1920

Anul 1920

Ianuarie

Colapsul Albilor în Siberia. Marea Britanie, Franța și Italia ridică blocada.

Sovnarkom emite un decret care stabilește regulile generale pentru obligația universală de a munci “pentru a asigura forță de muncă în industrie, agricultură, transport și în alte ramuri ale economiei naționale, pe baza planului economic general.” Oricine poate fi convocat o singură dată sau de mai multe ori pentru a efectua diferite feluri de munci (în agricultură, în construcții, în construirea drumurilor, pentru aprovizionarea cu alimente sau combustibil, pentru a curăța zăpada, și pentru a pune în aplicare ”măsurile care erau luate în urma consecințelor unor calamități.”)

Într-o notă șocantă, documentul chiar spunea că era regretabilă ”distrugerea fostului aparat polițienesc care știa să-i înregimenteze pe cetățeni, nu doar în orașe, ci și la țară”. (1)

12 ianuarie

Ședința Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

La această adunare, fracțiunile bolșevice ale lui Lenin și Trotsky au cerut împreună, de urgență, ca munca să fie militarizată. Numai 2 din mai mult de 60 de lideri sindicali bolşevici i-au sprijinit. „Niciodată până atunci, nici Trotsky nici Lenin n-au întâlnit o ripostă atât de viguroasă”(2)

10 – 21 ianuarie

Al treilea Congres al Consiliilor Economice.

Într-un discurs ţinut în faţa Congresului, Lenin declară că “principiul colegial (gestionarea, administrarea colectivă) … reprezintă ceva rudimentar, care a fost necesar doar în primele etape, când era nevoie să fie construit totul de la capăt… Tranziţia către punerea în aplicare e legată de autoritatea individuală. Acesta e sistemul care mai mult decât orice asigură cea mai bună utilizare a resurselor umane.(3)

În ciuda acestei poveţe, opoziţia faţă de vederile lui Lenin şi lui Trotsky creştea tot mai mult. Congresul a adoptat o rezoluţie în favoarea administrării colective a producţiei.

Februarie

Conferinţele Regionale ale Partidului în Moscova şi Kharkov se pronunţă împotriva “administrării de către o singură persoană”. La fel a făcut şi facţiunea bolşevică a Consiliului Central al Sindicatelor la şedinţele din ianuarie şi, din nou, din martie. (4) Tomsky, binecunoscutul lider de sindicat şi membru al ARCCTU, a prezentat “Tezele” (“asupra îndatoririlor sindicatelor”), care au fost acceptate în ciuda criticilor lor implicite în privinţa poziţiilor lui Lenin şi Trotsky.

Tezele lui Tomsky susţineau că “principiul fundamental care ghidează eforturile diferitelor organisme de conducere şi administrare a economiei rămâne principiul care există acum: administrarea colectivă. Acesta trebuie aplicat de la prezidiul de conducere al Vesenka până la managementul fabricilor. Doar administrarea colectivă poate garanta participarea largă a maselor care nu fac parte din Partid, prin intermediul sindicatelor.”

Chiar şi aşa, chestiunea a fost tratată mai degrabă la repezeală, formal, decât ca un principiu de bază.

“Sindicatele,”, a susţinut Tomsky ”sunt organismele cele mai competente și interesate de problema revigorării producției și de corecta sa funcționare.” (5)

Adoptarea tezelor lui Tomsky de către o majoritate covârșitoare a marcat punctul culminant al opoziției din interiorul Partidului față de părerile pe care Lenin încerca să le impună.

Însă, rezoluțiile aveau șanse mici să rezolve diferendul. Ambele părți și-au dat seama de asta. O amenințare mult mai serioasă la adresa conducerii Partidului a venit din partea eforturilor disidenților Partidului, făcute în industrie, cu scopul de a stabili un centru independent, de unde să controleze oamenii Partidului din interiorul sindicatelor.

Au apărut fricțiuni între Partid și autoritățile sindicale asupra trimiterii de către Partid a propriilor săi oameni în interiorul sindicatelor. Fracțiunea Partidului din Consiliul Central al Sindicatelor, fracțiune care era dominată de “stângişti”, „cerea să aibă autoritate directă asupra membrilor de Partid trimişi în diferitele sindicate industriale. Chiar înaintea celui de-al 9-lea Congres al Partidului, fracţiunea partidului din ARCCTU “a adoptat o rezoluţie care confirma această cerere, făcând ca toate fracţiunile Partidului din sindicate să se subordoneze direct fracţiunii Partidului din ARCCTU, şi nu organizării geografice a Partidului. Acest lucru ar fi creat literalmente un Partid în interiorul Partidului, un organism semi-autonom, care cuprindea o proporţie însemnată din totalul membrilor de Partid… Chiar şi simpla existenţă a unui asemenea sub-partid intern ar fi fost contrară principiilor centraliste, ca să nu mai vorbim de pe faptul că era dominată de opoziţia de stânga faţă de conducerea lui Lenin… A fost inevitabil ca cererea sindicaliştilor pentru autonomie în interiorul Partidului să fie respinsă, iar, când rezoluţiile lor au fost trimise către Orgbureau, exact acest lucru s-a întâmplat.” (6)

Întregul episod urma să aibă repercusiuni interesante. Confruntaţi cu un conflict între democraţie şi centralism, “Centraliştii Democraţi” au arătat că asupra acestei chestiuni – ca şi asupra multor altora – susţinerea centralismului era chestiunea supremă.

Ei au propus o rezoluţie, care a fost adoptată de organizaţia moscovită a Partidului, prin care au stabilit că “disciplina de Partid are întâietate în faţa disciplinei sindicatelor, în orice chestiune.” (7)

Pe de altă parte, Biroul de Sud al ARCCTU a adoptat o rezoluţie asupra autonomiei sindicaliştilor care făceau parte şi din Partid, similară celei adoptate de organizaţia lor mamă, şi validată de al 4-lea Congres al Partidului Ucrainean.

Martie

Al doilea Congres al Lucrătorilor din Industria Alimentară, (aflat sub influenţa sindicalistă) are loc la Moscova. Congresul dă de pământ cu regimul bolşevic pentru că a instituit “o dominaţie fără limită şi de necontrolat asupra proletariatului şi ţărănimii, un centralism înfricoşător dus până la absurd… distrugând în toată ţara tot ce era plin de viaţă, spontan şi liber.

În realitate, așa-zisa dictatură a proletariatului e, de fapt, dictatura asupra proletariatului din partea Partidului și chiar a unor persoane individuale.(8)

29 martie – 4 aprilie

Al 9-lea Congres al Partidului.

De pe acum, Războiul Civil fusese aproape câștigat. Poporul aștepta, în sfârșit, să guste fructele propriei sale revoluții. Dar, Congresul a prevestit continuarea şi extinderea pe timp de pace a unor metode folosite în timpul comunismului de război (obligativitatea serviciului militar pentru bărbaţi, obligativitatea impunerii tipului de muncă făcut de muncitori, raţionalizarea strictă a bunurilor de consum, plata salariilor în natură, luarea de către Stat a producției agricole a țăranilor – în loc de taxare).

Cele mai controversate chestiuni discutate se refereau la ”militarizarea muncii” și la conducerea întreprinderilor ”de către un singur om”.

Propunerile avansate la Congres ar putea fi elocvente pentru cum vedeau Lenin și Trotsky perioada de reconstrucţie industrială.

Asupra chestiunii impunerii oamenilor tipul de muncă pe care să-l facă, părerile lui Trotsky fuseseră puternic influenţate de experienţa sa în poziţia de Comisar de Război.

În timp ce aşteptau lăsarea la vatră, batalioanele de soldaţi au fost folosite pe scară largă la tăierea copacilor din păduri şi la alte tipuri de muncă. Potrivit lui Deutscher

a fost doar un pas de la folosirea forţelor armate ca batalioane de muncitori la organizarea muncii civile sub forma şi regulile unităţilor militare.” (9)

Clasa muncitoare”, a anunţat Trotsky la Congres, “nu poate fi lăsată să-şi facă de cap peste tot prin Rusia. Muncitorii trebuie să fie aruncaţi ici şi acolo, puşi la locul lor şi făcuţi să asculte de comenzi, ca şi cum ar fi soldaţi.”

Constrângerea de a munci va atinge cel mai mare grad de intensitate în timpul tranziţiei de la capitalism la socialism.”

Dezertorii de la muncă ar trebui capturaţi, organizaţi ca nişte batalioane, şi pedepsiţi să muncească în lagăre de concentrare, în lagăre de muncă forţată.”

Trotksy a pledat pentru “stimulente la salarii pentru muncitorii eficienţi”, pentru “emulaţia socialistă” şi a vorbit despre “nevoia de a adopta esenţa progresivă a Taylorismului.” (10)

În privinţa administrării industriei, preocupările majore ale lui Lenin şi Trotsky se refereau la “eficienţa economică.” Aşa cum burghezia (şi înainte de Lenin şi Trotsky, şi după) a identificat “eficienţa” cu administrarea industriei de către un singur individ, cei doi şi-au dat seama că asta va fi o pilulă prea amară să poată fi înghiţită pe nerăsuflate de către muncitori. Aşa că au fost foarte atenţi cu administrarea ei.

Managementul industrial”, proclama în mod delicat rezoluţia oficială a Congresului, „nu restricţionează în nici o măsură şi nu încalcă drepturile clasei muncitoare sau „drepturile” sindicatelor, pentru că clasa poate exercita conducerea ei într-o formă sau alta, aşa cum poate dicta promptitudinea tehnică. Clasa muncitoare în întregul ei (din nou aici e identificată cu Partidul – nota autorului lucrării) e cea care, în fiecare caz, „numeşte” persoanele în funcţiile manageriale şi administrative.”  (11)

Prudenţa lor era justificată. Muncitorii nu au uitat că, la Primul Congres al Sindicatelor (din ianuarie 1918), o rezoluţie proclamase că „era misiunea controlului muncitorilor să pună capăt autocraţiei din domeniul economic, aşa cum şi autocraţiei din domeniul politic i se pusese capăt.” (12)

Diferite modele de management industrial au fost curând scoase în evidenţă. (13)

Elaborând aceste modele e îndoielnic dacă Lenin şi Trotsky ţineau cont de consideraţii doctrinale de tipul celor ale lui Kritzman, teoreticianul comunismului ”de stânga”, care definise managementul colectiv ca fiind ”trăsătura distinctivă, specifică a proletariatului… care îl distinge de orice alte clase sociale… cel mai democratic cu putință principiu de organizare.” (14)

În măsura în care avea vreo părere principială asupra acestei chestiuni, Trotsky avea să susțină că managementul colectiv era o ”idee Menșevică”.

La Congresul al 9-lea, Lenin și Trotsky au fost contestați de către Centraliștii Democrați (Osinsky, Sapronov, Preobrazhensky). Smirnov, în mod evident cu mult înaintea vremurilor pe care le trăia, a întrebat de ce, dacă conducerea-unui-singur-om era o idee atât de bună, nu era practicată în Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului). Lutovinov, liderul muncitorilor din metalurgie — care urma să joace un rol foarte important în dezvoltarea Opoziției Muncitorilor mai târziu în acel an — a susținut că ”responsabilitatea conducerii fiecărei industrii trebuie să fie numai a sindicatului din acea ramură de producție. Și a industriei, ca întreg, poate fi numai a Consiliului Central al Tuturor Sindicatelor din Întreaga Rusie – altfel nu se poate.” (15)

Shlyapnikov a cerut explicit o ”separare în trei a puterilor”, între Partid, soviete și sindicate. (16)

Vorbind în numele Centraliștilor Democraţi, Osinsky a susţinut ideea lui Shlyapnikov. A observat că are loc „o ciocnire a câtorva culturi (mentalităţi) diferite” (cultura „militar-sovietică”, „cultura societăţii civile sovietică” şi cea a mişcării sindicatelor, „care şi-a creat propria ei sferă culturală”).

E nepotrivit să aplici acestor mentalităţi diferite aceeaşi metodă particulară (cum ar fi militarizarea), care e potrivită numai uneia dintre ele. (17) Poziţia sa e un exemplu clasic de ce însemna să cazi în propria capcană.

În privinţa chestiunii „managementului-de către-un singur om”, Centraliştii Democraţi au avut şi anterior o poziţie care era pe lângă subiect. O rezoluţie, pe care ei au adoptat-o la o conferinţă anterioară a filialei din Moscova a partidului, minimalizase deja importanţa acestei chestiuni. „Chestiunea Sistemului colectiv (administrarea colectivă) şi autoritatea individuală nu e o chestiune care ţine de princpiu, ci una care ţine de practică. Trebuie decis de la caz la caz, potrivit circumstanţelor.” (18)

Deşi au observat corect că, în sine, conducerea colectivă nu are nici o virtute implicită, ei nu au putut să vadă că problema reală era aceea a relaţiei dintre administrare (management) (individuală sau colectivă) şi cei care erau administraţi. Problema reală era de la cine acel „unul” sau acei „câţiva” manageri îşi vor primi autoritatea.

Lenin nu era pregătit să facă nici o concesie asupra chestiunii autonomiei sindicatelor. „Partidul Comunist Rus nu poate în nici un caz să fie de acord că doar conducerea politică ar trebui să aparţină Partidului, iar sindicatelor să le revină conducerea economică.”  (19)

Krestinsky a denunţat ideile lui Lutovinov ca fiind “contrabandă sindicalistă”(20)

Instigat de Lenin, Congresul a cerut sindicatelor „să explice cercurilor largi ale clasei muncitoare că reconstrucţia industrială poate fi îndeplinită numai printr-o tranziţie la maxima înlăturare a administrării colective şi prin introducerea graduală a managementului individual în unităţile direct angajate în producţie.” (21)

Managementul-din partea-unui singur-om avea să se aplice tuturor instituţiilor – de la Trusturile de Stat, la fabricile individuale. „Principiul alegerilor trebuie acum înlocuit de princpiul selecţiei.” (22) Managementul colectiv era „utopic”, „nepractic” şi… „dăunător”.  (23) Congresul a făcut apel și la o luptă ”împotriva concepțiilor ignorante ale … elementelor demagogice… care își închipuie că clasa muncitoare poate să-și rezolve problemele fără să recurgă la numirea specialiștilor burghezi în posturile de cea mai mare responsabilitate.” ”Nu poate fi loc în rândurile Partidului socialismului științific pentru acele elemente demagogice care răspândesc aceste prejudecăți înapoiate printre secțiunile cele mai de jos ale clasei muncitoare.” (24)

Al 9-lea Congres a decretat în mod specific că „nici un grup sindicalist nu ar trebui să intervină direct în managementul industrial” şi că „Comitetele din Fabrici ar trebui să se dedice aplicării disciplinei muncii, propagandei şi educării muncitorilor.” (25)

Pentru a evita orice întoarcere a tendinţelor „independente” printre liderii de sindicat, acei binecunoscuţi „proletari”,  Bukharin şi Radek, au fost mutaţi în Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie „pentru a reprezenta acolo conducerea de Partid şi pentru a ţine sub supraveghere procedurile ARCCTU.” (26)

Toate acestea erau, desigur, în contradicţie flagrantă cu spiritul deciziilor luate cu un an înainte la cel de-al 8-lea Congres al Partidului, și, mai ales, cu faimosul Punct 5 al Secțiunii Economice a Programului Partidului din 1919. Ilustrează foarte clar cât de vulnerabilă devenise și avea să mai devină clasa muncitoare, odată ce a fost forțată să renunțe la puterea ei reală, putere pe care o deținuse la început asupra producției, și la care a fost forțată să renunțe în schimbul unui surogat-fantomă – puterea politică reprezentată de puterea Partidului ”său”.

Politica pentru care a pledat Lenin avea să fie viguros aplicată. La sfârșitul anului 1920, din 2051 de întreprinderi importante în privința cărora sunt disponibile date, 1783 fuseseră deja plasate sub ”administrarea-unui-singur-om”.  (27)

Congresul al 9 al Partidului a făcut anumite schimbări și cu privire la regimul intern al Partidului. Congresul a fost scena unei furtuni de proteste asupra acestei chestiuni.

Comitetele Locale de Partid (cea mai puțin democratică formă) aveau să fie subordonate ”departamentelor politice, constituite birocratic. „Cu instituirea unor astfel de organisme, orice activitate politică din uzine, industrie, organizații sau localități era plasată sub controlul rigid al conducerii superioare… Această inovație… copiată de la Armată… a fost destinată transmiterii propagandei de sus în jos, și nu opiniei de jos în sus.” (28)

Concesii verbale au fost din nou făcute – printre apeluri repetate la unitate. Atât Congresul, cât și, mai târziu în acel an, „disidenţii au făcut greşelea concentrării asupra încercărilor de a rearanja instituţiile politice din vârf, de a reface formele de control politic sau de a introduce sânge proaspăt în aparatul de conducere – în timp ce au lăsat sursele reale ale puterii relativ neatinse… Organizarea, credeau ei atât de naiv, era cea mai eficientă armă împotriva birocraţiei.”  (29)

Al 9-lea Congres, în cele din urmă, a luat şi decizia finală asupra Orgbureau (creat cu un an înainte şi compus din 6 trimişi ai Comitetului Central),  care avea astfel dreptul să facă transferuri şi numiri în funcţie a membrilor de Partid fără să mai răspundă Politbureau-ului. Aşa cum s-a întâmplat şi înainte – şi cum avea să se întâmple în mod repetat – schimbările regresive din politica industrială mergeau mână în  mână cu schimbările regresive din structura internă a Partidului.

Aprilie

Trotsky primeşte Comisariatul Transporturilor, precum şi pe cel al Apărării. ”Politbureau-ul s-a oferit să-l susțină până în pânzele albe în orice decizie ar fi luat, indiferent cât de severă.” (30) Îi rog pe cei care flutură mitul unei presupuse opoziții a lui Trotsky față de metodele lui Lenin, în această fază, să-şi noteze informația aceasta.

6 – 15 Aprilie

Al treilea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Trotsky a declarat că ”militarizarea muncii… este metoda fundamentală indispensabilă pentru organizarea forțelor de muncă.”…

Este oare adevărat că munca obligatorie ar fi mereu neproductivă?… Asta e cea mai netrebnică și mizerabilă prejudecată de stânga, pentru că, de fapt, sclavia a fost și ea productivă.”… ”Munca obligatorie a sclavilor… a fost la timpul său un fenomen progresist.

”Munca… obligatorie pentru întreaga țară, obligatorie pentru fiecare muncitor este baza socialismului.

”Salariile…nu trebuie privite din unghiul asigurării existenței personale a muncitorului individual,” ci trebuie ”să măsoare conștinciozitatea și eficența muncii fiecărui muncitor în parte.” (31)

Trotsky a subliniat că coerciția, constrângerea, regimentarea și militarizarea muncii nu erau doar niște măsuri luate în stare de urgență. Statul muncitorilor în mod normal avea dreptul să forţeze orice cetăţean să facă orice muncă dorea Statul, aşa cum şi când alegea Statul. (32) Ca o răzbunare, filosofia muncii lui Trotsky a ajuns să fie cea mai viguroasă politică a muncii aplicată de Stalin în anii 1930.

La acest Congres, Lenin s-a lăudat public că a susţinut, de la bun început,  administrarea-din partea-unui singur-om.

A susţinut că în 1918, „a arătat necesitatea recunoaşterii autorităţii dictatoriale a unui singur individ în scopul ducerii la îndeplinire a ideii Sovietelor,” (33) şi a pretins că, în această fază, „nu existau dispute în legătură cu chestiunea aceasta (a administrării din partea unui singur individ).

Această ultimă afirmaţie este în mod evident falsă – chiar şi dacă termenul la care se referă ea e redus pentru a putea fi aplicat doar celor din Partid. Dosarele Kommunist-ului există încă pentru a dovedi falsitatea ei!

Iunie – Iulie

La mijlocul anului 1920, realitatea aspră a clasei muncitoare din Rusia se schimbase foarte puţin, dacă se schimbase cu ceva.

Anii de război, de război civil şi războaiele de intervenţie, cuplate cu devastarea, sabotajul, mizeria, foametea şi nivelul scăzut iniţial al forţelor de producţie au făcut ca îmbunătăţirile materiale să fie dificile.

Dar acum chiar şi perspectiva de îmbunătire a situaţiei clase muncitoare începuse să se şteargă. În Rusia „Sovietică” a anului 1920, muncitorii industriali erau din nou „supuşi autorităţii manageriale, disciplinei muncii, stimulilor salariali, şi managementului ştiinţific – adică formelor mult prea cunoscute ale organizării industriale capitaliste, cu vechii manageri burghezi, calificaţi numai prin prisma faptului că acum Statul deţinea titlul de proprietate.” (34)

Un profesor „alb” care a ajuns la Omsk în toamna lui 1919 venind din Moscova  a relatat că „la vârful multor centre şi glavki stau foştii angajatori şi foştii oficiali din trecut şi foştii manageri ai afacerilor. Vizitatorul nepregătit care merge în aceste centre şi care cunoaşte personal fosta lume comercială şi industrială ar trebui să fie surprins să vadă foştii proprietari ai marilor fabrici de piele stând în fotoliile Glavkozh, marii manufacturieri stând în fotoliile Centrale ale industriei textile, etc” (35)

În aceste condiţii nu e deloc surprinzător că unitatea de faţadă de la Congresul al 9-lea nu a durat decât câteva luni. Pe parcursul verii și toamnei, diferențele de opinie asupra chestiunilor legate de birocrația Partidului, relațiile sindicatelor cu Statul și chiar natura de clasă a Statului însuși au prins forme tăioase. Grupuri de opoziție au apărut aproape la fiecare nivel. În ultima parte a anului, (după încheierea războiului ruso-polonez) nemulțumirea, reprimată până atunci, a izbucnit pe față. În toamnă deja, autoritatea lui Lenin avea să fie contestată la modul cel mai serios de când o contestase mișcarea comuniștilor ”de stânga” la începutul lui 1918.

Iulie

Trotsky publică lucrarea sa clasică ”Terorism și Comunism” (chiar înainte de al doilea Congres al Internaționalei Comuniste). Această lucrare expune gândirea lui Trotsky — în forma ei cea mai completă, lucidă și lipsită de ambiguități — asupra organizării ”socialiste” a muncii.

“Organizarea muncii este în esenţă organizarea noii societăţi: fieare formă istorică a societăţii este la baza ei o formă de organizare a muncii.” (36)

“Crearea unei societăți socialiste înseamnă organizarea muncitorilor pe noi fundamente, adaptarea acestor fundamente și a muncii lor la reeducare, cu scopul același și neschimbat al creșterii productivității muncii.” (37)

“Salariile, sub formă atât de bani cât și de bunuri, trebuie să fie aduse la cel mai apropiat nivel al productivității fiecărui muncitor. În capitalism, sistemul muncii la bucată și al stimulentelor, aplicarea sistemului Taylorist, etc, au ca obiectiv creșterea exploatării muncitorilor prin stoarcerea plusvalorii din munca lor. În producția socialistă, munca la bucată, primele, etc au ca scop creșterea volumului produsului social… acei muncitori care fac mai mult pentru interesul general decât alții primesc dreptul de a avea o cantitate mai mare din produsul social decât muncitorii leneși, indisciplinați și care produc dezordine.” (38)

Chiar principiul muncii obligatorii e pentru un comunist o chestiune de necontestat… singura soluţie la dificultăţile economice care e corectă atât din punctul de vedere atât al principiului, cât şi al practicii este că populaţia întregii ţări este considerată un rezervor de forţă de muncă necesară – aproape un rezervor inepuizabil – şi că introduce ordinea strictă în efortul de regimentare a ei, de mobilizare şi de utilizare.” (39)

Introducerea serviciului muncii obligatorii e de neconceput fără aplicarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, a metodelor de militarizare a forţei de muncă.” (40)

„Sindicatele ar trebui să-i disciplineze pe muncitori şi să-i educe să pună interesele producţiei deasupra propriilor lor nevoi şi solicitări.”

„Tânărul Stat al Muncitorilor le cere sindicatelor să nu lupte pentru condiţii mai bune de muncă – aceasta e sarcina organizaţiilor sociale şi a organizării Statului ca întreg –, ci să organizeze clasa muncitoare pentru a îndeplini cerinţele de producţie.” (41)

Ar fi greşeala cea mai de deplâns să confundăm chestiunea referitoare la supremaţia proletariatului cu chestiunea asociaţiei muncitorilor care conduc fabricile. Dictatura proletariatului este exprimată prin abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, prin supremaţia asupra întregului mecanism al voinţei colective a muncitorilor (un eufemism pentru Partid – nota autorului) şi deloc prin forma în care întreprinderile individuale economice sunt administrate.” (42)

„Consider că dacă războiul civil nu ar fi jefuit organele noastre economice de ceea ce era cel mai puternic, cel mai independent, cel mai înzestrat cu iniţiativă, fără îndoială am fi fost deja pe drumul către managementul asigurat de un singur om în sfera administrării economiei, mult mai devreme şi fără atâta suferinţă.”(43)

August

Din cauza Războiului Civil, şi a altor factori mai rar menţionaţi, cum ar fi atitudinea muncitorilor de la căile ferate faţă e „noul” regim,  Căile Ferate din Rusia au încetat practic să mai funcţioneze.

Trotsky, Comisarul pentru Transporturi, a primit extra-puteri, în situaţie de urgenţă, pentru a-şi testa teoriile sale privind „militarizarea muncii”.

A început prin a institui legea marţială asupra muncitorilor de la Căile Ferate şi asupra personalului de la atelierele de reparaţii. Când sindicatele căilor ferate au obiectat, el i-a demis pe liderii sindicali pe loc, şi, cu întregul sprijin şi susţinere a Partidului, „a numit alţii care doreau să-i facă pe plac. Aceeaşi procedură a aplicat-o şi în alte sindicate ale muncitorilor din transporturi.” (44)

Începutul lui Septembrie

Este creat Tsektran (Organismul Administrativ Central al Căilor Ferate). Născocit de mintea lui Trotsky, a fost înfiinţat în urma comasării forţate a Comisariatului Transporturilor, sindicatelor Căilor Ferate şi organelor de Partid („departamentele politice”) din domeniu.

Întregile reţele de căi ferate şi distribuţie de apă aveau să intre sub jurisdicţia compasului Tsektran. Trotsky a fost numit şeful lui. A condus Tsektran într-un stil militar rigid şi birocratic. „Politbureaul l-a susţinut până în pânzele albe, aşa cum a promis.” (45)

Căile Ferate au început din nou să se pună în mişcare. Dar costul pentru imaginea partidului a fost de necalculat. Cei care se întreabă de ce, într-o etapă ulterioară, Trotsky nu a mai fost în stare să mobilizeze masele din cadrul aparatului de partid, pentru a-i sprijini cauza împotriva birocraţiei „Staliniste”, ar trebui să mediteze asupra celor de mai sus.

22 – 25 Septembrie

A 9-a Conferinţă a Partidului.

Zinoviev a prezentat raportul oficial în numele Comitetului Central. Sapronov a prezentat un raport minoritar în numele „Centraliştilor Democratici” care erau foarte bine reprezentaţi. Lutovinov a vorbit despre recenta constituită Opoziţie a Muncitorilor. A cerut din partea instituţiilor măsuri imediate şi cu aplicabilitate largă pentru democraţia proletară, respingerea totală a sistemului prin care se făceau numiri de sus în poziţii care ar fi trebuit ocupate în urma unor alegeri, şi curăţarea Partidului de elementele carieriste care acum intrau în cârduri în rândurile sale. A cerut şi Comitetului Central să se abţină de la intervenţiile constante şi exagerate în viaţa sindicatelor şi a sovietelor.

Conducerea Partidului a trebuit să bată în retragere. Zinoviev a evitat să răspundă la foarte multe plângeri. A fost adoptată o rezoluţie care accentua nevoia pentru „egalitate totală în interiorul Partidului”, şi denunţa „dominaţia membrilor de rând de către birocraţi privilegiaţi”.

Rezoluţia a instruit Comitetul Central să procedeze la „recomandarea”, şi nu la numirea de sus în jos a anumitor persoane şi să se abţină de la „transferurile disciplinare pe motive politice”. (46)

În ciuda acestor concesii verbale din partea conducerii Partidului, reprezentantul conducerii Partidului a reuşit să convingă Conferinţa din Septembrie să accepte înfiinţarea unor Comisii de Control Regionale şi Centrale. Acestea aveau să joace un rol foarte important în birocratizarea şi mai accentuată a Partidului – după ce Dzerzhinski, Preobrazhensky şi Muranov au fost înlocuiţi de călăii lui Stalin.

Octombrie

Semnarea Tratatului de Pace cu Polonia.

2 – 6 Noiembrie

A 5-a Conferinţă a Sindicatelor din Întreaga Rusie.

Trotsky a arătat că paralelismul între sindicate şi organele administrative, responsabil pentru confuzia generală, trebuia să fie eliminat.

Acest lucru putea fi făcut numai prin transformarea sindicatelor profesionale („professionalny”) în sindicate de producţie (proizvodstvenny). În cazul în care conducerea sindicatelor se opunea, putea fi „scuturată”, aşa cum s-a întâmplat şi cu liderii sindicatelor de la Căile Ferate.

Fusese rostit „cuvântul care prinde aripi”: (Lenin)!

14 Noiembrie

Generalul Wrangel evacuează Crimeea. Sfârşitul Războiului Civil.

Noiembrie

Conferinţa Filialei din Moscova a Partidului.

Grupurile de opoziţie din interiorul Partidului au început să se lărgească cu o foarte mare viteză. Recent formata Opoziţie a Muncitorilor, Centraliştii-Democratici, şi grupul Ignatov (o facţiune din Moscova aliată cu Opoziţia Muncitorilor şi care ulterior se va uni cu ea) a securizat 124 de delegaţi la această Conferinţă împotriva celor 154 de suporteri ai Comitetului Central. (47)

8 – 9 Noiembrie

Şedinţă în plen a Comitetului Central.

Trotsky înaintează „un proiect preliminar al tezelor” sale intitulat „Sindicatele şi rolul lor viitor”, publicat ulterior pe 25 Decembrie – într-o formă uşor modificată – sub forma de eseu, „Rolul şi sarcina sindicatelor”.

Era necesar imediat să se procedeze la reorganizarea sindicatelor, adică la selecţia personalului de conducere.” (Teza 5). Îmbătat de succes, Trotsky din nou ameninţă „să scutere” diferitele sindicate, „aşa cum le-a scuturat şi pe cele ale muncitorilor din transporturi.” (48)

Ce era necesar era ca „agitatorii iresponsabli (SIC!) să fie înlocuiţi de sindicalişti care se concentrau asupra producţiei.” (49)

Tezele lui Trotsky au fost supuse votului şi fost respinse, la limită, 8 voturi împotrivă, 7 voturi pentru. În acel moment, Lenin „s-a disociat brutal de Trotsky şi i-a sfătuit şi pe cei din Comitetul Central să facă la fel.” (50)

O rezoluţie alternativă propusă de Lenin a fost votată cu 10 voturi pentru, 4 împotrivă. Cerea „o reformare a Tsektran”, pleda pentru „forme profunde de militarizare a muncii” (51) şi proclama că „Partidul ar trebui să educe şi să sprijine… un nou tip de sindicalist, organizatorul economic energic şi plin de imaginaţie, care să abordeze problemele economice nu din unghiul distribuţiei şi consumului, ci din cel al extinderii producţiei.” (52)

Acesta din urmă avea să fie punctul de vedere care va fi adoptat. „Eroarea” lui Trotsky a fost că a şi-a dus gândirea până la capăt, la concluzie sa finală logică. Dar Partidul avea nevoie de un ţap ispăşitor. Plenul „i-a interzis lui Trotsky să mai vorbească public despre relaţia dintre sindicate şi Stat.” (53)

2 Decembrie

Într-un discurs către Plenul lărgit al Tsektran, Trotsky a declarat că „un serviciu civil, competent, şi organizat ierarhic îşi avea meritele sale. Rusia suferea nu de un exces, ci de o lipsă a birocraţiei eficiente.” (54)

„Militarizarea sindicatelor şi militarizarea transporturilor necesita o militarizare ideologică, internă.” (55) Stalin avea să-l descrie pe Trotsky ca pe „patriarhul birocraţilor.”(56)

Când Comitetul Central a dat din nou de pământ cu el, „Trotsky le-a reamintit foarte virulent lui Lenin şi celorlalţi din Comitetul Central de câte ori l-au îndemnat insistent, în privat, să acţioneze fără milă şi să calce în picioare orice consideraţie pentru păstrarea democraţiei. Era lipsit de loialitate din partea lor… să pretindă acum, în public, că au apărat principiile democratice împotriva lui.” (57)

7 decembrie

La şedinţa în plen a Comitetului Central, Bukharin a înaintat o rezoluţie în privinţa „democraţiei industriale”. Această expresie l-a scos din minţi pe Lenin.

Era „o încovoiere verbală”, „o expresie vicleană”, „plină de confuzie”, „o şopârlă”.

Industria e mereu necesară. Democraţia nu e mereu necesară. Termenul „democraţie industrială” va da naştere la o mulţime de idei false.” (58)

„S-ar putea înţelege ca o înlăturare a dictaturii şi a managementului individual.” (59)

„Fără prime în natură şi fără curţi disciplinare, era doar vorbărie.” (60)

Cea mai puternică opoziţie faţă de planurile lui Trotsky de „militarizare a muncii” a venit din partea acelei secţiuni a Partidului care avea cele mai adânci rădăcini în mişcarea sindicală.

Unii dintre aceşti trimişi ai Partidului nu doar că dominau de acum Consiliul Sindicatelor, dar erau „şi beneficiarii direcţi ai doctrinei responsabilităţii autonomiei sindicatelor”. (61)

Cu alte cuvinte, ei erau deja, parţial, birocraţi ai sindicatelor. În parte, din rândurile lor avea să se formeze mişcarea Opoziţia Muncitorilor.

De acum, însă, apartul de conducere politico-economic era foarte diferit de ce am văzut că apăruse în 1918. În doar doi ani, aparatul de Partid a câştigat un control politic indisputabil asupra Statului (prin birocratizarea sovietelor). A câştigat şi aproape controlul complet asupra aparatului economic (prin oficialii sindicatelor şi prin managerii numiţi în conducerea industriei). Diferite grupuri câştigaseră experienţa necesară de a deveni o categorie socială cu funcţii specifice pentru a administra Rusia. Contopirea lor era inevitabilă.

22 – 29 decembrie

Al 8-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie a avut loc la Moscova. A oferit o oportunitate pentru exprimarea publică a multor opinii contradictorii asupra chestiunii sindicatelor, care se dezvoltaseră în interiorul Partidului şi care acum nu mai puteau fi ţinute închise doar în interiorul Partidului.

Nivelul de opoziţie care s-a dezvoltat faţă de politica oficială a Partidului poate fi indicat de conţinul discursului lui Zinoviev:

„Vom stabili contacte mult mai intime cu masele muncitoare. Vom ţine adunări în barăci, în taberele de muncă, şi în fabrici. Masele muncitoare vor înţelege… atunci că nu glumim când spunem că o nouă eră e pe cale să înceapă, şi că imediat ce vom putea respira liber, din nou, vom transfera şedinţele noastre politice către fabrici… Suntem întrebaţi ce vrem să spunem prin democraţia muncitorilor şi a ţăranilor. Răspundem aşa: nimic mai mult şi nimic mai puţin decât am vrut să spunem în 1917. Trebuie să restabilim principiul alegerilor în democraţia muncitorilor şi ţăranilor… Dacă ne-am văduvit pe noi înşine de cele mai democratice drepturi pentru muncitori şi ţărani, e timpul să punem capăt acestei stări de lucruri.”(62)

Temerea lui Zinoviev faţă de starea democraţiei nu a avut prea mare influenţă, întrucât venea din partea unei fracţiuni a Partidului care avea anumite interese (era parte a unei campanii de discreditare a lui Trotsky). În acel moment, oratorii care aveau poftă să râdă puteau să se amuze alegând atent citate din Zinoviev despre subiectul drepturilor democratice. (63)

30 Decembrie

Şedinţă comună a fracţiunilor Partidului la al 8-lea Congres al Sovietelor, al membrilor de Partid din Consiliul Central al Sindicatelor, şi al membrilor de Partid din diferite alte organizaţii, ţinută la Teatrul Bolshoi din Moscova, pentru a discuta „chestiunea sindicatelor”.

Toţi principalii protagonişti erau nerăbdători să-şi arate poziţiile. Punctele de vedere diferite, aşa cum au fost exprimate la şedinţă (sau cum au fost subliniate în articole scrise atunci şi pe parcursul câtorva săptămâni) pot fi sumarizate după cum urmează: (64)

Trotsky şi mai ales Bukharin şi-au modificat mai târziu propunerile lor iniţiale pentru a constitui un bloc unit la acest Congres. Pentru Lenin, sindicatele erau „rezervorul Puterii De Stat”. Ele nu aveau voie să ofere o bază socială largă „pentru dictatura proletariatului exercitată de Partid”, o bază de care era foarte mare nevoie în vederea naturii predominant ţărăneşti a ţării.

Sindicatele aveau să fie „legătura” sau „cureaua de transmisie” între Partid şi masa de muncitori care nu făceau parte din Partid. Sindicatele nu aveau voie să fie autonome. Nu puteau juca un rol independent nici în iniţierea sau în implementarea vreunei politici. Treabuia să fie puternic influenţate de gândirea de Partid şi să se ocupe de educarea politică a maselor în conformitate cu liniile (de gândire) stabilite de Partid.

În acest fel, aveau să devină „o şcoală a comunismului” pentru cei 7 milioane de membrii ai lor. (*) Partidul avea să fie Profesorul. „Partidul Comunist Rus, în persoana organizaţiilor sale Centrale şi Regionale, în mod necondiţionat ghidează, la fel ca înainte, întreaga latură ideologică a muncii sindicale.” (65)

Lenin a insistat că sindicatele nu puteau fi instrumentele Statului.

Presupunerea lui Trotsky — că sindicatele nu mai aveau voie să fie lăsate să-i apere pe muncitori din cauză că Statul era acum un Stat al Muncitorilor – era greşită, pretindea Lenin. „Statul nostru e de asemenea natură că întregul proletariat organizat trebuie să se apere pe sine: noi (SIC!) trebuie să folosim aceste organizaţii muncitoreşti pentru apărarea muncitorilor de propriul lor Stat şi pentru apărarea Statului nostru de către muncitori.

(Cuvintele bolduite sunt adesea omise când acest citat faimos din Lenin e folosit.)

Potrivit lui Lenin, militarizarea nu trebuia privită ca o trăsătură permanentă a puterii socialiste a muncii. Persuasiunea trebuia la fel folosită pentru a constrânge. În timp ce era normal (sic!) pentru Stat să numească oficiali de sus în jos, (Ce departe a ajuns de la declarațiile din 20 mai 1917, rămase în arhive – nota autorului.) pentru sindicate nu era de așteptat să facă la fel. Sindicatele puteau face doar recomandări pentru slujbele economico-administrative și ar fi trebuit să coopereze la planificări. Ar trebui să inspecteze, prin departamente specializate, munca administrației economice.

Stabilirea ratei salariilor urma să fie transferată către Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie. În privința salariilor, egalitarismul extrem al Opoziției Muncitorilor trebuia doborât.

Politica salarială urma să fie elaborată pentru  ”a disciplina munca și pentru a-i crește productivitatea.” (66) Oamenii de Partid ”au trăncănit destul despre principii în Smolny. Acum, după 3 ani, ei au la dispoziție decretele care au fost emise cu privire la orice problemă legată de producție.” (67) ”Deciziile asupra militarizării muncii, etc erau de neschimbat și nu e nevoie în nici un caz să îmi retrag cuvintele batjocoritoare pe care le-am folosit cu privire la democrația făcută de cei care au contestat aceste decizii… Vom extinde democrația în organizațiile muncitorilor, dar haideți să nu facem un fetiș din ea…” (68)

Trotsky și-a reiterat credința că ”transformarea sindicatelor în sindicate de producție… reprezenta cea mai mare misiune a epocii noastre.” ”Sindicatele ar trebui, permanent, să-și evalueze oamenii din punctul de vedere al producției și ar trebui întotdeauna să aibă o caracterizare completă și precisă a valorii productivității fiecărui muncitor.

Organele de conducere ale sindicatelor și ale administrației economice ar trebui să aibă în comun între o treime și jumătate din componența lor pentru a putea pune capăt antagonismului dintre ele. Tehnicienii burghezi și administratorii care au devenit membri deplini ai unui sindicat aveau dreptul să dețină funcții manageriale, fără să fie supravegheați de către comisari. După ce salariul minim a fost asigurat pentru toți muncitorii, ar trebui să urmeze ”o competiție de șoc” (udarnichestvo)  între muncitorii angajaţi în producție.

Vederile lui Bukharin evoluaseră cu mare viteză. Ce susținea acum era o încercare de a construi un pod de legătură între vederile oficiale ale Partidului și cele ale celor din Opoziția Muncitorilor. Trebuia să fie ”democrația muncitorilor în producție”. ”Guvernalizarea sindicatelor” trebuia să meargă mână în mână cu ”sindicalizarea Statului”.

”Desăvârşirea logică și istorică” (a acestui proces) ”nu va însemna înghițirea sindicatelor de către Statul proletar, ci dispariția ambelor categorii – atât a sindicatelor, cât și a statului — și crearea unei a treia categorii: societatea organizată comunist.” (69)

Lenin avea să atace platforma lui Bukharin ca fiind ”o ruptură totală de comunism și o tranziție la poziția sindicalismului.” (70)

”Așa ceva distruge nevoia pentru Partid. Dacă sindicatele, în care 9 din 10 muncitori nu fac parte din Partid, vor numi ele managerii din industrie, atunci ce rost mai are Partidul?” (71)

Deci, am ajuns acum”, a adăugat el ameninţător,”de la diferențe minore de opinie la sindicalism, ceea ce semnifică o ruptură totală de comunism și o ruptură inevitabilă în interiorul Partidului.” (72)

Alte atacuri din partea lui Lenin asupra vederilor lui Bukharin pot fi găsite în articolul său faimos în care-i dăea un vot de blam lui Trotsky. (73)

Părerile Opoziției Muncitorilor au fost exprimate la ședința din Moscova de către Shlyapnikov, un muncitor din metalurgie (și au fost ulterior dezoltate pe larg de Kollontai și de alții.)

Explicit sau implicit, aceste păreri stabileau dominația categorică a Sindicatelor asupra Statului.

Opoziția Muncitorilor s-a referit desigur la Punctul 5 al Programului din 1919 și a acuzat conducerea de Partid că a violat prevederile acestuia în ce privește sindicatele… Conducerea Partidului și a organelor Guvernului a îngustat sistematic în ultimii 2 ani dimensiunea muncii sindicatelor și a redus-o la a avea o influență aproape nulă asupra clasei muncitoare… Partidul și autoritățile economice, fiind pline numai de tehnicieni burghezi și de elemente non-proletare, au arătat cea mai mare și clară ostilitate față de sindicate… Remediul era concentrarea managementului industrial în mâinile sindicatelor.”

Această tranziție ar fi trebuit să aibă loc de jos în sus.

”La nivelul fabricilor, Comitetele din Fabrici ar trebui să-și recapete poziția dominantă de la început.” (De cât timp au avut nevoie sindicaliștii bolșevici pentru a formula acest punct de vedere! – nota autorului) Opoziția a propus ca sindicatele să fie reprezentate mai consistent în diferitele organe de control.

Nici o persoană nu mai trebuia numită în nici o funcție administrativ-economică fără acordul sindicatelor.”

Oficialii recomandaţi de sindicate trebuia traşi la răspundere pentru comportamentul lor de către sindicate, care ar fi trebuit să aibă şi dreptul de a-i revoca din funcţii în orice moment.

Programul a culminat cu cerinţa ca „Un Congres al Producătorilor din Întreaga Rusie” să fie convocat pentru a alege managementul întregii economii naţionale.

Congresele Naţionale ale sindicatelor ramurilor industriale urmau, la fel, să aleagă managementul pentru diferitele ramuri ale economiei. Managementul local şi regional trebuia stabilit în urma unor conferinţe ale sindicatelor locale, iar managementul fabricilor individuale trebuia să aparţină Comitetelor din Fabrici, care aveau să rămână parte din organizarea sindicatelor…

În acest fel”, a susţinut Shlyapnikov, „este creată unitatea de voinţă, care este esenţială în organizarea economiei, şi este creată şi o posibilitate reală pentru influenţarea iniţiativei maselor largi de muncitori în ce priveşte organizarea şi dezvoltarea economiei noastre.” (74)

Ultima, dar nu cea de pe urmă, Opoziţia Muncitorilor a propus o revizuire radicală a politicii salariale într-un spirit extrem de egalitarist: salariile plătite în bani aveau să fie înlocuite de răsplata în natură. În interiorul Partidului, era clar că, în această fază târzie, pe umerii Opoziţiei Muncitorilor cădea sarcina păstrării idealurilor revoluţionare ale Statului şi ale Revoluţiei, cu privire la implicarea autonomă şi democratică a maselor în funcţionarea procesului de luare a deciziilor economice.

*potrivit cifrelor prezentate de Zinoviev la al 10-lea Congres al Partidului, sindicatele aveau 1,5 milioane de membri în iulie 1917, 2, 6 milioane în ianuarie 1918, 3,5 milioane în 1919, 4,3 milioane în 1920 şi 7 milioane în 1921.

Note de subsol:

(1)   Sobraniye Uzakonenii, 1920. No 8, Art. 49. Also Treti vserossiiski s’yezd professionalnykh soyuzoz (Al 3-lea Congres al Sindicatelor din Rusia)Third all Russian Congress of Trade Unions), 1920, I, Plenumi, pp. 50-51.

(2) ibid., p. 493.
(3) V. I. Lenin. Discurs în faţa Congresului Consiliilor Economice, Sochineniya XXV, p. 17.
(4) E. H. Carr. op. cit., II, 193.
(5) Tomsky. Congresul al 9-lea al Partidului, ‘Zadachi prosoyuzov’ (Sarcinile Sindicatelor). Appendix 13, p. 534.
(6) R. V. Daniels, op. cit., p. 126.
(7) Congresul al 9-lea al Partidului. Tezele Comitetului Provincial din Moscova ale R.C.P. Appendix 15, p. 542.
(8) Vmesto progammy: rezolyutsii I i II vserossiiskikh konferentsii anarkho – sindikalistov (Berlin 1922), p. 28.
(9) I. Deutscher, Soviet Trade Unions, p. 36.
(10) L. Trotsky. Sochineniya (works), vol. XV, p. 126.
11) Ninth Party Congress, p. 128
(12) First Trade Union Congress p. 269-72,
(13) I. Deutscher, op. cit. p. 35.
(14) L. Kritzman Geroicheski period russkoi revolyutsii (Eroica Perioadă a Revoluţiei Ruse), Moscow and Leningrad, 1926, p.83.
(15) Ninth Party Congress, pp. 254-55.
(16) ibid., p. 564, n32.
(17) ibid., pp. 123 – 4.
(18) ibid., p 571, n75
(19) ibid., ‘To the organisations of the R.C.P. (b) on the question of the agenda of the Party Congress.’ Appendix 2, p.474
(20) Pravda, March 12, 1920
(21) Ninth Party Congress. Po voprosu o professionalnykh soyuzokh i ikh organizatsii (On the question of the trade unions and their organisation) Resolutions: I, 493.
(22) ibid., ‘The Trade Unions and their Tasks’ (Lenin’s theses). Appendix 12, p. 532
(23) ibid., pp.26, 28
(24) ibid.
(25) La Congresul al 11-lea, în 1922, Lenin avea să spună: ”E absolut esențial ca toată autoritatea din fabrici să fie concentrată în mâinile managementului... În aceste condiții, orice intervenție directă din partea sindicatelor în acțiunile managementului trebuie privită ca dăunătoare și de nepermis.” (Resolutions I, 607, 610-612)
(26) V.I. Lenin. Ninth Party Congress, p. 96.
(27) L. Kntzman, op. cit., p. 83.
(28) R. V. Daniels , op. cit., p. 114
(29) ibid., pp. 115, 117.
(30) I. Deutscher. The Prophet Armed, p. 498.
(31) Treti vserossiiski s’yezd professionalnykh soyuzov: stenograficheski otchet (Third All-Russian Congress of Trade Unions: stenographic report) Moscow 1920, pp. 87-97. (Henceforth referred to as Third Trade Union Congress.)
(32) I. Deutscher. op. cit., pp. 500-507
(33) Trade Unions in Soviet Russia (Labour Research Department and ILP Information Committee), November 1920. British Museum (Press Mark: 0824-bb-41).
(34) R. V. Daniels, op. cit., p. 107.
(35) G. K. Gins Sibir, Soyuzniki, Kolchak (Peking. 1921) ii, 429
(36) L. Trotsky, ‘Terrorism and Communism’. Ann Arbor edition, 1961, p. 133.
(37) ibid., p. 146.
(38) ibid., p. 149.
(39) ibid., p. 135.
(40) ibid., p. 137.
(41) ibid., p. 143.
(42) ibid., p. 162.
(43) ibid., p. 162-3.
(44) I. Deutscher, The Prophet Armed, pp. 501-502
(45) ibid., p. 502
(46) Isvestiya of the Central Committee. October 12 1920.
(47) Tenth Party Congress, p. 829, note 2. (48) I. Deutscher, op. cit. pp. 502-503
(49) I. Deutscher, Sovier Trade Unions, p. 41.
(50) I. Deutscher, The Prophet Armed, pp. 502-503.
(51) V. I. Lenin, Selected Works, vol. IX, p. 30.
(52) G. Zinoviev, Sochineniya (Moscow 1924-6), VI, 599 – 600.
(53) I. Deutscher, op. cit., pp. 5n2-503. Această sancțiunea avea să fie ridicată de Comitetul Central, la ședința sa din 24 decembrie, care a decis de asemenea că de acum această chestiune trebuia discutată deschis.
(54) ibid., p. 503.
(55) L. Trotsky, Sochineniya, XV, pp. 422423.
(56) J. Stalin, Sochineniya, Vl, p. 29.
(57) I. Deutscher, op. cit., p. 503.
(58) V. I. Lenin Selected Works vol. IX, p. 12.
(59) ibid., p. 53.
(60) ibid., p. 26.
(61) R. V. Danieis, op. cit., p. 125
(62) Vosmoi vserossiiski s’yezd sovetov: stenograficheski otchet (raport steno-dactilografiat al celui de-al 8-lea Congres al Sovietelor), Moscow 1921, p. 324.
(63) L. Schapiro. The Origin of the Communist Autocracy (Originile Autocrației Comuniste), Praeger, New York, 1965) p. 271.
(64) Aceste sinteze se bazează pe relatările în detaliu ale lui Deutscher în cartea „Sindicatele Sovietice” (pp. 42-52). „În discuţiile dinaintea Congresului, un mare număr de facţiuni şi de grupuri s-au format, fiecare cu propria sa vedere şi cu propriile sale „teze” în ce priveşte sindicatele. Diferenţele dintre aceste grupuri erau atât de subtile încât, aproape toate se refereau la atât de multe principii comune, că uneori obiectul dezbaterii părea aproape ireal. Doar trei moţiuni au fost prezentate în cele din urmă la Congres: cea a lui Lenin (Platforma din 10 puncte), moțiunea lui Trotsky – Bukharin și propunerile făcute de Opoziția Muncitorilor”. Deutscher arată că „o comparaţie între aceste moţiuni tinde la un anumit moment să ascundă mai degrabă decât să scoată în relief chestiunea pe care Congresul a încercat să o rezolve pentru că, din motive tactice, autorii fiecărei moţiuni au inserat pasaje din moţiunile rivalilor lor şi astfel au şters diferenţele reale dintre ele.

(65) Al 10lea Congres al Partidului. O roli i zadachakh profsoyuzov (Asupra rolului şi sarcinii Sindicatelor, On the role and tasks of Trade Unions). Resolutions, I, 536-542 ff.
(66) I. Deutscher, Soviet Trade Unions, p. 51
(67) V.I. LENIN, SELECTED WORKS, COL IX, P.6.
(68) ibid., p. 76
(69) Bukharin. Al 10-lea Congres al Partidului. O zadachakh i strukture profsoyuzov (Asupra sarcinii şi structurii Sindicatelor, On the tasks and structure of the Trade unions). Appendix 16, p. 802.
(70) V. 1. Lenin. Selected Works, vol. IX, p. 35.
(71) ibid., p. 36. (72) V.I. Lenin Krsis part

ii („Criza în Partid”, The crisis in the party) (73) V.I. Lenin, (Din nou, despre Sindicate, situaţia prezentă, şi greşelile tovarăşilor Trotsky şi Bukharin, „Once again on the trade unions, the present situation and the mistakes of comrades Trotsky and Bukharin”. Selected Works, vol. IX, pp. 40-80 (74) Shlyapnikov. Tenth Party Congress (Al 10-lea Congres al Partidului), Organizatsiya narodnogo khozyaistva i zadachi soyuzov’ (Organizarea economiei şi sarcina sindicatelor, The organisation of the economy and the tasks of the unions). Discursul din 30 decembrie, 1920. Appendix 2, pp. 789 – 793.

ANUL 1921, aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s