitoare. Dar nu și fără anumite momente neplăcute. Karl Radek a declarat: ”Am sentimentul că a fost stabilită o regulă care ar putea fi aplicată împotriva oricui. Când Comitetul Central a fost ales, tovarășii din majoritate au alcătuit o listă care le dădea puterea de a controla. Fiecare tovarăș știa că acest lucru avea să fie începutul disensiunilor în interiorul Partidului. Nu știm… ce complicații vor apărea de aici. Tovarășii care propun această regulă cred că e o sabie ridicată împotriva tovarășilor care gândesc diferit. Deși voi vota pentru această propunere, am impresia că va fi folosită împotriva noastră.”

Accentuând situația periculoasă cu care se confruntau atât Partidul, cât și Statul, Radek a concluzionat: ”să permitem Comitetului Central ca în situația periculoasă să ia cele mai aspre măsuri împotriva celor mai buni tovarăși, dacă asta consideră că e necesar.” (29) Această atitudine, sau mai degrabă această mentalitate [Partidul nu poate greşi în privinţa clasei muncitoare, Comitetul Central nu poate greşi în privinţa Partidului] avea să fie explicaţia multor evenimente care au urmat. Literalmente avea să se dovedească a fi frânghia din jurul gâtului multor mii de revoluţionari oneşti.

Ajută la înţelegerea atât a negării în public făcută de Trotsky în 1927 a faptului că Lenin ar fi lăsat vreodată un testament politic, precum și a ”confesiunilor” Bolșevicilor din Vechea Gardă în timpul proceselor staliniste de la Moscova din 1936-1938.

Partidul, ca instituție, a fost zeificat. Acum simboliza alienarea omului față de politicile revoluționare.

În privința acestor cotituri politice – sau mai degrabă în privința ieșirii la suprafață a trăsăturilor existente de la bun început în Bolșevism – aceste discuții de la Congres au o semnificație mai mică. Au fost în mod premeditat lăsate la sfârșit. Încă acționând în cadrul ideologic al ”Partidului”, Perepechko, un membru al Opoziției Muncitorilor, a identificat birocratizarea (din interiorul Partidului) ca fiind sursa rupturii dintre autoritatea Sovietelor și a aparatului sovietic ca întreg de marea parte a maselor muncitoare. (30) Medvedev a acuzat Comitetul Central de ”deviații în direcția neîncrederii în puterile creative ale clasei muncitoare și de concesii făcute micii burghezii și castelor oficiale ale burgheziei.” (31)

Pentru a pune capăt acestor tendințe și pentru a salva spiritul proletar din interiorul Partidului , Opoziția Muncitorilor a propus ca ”fiecărui membru de Partid să i se ceară să trăiască și să muncească timp de 3 luni în fiecare an ca un proletar sau țăran obișnuit, să fie implicat direct în munca fizi.” (32)

Tezele lui Ignatov propuneau ca orice organism să aibă în componenţa sa muncitori în proporţie de cel puțin două treimi. Criticile la adresa conducerii Partidului nu au fost în ani de zile atât de înverșunate.

Un delegat a provocat o furtună după ce l-a făcut pe Lenin ”cel mai mare chinovnik” (ierarh în birocrația țaristă). (33)

Conducerea şi-a folosit tacticile obişnuite. O lungă rezoluţie asupra sindicatelor, întocmită de către Zinoviev, a fost votată cu 336 de voturi pentru şi 50 împotrivă (din partea grupării lui Trotsky) şi 18 (din partea Opoziţiei Muncitorilor). (34)

„Zinoviev s-a chinuit ca acest document să susţină o absolută continuitate cu doctrina sindicatelor… aşa cum fusese declarată la Primul Congres al Sindicatelor şi în Programul Partidului din 1919. Aceasta era metoda obișnuită de a genera o perdea de fum ortodox pentru a acoperi schimbarea de direcție.” (35)

Documentul, care vorbea despre ”democrația muncitorilor”, a subliniat în termeni lipsiți de echivoc că Partidul avea să fie conducătorul întregii activități a sindicatelor.

În penultima zi a Congresului, la sfârșitul unei sesiuni, fără nici o altă discuție în interiorul Partidului și după ce o parte a delegaților a plecat, Lenin a făcut faimoasele lui propuneri referitoare la Noua Politică Economică. A propus ca o ”taxă în natură” să înlocuiască confiscarea forțată a grâului de la țărani, una dintre practicile cele mai detestate din timpul ”comunismului din timpul războiului”.

Ar fi urmat să se pună capăt controlului din partea guvernului a aprovizionării cu grâu, și, implicit, grâul ar fi putut fi vândut liber. Această propunere monumentală a fost urmată de 14 contribuții din partea vorbitorilor din sală.

Raportul oficial al celui de-al 10-lea Congres are 330 de pagini, dintre care abia 20 sunt dedicate Noii Politici Economice! (36) Principala grijă a Congresului a fost cu siguranță alta!

Strângerea rândurilor în interiorul partidului a fost declanșată cu mânie. O rezoluție a fost votată pentru a face clar că ”principala sarcină a Comitetului Central era efectuarea stringentă a uniformității în structura comitetelor de Partid.

Componența Comitetului Central a fost mărită de la 19 la 25 – dintre care 5 aveau să își dedice activitatea exclusiv muncii de Partid (în special să viziteze comitetele din provincie și să participe la Conferințele Partidului). (37)

Noul Comitet Central a impus imediat o schimbare radicală în componența Secretariatului.

Trotskyiștii (Krestinsky, Preobrazhensky și Serebriakov), judecați cu indulgență după ce au susținut linia leninistă, au fost dați afară din Comitetul Central deodată.

Schimbări radicale aveau să fie făcute și în Orgbureau și în componența mai multor organizații regionale de Partid. (38)

Mediocritatea sigură și disciplinată” era impusă la toate nivelurile. ”Schimbările organizaționale din 1921 au fost o victorie majoră pentru Lenin, pentru leniniști și pentru gândirea leninistă impusă vieții de Partid.” (39)

După ce-a stabilit că scopul scuză mijloacele, acum Partidul spunea că mijloacele scuză scopul.

  • Dar chiar și acestea aveau o valoare materială dubioasă. Prima ediție în rusă a ”Ce e de făcut” avea a motto unul dintre celebrele aforisme ale lui Lasalle: „Partidul se întăreşte, epurându-se.”

Epilog

Mai 1921

Congresul Sindicatelor din Metalurgie.

Acest sindicat fusese coloana vertebrală a evenimentelor din 1905. Fusese cucerit de către bolşevici chiar din 1913. Animase Comitetele din Fabrici şi oferise multe detaşamente pentru Gărzile Roşii. Acum era profund influenţat de ideile susţinute de Opoziţa Muncitorilor. Liderul său, Medvedev, era un membru activ al Opoziției. Influența sa asupra sindicatului trebuia distrusă.

La Congresul Muncitorilor din Metalurgie, Comitetul Central al Partidului a înmânat membrilor de Partid din interiorul sindicatului o listă de candidați recomandați (sic!) pentru conducerea sindicatului.

Delegații muncitorilor au respins lista, așa cum a făcut și facțiunea Partidului din interiorul sindicatului (120 de voturi la 40).

Orice presiune imaginabilă a fost folosită împotriva lor. Opoziția trebuia zdrobită. Comitetul Central al Partidului a dat la o parte pe cei votați democratic la Congresul Sindicatului și a numit cu de la sine putere componența comitetului muncitorilor din metalurgie. (40) Cam atât și despre ”delegații aleși care pot fi revocați”. Aleși de membrii de rând ai sindicatului și revocați de conducerea de Partid!

17 – 25 mai

Al Patrulea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Acest Congres urma să discute rolul sindicatelor în noul domeniu economic, aflat în proprietate privată, susținut de Noua Politică Economică. Tomsky, ca președinte al Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie, a fost însărcinat de către Comitetul Central al Partidului să pregătească ”tezele” cuvenite și să le facă acceptate prima dată de facțiunea Partidului și mai apoi de către tot Congresul.

Lucrurile s-au desfășurat cum fuseseră planificate până când, cu 1.500 de voturi pentru și 30 împotrivă, Congresul a aprobat și o moțiune aparent inofensivă, propusă de Riazanov în numele fracțiunii de Partid, și care avea să declanșeze un imens scandal. Prevederea cheie a acestei moțiuni spunea: ”personalul de conducere al mișcării sindicatelor trebuie să fie ales în urma îndrumărilor Partidului, dar Partidul trebuie să facă un efort special pentru a permite metodele normale ale democrației proletare, mai ales în interiorul sindicatelor, unde alegerea liderilor trebuie lăsată exclusiv sindicatelor.” (41)

Comitetul Central spumega de furie. S-a dezlănțuit asupra Congresului ca o avalanșă de pietre. Tomsky, care nici măcar nu susținuse rebela rezoluție, s-a trezit că toate atribuțiile sale în cadrul Congresului i-au fost retrase de Comitetul Central. A fost înlocuit în această poziție de către ”sindicaliști bine cunoscuți” ca Lenin, Stalin și Bukharin – a căror misiune a fost de a distruge această fracțiune rebelă a Partidului. Lui Ryazanov i s-a interzis chiar și să mai fie implicat vreodată în vreo activitate sindicală.

O comisie specială, condusă de Stalin, a fost înființată pentru ”a investiga comportamentul lui Tomsky.” Odată ancheta finalizată, a decis să-l condamne cu severitate pentru ”neglijența sa criminală” (pentru că a permis Congresului să-și exprime propria sa voință).  Tomsky a fost îndepărtat din toate funcțiile sale din Consiliul Central al Sindicatelor. În privința facțiunii de Partid, aceasta a fost ”convinsă” să revină asupra deciziei sale din ziua precedentă. Nu există nici un document care să arate care era dorinţa sutelor care au sprijinit rezoluția. Dar cui i-a păsat? În 1917, s-a proclamat că „fiecare bucătar trebuie să fie în stare să conducă Statul.” În 1921, Statul devenise în mod clar atât de puternic cât să conducă el fiecare bucătar!

Concluzie

Evenimentele descrise în această lucrare arată că în privinţa politicii industriale, a existat o legătură clară şi de netăgăduit între ce s-a întâmplat sub Lenin și Trotsky și practicile ulterioare ale Stalinismului. Știm că mulți dintre revoluționarii de stânga vor găsi această afirmație greu de acceptat. Suntem convinși însă că orice înțelegere

onestă a acestor fapte nu poate duce decât la această concluzie.

Cu cât descoperim mai mult despre această perioadă, cu atât mai dificil devine să definim – sau chiar să vedem – ”distanța” care se presupune că ar fi despărțit ce s-a întâmplat sub Lenin de ceea ce a urmat după el.

Cunoașterea reală a acestor fapte face imposibil și să acceptăm – așa cum face Deutscher – că întregul curs al evenimentelor a fost ”istoric inevitabil” și ”determinat în mod obiectiv”.

Ideologia bolşevică şi practicile bolşevice au fost ele însele factori importanţi şi uneori decisivi în această ecuaţie, în fiecare fază critică a acestei perioade.

Acum că avem acces la mai multe date, auto-mistificarea în privinţa acestor chestiuni nu ar trebui să mai fie posibilă.

Dacă cineva care-a citit aceste pagini va rămâne în continuare „confuz, nelămurit”, acest lucru va fi din cauza faptului că doreşte să rămână în această stare – sau (ca viitori beneficiar al unei societăţi similare celei ruseşti) pentru că are interesul să rămână aşa.

Faptul că atât de mulţi care şi-au petrecut toată viaţa în mişcarea socialistă ştiu atât de puţin despre această perioadă nu e neapărat foarte surprinzător.

Odată cu primul val de entuziasm al „victorioasei revoluţii socialiste” din 1917 a fost inevitabil aproape ca punctul de vedere al învingătorilor să fie singurul care a putut să se facă auzit.

Pentru mulţi ani, singurele alternative la acest punct de vedere au părut să fie lamentările ipocrite ale social-democraţilor sau mârâitul contra-revoluţionarilor.

Vocea revoluţionarilor libertari care se opuneau Bolşevismului a fost foarte bine şi cu adevărat înăbuşită.

“Vae victis” („Vai de cei învinși!”) a spus Brennus în anul 390 dinainte de era noastră, când şi-a aruncat sabia pe talgerul balanţei destinat răscumpărării de către romani a cetăţii lor, pentru ca galii să ridice blocada asupra Romei.

“Vai de cei învinşi” a fost într-adevăr prima judecată a istoriei de-a lungul secolelor.

De aceea se ştie azi atât de puţin despre acei revoluţionari care nu au aşteptat până în 1923, dar chiar din 1918 au văzut direcţia spre care se îndrepta societatea rusă şi şi-au declarat opoziţia. Mulţi au plătit cu viaţa.

Ei, şi chiar şi orice urmă a lor, au fost şterşi de marele avânt birocratic al decadelor următoare, descris în mod eufemistic ca fiind „construirea socialismului”.

Abia în ultimii ani, când roadele „victorioasei” revoluţii au început să fie culese (în Ungaria, Cehoslovacia şi în alte părţi), suspiciunile au început să apară şi să se răspândească şi întrebările adevărate să fie puse. Abia acum, un efort serios e dedicat înţelegerii adevăratei surse a putregaiului (atitudinea bolşevică faţă de relaţiile de producţie) şi atenţia să fie redirecţionată către avertizările profetice ale „celor dispăruţi”.

O cantitate enormă de material valoros despre anii de început ai revoluţiei încă rămâne să fie înapoiată mişcării revoluţionare, căreia îi aparţine în mod corect.

La 50 de ani de la Revoluţia rusă, putem vedea mai clar acele probleme care au fost atât de aprig dezbătute între 1917 şi 1921. Revoluţionarii libertari din 1917 au mers cât de departe au putut. Dar azi, noi vorbim din experienţă trăită. Ungaria lui 1956 şi Franţa lui 1968 au adus la lumină problemele birocraţiei moderne ale societăţilor capitaliste şi au arătat natura opoziţiei revoluţionare pe care aceasta le naşte atât în contextul din est, cât şi în cel din vest. Ce era irelevant şi ce era accidental a fost dat la o parte. Întrebările cheie ale epocii noastre sunt acum văzute din ce în ce mai mult ca venind din dominaţia omului asupra mediului său şi asupra instituţiilor pe care le creează pentru a rezolva problemele cu care se confruntă. Îşi va păstra omul controlul asupra creaţiilor sale sau acestea vor ajunge să îl domine? În aceste întrebări sunt cuprinse alte întrebări chiar şi mai fundamentale legate de „falsa-conştiinţă” a omului, de demistificarea sa în privinţa „complexităţilor” managementului, de redarea încrederii în el însuşi, de abilitatea sa de a asigura controlul asupra autorităţii delegate, şi de re-câştigarea a tot ceea ce capitalismul i-a furat. De asemenea, implicit cuprinsă în această chestiune, e şi eliberarea uriaşului potenţial creativ care se găseşte în fiecare dintre noi şi folosirea lui în scopurile pe care noi le alegem.

În lupta pentru aceste obiective, Bolşevismul va ajunge eventual să fie văzut ca o aberaţie monstruoasă, ultimul veştmânt îmbrăcat de ideologia burgheză în momentul în care era atacată la rădăcini.

Insistenţa bolşevismului asupra incapacităţii maselor de a ajunge la o conştiinţă socialistă prin propria lor experienţă a vieţii sub capitalism, reţeta sa pentru un „partid de avangardă” structurat ierarhic, şi „centralizării pentru a lupta cu puterea de stat centralizată a burgheziei”, proclamarea „dreptului de naştere istoric” al acelora care au acceptat o anumită viziune asupra societăţii (şi asupra viitorului ei) şi decretarea dreptului de a dicta această viziune altora – dacă era nevoie sub ameninţarea armei –, toate acestea vor fi recunoscute ca ceea ce sunt: ultima încercare a societăţii burgheze de a-şi reafirma diviziunea ordonată în conducători şi conduşi, şi de a păstra relaţiile sociale autoritare în toate aspectele vieţii umane.

Pentru a avea sens, revoluţia care va veni trebuie să fie profund libertară. Va fi bazată pe asimilarea reală a întregii experienţe a Rusiei. Va refuza să-i înlocuiască pe unii conducători cu alţii, să-i înlocuiască pe unii exploatatori cu alţii, să înlocuiască preoţii cu alţi autoritari, să înlocuiască o ortodoxie constrângătoare cu alta. Va trebui să îşi scoată din rădăcini toate soluţiile false care nu sunt decât atât de multe alte manifestări reziduale ale alienării continue a omului. O înţelegere reală a bolşevismului va trebui să fie o componentă esenţială în orice revoluţie al cărei scop este transcenderea tuturor formelor de alienare şi de auto-mistificare. Pe măsură ce vechea societate se prăbuşeşte, atât burghezia cât şi birocraţia va trebui să fie îngropate în ruinele sale. Rădăcinile reale ale apariţiei acestora – ale birocraţiei şi burgheziei – va trebui să fie foarte bine înţelese. În această misiune gigantică, revoluţia îşi va găsi puterea şi inspiraţia în experienţa reală a milioane de oameni, atât din est, cât şi din vest.

Dacă această carte o va ajuta cât de puţin, eforturile noastre vor fi răsplătite.

Note de subsol

(1) L. Trotsky.  Al 10-lea Congres al Partidului, Otvet petrogradskim tovarishcham (Răspuns către tovarășii din Petrograd). pp. 826-827, nota 1.
(2) ibid., p. 779, Apendice 6.
(3) ibid.
(4) A. Kollontai. Al 10-lea Congres al Partidului, p. 103.
(5) V, 1. Lenin. Selected Works, vol. IX, p 35
(6) ibid, p. 57.
(7) ibid, p. 79.
(8) Întregul text e disponibil ca Solidarity Pamphlet Nr 7. (preț 3/6, livrare gratuită)
(9) Vezi, de exemplu, Rabochaya oppozitsiya a lui K. Shelavin (Opoziția Muncitorilor), Moscova 1930
(10) R. V. Daniels, op. cit., p.127
(11) Tomsky. Al 10-lea Congres al Partidului pp. 371-372.
(12) Pravda, January 27, 1921
(13) Citat în ‘Kronshtadtski myatezh v 1921 g’ a lui A.S. Pukhov (Revolta de la Kronstadt din 1921), Leningrad 1931, p. 52. Eseul lui Ida Mett asupra ‘The Kronstadt Commune’ oferă o idee despre ‘detașarea și neîncrederea’ larg răspândite în Petrograd în acea perioadă.
(14) Pentru o documentare mai bună, vezi Solidarity Pamphlet No. 27 ‘The Kronstadt Commune’, de Ida Mett (3/- post free) și Kronstadt 1921 de Victor Serge (9d. post free).
(15) Isvestiya vremennogo revolyutsionnogo komiteta (News of the Provisional Revolutionary Committee), March 10, 1921.
(16) ibid., March 12, 1921.
(17) R.V. Daniels, op. cit., p. 145-6
(18) News of the Provisional Revolutionary Committee March 9.
(19) Al 10-lea Congres al Partidului. ‘O sindikalistskom i anarkhistskom uklone v nashei partii’ (”Despre deviațiile sindicaliste și anarhiste din interiorul Partidului nostru”). Resolutions I, 530.
(20) ibid., pp. 382-383.
(21) ibid., p. 258.
(22) Trotsky. Letter to friends in the USSR, 1930. (Trotsky Archive T 3279).
(23) Tenth Party Congress (Ignator Theses).
(24) N. Karev. O gruppe “Rabochya Pravda” (On the ‘Workers Truth’ Group). Bolshevik, July 15, 1924, pp. 31 ff.
(25) Tenth Party Congress Resolutions I, 531
(26) K. Marx and F. Engels. Manifesto of the Communist Party. Selected Works, Moscow (FLPH), 1958, vol. 1, p. 28.
(27) ibid., p. 46.
(28) No footnote 28 in original!!
(29) Radek. ibid., p. 540.
(30) ibid., p. 93.
(31) ibid., p. 140.
(32) ibid., ‘Resolution on Party organisation proposed by the Workers Opposition.’ p. 663
(33) Yaroslavsky, ibid., reporting statements by Y. K. Mlonov.
(34) ibid., p. 828, n.l.
(35) R. V, Daniels, op. cit., p.156.
(36) L. Schapiro. op. cit., p. 308.
(37) Tenth Party Congress Resolutions, pp. 522-526.
(38) R. V. Daniels, op. cit., p. 151-152.
(39) ibid., p. 152.
(40) Isvestiya Ts. K. No. 32 1921, pp. 34. See also Schapiro, op. cit, pp. 323
(41) Ryazanov. Eleventh Party Congress. pp. 277-8. Also Schapiro, op. cit., pp. 324 – 325.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s