1918

1918

6 ianuarie

Adunarea Constituantă e dizolvată. Detaşamentul care a dispersat Adunarea a fost condus de un marinar anarhist de la Kronstadt, Zhelezniakov, care acum era comandantul Gărzii Palatului Tauride. L-a îndepărtat din scaunul său pe Preşedintele Adunării, Victor Chernov, cu anunţul sec: „Gardianul e obosit.” (1)

7 – 14 ianuarie

Congresul Sindicatelor din Întreaga Rusie are loc la Petrograd.

Două teme principale aveau să domine acest Congres. Care erau relațiile între Comitetele Fabricilor și Sindicate? Și care ar fi trebuit să fie relațiile dintre sindicate și noul Stat rus? Puțini delegați, în această fază, au simțit strânsa legătură dintre aceste două întrebări. Și mai puțini și-au dat seama cum un răspuns simultan la prima întrebare — în favoarea sindicatelor — și la a doua – în favoarea ”Statului Muncitorilor” – va lipsi Comitetele de orice putere și, de fapt, va submina în mod irevocabil natura proletară a noului regim. Argumentele aduse la acest Congres reflectă chestiuni de o semnificație profundă și la care ne vom referi în detaliu în cele ce urmează. La mijloc stătea viitorul clasei muncitoare a Rusiei pentru multe decenii de atunci încolo.

Potrivit lui Lozovsky (un sindicalist bolșevic): “Comitetele Fabricilor erau prea mult proprietarii și stăpânii că la trei luni după Revoluție, ele au atins un grad seminificativ de independență a organismelor lor generale de control.” (2) Maisky, pe atunci încă făcea parte din tabăra menșevicilor, a spus că, din experiența sa: “nu era doar o parte a proletariatului, ci cea mai mare parte a proletariatului, mai ales a celui din Petrograd, care privea chestiunea controlului muncitorilor ca și cum ar fi fost de fapt apariția unui regat (tsarstvo) al socialismului.” El s-a lamentat că printre muncitori ”chiar și ideea de socialism e întruchipată de noțiunea de control din partea muncitorilor înșiși.” (3)

Un alt delegat menșevic a deplâns faptul că “un val anarhist, sub forma acestor Comitete ale Fabricilor și sub forma controlului din partea muncitorilor, făcea ravagii asupra mișcării muncitorești din Rusia.” (4)

D. B. Ryazanov * , proaspăt convertit la Bolșevism, a fost de acord cu menșevicii în acest punct și a cerut de urgență Comitetele Fabricilor ”să se sinucidă, devenind un element integral al structurii sindicaliste.” (5)

Cei câțiva delegați anarho-sindicaliști, prezenți la acest Congres, ”s-au luptat cu disperare pentru a salva autonomia Comitetelor Fabricilor… Maximov ** a susținut chiar că anarho-sindicaliștii ar fi fost ”mai marxiști” și decât menșevicii și decât bolșevicii” – o declarație care a produs o foarte mare tulburare în sală.” (6) El făcea aluzie fără îndoială la afirmația lui Marx că eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie realizată chiar de muncitori înșiși.  ***

Maximov le-a cerut insistent delegaților să nu uite că “aceste Comitete ale Fabricilor, organizații care au fost aduse în existență chiar de viață în timpul Revoluției, erau cele mai apropiate, dintre toate organizațiile, de clasa muncitoare, mult mai apropiate de aceasta decât ar fi putut fi sindicatele.” (7) Rolul Comitetelor Fabricilor nu mai era acela doar de a proteja și lupta pentru îmbunătățirea condiției muncitorilor. Ele urmau să caute o poziție predominantă în industrie și economie. “Ca odrasle ale Revoluției, Comitetele vor crea o nouă producție pe noi baze.” (8) Sindicatele, ”care corespundeau vechilor relații economice ale perioadei țariste și-au trăit vremea și nu puteau duce la îndeplinire aceaste sarcini.” (9)

Maximov a anticipat “un uriaș conflict între puterea de Stat de la centru și organizațiile compuse exclusiv din muncitori, și care pot fi găsite în localitățile acestora.”(10)

“Scopul proletariatului era de a coordona întreaga activitate, orice interes local, de a crea un centru, dar nu un centru al decretelor şi ordonanţelor, ci un centru pentru coordonarea îndrumărilor – şi numai printr-un astfel centru de a organiza viaţa industrială a ţării.” (11)

Vorbind în numele Comitetelor Fabricilor, un muncitor de rând, pe numele său Belusov, i-a atacat nimicitor pe liderii Partidului. Aceştia nu conteneau cu criticile la adresa Comitetelor Fabricilor “pentru că ele nu acţionau conform ordinelor şi reglementărilor,” şi că „nu au elaborat nici un plan coerent propus de ele.” “Toată această vorbărie va duce la blocarea muncii locale. Trebuie noi să stăm pe plan local, şi să aşteptăm fără să facem ceva? Numai atunci nu vom face nici o greşeală. Numai cei care nu fac nimic nu greşesc niciodată.”

Controlul real din partea muncitorilor era soluţia la dezintegrarea economică a Rusiei. “Singura cale de ieşire care le rămâne muncitorilor e să ia aceste fabrici în propriile lor mâini şi să le administreze ei.” (12)

  • D. B. Ryazanov, un gânditor marxist, cunoscut cel mai bine ca istoric al Asociaţiei Internaţionale a Oamenilor Muncii (Prima Internaţională) a devenit ulterior fondatorul Institutului Marx – Engels din Moscova şi a publicat o biografie a lui Marx şi a lui Engels.

** Gregori Petrovich Maximov s-a născut în 1893. A absolit agronomia în Petrograd în 1915. S-a alăturat mişcării revoluţionare de când era încă student. În 1918 a intrat în Armata Roşie. Când Bolşevicii au folosit armata pentru a face poliţie asupra muncii şi pentru a-i dezarma pe muncitori, el a refuzat să se supună ordinelor şi a fost condamnat la moarte. Solida ritatea din partea sindicatului muncitorilor din siderurgie i-a salvat viaţa. A editat ziarele anarho-sindicaliste Golos Truda (Vocea Muncii) şi Novy Golos Truda (Noua Voce a Muncii). A fost arestat pe 8 martie 1921, în timpul rebeliunii de la Kronstadt. A fost eliberat după un an, pentru că a intrat în greva foamei, dar numai în urma intervenţiei delegaţilor Europeni care au participat la Congresul Internaţionalei Sindicatelor Roşii. A fugit în exil. În Berlin a editat Rabotchi Put (Calea Muncii), ziarul sindicaliştilor ruşi aflaţi în exil. Mai apoi a plecat la Paris şi în cele din urmă s-a stabilit la Chicago. A murit în 1950. A scris numeroase lucrări despre anarhism şi despre teroarea bolşevică (Ghilotina La Muncă, 1940, e una dintre ele).

*** E interesant că o marxistă atât de cunoscută ca Rosa Luxemburg avea să declare la Congresul fondator al Partidului Comunist German (ianuarie 1919) că sindicatele erau destinate dispariţiei şi că urmau să fie înlocuite de către Consilii ale Muncitorilor şi Deputaţi ai Soldaţilor şi de către Comitete ale Fabricilor.  (Bericht uber die Verhandlung des Grundungparteitages der KPD (1919), pp. 16, 80).

Tensiunile şi agitaţia din timpul Congresului au atins punctul culminant când Bill Shatov * a caracterizat sindicatele ca fiind „cadavre vii” şi a cerut de urgenţă clasei muncitoare „să se organizeze în fiecare localitate şi să creeze o Rusie liberă, nouă, fără Dumnezeu, fără Ţar, şi fără şefi de la sindicate.

Când Ryazanov a protestat faţă de acuzaţiile lui Shatov privind sindicatelor, Maximov a sărit imediat în apărarea camaradului său, şi a demontat obiecţiile lui Ryazanov, ca venind din partea unui intelectual cu aere de aristocrat, un intelectual de salon, care nu a muncit în viaţa lui, care nu a transpirat niciodată făcând ceva cu propriile lui mâini, şi care niciodată n-a simţit ce înseamnă să trăieşti.

Un alt delegat anarho-sindicalist, pe numele său Laptev, a amintit celor prezenţi la Congres că Revoluţia a fost făcută „nu doar de intelectuali, ci şi de „mase””; şi că prin urmare era obligatoriu ca Rusia „să asculte vocea maselor muncitoare, vocea care vine de jos.” (13)

Dar Congresul a respins rezoluţia propusă de anarho-sindicalişti, prin care aceştia cereau „control real din partea muncitorilor, şi nu control din partea lucrătorilor la stat”, şi cereau de urgenţă „ca organizarea producţiei, a transportului şi a distribuţiei să fie imediat transferate chiar în mâinile oamenilor care trudesc şi nu în cele ale statului sau ale unei maşinării funcţionăreşti civile, făcută dintr-un tip sau altul de duşman al clasei”. [Anarho-sindicaliştii erau cel mai puternic susţinuţi de minerii din districtul Debaltzev din bazinul Don, de muncitorii din porturi şi de muncitorii din industria de ciment ai Ekaterinodar şi Novorossiysk şi de muncitorii de la Căile Ferate. La Congres, aceştia au avut 25 de delegaţi (pe baza faptului că un delegat reprezenta între 3.000 şi 3.500 de oameni.) (14)]

  • Vladimir Shatov, născut în Rusia, a emigrat în Canada şi apoi în Statele Unite. În 1914 a publicat în secret 100.000 de exemplare ale eseului faimos scris de Margaret Sanger asupra contraceptivelor, intitulat „Limitarea familiei”(Family limitation). A muncit ca muncitor portuar, şi ca tipograf. S-a alăturat IWW. Ulterior a ajutat la apariţia Golos Truda, săptămânalul anarho-sindicalist al Sindicatul Rusiei, format din muncitorii din Statele Unite şi Canada. A revenit la Petrograd în iulie 1917 şi „a replantat Golos Truda în capitala Rusiei.” Ulterior a devenit membru al Comitetului Revoluționar Militar din Petrograd și ofițer al corpului 10 al Armatei Roșii. În 1919, a jucat un rol important în apărarea Petrogradului împotriva Yudenich. În 1920, a devenit ministru al transportului în îndepărtata Republică Sovietică de la răsărit. A dispărut în timpul epurărilor staliniste din anii 1936 – 1938.

Noul guvern nu voia să audă de extinderea puterii către Comitete. A văzut clar în sindicate o forță ”mai stabilă” și ”mai puțin anarhică” (adică o forță mai conformistă față de controlul exercitat de deasupra ei) căreia îi putea da în mod provizoriu atribuții administrative în ce privește industria.

Prin urmare, Bolșevicii au cerut de urgență ca “organizațiile sindicale, fiind organizații de clasă ale proletariatului, construite potrivit principiilor industriale, să ia asupra lor sarcina principală a organizării producției și a revigorării forțelor productive slăbite ale țării.” (15) (Într-o fază ulterioară, Bolșevicii aveau să se lupte cu dinții pentru a lua sindicatelor chiar şi aceste atribuții și pentru a le plasa ferm în mâinile celor trimiși de Partid. De fapt, cererile Partidului din ianuarie 1918 aveau să le fie aruncate fără încetare în față liderilor bolșevici pentru următorii 3 ani. Despre toate acestea vom vorbi pe parcursul acestei lucrări.)

Congresul, dominat covârșitor de o majoritate a Bolșevicilor, a votat să transforme Comitetele Fabricilor în organe ale sindicatelor. (16) Delegații Menșevicilor și ai Social-Revoluționarilor au votat alături de Bolșevici pentru o hotărâre care proclama că “centralizarea controlului din partea muncitorilor era sarcina sindicatelor.” (17)

‘Controlul din partea muncitorilor’ era definit ca fiind ”instrumentul prin care planul economic universal trebuia pus în aplicare pe plan local.” (18) “A bătut în cuie ideea definitivă a standardizării în sfera producției.” (19)

Ghinionul muncitorilor dacă și-au închipuit că ”controlul (din partea) muncitorilor”  însemna mai mult de-atât spuneau Bolşevicii. “Doar pentru că muncitorii au înţeles necorespunzător şi au interpretat greşit „controlul (din partea) muncitorilor” nu e un motiv pentru a-l repudia”. (20)

Ce dorea să spună Partidul prin „controlul muncitorilor” avea să fie rostit limpede. Dorea să spună, printre altele, că „nu era de competenţa organelor inferioare ale muncitorilor să fie însărcinate cu funcţia de control financiar… Aceasta trebuie să fie lăsată în grija organelor superioare de control, în grija aparatului conducerii fabricilor, în grija Consiliului Suprem al Economiei Naţionale. În sfera finanţelor, totul trebuie lăsat organelor superioare de control al muncitorilor.” (21)

“Pentru ca controlul muncitorilor să fie folosit la maximum pentru proletariat, era absolut necesar să nu se permită atomizarea lui. Muncitorii din întreprinderile individuale nu trebuie să aibă dreptul de a lua decizii financiare asupra chestiunilor care au legătură cu existenţa întreprinderii.” (22)

Foarte multă re-educare era necesară pentru ca acest drept să fie încredinţat „comisiilor economice de control” ale sindicatelor. Ele aveau să inoculeze în rândul muncitorilor concepţia bolşevică privind controlul muncitorilor.

“Sindicatele trebuie să treacă peste fiecare decret al Comitetelor Fabricilor în sfera controlului, şi să explice, prin delegaţii lor în fabrici şi ateliere, că controlul asupra producţiei nu înseamnă transferul întreprinderii în mâinile muncitorilor de la aceste întreprinderi, că nu e acelaşi lucru cu socializarea producţiei şi a schimburilor de mărfuri.” (23) Odată ce Comitetele Fabricilor au fost devorate, sindicatele urmau să fie agenţii intermediari prin care controlul din partea muncitorilor avea să fie convertit treptat în controlul (din partea) Statului.

Aceste discuţii nu aveau un caracter abstract. Subliniind controversele, miza era întregul concept al socialismului: puterea muncitorilor sau puterea Partidului care acționa în numele clasei muncitoare.

“Dacă muncitorii reușeau să-și mențină proprietatea asupra fabricilor pe care le preluaseră, dacă ar fi condus și administrat ei înșiși aceste fabrici, dacă ei considerau că revoluția a fost îndeplinită, dacă ei considerau că socialismul a fost stabilit, atunci nu ar mai fi fost nevoie de conducerea revoluționară a Bolșevicilor.” (24)

Amărăciunea cu care problema Comitetelor Fabricilor a fost discutată mai scoate în evidenţă o altă chestiune.

“Deşi Bolşevicii erau în majoritate la Conferinţa Comitetelor Fabricilor din Întreaga Rusie – şi deşi, ca reprezentanţi ai Comitetelor Fabricilor, ei ar fi putut impune cu forţa hotărâri prin intermediul acestei Conferinţe, ei nu au putut impune hotărâri împotriva opoziţiei venită chiar din partea Comitetelor Fabricilor…. Comitetele Fabricilor au acceptat conducerea bolşevică numai atâta timp cât divergenţele asupra scopurilor lor diferite nu erau puse la încercare.” (25)

Primul Congres al Sindicatelor a fost şi el scena unei aprige controverse asupra chestiunii relaţiei dintre sindicate şi Stat. Menşevicii au susţinut că revoluţia putea fi îndeplinită numai prin trecerea la o republică democratică burgheză, şi nu prin autonomia sindicatelor în relaţie cu noul Stat rus.

Aşa cum s-a exprimat Maisky: “Dacă sistemul capitalist rămâne intact, chestiunile cu care se confruntă sindicatele sub capitalism rămân neschimbate.” (26)

Şi alţii au simţit că sistemul capitalist se va reafirma pe sine şi că sindicatele nu ar trebui să facă nimic ce ar fi putut să dăuneze puterii lor. Martov a exprimat un punct de vedere mai sofisticat: “În această situaţie istorică,” a spus el, „acest guvern nu poate reprezenta numai clasa muncitoare. Nu poate fi decât o administraţie de facto, conectată la masa eterogenă a oamenilor care muncesc, la elementele proletariatului și ale non-proletariatului deopotrivă. Nu poate, astfel, să își pună în aplicare politica economică, de-a lungul liniilor care exprimă consistent și clar interesele clasei muncitoare.” (27)

Sindicatele însă puteau. Astfel, sindicatele ar fi trebuit să păstreze o anumită independență în relația lor cu noul Stat.

E interesant că în controversa din 1921 cu Trotsky – când în mod întâmplător era mult prea târziu – Lenin avea să folosească în mare tocmai acest argument. Avea să sublinieze nevoia muncitorilor de a se apăra împotriva „propriului lor” Stat, definit nu doar ca un stat al „muncitorilor”, ci un stat al „muncitorilor şi ţăranilor”, care prezenta din ce în ce mai mult „deformări birocratice”.

Punctul de vedere bolşevic, sprijinit de Lenin şi de Trotsky şi exprimat de Zinoviev, era că sindicatele ar fi trebuit să fie subordonate guvernului, deşi să nu fie asimilate de acesta. Neutralitatea sindicatelor era oficial etichetată ca fiind „o idee burgheză”, o anomalie în Statul muncitorilor.  (28) Rezoluţia adoptată de Congres în mod clar a exprimat aceste idei dominante:

“Sindicatele ar trebui să ia pe umerii lor povara cea mai grea a organizării producției și a reabilitării forțelor zdruncinate  economice ale țării. Sarcina lor urgentă constă în participarea energică în toate organismele chemate să reglementeze producția, în organizarea controlui muncitorilor (sic!), în înregistrarea și distribuirea forței de muncă, în organizarea schimburilor între orașși sate… în lupta împotriva sabotajului și în aplicarea obligațiilor generale de a munci…”

“Pe măsură ce se dezvoltă, sindicatele ar trebui, în procesul actualei revoluții socialiste, să devină organe ale puterii socialiste, și, astfel, ar trebui să lucreze la coordonarea cu și la subordonarea în fața altor organisme pentru a pune în aplicare noile principii… Congresul e convins că o consecință a procesului anticipat mai sus va fi transformarea inevitabilă a sindicatelor în organe ale Statului socialist. Participarea în sindicate va fi o datorie faţă de Stat a tuturor oamenilor angajaţi în orice ramură a industriei.”

Bolşevicii nu au acceptat în unanimitate viziunea lui Lenin asupra acestor chestiuni. În timp ce Tomsky, cel mai influent vorbitor în privinţa chestiunilor legate de sindicate, a subliniat că „interesele fragmentare ale grupurilor de muncitori trebuie să fie subordonate intereselor întregii clase,” (29) pe care, la fel ca mulţi bolşevici, o identifica în mod greşit cu hegemonia Partidului Bolşevic — Ryazanov a argumentat că “atâta vreme cât revoluţia socială, începută aici, nu îşi va uni forţele cu cele ale revoluţiei din Europa şi din întreaga lume… proletariatul rus… trebuie să fie în gardă şi în alertă şi nu trebuie să renunţe la nici una dintre armele sale… trebuie să îşi păstreze organizarea sindicală.” (30)

Potrivit lui Zinoviev, “independenţa sindicatelor sub un guvern al muncitorilor nu putea însemna decât dreptul de a le acorda sprijin ‘sabotorilor'”.  În ciuda acestor afirmaţii, Tsyperovich, un sindicalist bolşevic proeminent, a propus ca Congresul să ratifice dreptul sindicatelor de a continua să recurgă la acţiuni de grevă pentru a-şi apăra membrii.  Propunerea sa de rezoluţie în acest sens a fost însă respinsă. (31).

Aşa cum era de aşteptat, atitudinea dominantă a Partidului (atât în relaţie cu Comitetele Fabricilor, cât şi în relaţie cu sindicatele) a jucat un rol important în evoluţiile ulterioare ale evenimentelor.

Avea să se dovedească la fel de mult ‘un fapt obiectiv al istoriei’, precum ‘devastarea’ și ‘atomizarea clasei muncitoare’, provocată de Războiul Civil (care a urmat). S-ar putea, de fapt, argumenta că atitudinile bolșevicilor față de Comitetele Fabricilor (și zdrobirea marilor speranțe pe care aceste Comitete le reprezentau pentru sute de mii de muncitori) aveau să genereze sau să întărească apatia și cinismul clasei muncitoare, și să contribuie la absenteismul și la căutarea de soluții private la problemele sociale. Pe toate acestea Bolșevicii le deplângeau în gura mare. Este mai mult decât esențial să subliniem că politica bolșevică în relație cu Comitetele și cu sindicatele, pe care am documentat-o în câteva detalii, a fost scoasă la înaintare cu 12 luni înainte de asasinarea lui Karl Liebknecht și a Rosei Luxemburg – adică înainte de eșecul irevocabil al revoluției din Germania, un eveniment de obicei considerat ca ”justificând” multe dintre măsurile luate de conducătorii ruși.

15 – 21 ianuarie

Congresul Lucrătorilor Textili din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Bolșevicii sunt în majoritate. Congresul declară că “controlul muncitorilor e numai o etapă de tranziţie către organizarea planificată a producţiei şi a distribuţiei.” (32)

Sindicatul adoptă un nou statut care proclamă că „cea mai mică celulă a uniunii e Comitetul Fabricii ale cărui obligaţii constau în punerea în aplicare, în întreprinderea unde îşi desfăşoară activitatea, a tuturor decretelor emise de sindicat.”(33)

Chiar şi măciuca a fost arătată. Adresâdu-se Congresului, Lozovsky a declarat că “dacă patriotismul local al fabricilor individuale intră în conflict cu interesele întregului proletariat, declarăm necondiţionat că nu vom ezita să luăm orice măsuri necesare (sublinierea autorului acestei lucrări) pentru suprimarea tendinţelor care sunt dăunătoare pentru cei care trudesc.” (34)

Cu alte cuvinte, Partidul poate şi impună interesele clasei muncitoare, chiar şi împotriva muncitorilor înşişi.

23 – 31 ianuarie

Al 3-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie

Februarie

Decretul bolşevic de naţionalizare a pământului.

March 3

Semnarea Tratatului de Pace de la Brest – Litovsk.

Vesenka emite un decret prin care defineşte funcţiile managementului tehnic din industrie. Fiecare centru administrativ urma să numească în fiecare întreprindere, aflată în grija sa, un comisar (care urma să fie reprezentantul guvernului şi supervizorul) şi doi directori (unul tehnic şi unul administrativ). Doar comisarul guvernului sau ‘Direcţiunea Centrală’ a industiei aveau un cuvânt mai greu şi puteau anula deciziile directorului tehnic. (Cu alte cuvinte, numai ‘directorul administrativ’ se afla sub un oarecare control venit de jos).

Decretul a stabilit principiul că “în întreprinderile naţionalizate, controlul muncitorilor este exercitat prin trimiterea tuturor declaraţiilor şi deciziilor Comitetului Fabricii sau al Atelierului, sau ale comisiei de control, către Consiliul Economic Administrativ pentru a fi aprobate.”

“Nu mai mult de jumătate dintre cei care făceau parte din Consiliul Administrativ ar trebui să fie muncitori sau angajaţi.”(35)

În primele luni ale anului 1918, Vesenka a început să-şi construiască, de sus, „administraţia unificată” a anumitor industrii. Modelul a fost informativ. În timpul anilor 1915 şi 1916, guvernul Ţarist a stabilit organisme centrale (uneori numite ‘comitete’ şi alteori ‘centre’) pentru guvernarea activităţii industriilor care produceau bunuri, direct sau indirect necesare războiului. Deja în 1917, aceste organisme centrale (de regulă formate din reprezentanţi ai industriei respective care exercitau funcţii de reglementare cu un caracter mai degrabă nedefinit) s-au întins  asupra întregului domeniu al producţiei industriale.

În timpul primei jumătăţi a anului 1918, Vesenka a preluat treptat aceste organisme (sau ce a mai rămas din ele) şi le-a convertit – sub numele de glavki (comitete de conducere) sau tsentry (centre) – în organe administrative care se supuneau directivelor şi controlului din partea Vesenka.

„Comitetul de conducere” pentru industria de pielărie (Glavkozh) a fost creat în ianuarie 1918. Acesta a fost repede urmat de comitete de conducere pentru industria de hârtie şi de zahăr, de ”centre” pentru industria de săpun, și cea de ceai.

Acestea, împreună cu Tsentrotekstil, erau deja funcționale în martie 1918.

Acestea ar fi putut cu foarte mare greutate să fie create, dacă nu ar fi fost create pe fundațiile celor care existaseră înainte de revoluție sau fără colaborarea personalului din conducerea industriilor și a personalului tehnic… O anumită comunitate de interese, tacită, putea fi detectată între guvern și industrialiștii mult mai raționali și moderați când era vorba de întoarcerea la o anumită ordine în producție.” (36)

Aceste detalii ridică o chestiune de un interes teoretic considerabil. Marxiștii de regulă susțin că revoluționarii nu puteau pur și simplu să preia instituțiile politice ale societății burgheze (cum ar fi parlamentul și altele) și să le folosească pentru diferite scopuri (cum ar fi introducerea socialismului). Marxiștii au susținut dintotdeauna că noile instituții politice (sovietele) ar fi trebuit să fie create pentru a exprima realitatea puterii muncitorilor. Dar, de obicei marxiştii au păstrat o aşa discreţie asupra întrebării dacă revoluţionarii ar fi capturat instituţiile puterii economice ale burgheziei pentru a le folosi în scopurile lor – sau dacă şi acestea ar fi fost distruse înainte, şi apoi înlocuite de noi tipuri de instituţii, reprezentând o schimbare fundamentală în relaţiile de producţie. Bolşevicii în 1918 în mod clar au optat pentru prima cale. (vezi p 41.)

Chiar şi bolşevicii de rând au presimţit că asta e de rău augur, şi că toate energiile vor fi de acum direcţionate către “întărirea şi dezvoltarea capacităţii de producţie, a unei construcţii organice, care implică refuzul de a continua sfărâmarea relaţiilor  capitaliste de producţie, şi, dimpotrivă chiar o parţială restaurare a lor.”(37)

6 – 8 martie

Al 7-lea Congres al Partidului.

Deliberări aprinse în timpul acestui scurt Congres, în jurul semnării Tratatului de Pace de la Brest – Litovsk.

14 – 18 martie

Al 4-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

Martie

Comuniștii ‘de Stânga’ (Osinsky, Bukharin, Lomov, Smirnov) sunt îndepărtați din pozițiile de conducere din Consiliul Economic Suprem – în parte și din cauza atitudinii lor față de semnarea Tratatului de la Brest – Litovsk – și sunt înlocuiţi cu ‘moderații’, cum ar fi Milyutin și Rykov. (38)

Sunt luate imediat măsuri pentru a susţine autoritatea managerială, pentru a restaura disciplina muncii, şi pentru a aplica stimulente salariale sub supravegherea organizaţiilor sindicale.

Întregul episod a fost o demonstraţie clară că „stânga” e în poziţiile administrative de vârf şi că acestea nu sunt un surogat pentru controlul muncitorilor de rând la locul de producţie.

26 martie

Isvestiya Executivului Central al Comitetelor din Întreaga Rusie publică un Decret (emis de către Consiliul Comisarilor Poporului) asupra „centralizării managementului căilor ferate.”

Acest decret, care a pus capăt controlului (din partea) muncitorilor asupra căilor ferate, a fost „o condiţie absolut necesară pentru îmbunătăţirea condiţiilor de transport ale sistemului.” (39)

A accentuat impunerea de urgenţă a „disciplinei de fier” şi a „conducerii de către un singur om” a căilor ferate şi a oferit puteri „dictatoriale” Comisariatului Căilor de Comunicaţii.

Clauza 6 proclama nevoia ca indivizii selectaţi să acţioneze ca „tehnicieni executiv-administrativi” în fiecare centru local şi regional al căilor ferate. Aceşti indivizi aveau „să răspundă în faţa Comisarilor Poporului de la Căile de Comunicaţii.

Aveau să fie „întruchiparea întregii puteri dictatoriale a proletariatului în fiecare centru al căilor ferate.” (40)

30 martie

Trotsky, numit Comisar al Afacerilor Militare după semnarea Tratatului Brest – Litovsk, s-a apucat imediat să reorganizeze Armata Roşie. Condamnarea la moarte în faţa plutonului de execuţie pentru indisciplină a fost reintrodusă. La fel, treptat, au fost introduse şi salutul obligatoriu, şi formele speciale de adresare, şi camerele separate pentru ofiţeri şi alte privilegii pentru aceştia. *

Formele democratice de organizare, inclusiv alegerea ofiţerilor, au fost foarte rapid interzise.

Alegerea ofiţerilor” scria Trotsky, “din punct de vedere politic e lipsită de sens, iar din punct de vedere tehnic a fost găsită necorespunzătoare şi a fost anulată prin decret.”(41)

N. V. Krylenko, unul dintre comisarii Afacerilor Militare numit după Revoluţia din Octombrie, a demisionat, plin de scârbă, din Cercurile Conducătoare ale Apărării (42) în urma acestor măsuri.

  • Ani la rând, literatura Troţkistă a denunţat aceste măsuri contra-revoluţionare luate în privinţa Armatei Roşii, ca exemple care s-ar fi întâmplat „sub Stalinism.” Dar, de fapt, aceste măsuri au fost contestate pentru prima dată de Smirnov la Congresul al 8-lea al Partidului din martie 1919 (deci au fost aplicate cu mult înaintea venirii lui Stalin la putere).

3 aprilie

Consiliul Central al Sindicatelor a emis prima declaraţie detaliată asupra rolului sindicatelor în legătură cu „disciplina muncii” şi cu „stimulentele”.

Sindicatele trebuia „să facă toate eforturile pentru a ridica productivitatea muncii şi pentru a crea fundaţiile indispensabile pentru disciplina muncii în fabrici şi ateliere.

Fiecare sindicat trebuia să stabilească o comisie “pentru a fixa normele de productivitate pentru fiecare meserie şi pentru fiecare categorie de muncitori.” Folosirea normelor „pentru creşterea productivităţii muncii” a fost încuviinţată.

S-a pretins că „bonusurile pentru productivitatea ce depăşise norma stabilită pot fi între anumite limite o măsură folositoare pentru creşterea productivităţii fără a-l extenua pe muncitor.

În cele din urmă, dacă „grupurile individuale de muncitori” refuzau să se supună disciplinei sindicatului, în ultimă instanţă puteau fi excluse din sindicat „cu toate consecinţele care decurgeau de aici.” (43)

11 – 12 aprilie

Detaşamente armate ale Cheka iau cu asalt 26 de centre anarhiste din Moscova. Izbucnesc lupte între agenţii Cheka şi Gărzile Negre în Mănăstirea Donskoi. 40 de anarhişti sunt ucişi sau răniţi, peste 500 sunt luaţi prizonieri.

20 aprilie

Chestiunea controlului muncitorilor era de acum discutată aprins în interiorul Partidului. Comitetul Districtului Leningrad a publicat primul număr al ziarului Kommunist (un jurnal teoretic comunist ‘de stânga’, editat de Bukharin, Radek şi Osinsky, cărora li s-a alăturat ulterior şi Smirnov). Acest număr conţinea „Tezele editorilor despre situaţia actuală.”

Ziarul denunţa “o politică a muncii destinată să impună disciplina printre muncitori sub steagul „auto-disciplinării”, introducerea muncii obligatorii pentru muncitori, normele de productivitate, şi mărirea zilei de lucru.” Proclama că „introducerea disciplinei muncii în acelaşi timp cu restaurarea managementului capitalist nu va putea duce la creşterea productivităţii muncii.”

Dimpotrivă, “va diminua iniţiativa din partea clasei muncitoare, activitatea şi organizarea proletariatului. Ameninţă să înrobească toată clasa muncitoare. Va naşte nemulţumire în toate rândurile proletariatului, atât în cele din spate cât şi în cele din prima linie. Pentru a introduce acest sistem în faţa urii care domneşte în acest moment în rândurile proletariatului faţă de „sabotorii capitalişti”, Partidul Comunist va trebui să se bazeze pe mica burghezie împotriva muncitorilor.” „Va dispărea ca partid al proletariatului.”

Primul număr al noului zair conţinea şi un avertisment serios din partea lui Radek:“Dacă Revoluţia Rusă va fi răsturnată prin forţă în numele unei contra-revoluţii burgheze, se va ridica din nou, ca un Phoenix; dacă însă îşi va pierde caracterul socialist şi va dezamăgi astfel masele muncitoare, lovitura va avea consecinţe de 10 ori mai groaznice pentru viitorul revoluţiei Ruse şi al celei internaţionale.” (44)

Acelaşi număr avertiza asupra „centralizării birocratice, ordinelor date de diverşi comisari, pierderii independenţei sovietelor locale”, şi în special „asupra respingerii tipului de stat-comună, administrat de jos în sus.” (45)

“Putem foarte bine să repetăm “, a subliniat Bukharin, “spusele lui Lenin (din „Statul şi Revoluţia”) că fiecare bucătar trebuie să înveţe să administreze Statul. Dar ce se întâmplă când fiecare bucătar se trezeşte cu un comisar deasupra lui, numit să-i dea mereu ordine?”

Al doilea număr al ziarului conţinea unele comentarii profetice făcute de Osinsky:

“Noi suntem pentru construirea unui societăţi proletare prin creativitatea de clasă a muncitorilor înşişi, nu prin ukase (decrete ţariste) ale căpitanilor industriei… Dacă proletariatul însuşi nu ştie cum să creeze condiţiile necesare pentru organizarea socialistă a muncii, nimeni nu poate face asta în afara lui şi nimeni nu îl poate obliga s-o facă. Băţul, dacă e ridicat împotriva muncitorilor, se va trezi în mâinile unei forţe sociale care nu e nici sub influenţa altei clase sociale, şi nici în mâinile puterii sovietice. Atunci, puterea sovietică va fi obligată să caute sprijin împotriva proletariatului din partea altei clase (adică, din partea ţărănimii), şi, făcând asta, se va distruge pe sine ca dictatură a proletariatului. Socialismul şi ogranizaţiile sociale vor fi create atunci de către proletariat însuşi, sau nu vor mai fi create de nimeni deloc – altceva va fi creat: capitalismul de stat.”(46)

Lenin a reacţionat extrem de furios. Au urmat vituperările obişnuite deja. Părerile „stângii” comuniste erau „o ruşine”, „o totală renunţare a aplicării comunismului”, „o dezertare în tabăra micii burghezii”. (47)  Stânga era „contestată de Isuşii (Menşevicii) şi de Iudele Capitalismului.”

A fost declanşată imediat o campanie în Leningrad care a obligat Kommunist să-şi mute sediul publicaţiei la Moscova, unde ziarul a reapărut prima dată sub auspiciile Organizaţiei Regionale din Moscova a Partidului, şi ulterior, ca portavocea „neoficială” a unui grup de tovarăşi. După reapariţia primului număr, s-a convocat de urgenţă o Conferinţă a Partidului care a produs o majoritate în favoarea lui Lenin şi care „a cerut aderenţilor la grupul Kommunist să înceteze existenţa lor organizaţională separatistă.” (48)

Cam atât despre aşa-zisele drepturi ale aripilor din Partid, şi asta încă în 1918! (adică, cu mult înainte de al 10-lea Congres care a interzis oficial facţiunile, în 1921.)

În lunile care au urmat, Leniniştii au reuşit să-şi extindă controlul organizaţional asupra zonelor care la început acordau susţinere „stângiştilor”. La sfârşitul lui mai, organizaţia predominant proletară a Partidului din regiunea Ural, condusă de Preobrazhensky, şi Biroul Regional din Moscova al Partidului au fost recâştigate de suporterii conducerii Partidului. Al patrulea şi ultimul număr al Kommunist (apărut în 1918) a trebuit să fie publicat ca un ziar facţional al unor particulari. Rezolvarea acestor chestiuni importante, care afectau profund întreaga clasă muncitoare, nu s-a făcut prin „discuţii, persuasiune sau compromis, ci printr-o campanie de presiune uriaşă dusă de organizaţiie de Partid, susţinute de o avalanşă de invective, apărute în presa de Partid,  şi în declaraţiile liderilor Partidului. Polemicile lui Lenin au dat tonul, iar locotenenţii săi organizaţionali au făcut ordine printre membrii de partid.” (49) Mulţi din mişcarea revoluţionară tradiţională vor simţi pe pielea lor aceste metode!

28 aprilie

Articolul lui Lenin asupra „Sarcinilor urgente ale Guvernului Sovietic” este publicat în Isvestiya Comitetului Executiv Central din Întreaga Rusie. “Măsurile şi decretele” erau necesare pentru “a creşte disciplina muncii “, care era “condiţia revigorării economice. “ (Printre măsurile sugerate au fost introducerea unui sistem de pontare pentru înregistrarea producţiei fiecărui muncitor, introducerea regulamentelor de lucru în fiecare întreprindere, înfiinţarea unui oficiu care se ocupa de normele de producţie în vederea stabilirii minumului obligatoriu pe care trebuia să-l îndeplinească fiecare muncitor, a salariilor şi stimulentelor pentru productivitatea peste normă.)

Dacă Lenin a bănuit vreodată cât de mult rău puteau face aceste propuneri ale lui, cu siguranţă nu a menţionat-o niciodată. Nu era nevoie de prea multă imaginaţie, însă, pentru a vedea, în ordinele impuse (ţinerea evidenţei “productivităţii fiecărui muncitor “) şi în sarcinile funcţionarilor (crearea „unui oficiu care se ocupa de normele de producţie”), apariţia elementelor unei noi birocraţii amorfe.

Lenin a mers chiar mai departe. A scris: “Trebuie să ridicăm chestiunea muncii la normă, să o aplicăm şi să o testăm în practică… Trebuie să ridicăm chestiunea aplicării foarte multor elemente care sunt ştiinţifice şi progresive în sistemul Taylor-ist  (50) …. Republica Sovietică trebuie, cu orice preţ, să adopte tot ce e valoros în realizările ştiinţei şi tehnologiei în acest doemeniu…. Trebuie să organizăm în Rusia studierea şi predarea Taylorismului.”

Numai “reprezentanţii relaxatei burghezii” puteau vedea în decretul recent asupra managementului căilor ferate „care dădea liderilor individuali puteri dictatoriale” un fel de „îndepărtare de principiul colegial, de democraţie şi de alte principii ale guvernului sovietic.

“Experienţa irefutabilă a istoriei a arătat că dictatura persoanelor individuale era foarte adesea vehiculul, canalul prin care se asigura dictatura din partea claselor revoluţionare.”

“Aparatul industrial de mari dimensiuni — care era sursa productivităţii materiale şi fundaţia socialismului – impunea o unitate de voinţă absolută şi strictă… Cum ar putea unitatea de voinţă strictă să fie asigurată? Prin subordonarea voinţei celor mulţi voinţei unuia singur.”

Subordonarea necondiţionată (sublinierea apare în original) în faţa unei singure voinţe e absolut necesară pentru succesul procesului muncii, care se bazează pe aparatul maşinăriei industriale pe scară mare… Astăzi revoluţia cere, în interesul socialismului, ca masele să se supună necondiţionat unei singure voinţe (sublinierea apare în original) a liderilor procesului muncii.” (51)

Cererea pentru supunerea „necondiţionată” a fost, de-a lungul istoriei, exprimată de nenumăraţi reacţionari, care au încercat să impună o asemenea obedinţă celor asupra cărora îşi exercitau autoritatea. O atitudine foarte critică (şi auto-critică) este, pe de altă parte, autentică adevăraţilor revoluţionari.

Mai

BurevestnikAnarkhiaGolos Truda şi alte publicaţii anarhiste importante sunt interzise şi închise.

Preobrazhensky, într-un articol din Kommunist avertiza: “Partidul va trebui să decidă curând în ce măsură dictatura indivizilor va fi extinsă de la căile ferate şi de la alte ramuri ale economiei asura Partidului însuşi.”(52)

5 mai

Lenin publică „Copilăriile aripii de stânga şi mentalitatea micii burghezii” („Left wing childishness and petty bourgeois mentality”).

După ce a denunţat opinia exprimată în ziarul Kommunist, ca fiind „o rebeliune formată din fraze ameninţătoare”, „fluturarea frazelor pompoase”, etc, etc, etc, Lenin încearcă să răspundă câtorva acuzaţii făcute de comuniştii stângişti. Potrivit lui Lenin, „capitalismul de stat” nu era un pericol dacă era impus. Era, dimpotrivă, ceva de dorit chiar. „Dacă am introduce capitalismul de stat, în aproximativ 6 luni, am realiza un imens succes şi ar fi o garanţie sigură că, într-un an, socialismul va câştiga teren ferm şi va deveni invincibil în ţara noastră”. „Din punct de vedere economic, capitalismul de stat e incomensurabil superior sistemului actual al economiei… Puterea Sovietică nu are de ce să se teamă de el, pentru că Statul Sovietic e un stat în care puterea muncitorilor şi puterea săracilor sunt asigurate.” (desigur, pentru că „Partidul Muncitorilor” deţinea puterea – ironia autorului lucrării.)

„Suma totală a condiţiilor necesare pentru socialism” era „tehnica pe scară largă a sistemului capitalist, bazată pe ultimele descoperiri ştiinţifice… de neconceput fără o organizare planificată de către Stat, care supune pe zeci de milioane de oameni celei mai stricte supravegheri a respectării aceluiaşi standard de producţie şi distribuţie”, precum şi „puterea proletară de Stat.”

[E important să observăm că puterea clasei muncitoare asupra producţiei nu este menţionată ca una dintre „condiţiile necesare pentru realizarea socialismului”.]

Lenin continuă, arătând că, în 1918, „două părţi deconectate ale socialismului au existat în paralel ca doi pui viitori într-o singură membrană a imperialismului internaţional.”

În 1918, Germania şi Rusia erau întruchipările respectiv, „pe de o parte, ale condiţiilor economice, productive şi sociale pentru realizarea socialismului, şi, pe de altă parte, ale condiţiilor politice.

Sarcina Bolşevicilor era de „a studia capitalismul de Stat al germanilor, şi de a nu precupeţi nici un efort în a-l copia, imita.

Bolşevicii nu ar trebui „să aibă scrupule în a adopta metode dictatoriale pentru a grăbi copierea lui.

Aşa cum a fost publicat prima dată, (53) textul lui Lenin conţinea această frază interesantă: “Sarcina noastră e de a grăbi acest lucru şi mai mult decât a grăbit (Ţarul) Petru adoptarea occidentalizării barbarei Rusii. (Petru) nu a avut nici o reţinere să folosească metode barbare pentru a lupta cu barbarismul.”

Aceasta este poate singura referinţă laudativă la adresa oricărui Ţar, în toate scrierile lui Lenin. Citând acest pasaj, trei ani mai târziu, Lenin a omis referinţa la Petru cel Mare. (54)

“Pe acelaşi drum “, a continuat Lenin, “parcurs de capitalismul micii burghezii, care a dominat Rusia în 1918, către capitalismul pe scară largă şi către socialism, prin aceeaşi staţie intermediară numită ţinerea în evidenţă naţională şi controlul producţiei şi distribuţiei.”

A lupta împotriva capitalismului de stat în aprilie 1918 era (potrivit lui Lenin) la fel ca şi cum „ai bate aerul.” (55)

Alegaţia că Republica Sovietică era ameninţată de „evoluţia în direcţia capitalismului de stat” „nu ar provoca decât un râs homeric.”

Dacă un negustor i-ar fi spus că apăruseră îmbunătățiri la căile ferate ”o asemenea laudă îmi pare de o mie de ori mai valoroasă decât 20 de rezoluții comuniste.” (56)

Când citim pasaje ca cele de mai sus, e dificil să înțelegem cum anumiți tovarăşi pot susține simultan că sunt ”leniniști” și să spună că trebuie deplâns faptul că societatea rusă e o formă de capitalism de stat. Unii, în orice caz, reuşesc să facă exact asta.

Din cele de mai sus (precum şi din alte scrieri din acea vreme), reiese clar ca lumina zilei că natura „proletară” a regimului a fost văzută aproape de toţi liderii Bolşevici ca depinzând de natura proletariatului Partidului care preluase puterea de stat.

Nici unul dintre ei nu a văzut natura proletară a regimului din Rusia să depindă în primul rând şi în mod crucial de exercitarea puterii muncitorilor la locul de producţie (adică de gestionarea producţiei de către muncitori).

Ar trebui să fie evident atunci pentru ei, ca marxişti, că clasa muncitoare nu a deţinut puterea economică, şi că puterea lor „politică” în cel mai bun caz era nesigură şi, de fapt, va degenera foarte repede.

Liderii Bolşevici au văzut organizarea capitalistă a producţiei ca fiind ceva ce, în sine, era neutru din punct de vedere social.

Ar fi putut fi folosită ori pentru scopuri dăunătoare (cum a fost atunci când a folosit-o burghezia pentru a acumula capital privat), sau pentru scopuri benefice (cum a folosit-o ”statul muncitorilor” în ”beneficiul multora”).

Lenin a exprimat acest lucru chiar foarte brutal.

“Socialismul”, a spus el, “nu e altceva decât monopolul deținut de stat asupra capitalismului, folosit pentru beneficiul întregului popor.” (57)

Ce era greșit în privința metodelor capitaliste de producție, în gândirea lui Lenin, era că ele în trecut au servit burgheziei. Dar acum aveau să fie folosite de către Statul Muncitorilor și astfel aveau să devină ”una dintre condițiile socialismului.” Totul depindea doar de cine deţinea puterea de Stat. (58)

Argumentul că Rusia era un stat al muncitorilor pentru că naţionalizase mijloacele de producţie a fost susţinut de Trotsky în 1936! El încerca să împace părerea sa că „Uniunea Sovietică a trebuit să fie apărată” cu părerea sa că „Partidul Bolşevic nu mai era un partid al muncitorilor.”

24 mai – 4 iunie

Primul Congres al Consiliilor Regionale Economice din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

La şedinţa acestui „Parlament economic” au participat doar puţin peste 100 de delegaţi (şi 150 de non-delegaţi), aduşi din Vesenka, centrele ei „glavki”, din Sovnarkhozy regionale şi locale şi din sindicate. Congresul a fost prezidat de Rykov – un bărbat cu “un trecut ireproşabil şi cu opinii incolore.”  (59)

Lenin a deschis dezbaterile cu un apel pentru „disciplina muncii” şi o lungă explicaţie pentru nevoia de a angaja ‘spetsy’ (specialiști) extrem de bine plătiți.

Osinsky a susținut și acum, fără a face nici un compromis, democratizarea industriei. A lansat un atac asupra ”normelor de lucru” și asupra ”Taylorism-ului”. A fost sprijinit de Smirnov și de un număr de delegați din provincie. ”Opoziția” a cerut de urgență recunoașterea și completarea naționalizării de facto a industriei pe care să o realizeze Comitetele Fabricilor și a cerut stabilirea unei autorități naționale economice, atotcuprinzătoare, bazată pe reprezentarea organelor controlului muncitorilor.  (60) Au cerut ca ”administrarea de către muncitori… nu doar de sus în joc, ci și de jos în sus” să fie baza economică indispensabilă a noului regim.

Lomov, într-un apel pentru extinderea masivă a controlului muncitorilor, a avertizat că “centralizarea birocratică… sugruma energiile țării. Masele erau îndepărtate de puterea vitală, creativă a tuturor ramurilor economice.” A reamintit Congresului că spusele lui Lenin despre “învățămintele de la capitaliști” fuseseră plagiate de fapt după afirmaţiile din anii 1890 ale cvasi-marxistului (şi, în acel moment, burghezului) Struve. (61)

Atunci a avut loc unul dintre acele episoade care pot scoate în evidenţă o întreagă discuţie şi pot sintetiza diferite puncte de vedere. Un sub-comitet al Congresului a adoptat o rezoluție ca două treimi din reprezentanții consiliilor de administrație ale întreprinderilor industriale să fie aleși din rândul muncitorilor. (62)

Când a aflat de această ”decizie stupidă”, Lenin s-a înfuriat foarte tare.

Sub îndrumarea sa, Sesiunea Plenară a Congresului „a corectat” rezoluția sub-comitetului și a decretat că cel mult o treime din personalul din conducerea întreprinderilor trebuia să fie ales.

Consiliile de administrație aveau să fie integrate într-o structură despre care am vorbit anterior, ierarhică și complexă, care deținea dreptul de veto în Consiliul Economic Suprem, adică în Vesenka, creată în decembrie 1917. (63)

Congresul a adoptat oficial o rezoluție din partea Consiliului Central al Sindicatelor, care susținea principiul stabilirii ”unei norme a productivității, definită și fixă, în schimbul garantării salariului.

A acceptat instituția normei de lucru și a stimulentelor. ”În curs de formare era un curent de opinie, mai degrabă decât o politică clar stabilită.” (64)

25 mai

Izbucnesc răscoale anti-Bolșevice în toată Siberia și în Sud-Estul Rusiei. Începe războiul civil, larg răspândit, și începe intervenția aliată. [Cei care doresc să invoce Războiul Civil, pentru a apăra măsurile luate de Bolşevici împotriva clasei muncitoare, n-au decât să facă aşa de-aici încolo.]

28 iunie

Consiliul Comisarilor Poporului, după o şedinţă care s-a prelungit toată noaptea, a emis un Decret referitor la Naţionalizarea Generală, care privea toate întreprinderile industriale cu un capital de peste un milion de ruble. Scopul acestui decret a fost „să ducă o luptă decisivă împotriva dezorganizării din producţie şi din aprovizinare.

Sectoarele afectate, ale căror active erau acum declarate proprietatea Republicii Sovietice Federale a Rusiei Socialiste, erau mineritul, metalurgia, industria textilă, electrică, de lemn, tutun, rășini, sticlă și olărit, pielărie, ciment, toate morile cu aburi, utilitățile locale și căile ferate private, precum și alte câteva industrii de mici dimensiuni.

Sarcina ”organizării administrării întreprinderilor naționalizate” a fost încredințată ”întrucât era o chestiune de maximă urgență” Vesenkăi și departamentelor sale.

Dar, până când Vesenka avea să emită instrucțiuni specifice privind întreprinderile individuale care cădeau sub incidența decretului de naționalizare, ”aceste întreprinderi vor fi considerate fiind concesionate gratis foștilor lor proprietari, care vor continua să le finanţeze şi să obţină venituri de pe urma lor.” (65)

Transferul legal al întreprinderilor individuale către Stat a fost tranzacţionat cu foarte mare uşurinţă. Asumarea funcţiilor de conducere de către persoane numite avea să se mai prelungească puţin, acest proces avea să fie terminat oricum pe parcursul următoarelor luni.

Ambele aceste măsuri au fost luate pe fugă, sub ameninţarea unei intervenţii străine.

Schimbarea relaţiilor de proprietate a fost profundă. În acest sens, o revoluţie profundă avusese loc. „Cum Revoluţia a declanşat Războiul Civil, aşa şi Războiul Civil avea să intensifice Revoluţia.” (66)

Dar în ce priveşte orice altă schimbare fundamentală în relaţiile de producţie, Revoluţia s-a oprit din mers. Perioada „comunismului de război” – care începe acum – avea să vadă cum clasa muncitoare pierdea şi puţina putere pe care o câştigase asupra producţiei, în ultimele săptămâni ale lui 1917 şi în primele câteva săptămâni ale lui 1918.

4 – 10 iulie

Primul Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

Pe parcursul primei jumătăţi a anului 1918, chestiunea „naţionalizării” a fost subiectul unei controverse aprige între comuniştii „de stânga” şi leninişti. Lenin s-a opus naţionalizării complete a mijloacelor de producţie, imediat după revoluţia din Octombrie. Nu a făcut asta pentru că şi-ar fi dorit să cadă la o înţelegere politică cu burghezia, ci pentru că a subestimat maturitatea tehnologică şi administrativă a proletariatului, maturitate care ar fi putut fi testată imediat, dacă toată industria importantă ar fi fost oficial naţionalizată.

Rezultatul a fost o situaţie extrem de complexă în care unele industrii au fost naţionalizate prin ordin „de sus” (de exemplu, prin decrete ale Guvernului central), iar altele au fost naţionalizate „de jos” (adică, muncitorii au preluat puterea asupra întreprinderilor, care fuseseră abandonate de foştii proprietari), în timp ce, în alte întreprinderi, foştii proprietari încă erau la conducerea fabricilor lor – deşi libertatea lor de acţiune şi autoritatea fuseseră restricţionate de către Comitetele Fabricilor.

Kritzman, unul dintre cei mai competenţi teoreticieni ai „comunismului de stânga”, a criticat această situaţie de la bun început. El s-a referit la Decretul numărul 14 din 1917 referitor la Controlul Muncitorilor ca fiind „o jumătate de măsură, prin urmare, irealizabilă”. „Ca slogan, controlul muncitorilor implica puterea crescută dar totuşi nu destul de mare a proletariatului. Implica expresia slăbiciunii, ce trebuia încă depăşită, a mişcării clasei muncitoare. Angajatorii nu ar fi interesaţi să-şi conducă afacerile cu singurul scop de a-i învăţa pe muncitori cum să le administreze. La fel, de partea lor, muncitorii simțeau numai ură pentru capitaliști și nu vedeau nici un motiv pentru care ei să se lase exploatați în mod voluntar.” (67)

Osinsky, un alt comunist „de stânga”, a insistat asupra altui aspect. „Soarta sloganului „controlul muncitorilor””, a scris el, „este deosebit de interesantă. Născut din dorinţa de a demasca duşmanul, a eşuat când a încercat să se transforme pe sine într-un sistem. Unde, în ciuda a tot ce a reuşit în sine, conţinutul său a fost modificat total faţă de ce a vrut să fie iniţial. A luat forma unei dictaturi descentralizate, de subordonare a capitaliștilor, luați ca indivizi, în fața diverselor organizații ale clasei muncitoare care acționau independent una de alta… Controlul muncitorilor a ţintit iniţial spre subordonarea proprietarilor mijloacelor de producţie… Dar această coextistenţă a devenit curând intolerabilă. Starea puterii duale dintre manageri şi muncitori a dus curând la colapsul acţiunii. Sau a fost rapid transformată în puterea totală a muncitorilor, fără cea mai mică autorizare a puterilor centrale. “ (68)

Mulţi comunişti „de stânga”, care scriau în această vreme, insistau asupra temei că naţionalizarea timpurie a mijloacelor de producţie ar fi evitat multe dintre aceste ambiguităţi. Totala expropriere a capitaliştilor ar fi permis trecerea imediată de la „controlul muncitorilor” la „controlul administrării” prin intermediul unor organisme centrale care coordonau întreaga economie socializată. E interesant că Lozovsky, deşi în acel timp s-a opus cu străşnicie punctului de vedere al comuniştilor „de stânga” (pentru că el simţea că revoluţia a fost doar o revoluţie „burghezo-democratică”) avea să scrie mai târziu: „Curând avea să se dovedească faptul că, în era revoluţiei sociale, o monarhie constituţională în fiecare întreprindere (adică, fostul şef, care îşi exercita puteri limitate – nota autorului lucrării) era imposibilă, şi că fostul proprietar – oricât de complexă ar fi fost structura întreprinderii moderne – era în plus”(69)

O ruptură s-a produs mai târziu în rândul comuniştilor „de stânga”. Radek a ajuns la o înţelegere cu leniniştii. A fost gata să accepte „administrarea (întreprinderilor) de către un singur om ”în principiu” (o sarcină nu cumva prea grea pentru un non-proletar?) pentru că acum avea să fie aplicată în contextul decretelor de naţionalizare excesivă din 1918. În opinia lui Radek, aceste decrete ar fi asigurat „baza proletară a regimului.”  Bukharin s-a despărţit şi el de Osinsky şi a trecut de partea lui Lenin. Osinsky şi susţinătorii lui au trecut însă să formeze o nouă tendinţă a opoziţiei: „democraţii centralişti” (numiţi aşa din cauza opoziţiei lor faţă de „centralismul birocratic” al conducerii de Partid).

Au continuat să producă agitație în sprijinul obținerii administrării întreprinderilor de către muncitori. Ideile lor, și cele ale grupului inițial de comuniști ”de stânga” aveau să joace un rol major în dezvoltarea, peste doi ani, a Opoziției Muncitorilor.

Odată cu Războiul Civil și Comunismul de Război, problemele au părut, pentru o perioadă, să fie lăsate în ceață. Era puţină producţie pentru a o controla cineva.

“În orice caz, problemele din 1918  doar au fost amânate. Ele nu au putut fi uitate, graţie comuniştilor de stânga care au continuat constant să le ridice. Imediat ce situaţia militară s-a liniştit, comuniştii de stânga din opoziţie erau gata să ridice din nou chestiunea fundamentală a naturii sociale a regimului sovietic.”  (70)

August

Ofensiva Albilor pe Volga.

Războiul Civil a accelerat imens procesul de centralizare economică. Cum era în logica practicilor anterioare bolşevice, aceasta s-a dovedit a fi o formă de centralizare extrem de birocratică. Întreaga economie rusă era „reorganizată” pe baze semi-militare. Războiul Civil tindea să transforme toată industria majoră într-o unitate de aprovizionare a Armatei Roşii. Acest lucru a făcut ca politica industrială să fie o chestiune de strategie militară. Merită scos în evidenţă că, în acest punct, ne îndoim că ar fi fost vreun merit intrinsec în descentralizare, aşa cum susţin unii anarhişti. Comuna de la Paris, Congresul Sovietelor (explicat în termeni moderni, un fel de comitet al grevelor) sunt toate foarte centralizate şi totuşi destul de democratice. Feudalismul, pe de altă parte, a fost atât descentralizat, cât şi extrem de birocratic. Chestiunea cheie e dacă aparatul „centralizat” era controlat de jos în sus (prin delegaţi aleşi şi revocabili) sau dacă se rupsese de cei în numele cărora susţinea că acţionează. Această perioadă a fost martora unei considerabile prăbuşiri a producţiei, datorată unei varietăţi complexe de factori, care au fost explicaţi foarte bine în altă parte. (71)

Oficialii Partidului au pus adesea aceste necazuri pe seama influenţei ideilor eretice ale „anarho-sindicalismului”. Au fost făcute cu siguranţă greşeli, dar suferinţele din ce în ce mai mari ale noii mişcări au fost atribuite viciilor inerente ale oricărei încercări din partea muncitorilor de a domina producţia.

“Controlul muncitorilor asupra industriei, îndeplinit de Comitetele Fabricilor şi ale Uzinelor” a scris un oficial al guvernului, “a arătat ce se poate aștepta dacă planurile anarhiștilor sunt duse la îndeplinire”.  (72)

Încercările de control de jos în sus erau acum sistematic suprimate.

Partizanii proletari din fiecare Comitet de Fabrică au încercat să se opună, dar rezistența lor a fost curând zdobită. (73)

Amărăciunea și disperarea au cuprins mari părți ale proletariatului. Acești factori trebuie luați în considerare – dar foarte rar se întâmplă așa – când discutăm prăbușirea producției, și recurgerea la ”activități antisociale”, atât de caracteristice anilor  ”comunismului de război”.

25 august – l septembrie

Prima Conferință a Anarho-Sindicaliștilor din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Rezoluția asupra industriei a acuzat guvernul că ”a trădat clasa muncitoare pentru că a suprimat controlul muncitorilor în favoarea instrumentelor capitaliste ale conducerii întreprinderilor de către un singur om, disciplinei muncii și angajarea inginerilor și tehnicienilor ”burghezi”. Prin înlăturarea Comitetelor Fabricilor – copilul iubit al marii revoluții a muncitorilor – pentru a face loc acelor „organizații moarte”, sindicatele, și prin înlocuirea democrației industriale cu decrete și birocrație, conducerea bolșevică a creat un monstru al ”capitalismului de stat”, un monstru birocratic, pe care în mod absurd l-a numit socialism”.(74)

Volny Colos Truda („Vocea Liberă a Muncii”, „The Free Voice of Labour”) a fost înfiinţată pentru a lua locul Golos Truda (ziar închis în mai 1918). Noul ziar a fost şi el interzis şi închis după apariţia a numai patru numere (pe 16 septembrie 1918).

Acest ultim număr conţinea un articol interesant scris de ‘M. Sergven’ (Maximov?) intitulat „Calea Către Revoluţie”. Articolul a conţinut o neobişnuită abatere de la obişnuita condamnare a Bolşevicilor ca Trădători ai Clasei Muncitoare. Lenin şi susţinătorii săi nu erau în mod necesar cinicii cu sânge de reptilă, care, prin înşelătorii machiavelice, au creat noua structură de clasă pentru a-şi satisface pofta personală pentru putere. Poate, scria articolul, ca ei să fi fost motivaţi de o grijă reală pentru suferinţa umană. Dar împărţirea societăţii în administratori şi muncitori decurgea fără greş din centralizarea autorităţii. Nu se putea întâmpla altfel. Odată ce funcţiile administrării şi muncii au fost separate (primele încredinţate unei minorităţi „exportate” şi ultima fiind încredinţată maselor) orice șansă pentru demnitate și egalitate a fost distrusă. (75)

În același număr, Maximov i-a criticat aspru pe ‘Manilovii’ (76) din tabăra anarhistă ca fiind ”vizionari romantici care se agățau de utopii pastorale, și care ignorau forțele complexe care acționau în lumea modernă. E timpul să vă opriți din visarea la un Ev de Aur. E timpul să vă organizațși să acționați.”

Din cauza acestor păreri principiale și totuși foarte realisteMaximov și anarho– sindicaliștii aveau să fie atacați mișelește de alte tendințe din mișcarea anarhistă, ca fiind Iude anarho-birocratice. (77)

August 1918

Un decret guvernamental stabilește componența Vesenka: 30 de membri nominalizați de Consiliul Central al Sindicatelor din Întreaga Rusie, 20 nominalizați de Consiliile Regionale ale Economiei Naționale (Sovnarkhozy) și 10 nominalizați de Executivul Central al Sovietelor din Întreaga Rusie (V.Ts.I.K.). Misiunea acestei Vesenka avea să fie încredințată unui Prezidiu format din 9 membri, dintre care Președintele și Adjunctul erau nominalizați de Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), iar ceilalți erau nominalizați de V.Ts.I.K. Prezidiul avea să fie încredințat oficial cu implementarea politicilor decise la ședințele lunare ale celor 69 de membri Vesenka. Dar curând avea să aibă atribuţii din ce în ce mai mari. După şedinţele la care au participat toţi membrii din toamna lui 1918, astfel de şedinţe ale Vesenka nu vor mai avea loc. Vesenka devenise deja un departament al Statului. (78)

Cu alte cuvinte, pe parcursul unui an de când Bolşevicii au capturat puterea de Stat, relaţiile de producţie (zdruncinate pentru o perioadă de mişcările de masă) s-au reîntors la modelul autoritar clasic al tututor societăţilor de clasă. Muncitorii, ca muncitori, au fost deposedați de orice autoritate decizională în chestiunile care îi priveau cel mai mult și care erau cele mai importante.

28 Septembrie

Liderul sindicalist bolșevic Tomsky a declarat la Congresul Lucrătorilor Comuniști din Căile Ferate din Întreaga Rusie că ”era sarcina comuniștilor în primul rând să creeze unități sindicale bine sudate în propriile lor industrii, și apoi să ia în posesie aceste unități prin muncă tenace, și apoi să îi susțină pe conducătorii acestor organizații, apoi să excludă toate organizațiile non-proletare, și apoi să aducă sindicatele sub propria noastră influență comunistă.” (79)

Octombrie

Un Decret al Guvernului reiterează comanda că nici un alt organism în afară de Vesenka “în capacitatea ei de organ central de dirijare și organizare a întregii producții a Republicii” nu are dreptul de a sechestra întreprinderile industriale. (80) Nevoia de a publica un asemenea decret sugerează că sovietele locale, sau poate Sovnarkhozy locale începuseră ele să preia întreprinderile.

6 – 9 noiembrie

Al 6-lea Congres al Sovietelor din Întreaga Rusie.

25 noiembrie – 1 Decembrie

A doua Conferință a Anarho – sindicaliștilor din Întreaga Rusie are loc la Moscova.

Decembrie

Un nou decret abolește Sovnarkhozy regionale și recunoaște Sovnarkhozy provinciale ca fiind “organe executive ale Vesenka”. Sovnarkhozy locale aveau să devină ”secțiuni economice” ale comitetelor executive ale respectivelor soviete locale.

”Glavki” aveau să aibă propriile lor organe în subordine în sediile provinciale. ”Acest lucru în mod clar reprezintă încă un pas spre centralizarea controlului asupra fiecărei ramuri industriale din toată țara de către glavk-ul sau organul său central aflat în Moscova, sub suprema autoritate a Vesenka. (81)

Decembrie

Al doilea Congres al Consiliilor Economice din Întreaga Rusie.

Molotov a analizat componența a 20 dintre cele mai importante ”glavki” și ”centre.”

Din 400 de persoane analizate, peste 10 la sută erau foști angajatori sau reprezentanți ai angajatorilor, 9 la sută erau tehnicieni, 38 la sută oficiali de la diferite departamente (inclusiv din Vesenka)… iar restul de 43 la sută erau reprezentanți ai muncitorilor sau ai organizațiilor de muncitori, inclusiv ai sindicatelor. Gestionarea, managementul producției era predominant în mâinile persoanelor ”care nu aveau nici o legătură cu elementele proletare din industrie.

”Glavki” aveau să fie privite ca ”organe care în nici un caz nu corespundeau cu dictatura proletariatului.

Cei care determinau politicile erau “reprezentanți ai angajatorilor, tehnicieni și specialiști.” (82) “E indisputabil că birocratul sovietic al acestor ani de început era, de regulă, un fost membru al intellighentsia burgheze sau al clasei oficiale (conducătoare), și care a adus cu el multe dintre tradițiile fostei birocrații ruse.” (83)

Note de subsol:
(1) P. Avrich. Opera citată, pagina 156. (Aici se dau și referințe în plus.)
(2) Pervy vserossuski s’yezd professionalnykh soyuzov, 7 – 14 yanvarya 1918 . (Primul congres al Sindicatelor din Întreaga Rusie, 7 – 14 ianuarie, 1918), Moscow 1918, pagina 193. (De aici încolo va fi numit Primul Congres al Sindicatelor.)
(3) ibid page 212
(4) ibid page 48.
(5) ibid., p. 235.
(6) P. Avrich op cit p.168
(7) Primul Congres al Sindicatelor p.85
(8) ibid., p. 239.
(9) ibid., p. 215
(10) ibid., p. 85
(1l) ibid., p. 85.
(12) ibid – , p – 221

(13) P. Avrich op. cit., pp. 168-169

(14) G. P. Maximov. op. cit., pp. 12 – 13.
(15) Citat de A. S. Shlyapnikov, Die Russischen Gewerkshaften (Sindicatele din Rusia), Leipzig, 1920. (în germană.)
(16) Primul Congres al Sindicatelor, p 374
(17) ibid., pp. 369 – 370.
(18) ibid.. p. 369.
(19) ibid., p. 192.
(20) ibid., p. 230.
(21) ibid., p. 195.
(22) ibid., p. 369.
(23) ibid Rezoluția Adoptată p. 370.
(24) F. Kaplan op. cit, p. 128.
(25) ibid., p. 181.
(26) Primul Congres al Sindicatelor, p.11
(27) ibid., p. 80.
(28) ibid., p. 364.
(29) ibid., preface.
(30) ibid., p. 27.
(31) ibid., p. 367.
(32) Vsesoyuzny syczd professionalnykh soyuzov tekstilshchikov i faorichnykh komitetov (Moscow 1918), p. 8.
(33) ibid., p. 5.
(34) ibid., p. 30.
(35) Sbornik delcretov ipostanovlenii po narodnomu, Khozyaisvu (1918), pp. 311 – 315
(36) E. H. carr. op. cit., II, 86 – 87.
(41) L. Trotsky. ‘Work, discipline, Order’ (”Muncă, Disciplină, Ordine”), Sochinenlya, XVII, pp. 171 – 172.
(42) N V. KRylenko. AutobioGraphy in Ency. Dict. XLI – 1, Apendix, p. 246.
(43) Narodnoye Khozyaisto No.2, 1918, p.38
(44) K. Radek. ‘Posle pyatimesyatsev’ (După 5 luni), Kommunist No. 1, April 1918, pp. 3 – 4.
(45) Kommunist No. 1. Tesisy o tekushchem momente (acestea se referă la situația de față), p. 8.
(49) R. V. Dsnids, op. cit, p. 87.
(50) Înainte de Revoluție, Lenin a denunțat Taylorism-ul ca fiind ‘înrobirea omului de către maşinărie’. (Sochineniya XVII, 247 – 8).
(51)V I Lennin Selected Works Vol VII, PP. 332 – 3, 340 – 2.
(52) Kommunist No. 4.
(53) V. I. Lennin. Sochineniya XXII, 516 – 517.
(54) IBid., XXVI, 326
(55) V. 1. Lenin. Selected Works, vol. Vll, pp. 36(K6.
(56) E. H. Carr. op. cit., II, 100.

(57) V. I. Lenin. ‘Catastrofa care ne ameninţă şi cum să o evităm ”
(58) Pentru o analiză completă a ceea ce acest concept înseamnă şi ce s-a întâmplat cu el, vezi Paul Cardan’s “From Bolsheviks to Bureaucracy” (De la Bolşevici la Birocraţie) Solidarity Pamphlet No. 24
(59) E. H. Carr. op cit., II, 101 footnote 4
(60) Osinsky, in Trudy pervogo vsrossiiskogo s’ yezda sovetov narodnogo khozyaistva (Dezbaterile Primului Congres al Consiliilor Economice din Întreaga Rusie) Moscow, 1918, pp. 61 – 64.
(61) ibid., p.75
(62) ibid., p. 65
(63)Polozheniye ob upavlenii natsionalizirovannymi predpriyatiyami (Regulations for the Administration of Nationalised Enteprises), ibid., pp 477 – 478
(64) E. H.Carr. op. cit., II, pp. 119 – 120.
(65) ibid, II, p. 105.
(66) R. V. Daniels. op. cit., p. 92.
(67) I Larine and L Kritzman Wirtscaftsleben und Wirtscaftlicher Aufbau in Soviet Russland, 1917 – 1920 Hamburg, 1921, p.163 (In German)
(68) N. Osinsky. ‘O stroitelstve sotsialisma’ (‘The building of Socialism’, Construirea Socialismului) Moscow 1918, p. 35 et seq.
(69) A. Lozovsky ‘the Trade Unions in Soviet Russia’. (All – Russian Central Council of Trade Unions, Moscow, l920,) p. 654.
(70) R. V. Daniels. op. cit., p. 91.
(71) vezi  Deutscher, The Prophet Unarmed (Profetul neînarmat) O.U.P. 1959 pp. 1 – 14.
(72) I. I. Stepanov – Skortsov op cit., p.24.
(73) M. Dobb. Soviet Economic development since 1917, New York, 1948, pp. 89 – 90.
(74) P. Avrich. op. cit., p. 191
(75) ibid., pp. 192 – 3.
(76) Manilov era un moșier visător din romanul ”Suflete Moarte”, scris de Gogol.
(77) P. Avrich. op. cit., pp. 196 – 197
(78) E. H. Carr. op. cit., II,180.
(79) Vserossiiskay konferentsiyr A zheleznodorozhnikov komunistov (First All – Russian Conference of Communist Railwayrnen), Moscow 1919, p 72.
(80) Sbornik dekretov i postanovlenii po narodnomu khozyistvu (1920), ii, 83.
(81) E. H. Carr. op cit., II, 183
(82) trudy vtorogo vserossiiskogo s’yezda sovetov narodnogo Khosyaistva (n.d.) (Second All Russian Congress of Regional Economic Councils) p.213
(83) E. H. Carr. op cit., II, 190

ANUL 1919, aici 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s