1919

Anul 1919

16-25 ianuarie 
Al doilea Congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie

De-a lungul anului 1918, sindicatele au jucat un rol foarte important în administrarea industriei. Acest rol a crescut imens când guvernul, temător că industria aflată în proprietatea privată nu va satisface nevoile Armatei Roșii, și a accelerat programul de naționalizare, ”la început ca o chestiune de politică militară, mai degrabă decât de politică economică.” (1)

Ceea ce Lenin a numit ”funcțiile statului” ale sindicatelor au fost extinse rapid.

Trimişii Partidului în conducerea sindicatelor (cum ar fi Tomsky, președintele Consiliului Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie) s-au bucurat de o putere considerabilă.

Relația dintre conducerea sindicatelor și membrii de rând era departe, însă, de a fi democratică.

“Cu cât mai mult sindicatele își asumau, pe teren, funcțiile administrative ale birocrației administrative convenționale, cu atât mai birocratice deveneau ele însele.” (2)

Un delegat la Congres, Chirkin, a susținut, de exemplu, că ”deși în cele mai multe regiuni erau instituții care reprezentau mișcarea sindicală, aceste instituții nu erau alese oficial sau ratificate în vreun fel; unde  fuseseră ținute alegeri în urma cărora au fost aleși indivizi care nu se potriveau cu cerințele Consiliului Central sau ale puterilor locale, alegerile erau anulate cu foarte mare libertate, iar indivizii respectivi erau  înlocuiți de alții mult mai serviabili administrației.(3)

Un alt delegat, Perkin, a vorbit împotriva noilor regulamente care cereau ca reprezentanții trimiși de organizațiile muncitorilor la Comisariatul Muncii să fie ratificați de Comisariat. “Dacă la o ședință a sindicatului noi alegem o persoană ca și comisar – adică, clasei muncitoare i se permite să își exprime voinţa – s-ar crede că acestui individ i se va permite să ne reprezinte interesele la Comisariat, să fie comisarul nostru. Da’, de unde! În ciuda faptului că ne-am exprimat liber voinţa – voinţa clasei muncitoare – încă e necesar ca acest comisar, pe care l-am ales, să fie confirmat de autorităţi… Proletariatului i se permite dreptul de a se face singur de râs. I se permite să aleagă reprezentanţi, dar puterea de Stat, prin dreptul ei de a ratifica alegerile (sindicatelor) sau nu, poate să ne trateze reprezentanţii cum are ea chef.” (4)

Sindicatele – şi celelalte organisme care contau – cădeau din ce în ce mai mult sub controlul Statului, care, la rândul lui, era exclusiv în mâinile Partidului şi a celor desemnaţi de Partid.

Dar, deşi avusese loc o definitivă cotitură a puterii în direcţia birocraţiei emergente, organizaţiile clasei muncitoare şi conştiinţa lor încă erau destul de puternice pentru a obţine cel puţin concesii verbale din partea conducătorilor Partidului şi ai sindicatelor.

Autonomele Comitete ale Fabricilor de acum fuseseră complet zdrobite, dar muncitorii încă luptau încă duceau o luptă de ariergardă chiar în interiorul sindicatelor. Încercau să salveze cele câteva rămăşiţe ale puterii lor de odinioară.

Al doilea Congres al Sindicatelor „a aprobat înţelegerile în urma cărora sindicatele deveniseră dintr-o dată agenţi militari de recrutare, de aprovizionare, organe punitive și așa mai departe.(5) Tomsky, de exemplu, a arătat că ”din moment ce sindicatele determinau salariile și condițiile de muncă, grevele nu mai puteau fi tolerate. E nevoie să punem punctul pe i.” Lenin a vorbit despre „satisfacerea inevitabilă a sindicatelor”. (Pilula a fost îndulcită cu vorbărie despre rolul sindicatelor  în educarea muncitorilor în arta administraţiei şi despre o eventuală „îndreptare” a statului.) Lozovsky, care părăsise deja Partidul, a vorbit ca un internaţionalist independent împotriva politicii duse de Bolşevici în privinţa sindicatelor.

A fost adoptată o rezoluţie care cerea ca “prerogativelor administrative ale sindicatelor să li se acorde statut oficial.” Rezoluţia vorbea despre “etatizarea”(ogosudarstvlenie) sindicatelor, “pe măsură ce funcţiile lor se lărgeau şi se uneau cu cele ale maşinăriei  guvernamentale de administrare și control a industriei.” (6) Comisarul Muncii, V. V. Shmidt, a acceptat că “chiar și organele Comisariatului Muncii ar trebui formate din aparatul sindicatelor.” (7) (În această fază, sindicatele aveau 3.500.000 de membri. Când avusese loc primul lor Congres, în ianuarie 1918, aveau 2.600.000 de membri, iar la Conferința din iulie 1917, erau 1.500.000.) (8)

Al doilea Congres al Sindicatelor a creat în cele din urmă un Executiv, învestit cu autoritate supremă în perioada dintre Congrese. Decretele, prin care acest Executiv a fost înfiinţat, au fost declarate ”obligatorii pentru toate sindicatele de pe raza jurisdicției lor și pentru fiecare membru al acestor Sindicate”… ”Încălcarea acestor decrete și nesupunerea față de ele din partea sindicatelor individuale va duce la ulterioara lor expulzare din familia sindicatelor proletare.(9) Acest lucru plasa, desigur, acele sindicate nesupuse în afara singurului cadru legal în care regimul Bolșevic permitea sindicatelor să existe.

2-7 martie
Primul Congres al Comintern-ului (A Treia Interna
țională).

18-23 martie
Al 8-lea Congres al Partidului.

Ucraina și regiunile Volgăi fuseseră de acum reocupate de Armata Roșie. A urmat o scurtă perioadă de relativă stabilitate. Mai târziu în 1919, avansurile lui Denikin și Yudenich aveau să ameninţe Moscova şi, respectiv, Petrograd-ul.

Un val de critici s-a ridicat la al 8-lea Congres împotriva tendinţelor ultra-centraliste. Un nou program al Partidului a fost discutat şi acceptat. Punctul 5 al ‘Secţiunii Economice’ prevedea că “aparatul organizaţional al industriei socializate trebuie să se bazeze în primul rând pe sindicate… Participând deja în conformitate cu legile Republicii Sovietice şi cu măsurile stabilite în toate organele centrale şi locale ale administraţiei industriale, sindicatele trebuia să treacă la concentrarea în propriile lor mâini (sublinierea autorului) a administrării întregii economii, ca o singură unitate economică… Participarea sindicatelor în managementul economic şi atragerea de către ele a maselor largi în aceast efort constituiau, de asemenea, metodele principale de luptă împotriva birocratizării aparatului economic.”  (10)

Acest faimos paragraf avea să nască aprinse controverse în anii care au urmat. Conservatorii din Partid simţeau că s-a mers mult prea departe. Ryazanov a avertizat Congresul că „nu vom evita birocratizarea până când sindicatele… nu cedează toate drepturile pe care le au în administrarea producţiei.” (11)

Pe de altă parte, alţi Bolşevici care votaseră pentru asimilarea Comitetelor Fabricilor în structura sindicatelor – şi au văzut apoi ce greşeală făcuseră – aveau să se agaţe de acest paragraf ca de o ultimă redută, încercând să îl apere din calea uzurpării atotcuprinzătoare de către birocraţia de Partid.

Deutscher (12) descrie faimosul ‘Punct 5’ ca fiind “o scăpare sindicalistă comisă de conducerea Bolșevică, în semn de recunoștință genuină față de sindicate pentru efortul pe care l-au depus în timpul Războiului Civil.”  El descrie cum Lenin și alți lideri Bolșevici “aveau curând să dea o mulțime de explicații pentru a putea invalida această promisiune pe care Partidul a făcut-o solemn și le-a înmânat-o cu atâta autoriate sindicatelor”.

Interpretarea aceasta e discutabilă, Lenin nu avea obiceiul de a face „scăpări” (sindicaliste sau de alt fel) sau de a se lăsa influenţat de asemenea noţiuni cum ar fi „recunoştinţa”.

Mult mai probabil e că raportul de forţe, care a ieşit la iveală chiar în timpul Congresului – în sine doar o reflectare palidă a atitudinii clasei muncitoare din afara Partidului – să fi obligat conducerea bolşevică să bată în retragere, verbal. Clauza aceasta a fost în orice caz înconjurată de numeroase altele, care, în parte, o invalidau.

Programul a proclamat că “metodele socialiste de producţie puteau fi asigurate numai pe baza disciplinei tovărăşeşti a muncitorilor.”

A încredinţat sindicatelor „rolul principal în crearea acestei noi discipline socialiste.

Punctul 8 “a urgentat sindicatele să le impună muncitorilor nevoia de a munci cu şi de a învăţa de la tehnicienii burghezi şi de la specialişti – şi de a trece peste neîncrederea lor „ultra-radicală” faţă de aceştia din urmă… Muncitorii nu puteau construi socialismul fără o perioadă de ucenicie pe lângă intelligentsia burgheză… Plata salariilor mari şi a bonusurilor pentru aceşti specialişti era astfel aprobată. Era răscumpărarea pe care tânărul Stat proletar trebuia să o plătească tehnicienilor crescuţi de burghezie şi oamenilor de ştiinţă pentru serviciile lor, care erau indispensabile.”(13)

Nu putem intra aici într-o discuţie pe larg a rolului jucat de „specialişti” după revoluţie. Problema nu e exclusiv una rusă, deşi condiţiile specifice ale dezvoltării Rusiei fără îndoială au rezultat mai ales într-un divorţ categoric între tehnicieni şi muncitorii industriali. Cunoştinţele specializate de natură tehnică erau în mod clar solicitate de Consiliile Muncitorilor, dar nu există nici un motiv ca cei care le deţineau să se trezească dintr-o dată de partea burgheziei. Faptul că cineva deţine cunoştinţe tehnice nu îi dă în sine dreptul nici să impună decizii asupra altora, nici să se bucure de beneficii materiale speciale.

Aceste probleme au fost exhaustiv discutate în mai multe publicaţii – dar aproape mereu în termenii unei brutale expedieri, ori în termenii imuabilelor „principii fundamentale”. Implicaţiile teoretice au fost doar recent explorate. Potrivit lui Limon (14) managementul e în parte o chestiune tehnică. Dar, circumstanţele  istorice în care clasa muncitoare va fi obligată să i se supună, vor face ca acesta să fie perceput de aceştia în primul rând ca o obligaţie politică şi socială.

În viaţa de zi cu zi, la nivel uman, e aproape inevitabil ca muncitorii implicaţi în revoluţia socialistă să îi privească pe tehnicieni şi pe specialişti nu ca pe nişte fiinţe umane (care întâmplător deţin cunoştinţe tehnice), ci exclusiv ca pe nişte agenţi ai exploatării omului de către om.

Lumea capitalistă e una a fetişismului, în care relaţiile inter-personale tind să dispară în spatele relaţiilor dintre lucruri. Dar chiar în momentul în care masele se revoltă împotriva acestei stări de lucruri, ele sparg această perdea de fum. Ele trec atunci dincolo de acest „taboo” al „lucrurilor” şi încep să-i vadă pe oamenii, pe care până atunci „îi respectaseră”, în numele mult prea sfintelor fetişuri, cunoscute ca proprietate privată. Din acel moment, specialistul, managerul sau capitalistul, oricare ar fi fost relaţia lor tehnică sau personală la locul de muncă, le apare muncitorilor ca fiind întruchiparea exploatării, duşmanul lor, ca cineva pe care nu vor decât să-l vadă dispărut din viaţa lor.

Să le ceri muncitorilor,  în această fază, să aibă o atitudine mai „echilibrată”, să recunoşti în fostul şef pe noul „director tehnic”, pe „specialistul indispensabil” e echivalent cu a le cere muncitorilor — chiar în momentul în care ei devin conştienţi de rolul lor istoric şi de puterea lor socială, chiar în momentul în care, în sfârşit, ei au prins încredere în ei înşişi să-şi afirme autonomia – le ceri să-şi mărturisească incompetenţa, slăbiciunea, insuficienţa; şi faci asta chiar pe terenul cel mai sensibil, în domeniul în care şi-au dus viaţa încă din copilărie: domeniul producţiei.

Birocratizarea Partidului însuşi a provocat comentarii cu destinaţie clară la Congres.

Osinsky a declarat: “E necesar ca muncitorii să fie primiţi pe o scară mai largă în Comitetul Central; e necesar să introduceţi acolo un suficient număr de muncitori pentru a proletariza Comitetul Central.” (15) [Lenin avea să ajungă la aceeaşi concluzie în 1923, în perioada așa-numitei campaniei masive de recrutare de la apogeul perioadei Leniniste!]

Osinsky a propus ca Comitetul Central să fie extins de la 15 la 21 de membri.

A fost extrem de naiv, oricum, să se aștepte cineva că această admitere de proletari în eșaloanele mai înalte ale mașinăriei administrative ar fi putut cumva compensa pentru faptul că clasa muncitoare pierduse deja toată puterea pe care a deţinut-o pentru o scurtă perioadă de timp la locul de producţie.

Şi declinul Sovietelor a fost discutat la Congres. Sovietele nu mai jucau un rol activ în relaţia cu producţia – iar în alte chestiuni jucau un rol foarte mărunt. Din ce în ce mai multe decizii erau luate de oamenii Partidului, care serveau în „aparatul Sovietelor”.

Sovietele deveniseră doar nişte organe de ratificare (adică lipitori de timbre pe plicurile care conţineau deciziile luate deja). Tezele lui Sapronov și Osinsky – potrivit cărora Partidul trebuia să nu încerce ”să-și impună voința asupra Sovietelor” — au fost în mod categoric respinse.

Liderii Partidului au făcut concesii minore asupra tuturor acestor chestiuni. Dar procesul de întărire a controlului, atât în interiorul Partidului, cât și asupra economiei ca întreg, a continuat în ritm accelerat. Congresul al 8-lea a înființat Politbureau-ul, Orgbureau-ul, și Secretariatul – tehnic doar niște sub-comitete ale Comitetului Central. Dar, curând, acestea aveau să-și asume o putere uriașă. Concentrarea autorității decizionale a făcut un mare pas înainte. ”Disciplina de Partid” a fost consolidată. Congresul a decis că orice decizie trebuie, înainte de orice, dusă la îndeplinire.

În cazul nemulțumirilor, numai după ce decizia a fost dusă la îndeplinire, era permis să se facă un apel la organul de Partid. (*) “…Întreaga chestiune a numirii lucrătorilor de Partid e în mâinile Comitetului Central. Deciziile sale sunt obligatorii pentru toată lumea.”(16)

Era numirilor politice – ca un mijloc de a reduce la tăcere criticile care puneau Partidul în situaţii delicate – a început, astfel, în forţă.

Aprilie
Punctul culminant al ofensivei lui Kolchak în Urali.

Iunie
Decretul pentru introducerea „cărţilor de muncă” pentru muncitorii din Moscova şi Petrograd.

Octombrie
Punctul culminant al ofensivei lui Denikin în sudul Rusiei. Atacul lui Yudenich asupra Petrograd-ului.

2-4 Decembrie
A 8-a Conferin
ță a Partidului.

A 8-a Conferință a lucrat asupra statutului care a definit în mod rigid drepturile și obligațiile celulelor de Partid (fracțiunilor sau fraktsya) și a elaborat o schemă calculată pentru a securiza pentru Partid rolul de conducător în orice organizație.

“Sindicalistul comunist trebuie să fie prima dată comunist, și abia apoi sindicalist, și, prin comportamentul său civilizat, să asigure conducerea sindicatelor de către Partid.”  (17)

Pe măsură ce Partidul degenera, această ”conducere” avea să joace un rol din ce în ce mai catastrofal.

5-9 decembrie
Al 7-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

(Mai avuseseră loc două astfel de Congrese în 1917 și patru în 1918.)

Rezoluția adoptată în favoarea administrării colective a industriei. (18)

La Congres, Sapronov a atacat impopularele ‘glavki’, susținând că ele reprezentau o încercare de a înlocui “organizația prin departamente pentru organizarea sovietelor, sistemul democratic cu sistemul birocratic.

Un alt vorbitor a declarat că dacă oamenii ar fi fost întrebați “ce ar trebui distrus în prima zi după distrugerea lui Denikin și Kolchak, 90 la sută ar răspunde: glavki și  centrele”(19)

16 decembrie
Trotsky înaintează Comitetului Central al Partidului ”Tezele sale asupra tranziției de la război la pace” (care prevedeau în special măsuri pentru ”militarizarea muncii”). Pentru moment, Trotsky nu intenționa să le facă cunoscute în afara Comitetului Central. (20) Decizii fundamentale, care afectau condițiile materiale de viață a milioane de muncitori ruși obișnuiți, aveau să fie discutate și decise, în spatele ușilor închise, de către lideri ai Partidului. În ziua următoare, Pravda, aflată sub influența editorială a lui Bukharin, a publicat tezele lui Trotsky ”din greșeală” (de fapt, ca parte a unei campanii de discreditare a lui Trotsky). Pentru cei care pot vedea dincolo de aparențe, întregul episod a fost foarte simptomatic pentru tensiunile care existau în interiorul Partidului în acea perioadă.

În acest moment, Lenin a fost trup și suflet de partea propunerilor lui Trotsky. (Ulterior, o întreagă mitologie a fost inventată de către Trotskiști și de către alții pentru a susține că ”poate Trotsky s-ar fi putut înşela în privința militarizării muncii”, dar că Lenin s-a opus dintotdeauna acestei idei. Sunt minciuni. Lenin avea să se opună propunerii lui Trotsky abia peste 12 luni, spre sfârşitul anului 1920, aşa cum vom vedea în capitolul următor.)

Propunerile lui Trotsky au declanşat “o avalanşă de proteste.” (21) Membrii de partid, administratorii şi sindicaliştii l-au huiduit la Conferinţa Partidului. (22)

O explicaţie e poate necesară în această fază privind atitudinea revoluţionarilor faţă de „măsurile drastice”, necesare salvării Revoluţiei.

De-a lungul istoriei, masele au fost mereu gata să facă sacrificii enorme de fiecare dată când au simţit că în joc erau chestiuni fundamentale. Problema reală nu e, însă, de a discuta dacă această sugestie sau alta era „prea drastică” sau nu. Problema e de a ști de la cine porneau aceste decizii. Erau luate de instituții controlate de jos în sus? Sau erau luate de un organism — auto-numit și care se perpetua pe sine însuși — care era rupt de mase? Membrii de partid care s-au opus, în această etapă, măsurilor propuse erau prinşi într-o contradicție fără ieșire. Ei au denunțat politicile liderilor Partidului fără a înțelege cu adevărat măsura în care propriile lor concepte organizaționale au contribuit la ce se întâmpla cu Revoluția. Numai o parte mică a celor din Opoziția Muncitorilor în 1921 (într-o măsură mică) și Grupul Muncitorilor lui Myasnikov în 1922 (într-o măsură mai mare) au început să-și dea seama de noua realitate.

27 decembrie
Cu aprobarea lui Lenin, guvernul înființează Comisia asupra Obligațiilor Forței de Muncă, avându-l pe Trotsky (în acel moment încă era Comisar pentru Război) ca preşedinte.

  • Un ecou patetic, aproape 50 de ani mai târziu, se regăseşte în documentul „Perspective pentru I.S.”, înaintat în septembrie 1968 de către Comitetul Politic al Socialismului Internaţional. Punctul 4 prevedea:“Filialele trebuie să accepte directivele de la Centru, dacă nu sunt în dezacord total cu ele. În acest caz, filialele trebuie să încerce să cadă de acord cu ele, cerând o dezbatere deschisă asupra lor.”

Note de subsol:

(1) I. Deutscher. op. cit., p. 25
(2) Waldemar Koch. Die Bolshevistischen Gewerk- shaften, Jena 1932, pp. 81-82.
(3) Transcrierea stenografiată a celui de-al doilea Congres al Sindicatelor din Rusia, Moscow, Central Trade Union Press, 1919, I, 34.  (referirea în cele ce urmează la acest raport va fi al Doilea Congres al Sindicatelor)
(4) Ibid., p. 103.
(5) I. Deutscher. op. cit., p. 26.
(6) Al doilea Congres al Sindicatelor I, 97
(7) ibid., p. 99
(8) Zinoviev. Desyaty s’yezd RKP (b): Protokoly (Al 10-lea Congres al Partidului Comunist din Rusia (b): Protocoalele). Moscow. IMEL, 1933. (referirea în cele ce urmează va fi Al 10-lea Cogres al Partidului.) p.188.
(9) Second Trade Union Conrress I, 127
(10) Vosmoi s’yezd RKP (b): Protokoly (The Eighth Con- gress of the RCP (b): Protocols). Moscow. IMEL, 1933. (referirea în cele ce urmează va fi Al 8-lea Congres al Partidului.) Resolutions, I, 422.
(11) ibid., p. 72
(12) I. Deutscher. op. cit., p. 29.
(13) ibid., p. 31.
(14) D.L. Limon. op. cit., p. 79
(15) Osinsky, Al 8-lea Congres al Partidului, pp. 30, 168.
16) Al 8-lea Congres al Partidului. Rezoluţiile, 1, 444.
(17) 1. Deutscher. op. cit., p. 33.
(18) Preohrazhensky. Devyaty s’yezd RKP (b): Protokoly. (Al 9-lea Congres al RCP (b): Protocols) Moscow, IMEL, 1934 p. 72
(19) E.H. Carr. op. cit., p. 184
(20) 1. Deutscher. ‘The Prophet Armed’, p. 487.
(21) ibid., p.492.
(22) ibid., p.492.

ANUL 1920, aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s