1917

1917

Februarie

Greve și revolte pentru pâine izbucnesc în Petrograd. Demonstranți furioși ies pe străzi împotriva guvernului. Sunt trimise trupele pentru a restaura ordinea, dar soldații fraternizează cu demonstranții. Sovietele reapar în câteva orașe, pentru prima dată după 1905.

27 Februarie

Țarul Nicolae al II-lea abdică. Se formează Guvernul de Tranziție (Prințul Lvov e prim-ministru).

Martie

În fiecare centru industrial major al Rusiei Europene apar Comitete ale Fabricilor şi Atelierelor, (1) , Consilii ale Muncitorilor şi Sfaturi ale Bătrânilor. De la bun început, cererile lor nu se referă doar la salarii sau la timpul de lucru în ore, ci atacă multe prerogative manageriale.

În câteva cazuri, Comitetele din Fabrici au fost stabilite pentru că foştii proprietari sau manageri au dispărut în timpul turbulenţelor din Februarie. Mulţi dintre aceştia, care s-au întors, au putut să-şi reia vechile poziţii – dar au fost nevoiţi să accepte Comitetele Fabricilor.

“Proletariatul” scria Pankratova * “fără vreun aviz legislativ , a început simultan să-și creeze toate organizaţiile sale: deputaţi ai sovietelor muncitorilor, sindicate şi Comitete ale Fabricilor”(2) O presiune uriaşă din partea clasei muncitoare se făcea simţită şi se răspândea în toată Rusia.

Anna Mikhailovna Pankratova s-a alăturat Partidului Bolşevic în 1919 ca studentă a Universităţii din Odessa. A scris mai multe cărţi despre istoria mişcării muncitorilor din Rusia, şi ulterior a devenit profesoară la Universitatea din Moscova şi la Academia de Ştiinţe Sociale. În 1952 a fost aleasă în Comitetul Central al Partidului şi în anul următor a devenit redactorul-şef al ziarului de Partid Voprosii Istorii (Întrebări ale Istoriei). A murit în 1957. Publicată înainte de era distorsiunii sistematice a istoriei, lucrarea ei despre Comitetele Fabricilor conţine informaţii interesante. Perspectiva şi viziunea ei erau serios limitate din cauza faptului că ea a aderat la cele două presupuneri bolşevice: (a) “că rolul Comitetelor Fabricilor se încheie ori cu refluxul valului revoluţionar ori cu victoria Revoluţiei” şi (b) că “cererile şi aspiraţiile care se nasc din adâncul clasei muncitoare sunt formulate şi li se asigură un conţinut ideologic şi ciment organizaţional de către Partid… Lupta pentru controlul muncitorilor a avut loc sub conducerea Partidului, care a permis (sic!) proletariatului să ia puterea politică şi economică.”

10 martie

Are loc prima capitulare a unui număr semnificativ de angajatori. Sunt semnate înţelegeri între Comitetul Executiv al Sovietului din Petrograd şi Asociaţia Manufacturierilor din Petrograd, prin care se limitează ziua de muncă la 8 ore în unele întreprinderi şi „se recunosc” câteva Comitete ale muncitorilor. Cei mai mulţi dintre angajatori refuză să urmeze această  cale. De exemplu, pe 14 martie, Comitetul pentru Comerţ şi Industrie a declarat că “problema zilei de muncă de 8 ore nu poate fi rezolvată printr-o înțelegere reciprocă între muncitori și angajatori din cauza faptului că e o chestiune de importanță statală.

Prima luptă crucială a Comitetelor Fabricilor a avut loc din cauza acestei chestiuni.

Ziua de lucru de 8 ore a fost impusă curând în Petrograd, ori cu acceptul reținut al angajatorilor, ori unilateral, de către muncitori. ”Recunoașterea” Comitetelor Fabricilor s-a dovedit o chestiune mult mai greu de impus, pentru că atât angajatorii, cât și Statul și-au dat seama că această formă de organizare din partea muncitorilor reprezenta o amenințare la adresa lor.

2 Aprilie

O conferință de Explorare a Comitetelor Fabricilor Industriei de Război din Petrograd a fost convocată la inițiativa muncitorilor din Departamentul de Artilerie. Această Conferință urma să proclame care erau, la acel moment, cei mai avansați ”termeni de referință” pentru orice alt Comitet al Fabricilor. Paragrafele de la 5 la 7 ale proclamației ei stipulau:

“Din rândul Comitetelor Fabricilor trebuie să emane toate instrucțiunile care privesc organizarea internă a fabricii (adică instrucțiunile care se refereau la chestiuni cum ar fi orele de muncă, salariile, angajările și concedierile, vacanțele etc). Managerul fabricii urmează să fie înștiințat în legătură cu acestea…

”Întregul personal administrativ (managementul la toate nivelurile și tehnicienii) e informat despre consensul la care a ajuns Comitetului Fabricii, care urmează să informeze muncitorii în privința deciziilor sale în cadrul unor ședințe cu toți muncitorii din fabrică sau prin intermediul comitetelor atelierelor…”

”Comitetul Fabricii controlează activitatea managerială în domeniile administrativ, economic și tehnic…Reprezentanții Comitetului Fabricii trebuie să primească zilnic informații și documente oficiale din partea managementului, bugetele de producție și orice alte detalii care au legătură cu ce intră și cu ce iese din fabrică…  (3)

7 Aprilie

Lenin își publică ”Tezele din Aprilie”, la scurtă vreme după ce s-a întors la Petrograd dintr-o vizită în străinătate. Singura referire la controlul muncitorilor se găsește în Teza 8: ”Sarcina noastră urgentă nu va fi “introducerea socialismului “, ci “aducerea producţiei sociale şi a distribuirii produselor… sub controlul Deputaţilor Sovietelor Muncitoreşti.”

23 Aprilie

Noul guvern e nevoit să facă anumite concesii verbale. A adoptat o lege prin care „a recunoscut” parţial Comitetele, dar a avut mare grijă să le restricţioneze puterea de influenţă. Toate problemele cheie au fost lăsate la “înţelegerea reciprocă a părţilor implicate “ – cu alte cuvinte nu exista o obligaţie statutară a angajatorilor de a trata direct cu Comitetele.

Muncitorii au arătat oricum puţin interes faţă de prevederile acestei legi. “Au comentat, în felul lor, asupra acestei legi pe 23 Aprilie… Şi-au stabilit condiţiile lor, în fiecare fabrică, și-au extins cu încăpățânare prerogativele și au hotărât ceea ce pot face reprezentanții lor, potrivit raportului de forțe, de la caz la caz.(4)

23 Aprilie

Lenin scrie: ” Trebuie absolut insistat asupra măsurilor, cum ar fi naționalizarea pământurilor și a băncilor și a sindicatelor capitaliștilor, sau cel puțin stabilirea imediată a controlului Deputaților Sovietelor Muncitorești asupra lor (măsuri care în nici un caz nu înseamnă ”introducerea socialismului”), și oricând este posibil trebuie introduse prin mijloace revoluționare.” Asemenea măsuri erau “pe deplin fezabile economic” şi fără ele ar fi fost “imposibil să alinăm rănile războiului şi să oprim un colaps iminent.” (5)

Ideilor lui Lenin în privința controlului muncitorilor ca “o stavilă în calea capitaliştilor “ și  “un mijloc de a preveni colapsul”, o a treia le-a fost adăgată curând care şi ea se regăsește în multe dintre scrierile lui Lenin din acea perioadă.  E vorba de conceptul de control al muncitorilor ca “un preludiu la naționalizare.” De exemplu: “Trebuie imediat să-i pregătim pe Deputații Sovietelor Muncitorești, Sovietul Deputaților Băncii Angajaților etc să adopte măsuri practice și fezabile pentru unirea tuturor băncilor într-o singură bancă națională, care să fie urmată de stabilirea controlului Deputaților Sovietelor Muncitorești asupra băncilor și sindicatelor, și apoi de naționalizarea lor.” (6)

Mai 1917

Din ce în ce mai mulți angajatori se trezeau în situația de a avea de-a face cu Comitete ale Fabricilor. Presa burgheză a lansat o campanie furibundă împotriva orei de lucru de 8 ore și împotriva Comitetelor, încercând să-i stigmatizeze și să-i calomnieze pe muncitori în ochii soldaților ca fiind leneși, lacomi, buni de nimic, oameni care duceau țara de râpă prin cererile lor ”excesive”. Presa muncitorilor a explicat mereu cu răbdare cauzele reale ale stagnării industriale și condițiile reale ale vieții clasei muncitoare. La invitația mai multor Comitete ale Fabricilor, delegați ai Armatei au fost trimiși să ”verifice” condițiile muncitorilor pe teren. Acești delegați ai Armatei au făcut apoi mărturisiri publice că muncitorii spuneau adevărul…

17 mai

În ”Pravda” Lenin a sprijinit explicit sloganul controlului (din partea) muncitorilor, declarând că “muncitorii trebuie să ceară realizarea imediată a controlului, de fapt și fără răgaz, de către muncitorii înșiși.  (7)

20 mai

Lenin scrie un proiect al programului Partidului: “Partidul luptă pentru o republică mai democratică a muncitorilor și țăranilor, în care poliția și armata obligatorie vor fi complet abolite și vor fi înlocuite de înarmarea tuturor oamenilor, prin formarea unei miliții generale. Toate persoanele oficiale nu vor fi doar alese, ci vor putea fi retrase oricând la cererea majorității votanților. Toate persoanele oficiale, fără excepție, nu vor fi plătite la o rată care să depășească salariul mediu al unui muncitor competent.

În același timp, Lenin a cerut “participarea necondiționată (sublinierea autorului) a muncitorilor în controlul afacerilor trusturilor” – care poate fi realizată printr-un ”decret care poate fi scris într-o singură zi.” (8) Noţiunea că ”participarea muncitorilor” trebuia introdusă prin mijloace legislative (adică prin decret) are cu siguranță o vechime ilustră.

29 mai

Conferința Comitetelor Fabricilor din Kharkov.

În anumite privințe, provinciile erau cu un pas înaintea Petrograd-ului și Moscovei.

Conferința din Kharkov a cerut ca Comitetele Fabricilor să devină “organe ale Revoluției… cu scopul de a-i consolida toate victoriile.” “Comitetele Fabricilor trebuie să preia controlul asupra producției, să o protejeze și să o dezvolte.” “Comitetele Fabricilor trebuie să stabilească salariile, să se îngrijească de condițiile de igienă, să controleze calitatea tehnică a produselor, să stabilească toate regulile interne din fabrici și să găsească soluții pentru toate situațiile conflictuale.(9) Unii delegați non-bolșevici chiar au propus ca Comitetele să ia controlul direct asupra fabricilor și să exercite și funcțiile manageriale.

30 mai – 5 iunie

Prima Conferință a Comitetelor Fabricilor din Petrograd.

Conferința a avut loc în Palatul Tauride, în aceeași sală în care cu luni înainte, Duma de Stat (Parlamentul) s-a reunit. Cel puțin jumătate dintre reprezentanți erau din partea industriei mecanice.“Discursurile lungi şi pline de înflorituri ale parlamentarilor burghezi au făcut loc contribuţiilor simple, şi de obicei concise ale „deputaţilor”, care abia şi-au lăsat uneltele din mâini şi abia au plecat de la maşinăriile de lucru, pentru a vorbi, aici, pentru prima dată în public despre umilinţele, nevoile lor de clasă şi nevoile lor ca fiinţe umane.”(10)

Delegaţii bolşevici erau în majoritate. Deşi cele mai multe dintre discursurile lor s-au concetrat asupra nevoii de a introduce controlul muncitorilor ca un mijloc de a „restabili ordinea” şi pentru „a menţine producţia”, şi alte puncte de vedere au fost exprimate. Nemtsov, un muncitor bolşevic care lucrase într-o oţelărie, a declarat că “munca în fabrici acum e exclusiv în mâna conducerii superioare. Trebuie să introducem principiul alegerilor. Pentru a evalua munca… nu avem nevoie de deciziile individuale ale maiştrilor. Introducând principiul electiv, putem controla producţia.” Naumov, un alt delegat, a susţinut că “preluând în mâinile noastre controlul asupra producţiei, vom învăţa şi aspectele practice şi cum să ridicăm în viitor nivelul producţiei socialiste.” (11)

Suntem departe de apelurile de mai târziu ale Bolşevicilor care pledau pentru „eficienţa” conducerii asigurate de un singur om şi de practica lor ulterioară de a face numiri de sus în jos în conducerile fabricilor. Conferinţa a avut o participare foarte largă. Chiar şi M.I. Skobelev, Ministrul menşevic al Muncii în Guvernul de Tranziţie, a ţinut un discurs. Cuvintele sale prezintă un interes în sensul că au fost o anticipare a ceea ce Bolşevicii urmau să susţină la sfârşitul acelui an. Skobelev a susţinut că “organizarea şi controlul industriei erau sarcina Statului. Asupra clasei individuale (adică indivizilor), mai ales asupra clasei muncitoare, cade răspunderea de a ajuta Statul în munca sa organizaţională.” El a spus şi că “transferul întreprinderilor în mâinile oamenilor în acest moment nu este în interesul Revoluţiei. “Organizarea industriei era funcţia Guvernului, nu a Comitetelor autonome ale Fabricilor. “Comitetele cel mai bine vor servi cauza muncitorilor devenind unităţi subordonate într-o reţea sindicală de Stat.” (12)

Un punct de vedere similar a fost susţinut de Rozanov, unul dintre fondatorii Sindicatului Profesionist al Muncitorilor. Afirmaţiile sale că “funcţiile Comitetelor Fabricilor erau efemere” şi că “Comitetele Fabricilor ar trebui să constituie elementele de bază ale sindicatelor” au fost criticate cu foarte mare asprime. Şi totuşi, acesta este exact rolul pe care – peste numai câteva luni – Bolşevicii l-au impus Comitetelor Fabricilor.

În această etapă, însă, Bolşevicii priveau ideea lor de mai târziu în mod critic (sindicatele erau încă sub influenţa menşevicilor).

Lenin s-a adresat Conferinţei şi a dat un indiciu asupra a ceea ce avea să urmeze. A explicat că controlul muncitorilor însemna “că majoritatea muncitorilor va putea pătrunde în toate instituţiile cu răspundere şi că administraţia ar trebui să dea raportul acţiunilor sale celei mai autoritare organizaţii de muncitori.” (13)

Prin expresia „controlul muncitorilor”, Lenin avea în vedere cu siguranţă „o administraţie” formată din oricine altcineva, dar nu din muncitori.

Rezoluţia din finalul Conferinţei, sprijinită de 336 din cei 421 de delegaţi, a proclamat că Comitetele Fabricilor erau “organizaţii de luptă, alese pe baza celei mai largi democraţii şi care erau coordonate de o conducere colectivă.” Obiectivul lor era “crearea de noi condiţii de muncă”. Rezoluţia a cerut “organizarea controlului deplin de către muncă asupra producţiei şi distribuţiei “ şi a pledat pentru “o majoritate a proletariatului în toate instituţiile care au putere executivă.” (14)

În următoarele câteva săptămâni, Comitetele Fabricilor s-au extins şi au crescut considerabil. Oriunde erau destul de puternice (atât înainte, dar mai ales după revoluţia din Octombrie, au fost sprijinite de Sovietele locale), Comitetele “au înlăturat cu curaj şi determinare conducerea întreprinderilor şi au asumat controlul direct al întreprinderilor respective.” (15)

16 iunie

Primul Congres al tuturor Comitetelor Sovietelor din Rusia.

20-28 iunie

O conferinţă sindicală ţinută la Petrograd a adoptat o rezoluţie care stipula că “sindicatele, apărând drepturile şi interesele forţei de muncă angajată… nu pot lua asupra lor funcţii administrativ-economice în producţie.” (16)  Comitetele Fabricilor erau organizate pentru a vedea că “legile pentru apărarea muncii erau respectate şi că înţelegerile colective încheiate de sindicate erau şi ele respectate.”

Comitetele Fabricilor trebuia să creeze agitaţie pentru intrarea tuturor muncitorilor în sindicatul întreprinderilor. Ele ar fi trebuit “să lucreze pentru a întări şi extinde sindicatele, pentru a contribui la unitatea luptei acestora “ şi pentru “a mări autoritatea sindicatelor în ochii muncitorilor care nu intraseră încă într-un sindicat.” (17)

Această Conferinţă, dominată de menşevici şi de Social-Revoluţionari, a exprimat îndoieli considerabile asupra Comitetelor Fabricilor. A exprimat aceste îndoieli, pledând ca aceste Comitete ale Fabricilor să fie alese pe baza unei liste alcătuită de sindicate.

Tezele Bolşevicilor, prezentate la Conferinţă de către Glebov-Avilov, au sugerat că, pentru dirijarea muncitorilor, comisii pentru „controlul economic” trebuia să fie ataşate administraţiei centrale a sindicatelor. Aceste Comisii urmau să fie formate din membri ai Comitetelor Fabricilor şi să coopereze cu fiecare întreprindere în parte. Comitetele Fabricilor urmau nu doar să se ocupe de „controlul funcţiilor” pentru sindicate, dar şi să fie dependente financiar de sindicate. (18)

Conferinţa a stabilit un Consiliu Central al Tuturor Sindicatelor din Rusia, în care reprezentanţii erau aleşi proporţional cu puterea numerică a diferitelor tendinţe politice prezente la Conferinţă.

În această fază, Bolşevicii încercau să împuşte doi iepuri dintr-un singur foc: căutau să câştige influenţă atât în interiorul sindicatelor, cât şi al Comitetelor. Nu aveau nici o reţinere să folosească limbajul dublu pentru a-şi atinge acest dublu obiectiv. În sindicatele aflate sub controlul puternic al menşevicilor, Bolşevicii vor face presiuni pentru a obţine o autonomie considerabilă a Comitetelor Fabricilor. În sindicatele controlate chiar de către ei, bolşevicii erau mult mai puţin entuziaşti în privinţa autonomiei Comitetelor Fabricilor.

E necesar în această etapă să spunem câteva cuvinte despre rolul sindicatelor înainte şi după Revoluţia din Februarie.

Înainte de 1917, sindicatele erau relativ neimportante în istoria clasei muncitoare din Rusia. Industria din Rusia era încă foarte tânără. Sub Ţarism (cel puţin până la intrarea în secolul 20), organizaţiile sindicale erau interzise prin lege şi erau persecutate.

În suprimarea sindicatelor, Ţarismul a făcut, fără să vrea, un serviciu imens organizării politice revoluţionare… Numai muncitorii care gândeau foarte politic, care erau pregătiţi să plătească pentru convingerile lor cu închisoarea sau exilul, puteau să-şi dorească să se alăture sindicatelor în aceste condiţii…în condiţiile în care în Marea Britanie, Partidul Muncii a fost creat de către sindicate. Sindicatele ruseşti de la bun început au trăit în umbra mişcărilor politice.” (19)

Această analiză este corectă – şi are o importanţă mult mai mare decât Deutscher probabil a realizat. Sindicatele ruseşti în 1917 reflectau această evoluţie particulară a clasei muncitoare din Rusia.

Pe de altă parte, sindicatele erau ajutoarele (anexele) partidelor politice, care le foloseau pentru a recruta oameni, şi pentru manevre de masă.  *

Pe de altă parte, mişcarea sindicală, renăscută într-un sens după Revoluţia din 1917, a fost împinsă înainte de muncitorii mai educaţi: conducerea diferitelor sindicate a reflectat proeminenţa unui anume tip de elită intelectuală, favorabilă la început menşevicilor şi Social-Revoluţionarilor, dar care, mai apoi, a fost cucerită, în proporţii variabile, de către Bolşevici.

E important să realizăm că, de la începutul Revoluţiei, sindicatele erau strict controlate de organizaţiile politice, care le-au folosit pentru diferite acţiuni.

Acest lucru explică uşurinţa cu care Partidul a fost capabil – la o dată ulterioară – să manipuleze sindicatele. Ajută şi la înţelegerea faptului că sindicatele (şi problemele lor) s-au dovedit adesea frontul de bătălie pe care diferenţele politice dintre liderii de Partid se confruntau mereu şi mereu.

Privită în conjuncţie cu faptul că întreaga dezvoltare anterioară a Partidului (inclusiv structura sa puternic centralizată şi organizarea ierarhică) a avut tendinţa să se separe de clasa muncitoare, se poate înţelege cât de multă muniţie avea stocată Partidul pentru a o folosi împotriva oricărei expresii „autonome” sau chiar împotriva celor care dădeau glas aspiraţiilor clasei muncitoare.

Într-un sens, aspiraţiile clasei muncitoare au găsit o cale de exprimare prin Soviete, mai degrabă, decât prin Partid sau prin sindicate.

Oricum, numărul membrilor de sindicat a crescut rapid după revoluția din Februarie, când muncitorii au folosit avantajul proaspetei câștigate libertăți.

„În timpul primelor luni ale anului 1917 numărul membrilor de sindicat a crescut de la câteva zeci de mii la 1,5 milioane de oameni… Dar rolul practic al sindicatelor nu a corespuns puterii lor numerice… În 1917, grevele nu au atins niciodată puterea şi dimensiunea pe care au atins-o în 1905… Ruinarea economică a Rusiei, inflaţia galopantă, lipsa bunurilor din comerţ, etc au făcut ca lupta pentru „pâine şi unt” să pară ireală. În plus, ameninţarea mobilizării plutea deasupra tuturor greviştilor. Clasa muncitoare nu dorea să lupte doar pentru un avantaj economic limitat, şi reforme parţiale. Ordinea socială din întreaga Rusie era în joc.” (20)

* Nu vrem aici să „denunţăm” faptul că sindicatele erau influenţate de partide politice. Nici să pledăm pentru ceva simplist cum ar fi „să ţinem politica în afara sindicatelor”.  Pur şi simplu, vrem să descriem care era starea de lucruri în Rusia în 1917, pentru a înţelege semnificaţia ei în evoluţia ulterioară a Revoluţiei din Rusia.

Iunie- Iulie

Eforturi persistente ale menşevicilor de a aduce Comitetele Fabricilor și Întreprinderilor  în subordonarea totală a sindicatelor.  Acestor eforturi, Comitetele Fabricilor au rezistat printr-o alianţă cu anarhiştii – obiectând din motive de principiu — şi cu bolşevicii, acţionând aşa din consideraţii tactice. Mişcarea autonomă a Comitetelor Fabricilor şi-a găsit cea mai mare dezvoltare şi cea mai militantă expresie în industria mecanică. (21) Aceasta are o relevanţă specială, pentru că explică măsurile drastice la care bolşevicii au recurs în 1922 pentru a distruge organizaţiile independente ale muncitorilor din industria mecanică.

26 iulie – 3 august

Al şaselea Congres al Partidului.

Milyutin declară: “Ne vom urca pe creasta valului economic şi vom transforma această mişcare spontană într-o mişcare politică conştientă împotriva existentei puteri a Statului.” (22)

7 august – 12 august

„A doua conferinţă a Comitetelor Fabricilor din Petrograd şi din Provicinciile din vecinătatea lui” a avut loc la Institutul Smolny.

Conferinţa a stabilit că 1/4% din salariile tuturor muncitorilor reprezentaţi ar trebui să fie dat pentru a sprijini „Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor”, asigurându-le astfel o contribuţie financiară importantă, independentă de cea a sindicatelor.  (23)

Suporterii din rândurile Comitetelor Fabricilor au primit stabilirea acestui „Soviet Central” cu sentimente amestecate. Pe de o parte, ei au simţit că era nevoie de coordonare. Pe de altă parte, ei doreau ca această coordonare să fie făcută de jos în sus, şi să fie asigurată de ei înşişi. Mulţi erau suspicioşi faţă de intenţiile bolşevicilor, la iniţiativa cărora „Sovietul Central” a fost stabilit ca un organism birocratic.

Bolşevicul Skrypnik a vorbit despre dificultăţile Comitetelor Fabricilor ale Sovietului Central, atribuind aceste dificultăţi Comitetelor „şi în parte chiar muncitorilor înşişi”:

„Comitetele Fabricilor nu au dorit să-şi elibereze membrii pentru a lucra la Centru.”

Unii din Comitete “au refuzat să participe în Sovietul Central din cauza faptului că era dominat de Bolşevici.” (24) V. M. Levin, un alt Bolșevic, s-a plâns că muncitorii ”nu au făcut distincția dintre conceptul de control și conceptul de luare în posesie.”(25)

A doua Conferință a adoptat un nou număr de statute, organizând munca Comitetelor, obligațiile lor față de conducere (sic!), procedurile de alegere a Comitetelor, etc. (26)

“Toate decretele Comitetelor” au fost declarate obligatorii “pentru administraţia fabricii, la fel ca şi pentru muncitori şi angajaţi – până când va veni vremea ca aceste decrete să fie abolite chiar de către Comitetul Fabricii însuşi, sau de Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor.”  Comitetele aveau să se întrunească pe baze regulate în timpul programului de lucru. Şedinţele aveau să fie ţinute în zilele desemnate chiar de către Comitete. Membrii Comitetelor aveau să primească salarii complete – de la angajatori – în timp ce se ocupau de treburile Comitetelor.

Observaţi că personalul administrativ potrivit avea să fie considerat suficient pentru a-l elibera pe un membru al Comitetului Fabricii de muncă astfel încât să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de Comitet. În perioadele dintre şedinţe, membrii selectaţi ai Comitetelor Fabricilor aveau să ocupe anumite birouri, în interiorul fabricilor, unde putea primi informaţii de la muncitori şi de la angajaţi.

Administrarea fabricii avea să le asigure fonduri “pentru sprijinirea Comitetelor pentru a-şi putea îndeplini sarcinile.”

Comitetele Fabricilor urmau să aibă “control asupra celor care făceau parte din administraţie, şi dreptul de a-i respinge pe toţi cei care nu puteau garanta relaţii normale cu muncitorii sau care erau incompetenţi din alte motive.”

“Tot personalul administrativ al fabricii poate intra la serviciu numai cu acordul Comitetului Fabricii, care trebuie să-şi (sic) declare angajările la Adunarea Generală a fabricii sau prin intermediul comitetelor departamentelor sau atelierelor.” ”Organizarea internă” a fabricii (timpul de lucru, salariile, vacanțele, etc) avea să fie stabilită de Comitetele Fabricilor.

Comitetele Fabricilor aveau să dețină propria lor presă și aveau ”să informeze muncitorii și angajații întreprinderii în legătură cu hotărârile lor, punând un anunț într-un loc aflat la vedere.

Dar, aşa cum Bolşevicul Skrypnik a reamintit realist la Conferinţă, “trebuie să nu uităm că acestea nu sunt statute normale, confirmate de către Guvern. Sunt platforma noastră, pe baza căreia vom lupta. “ Baza cererilor a fost „dreptul revoluţionar obişnuit.”

3 august

Campania lansată de Guvernul de Tranziţie împotriva „Comitetelor Fabricilor” din Căile Ferate. Kukel, vice-ministrul pentru Marină, a propus proclamarea Legii Marţiale şi crearea unei comisii al cărei scop era “să dizolve Comitetele.” (Aceasta este vocea burgheziei în August 1917 – nu a lui Trotsky, în August 1920! Vezi și evenimentele din August 1920 explicate în această lucrare).

La “consultarea cu membrii de rând”, organizată de Guvern pe 10 august, situația catastrofală de la Căile Ferate a fost atribuită existenței Comitetelor de la Căile Ferate.

”Potrivit unei anchete care a avut loc la întâlnirea managerilor Căilor Ferate, 5531 de muncitori au fost nominalizați pentru a participa la aceste Comitete în 37 de departamente principale. Aceşti oameni au fost absolviţi de angajamentele de a munci. Pe baza unui salariu minim de 2.000 de ruble, această mică afacere a costat Guvernul 11 milioane de ruble. Şi asta s-a referit numai la 37 dintr-un total de 60 de departamente principale… “ (27)

În aceeaşi vreme Struve, un foarte cunoscut ideolog burghez şi economist, scria că “aşa cum în domeniul militar eliminarea ofiţerilor de către soldaţi duce la distrugerea Armatei (pentru că implică legalizarea unei revolte incompatibile cu chiar existenţa Armatei), aşa şi în domeniul economic, înlocuirea puterii manageriale de către muncitori implică distrugerea ordinii economice normale şi a vieţii în întreprinderi.”  (28)

Spre sfârşitul acelei luni, o Conferinţă a Angajatorilor a fost ţinută la Petrograd. Conferinţa a stabilit Asociaţia Uniunii Angajatorilor. Funcţia principală a acestei noi organizaţii a fost descrisă de către preşedintele ei, Bymanov, ca fiind “eliminarea interferenţei produse de către Comitetele Fabricilor în exercitarea atribuţiilor manageriale.”

11 august

Apare primul număr al „Golos Truda”, publicat în Rusia sub steagul Uniunii de Propagandă Anarho-Sindicalistă.

25 august

„Golos Truda”, într-un articol faimos intitulat „Chestiuni Urgente”, a scris: “Le spunem muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, revoluţionarilor ruşi: înainte de orice, continuaţi revoluţia. Continuaţi să vă organizaţi pe baze solide şi să vă uniţi noile organizaţii: comunele voastre, sindicatele voastre, comitetele voastre, sovietele voastre. Continuaţi, cu fermitate şi perseverenţă, fără încetare şi peste tot, să participaţi tot mai mult şi tot mai efectiv în viaţa economică a ţării, continuaţi să luaţi în mâinile voastre, adică în mâinile organizaţiilor voastre, toate materiile prime şi toate instrumentele indispensabile muncii voastre. Continuaţi Revoluţia. Nu ezitaţi să priviţi în faţă soluţia chestiunilor arzătoare ale prezentului. Creaţi peste tot organizaţiile necesare pentru a găsi aceste soluţii. Ţărani: luaţi pământul şi puneţi-l la dispoziţia comitetelor voastre. Muncitori: purcedeţi să puneţi în mâinile şi la dispoziţia propriilor voastre organizaţii sociale – peste tot şi pe loc – minele şi rafinăriile, întreprinderile, locurile de muncă şi fabricile, atelierele, maşinăriile şi utilajele.”

Peste puţin timp, numărul 15 al publicaţiei anarho-sindicaliste a făcut apel urgent la cititorii săi “să înceapă imediat să organizeze viaţa economică şi socială a ţării pe noi baze. Apoi, un fel de „dictatură a muncii” va putea fi atinsă, cu uşurinţă, şi într-un mod natural. Iar oamenii vor învăţa, puţin câte puţin, cum s-o ducă la îndeplinire.”

În această perioadă aveau loc un număr important de greve (lucrătorii din tăbăcării și lucrătorii textili din Moscova, muncitorii din industria mecanică din Petrograd, lucrătorii din extracția de petrol din Baku, minerii din Donbas). Toate aceste greve aveau o trăsătură comună: angajatorii erau gata să facă concesii prin mărirea salariilor, dar au refuzat categoric să recunoască orice drept al Comitetelor Fabricilor. Muncitorii implicați în această luptă “… erau gata să lupte până în pânzele albe nu doar pentru că doreau salarii mai mari, ci pentru a obține recunoașterea propriilor lor organizații din fabrici.” (29)

Una dintre principalele lor cerințe era transferul drepturilor de a face angajări și concedieri către Comitetele Fabricilor. Inadvertențele ”legii” din 23 aprilie erau acum văzute pe scară largă. Solicitările către Soviete să preaia puterea începeau să evoce un anumit ecou. “În timpul acestei lupte pentru ”o constituție a fabricii”, clasa muncitoare a devenit conștientă de nevoia de a administra ea însăși producția. “ (30)

28 august

Ca răspuns la o campanie din ce în ce mai mare a presei burgheze împotriva Comitetelor Fabricilor  și împotriva ”anarhismului clasei muncitoare”, Ministrul menșevic al Muncii, Skobelev, a emis faimoasa sa ”Circulară Numărul 421” prin care a interzis întrunirea Comitetelor Fabricilor în timpul orelor de lucru (“din cauza nevoii de a dedica toată energia și fiecare secundă muncii intensive.”)

Circulara a autorizat conducerea fabricilor să le taie salariile muncitorilor care participau la întrunirile Comitetelor Fabricilor în timpul programului.

Aceste lucruri se întâmplau în același moment în care Kornilov mărșăluia spre Petrograd, și “când muncitorii s-au răsculat, și au pus în pericol apărarea Revoluției fără să ţină cont că făceau aşa ceva în timpul programului de muncă.” (31)

Septembrie

Partidul Bolșevic câștigă majoritatea atât în Sovietul din Moscova, cât și în cel din Petrograd.

10 septembrie

A Treia Conferință a Comitetelor Fabricilor.

Pe 4 Septembrie, o altă circulară de la Ministerul Muncii a stabilit că dreptul de a face angajări și de a concedia muncitori aparținea proprietarilor întreprinderii. Guvernul de Tranziţie, de acum foarte alarmat de puterea şi de răspândirea tot mai mare a Comitetelor Fabricilor, a început să lucreze din răsputeri pentru a le putea distruge. Menşevicul Kolokolnikov a participat ca reprezentant din partea Ministerului Muncii. El a luat apărarea Circularelor. A „explicat” că circularele nu le luau muncitorilor dreptul de control asupra angajărilor şi concedierilor… ci doar dreptul de a angaja şi de a concedia. “La fel bolşevicii aveau să pună în aplicare ei înşişi ceea ce Kolokolnikov a definit ca fiind control – adică supravegherea şi supervizarea politicii, şi nu dreptul de a face acea politică.” (32)

La conferinţă, un muncitor pe numele său Afinogenev a susţinut că “toate partidele, inclusiv Bolşevicii, îi amăgesc pe muncitori cu promisiuni despre Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ peste 100 de ani de acum înainte… Nu avem nevoie de îmbunătăţiri peste 100 de ani, avem nevoie de îmbunătăţiri acum, imediat.” (33)

Conferinţa, care a avut doar două sesiuni, a decretat că va urmări să abolească imediat circularele.

14 septembrie

Are loc Conferinţa Democratică, organizată de Guvern. Subliniind că toate sarcinile Comitetelor Fabricilor erau „în mod esenţial diferite” de cele ale sindicatelor, Bolşevicii au solicitat pentru ei 25 de locuri de locuri în Comitetele Fabricilor. (Acelaşi număr fusese alocat de guvern sindicatelor.)

26 septembrie

Lenin scrie:“Guvernul Sovietic trebuie de urgenţă să introducă peste tot controlul muncitorilor asupra producţiei şi distribuţiei. “ “Dacă nu va introduce un asemenea control… o foamete şi o catastrofă de dimensiuni fără precedent vor ameninţa ţara în fiecare săptămână.” (34)

Timp de câteva săptămâni, angajatorii au recurs la blocarea întreprinderilor pe o scară din ce în ce mai mare într-o încercare de a distruge puterea Comitetelor Fabricilor. Între martie şi august 1917, 586 de întreprinderi unde lucrau peste 100.000 de muncitori au fost închise, (35) uneori din cauza lipsei de materie brută, dar cel mai adesea în mod deliberat, de către angajatori, pentru a putea să scape astfel de puterea tot mai mare a Comitetelor Fabricilor. Una dintre atribuțiile controlului muncitorilor se credea că va putea duce la oprirea unor asemenea practici din partea angajatorilor.

1 octombrie

Lenin publică lucrarea sa ”Pot Bolșevicii să păstreze puterea Statului?” Acest text conține anumite pasaje care ajută la înțelegerea evenimentelor care au urmat. “Când spunem ”controlul muncitorilor”, asociem mereu acest slogan cu dictatura proletariatului, și cum mereu îl punem în urma acestei expresii din urmă, facem clar astfel cum gândim… Dacă e un Stat proletar cel la care ne referim (adică, dictatura proletariatului) atunci controlul muncitorilor trebuie să devină o națională, atotcuprinzătoare, omniprezentă, extrem de precisă și extrem de scrupuloasă ținere în evidență (sublnierea în aparține lui Lenin) a producției și a distribuirii de bunuri.

În același eseu, Lenin definește tipul de ”aparat socialist” în cadrul căruia atribuția de ținere în evidență (controlul muncitorilor) va fi exercitată.

“Fără bănci mari,  va fi imposibil să realizăm socialismul. Băncile mari sunt ”un aparat stabil” de care avem nevoie pentru realizarea socialismului și pe care le vom lua de-a gata așa cum le-a lăsat capitalismul. Problema noastră aici e doar să înlăturăm ceea ce desfigurează în mod capitalist acest aparat, de altfel excelent, și să îl facem și mai mare, și mai democratic, și mai comprehensiv…” “O singură bancă uriaşă de stat, cu filiale în fiecare district rural şi în fiecare fabrică – asta înseamnă că deja se va ridica la 9-10 la sută din întregul aparat socialist.”

Potrivit lui Lenin, acest tip de aparat va permite “o evidenţă generală de stat, o evidenţă generală de stat a producţiei şi distribuirii de bunuri “, şi va fi “ceva de genul, să spunem aşa, unui schelet al societăţii socialiste.” (Toate sublinierile îi aparţin lui Lenin.)

Nimeni nu pune în discuţie importanţa ţinerii unei evidenţe corecte, dar faptul că Lenin a indentificat controlul muncitorilor în „Statul Muncitorilor” cu atribuţia evidenţei (adică a verificării implementării deciziilor luate de alţii) e extrem de relevant. Nicăieri în scrierile lui Lenin, controlul muncitorilor nu va fi înțeles ca procesul fundamental de luare a deciziilor (adică, de a iniția aceste decizii) referitoare la producție (cât de mult să se producă, cum să se producă, la ce cost, pe al cui cost, etc).

Alte scrieri ale lui Lenin din această perioadă reiterează că una dintre atribuțiile controlului muncitorilor e să prevină sabotajul de către birocrați și funcționari superiori lor.

“În ce privește angajaţii cu funcţii înalte … va trebui să-i tratăm așa cum îi tratăm și pe capitaliști – cu duritate. Ei, la fel ca și capitaliștii, vor opune rezistență… dar noi vom reuși cu ajutorul controlului muncitorilor să facem ca această rezistență să devină imposibilă…(36)

Conceptul lui Lenin asupra controlului muncitorilor (ca mijloc de a preveni blocarea întreprinderilor) și solicitările sale repetate pentru ”deschiderea registrelor” (ca mijloc de a preveni sabotajul economic) se referă ambele la o situaţie imediată, şi la lunile care au urmat Revoluţiei.

El a avut în vedere o perioadă lungă în care, în Statul Muncitorilor, burghezia încă ar fi urmat să deţină dreptul de proprietate formal şi managementul efectiv al celei mai mari părţi din aparatul de producţie.

Noul Stat, în estimarea lui Lenin, nu ar fi putut să ia imediat controlul asupra conducerii industriei. Urma să existe o perioadă de tranziţie, în timpul căreia capitaliştii aveau să fie obligaţi să coopereze. „Controlul muncitorilor” era văzut ca un instrument prin care putea fi aplicată această coerciţie.

10 octombrie

A Patra Conferinţă a Comitetelor Fabricilor de la Petrograd şi din împrejurimi. Cel mai important punct pe agendă era convocarea unei Conferinţe a Tuturor Comitetelor Fabricilor din Rusia.

13 octombrie

„Golos Truda” a cerut „controlul total al muncitorilor asupra tuturor operaţiunilor din fabrici, un control real şi nu de formă, nu fictiv. Control asupra regulilor de muncă, asupra angajărilor şi concedierilor, asupra orelor şi salariilor, şi asupra procedurilor manufacturii.”

Sovietele şi Comitetele Fabricilor apăreau peste tot cu o rapiditate fenomenală. Creşterea şi răspândirea lor pot fi explicate prin natura extrem de radicală a misiunii cu care se confrunta clasa muncitoare. Sovietele şi Comitetele erau mult mai implicate şi mai apropiate de realităţile vieţii de zi cu zi decât erau sindicatele. S-au dovedit a fi purtătoare de cuvânt mult mai eficiente ale aspiraţiilor populare fundamentale.

În acest timp, o propagandă intensivă a fost dusă pentru răspândirea ideilor libertare. “Nici un singur ziar nu a fost închis, nici o singură broşură sau carte nu a fost confiscată, nici un singur marş şi întâlnire de masă nu au fost interzise… E adevărat, Guvernul din acea perioadă nu avea reţineri în a-i trata foarte dur şi pe anarhişti şi pe bolşevici. Kerensky a ameninţat de multe ori că-i „va însemna cu fierul roşu”. Dar Guvernul era lipsit de putere, pentru că Revoluţia era în plină desfăşurare.”  (37)

Aşa cum am arătat deja, în această fază, Bolşevicii încă sprijineau Comitetele Fabricilor. Le vedeau ca „tunurile care vor lovi în capitalism, organele luptei de clasă create de către clasa muncitoare pe propriul ei teren. “ (38)

Ei vedeau în sloganul „controlul muncitorilor” un mijloc de a submina influenţa menşevicilor în interiorul sindicatelor. Dar Bolşevicii „se lăsau duşi de o mişcare care în multe aspecte îi punea în situaţii delicate, dar pe care nu aveau cum să nu o susţină, din moment ce era forţa principală a revoluţiei.” (39)

La mijlocul anului 1917, spijinul Bolşevicilor pentru Comitetele Fabricilor era de aşa natură că menşevicii chiar i-au acuzat că „au abandonat” Marxismul în favoarea Anarhismului.

“De fapt, Lenin şi susţinătorii săi au rămas fermi susţinători ai conceptelor Marxiste privind Statul centralizat. Obiectivul lor imediat, însă, nu era de a stabili o dictatură proletară centralizată, ci de a descentraliza cât mai mult cu putință statul burghez și economia burgheză. Aceasta a fost o condiție necesară pentru succesul revoluției. Astfel, în domeniul economic, Comitetele Fabricilor  — organele formate pe loc, organele de pe teren –, mai degrabă decât sindicatele, erau mult mai puternice și un instrument mult mai letal de rebeliune. Astfel, sindicatele au fost lăsate în fundal…”  (40)

Aceasta este poate cea mai explicită declarație a motivului pentru care Bolșevicii în această fază au sprijinit controlul muncitorilor și vehiculul lor organizațional, Comitetele Fabricilor.

Astăzi, numai ignoranții sau cei care vor să fie înșelați pot să mai glumească și să creadă că puterea proletară, la punctul de producție, a fost o dogmă sau vreun scop fundamental al Bolșevismului.

17 – 22 octombrie

Prima Conferință a Tuturor Comitetelor Fabricilor din Rusia, convocată de Novy Put (Noua Cale) un ziar ”cu puternice influențe anarho-sindicaliste, deși nici un anarho-sindicalist nu făcea parte din redacție. (41)

Potrivit surselor bolșevice de mai târziu, dintre cei 137 de delegați care au participat la Conferință, 86 erau bolșevici, 22 Social-Revoluționari, 11 anarho-sindicaliști, 8 menșevici, 6 ”maximaliști” și 4 ”apolitici”. (42)

Bolşevicii erau pe punctul de a prelua toată puterea, şi atitudinea lor faţă de Comitetele Fabricilor deja începea să se schimbe. Shmidt, viitorul Comisar pentru Muncă în guvernul lui Lenin, descrie ce avea să se întâmple în multe domenii. “La momentul în care Comitetele Fabricilor au fost formate, sindicatele de fapt nici nu existau. Comitetele Fabricilor au umplut acest gol.” (43) Un alt vorbitor Bolşevic a declarat: “Creşterea influenţei Comitetelor Fabricilor a avut loc în mod natural pe spatele organizaţiilor economice centralizate ale clasei muncitoare, cum ar fi sindicatele. Asta, desigur, e o evoluţie cu totul anormală, care, în practică, duce la rezultate foarte indezirabile.”(44)

Un punct de vedere diferit a fost accentuat de un delegat din Odessa. El a declarat că „Comisiile de Control nu trebuie să fie simple comisii de verificare, ci trebuie să fie celule ale viitorului, în care, chiar şi acum, ne pregătim pentru transferul producţiei în mâinile muncitorilor.” (45)

Un vorbitor anarhist a susţinut că: „Sindicatele îşi doresc să devoreze Comitetele Fabricilor. Nu există nici o nemulţumire populară în privinţa Comitetelor Fabricilor, ci există o nemulţumire tocmai în privinţa sindicatelor. Pentru muncitori, sindicatele sunt o formă de organizare impusă de nicăieri. Comitetetele Fabricilor sunt mai aproape de ei.”

Revenind la tema care s-a repetat de mai multe ori, el a insistat să arate că „Comitetele Fabricilor erau celule ale viitorului… Ele, nu Statul, ar trebui să administreze.” (46)

În acest moment, Lenin a văzut importanţa uriaşă a Comitetelor Fabricilor… ca fiind un mijloc de care Partidul Bolşevic se putea folosi pentru a cuceri toată puterea.

Potrivit lui Ordzhonikidze, Lenin a susţinut: “Trebuie să mutăm centrul de greutate pe Comitetele Fabricilor. Comitetele Fabricilor trebuie să devină organe ale insurecţiei. Trebuie să schimbăm sloganul nostru şi în schimb să spunem „Toată Puterea Sovietelor”, să spunem „Toată Puterea Comitetelor Fabricilor.” (47)

Această Conferinţă a adoptat o rezoluţie care a proclamat că „controlul muncitorilor – în limitele stabilite de Conferinţă – era posibil numai sub controlul economic și politic al clasei muncitoare.

A avertizat împotriva activităților ”izolate” și ”dezorganizate” și a subliniat că ”preluarea fabricilor de către muncitori și folosirea lor pentru profitul personal nu era compatibilă cu scopurile proletariatului.” (48)

25 octombrie

Răsturnarea Guvernului de Tranziție al lui Kerensky.

Proclamarea Consiliului Comisariatelor Poporului (Sovnarkom) în timpul sesiunii Celui de-al Doilea Congres al Tuturor Sovietelor din Rusia.

26 octombrie

La al doilea Congres al Tuturor Sovietelor din Rusia, purtătorul de cuvânt bolșevic a proclamat: “Revoluția a fost victorioasă. Toată puterea a trecut în mâinile Sovietelor… Noi legi vor fi proclamate în câteva zile în privința problemelor muncitorilor. Cea mai importantă dintre acestea va rezolva problema controlului muncitorilor și întoarcerea industriei la condiții normale. Grevele și demonstrațiile sunt dăunătoare în Petrograd. Vă cerem să puneți capăt tuturor grevelor care au legătură cu probleme economice și politice, și să vă întoarceți la muncă și să vă continuați activitatea într-o manieră perfect ordonată… Fiecare om să stea la locul lui… Cel mai bun mod de a sprijini Guvernul Sovietic în aceste zile e să vă continuați activitatea la locurile de muncă.” (49)

Aparent fără să clipească, Pankratova a putut scrie că “prima zi a prima zi a puterii muncitorilor a fost deschisă cu acest apel la muncă și cu edificarea unui nou tip de fabrică.” (50)

E publicat ”Decretul asupra Pământului”. Pământurile nobilimii, ale bisericii şi ale coroanei au fost transferate în custodia ţăranilor.

3 noiembrie

Pravda publică proiectul lui Lenin asupra „Decretului privind Controlul Muncitorilor.” (51) Acest proiect al Decretului prevedea „introducerea controlului muncitorilor asupra producţiei, depozitării, cumpărării şi vânzării tuturor produselor şi materiilor prime din toate întreprinderile industriale, comerciale, bancare, agricole şi din alte întreprinderi, în care lucrau în fiecare, cel puţin  5 muncitori şi angajaţi, sau care aveau o cifră de afaceri de cel puţin 10.000 de ruble pe an.”

Controlul muncitorilor avea să fie “dus la îndeplinire de toţi muncitorii şi angajaţii dintr-o întreprindere dată, ori direct, dacă întreprinderea era destul de mică pentru a permite acest lucru, ori prin intermediul delegaţilor care urmau să fie aleşi imediat la întrunirile tuturor muncitorilor. Delegaţii aleşi trebuia „să aibă acces la toate registrele contabile şi la toate documentele şi la toate depozitele şi stocurile de materiale, de instrumente şi de produse, fără nici o excepţie.”

Aceste prevederi excelente, şi atât de des citate, de fapt listau şi legalizau ce fusese obţinut deja şi implementat în multe întreprinderi de către clasa muncitoare în cursul bătăliilor din lunile precedente. Aveau să fie urmate de alte trei prevederi, care nu prevesteau nimic bun. E uimitor că acestea trei nici măcar nu sunt cunoscute. În practică, aveau să ducă rapid la anularea aspectelor pozitive ale prevederilor anterioare.  Stipulau că (punctul 5): “deciziile delegaților aleși ai muncitorilor și angajaților erau obligatorii prin lege pentru proprietarii întreprinderilor, dar ”puteau fi anulate de către sindicate și congrese” (sublinierea autorului lucrării).

Asta era exact soarta pe care aveau să o aibă şi deciziile delegaților aleși ai muncitorilor și angajaților: sindicatele s-au dovedit principalul mijloc prin care Bolșevicii au căutat să zdrobească puterea autonomă a Comitetelor Fabricilor.

Proiectul de Decret sublinia de asemenea (punctul 6) că: “în toate întreprinderile de importanță pentru Stat” toți delegații aleși să exercite controlul muncitorilor erau obligați să răspundă în fața Statului pentru menținerea celei mai stricte ordini și disciplini și pentru protecția proprietății.

Întreprinderile “de importanță pentru Stat” erau definite (punctul 7) – și aceasta le sună foarte familiar tuturor revoluționarilor – ca “toate întreprinderile angajate în producția de apărare, sau în orice alt fel conectate cu producția de articole necesare existenței maselor populației.” (sublinierea autorului lucrării). Cu alte cuvinte, practic orice întreprindere putea fi declarată de către Statul rus ca fiind “de importanță pentru Stat.” Delegații din asemenea întreprinderi (aleși pentru a exercita controlul muncitorilor) acum erau obligați să răspundă unei autorități mai înalte. Cu atât mai mult, dacă sindicatele (deja destul de birocratizate) puteau ”anula” deciziile delegaților de rând, ce putere reală asupra producției mai aveau muncitorii de rând? Decretul asupra Controlului Muncitorilor s-a dovedit curând, în practică, că nu valora nici măcar cât hârtia pe care fusese scris. *

Este chiar lipsit de onestitate pentru cei care ar trebui să știe mai bine (vezi articolul scris de T. Cliff în Labour Worker din noiembrie 1967) să trâmbiţeze că aceste decrete asupra controlului muncitorilor ar fi fost ceva ce nu a existat vreodată și nici nu s-a intenționat să existe.)

9 noiembrie

Apare Decretul care dizolvă Sovietul din cadrul Comisariatului Poștei și Telegrafului. (52)

Acest concept al controlului muncitorilor avea să se răspândească și în Serviciul Civil. Un soviet al Angajaților a preluat controlul asupra Comisariatului Poporului al Poștei și Telegrafului și un altul s-a stabilit pe sine în Marină. Pe 9 noiembrie, Comisarul Poporului pentru Ministru (sic) al Poștei și Telegrafului a publicat următoarele: “Declar că nici un așa-zis grup inițiator sau comitete pentru administrație ale departamentului Poștei și Telegrafului nu pot uzurpa funcțiile care aparțin puterii centrale și mie, în calitatea mea de Comisar al Poporului.”  (53)

14 noiembrie

Lenin aștepta ca Proiectul său asupra Controlului Muncitorilor să fie ratificat, cu modificări minore, cel mult, de către Comitetul Executiv Central al Tuturor Sovietelor din Rusia (V.Ts.I.K.) și de către Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). De fapt, propunerile sale aveau să nască discuții aprinse și să fie criticate și de către stânga și de către dreapta. Lozovski, un sindicalist bolșevic, avea să scrie: “Pentru noi, pare că controlul fundamental al unităților ar trebui să aibă loc numai în limitele riguros determinate de organele superioare de control. Dar tovarășii care au susținut descentralizarea controlului muncitorilor au făcut presiuni pentru independența și autonomia acestor organe de control inferioare, pentru că au simțit că masele însele ar trebui să întruchipeze principiile controlului.(54) Lozovski credea că “organele inferioare de control trebuie să-și limiteze activitățile în limitele stabilite de instrucțiunile propusului Consiliul al Controlului Muncitorilor din Toată Rusia. Trebuie să vorbim foarte clar și categoric, astfel încât muncitorii din întreprinderi să nu rămână cu ideea că fabricile le aparțin lor.

În ciuda protestelor aprinse din partea muncitorilor de rând – și a aproape doi ani de dispute – un ”compromis” a fost adoptat  prin care sindicatele – acum “campionii neașteptați ai ordinii, disciplinei și centralizării dirijării producției”  (55)  — au ieşit câştigătoare în mod categoric. Noul text, care a fost adoptat de către Comitetul Central Executiv al Tuturor Sovietelor din Rusia (V.Ts.I.K.) pe 14 noiembrie (cu 24 de voturi pentru și 10 împotrivă), a fost ratificat de către Consiliul Comisarilor Poporului pe 15 noiembrie și publicat în ziua următoare. Milyutin, care a prezentat în V. Ts. I.K. versiunea revizuită a decretului, a explicat, cumva în defensivă, că “viața ne-a luat pe sus “ și că devenise urgent și necesar “să unim într-un aparat de stat solid controlul muncitorilor care era pus în aplicare pe loc”“Legislația asupra controlului muncitorilor, care în mod logic s-ar fi potrivit într-un cadru al unui plan economic, a trebuit să preceadă legislația asupra însuși acestui plan.” (56)

Nu putea exista o recunoaștere mai mare a presiunilor imense venite de jos și a dificultăților cu care Bolșevicii s-au confruntat în încercările lor de a le respinge.

Într-un decret revizuit, punctul 8 din proiectul lui Lenin a devenit acum punctul 14 (57). Noul decret începea acum cu declarația ingenioasă că:“În interesul unei dirijări planficate a economiei naţionale”, noul Guvern „recunoştea autoritatea controlului muncitorilor în toată economia.” Doar că trebuia să existe o ierarhie fermă a acestui control.

Comitetele Fabricilor ar fi avut “voie” să deţină controlul fiecărei întreprinderi individuale. Dar, fiecare Comitet urma să fie responsabil în faţa unui “Consiliu Regional al Controlului Muncitorilor”, subordonat la rândul său unui “Consiliul al Controlului Muncitorilor din toată Rusia.” (58)

Partidul urma să decidă cine urma să facă parte din aceste organe superioare.

Sindicatele erau masiv reprezentate la nivelul de mijloc al piramidei „controlului instituţionalizat al muncitorilor.”

De exemplu, Consiliul Controlului Muncitorilor din toată Rusia avea să fie format din 21 de „reprezentanţi”:  5 din patea Comitetului Central Executiv al Sovietelor Rusia, 5 din partea Executivului Consiliului Sindicatelor din Rusia, 5 din partea Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor, 2 din partea Asociaţiei Agronomilor, 2 de la Consiliul Sindicatelor din Petrograd, 1 din partea Federaţiei Sindicatelor din Rusia, care avea peste 100.000 de aderenţi, (2 din partea unei Federaţii de o asemenea dimensiune…) şi 5 din partea Consiliului Comitetelor Fabricilor din Rusia!

Comitetele Fabricilor, aflate sub influenţa anarho-sindicaliştilor, au fost cu adevărat şi cu grijă „micşorate pentru a se potrivi”.

Duse erau zilele când Lenin susţinea că “sursa puterii nu stă într-o lege discutată şi adoptată de parlament, ci în directa iniţiativă a maselor, venită de jos, în localităţile lor, — „preluarea” directă, pentru a folosi o expresie populară “(59)

Însă chiar menţiunea în decret a „Consiliului Comitetelor Fabricilor din Rusia” însemna că alăturarea organelor controlului muncitorilor, plasarea lor pe aceeaşi linie cu structura „oficială”, adică plasarea unei alte structuri „oficiale” pe lângă cele ale muncitorilor avea să fie inevitabil antagonică: piramida organelor reprezentând Comitetele Fabricilor.

A arătat şi că mişcarea Comitetelor Fabricilor încerca încă să îşi coordoneze activităţile pe o bază răspândită în toată ţara. Chiar şi această minoră reprezentare pentru Comitetele Fabricilor a fost o concesie de ordin tactic făcută de Lenin, iar evenimentele aveau curând să arate că liderii guvernului Rusiei nu aveau nici o intenţie să accepte pentru mult timp ameninţarea potenţială la hegemonia Partidului şi a suporterilor lui din interiorul sindicatelor. Partidul avea de lucru.

“Cei care şi-au răcit gurile vorbind despre controlul muncitorilor şi au avut de gând chiar „să-l extindă” aici, de fapt, puseseră la cale o încercare dibace de a-l face aparent inofensiv şi liniştit pentru a-l putea transforma într-o instituţie publică, centralizată şi cât mai răspândită.”(60)

În anii care au urmat, propaganda bolşevică avea să repete la nesfârşit poezia despre cum Comitetele Fabricilor nu erau un instrument potrivit pentru organizarea producţiei la scară naţională.

Deutscher, de exemplu, pretinde că, aproape de la bun început, de când au fost create “trăsăturile anarhice ale Comitetelor Fabricilor s-au făcut simţite: fiecare Comitet de Fabrică urmărea să aibă ultimul şi finalul cuvânt asupra tuturor chestiunilor care afectau fabrica, producţia ei, stocurile, materialele, condiţiile de muncă etc, şi acordau puţină atenţie, sau chiar nu acordau nici o atenţie industriei în întregul ei.” (61) .

În fraza următoare Deutscher arată că “la câteva săptămâni după rebeliune (Revoluţia din Octombrie) Comitetele Fabricilor au încercat să-şi asigure o practic o dictatură economică. Bolşevicii au făcut apel la sindicate pentru a face un serviciu special Statului Sovietic, care se năştea, pentru a putea disciplina Comitetele Fabricilor.

Sindicatele au acţionat cu fermitate împotriva încercării Comitetelor Fabricilor de a forma propria lor organizaţie, răspândită în toată ţara. Sindicatele au prevenit convocarea unui Congres al Comitetelor Fabricilor din Rusia şi au cerut Comitetelor să li se subordoneze total.”

Precondiţia esenţială a Comitetelor de a începe să îşi stabilească sarcini regionale şi la nivelul întregii ţări era ca Federaţia lor să fie făcută să funcţioneze pe baze regionale şi la nivelul întregii ţări. Este culmea ipocriziei pentru bolşevicii de mai târziu să acuze Comitetele Fabricilor din perioada 1917-1918 că ar fi arătat preocupări parohiale, când Partidul însuşi făcea tot ce îi stătea în putinţă şi folosea toată puterea pentru a opri Comitetele să-şi creeze o federaţie de jos în sus, într-o manieră autonomă.

Bolşevicii au atacat pe neaşteptate „Sovietul Central al Comitetelor Fabricilor”, după răsturnarea Guvernului de Tranziţie, cu o rapiditate la fel de mare cu care l-au şi creat.

Centrul Revoluţionar al Comitetelor Fabricilor, un organism creat după ideile anarhiste şi care încerca să funcţioneze deja de câteva luni, nu a reuşit să-i ia locul, atât de multe obstacole i-au fost puse în cale.

Unele comentarii sunt necesare pentru a calrifica aceste evoluţii. Dezorganizarea care a apărut în urma războiului şi în urma rezistenţei clasei muncitoare (manifestată prin sabotaj sau prin abandonarea locurilor de muncă din întreprinderi) a făcut necesară minimalizarea şi pe cât posibil eliminarea conflictelor inutile, între Comitetele Fabricilor, cum ar fi conflictele din cauza lipsei de combustibil şi a materialelor brute.

În mod clar, era nevoie de a coordona activitatea Comitetelor pe o scară vastă, o nevoie de care cei mai mulţi, care fuseseră cei mai activi în mişcarea Comitetelor, erau mai mult decât conştienţi.

Chestiunea în discuţie nu e că o diferenţiere funcţională a fost găsită necesară între variatele organe ale puterii clasei muncitoare (Sovietele, Comitetele Fabricilor, etc) sau că se căuta o definiţie despre ce anume ar fi însemnat sarcini locale, regionale sau la nivel naţional.

Modalităţile unei asemenea diferenţieri ar fi putut fi – şi probabil ar fi fost – determinate de propusul Congres al Comitetelor Fabricilor. Lucrul important e că un model ierarhic de diferenţiere a fost elaborat şi impus din exterior de către o organizaţie alta decât a producătorilor.

Un purtător de cuvânt al bolşevicilor (62) a descris situaţia, aşa cum o vedeau cei care acum erau la putere: “În locul unei rapide normalizări a producţiei şi distribuţiei, în locul măsurilor care ar fi dus la o organizare socialistă a societăţii, ne-am trezit în faţa unor acţiuni care aminteau de visurile anarhiste ale comunelor autonome ale producătorilor.”

Pankratova a expus problema şi mai direct: “În timpul perioadei de tranziţie, trebuia să acceptăm aspectele negative ale controlului muncitorilor, care era doar o modalitate de luptă între capital şi muncă. Dar, după ce puterea a trecut în mâinile proletariatului (adică în mâinile Partidului – nota autorului lucrării), practica acestor Comitete ale Fabricilor care acţionau de parcă ar fi fost proprietarele fabricilor a devenit anti-proletară.”(63)

Aceste subtilităţi erau ignorate de cei mai mulţi dintre muncitori. Ei au luat de bună propaganda bolşevicilor despre controlul muncitorilor. Ei nu vedeau controlul muncitorilor ca fiind „ceva de tranziţie” sau ca fiind „doar o fază către alte metode de normalizare a vieţii economice.” (64)

Pentru ei, controlul (din partea) muncitorilor nu era doar un mijloc de a combate sabotajul economic al clasei conducătoare şi nu era un mijloc de-a corecta tactic un anumit slogan, decis într-un comitet ca fiind „potrivit” pentru o anumită etapă a „revoluţiei în desfăşurare.”

Pentru masele de muncitori, „controlul (din partea) muncitorilor” era o expresie a celor mai profunde aspiraţii ale lor.

Cine ar fi fost şeful fabricii?

Din instinct, ei au simţit că cei care administrau producţia ar fi administrat şi toate aspectele ale vieţii sociale. Diferenţa subtilă între „control” şi „administrare” de care cei mai mulţi bolşevici erau pe deplin conştienţi  *  scăpa maselor.

Lipsa de înţelegere a acestei diferenţe avea să aibă urmări sângeroase.

Decretul din noiembrie 1917 asupra Controlului Muncitorilor a părut să fie o susţinere oficială a efortului clasei muncitoare de a ajunge să decidă asupra toturor condiţiilor vieţii sale.

Un ziar al muncitorilor din metalurgie scria: „clasa muncitoare prin natura ei… ar trebui să ocupe un loc central atât în producţie, dar mai ales în organizarea producţiei… Toată producţia din viitor va reprezenta o reflectare a voinţei proletariatului şi a inteligenţei sale.”(65)

Dacă înainte de Octombrie controlul muncitorilor era de obicei privit în forma sa observaţională, pasivă, comitetele muncitorilor acum au căpătat un rol din ce în ce mai important în administrarea generală a diferitelor întreprinderi. “Timp de multe luni după Revoluţia rusă, clasa muncitoare s-a bucurat de un grad de libertate şi de un simţ al puterii probabil unic în istoria sa.”(66)

Din păcate, există foarte puţine informaţii disponibile cu privire la perioada aceasta atât de interesantă.

Datele la care am avut acces de regulă vin de la surse (ori burgheze, ori birocratice) care sunt fundamental ostile mai ales ideii că muncitorii puteau administra, şi care s-au preocupat în mod exclusiv să arate că această idee era „ineficientă” şi „impracticabilă.”

O relatare interesantă a ceea ce s-a întâmplat la rafinăria petrolieră Nobel a fost publicată. (67) Aceasta ilustrează tendinţa fundamentală a clasei muncitoare către auto-administrare şi ostilitatea pe care această tendinţă a stârnit-o în cercurile de Partid. Vor apărea fără îndoială şi alte exemple similare.

* Spre deosebire de mulţi anarhişti de azi, cei mai mulţi anarhişti din acea vreme erau şi ei atât de conştienţi de această diferenţă. Voline (opera citată, pagina 77) spune: “Anarhiştii au respins sloganul vag, nebulos al „controlului producţiei”. Au cerut exproprierea – rapidă şi imediată – a indutriei private prin organizarea producţiei colective.”

28 noiembrie

Are loc şedinţa noului Consiliu al Controlului Muncitorilor din Rusia, care fusese format prin decret.

Neînţelegerile anterioare au reizbucnit. (68) Larin, reprezentantul facţiunii sindicale a bolşevicilor, a declarat că „sindicatele reprezintă interesele clasei ca întreg, în timp ce Comitetele Fabricilor reprezintă doar interese particulare. Comitetele Fabricilor ar trebui subordonate Sindicatelor.”

Zhivotov, purtătorul de cuvânt al mişcării Comitetelor Fabricilor, a declarat: “În Comitetele Fabricilor noi elaborăm instrucţiuni care vin de jos, pentru a vedea cum pot fi aplicate industriei ca atare. Aceste instrucţiuni vin din atelierele de muncă, vin de la viaţă însăşi. Sunt singurele instrucţiuni care au un sens real. Ele arată că Comitetele Fabricilor sunt capabile să administreze fabricile, şi ar trebui prin urmare să fie în prima linie a controlului muncitorilor.”

Comitetele Fabricilor simţeau că „controlul era sarcina fiecărui comitet în fiecare aşezare umană. Comitetele din fiecare oraş urmau apoi să se întrunească… şi mai departe să îşi coordoneze activitatea pe baze regionale.”

Stabilirea Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia de către bolşevici a fost în mod clar o încercare de a ocoli mişcarea Comitetelor. Încercarea a avut parţial succes. Dar Comitetele Fabricilor au continuat agitaţia printre muncitori.

Doar că vocea lor, redusă la tăcere prin mijloace administrative, devenise un ecou palid în Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia, care era dominat de trimişi ai Partidului.

“În ianuarie 1918, Riazanov avea să declare că organismul s-a întrunit o singură dată (şi în mai 1918 declara că nu s-a întrunit niciodată deloc). Potrivit unei alte surse, „a încercat să se întrunească, dar nu a avut cvorum.”(69)

Ce e clar e că nu a funcţionat niciodată deloc. E dificil să spunem dacă acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că a fost boicotat şi obstrucţionat de bolşevici, din cauza lipsei de înţelegere din partea revoluţionarilor non-bolşevici în privinţa a ceea ce se întâmpla de fapt, sau dacă acest lucru s-a datorat unei slăbiciuni generale a mişcării, incapabilă să scape din cămaşa de forţă în care era din ce în ce mai strâns legată.

Poate toţi aceşti trei factori au jucat un rol.

28 noiembrie

Sovietul amiralilor e dizolvat prin decret.  (70)

5 decembrie

Este emis un decret (71) prin care este înfiinţat un Consiliu Economic Suprem (Vesenka) căruia îi sunt atribuite sarcinile de a pune la cale “un plan pentru organizarea vieţii economice a ţării şi a resurselor financiare ale guvernului.”

Vesenka urma “să dirijeze până la un final uniform” activităţile tuturor autorităţilor economice existente, inclusiv ale Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia. (72)  Vesenka avea să fie “ataşată Consiliului Comisarilor Poporului” (format el însuşi doar din membri ai Partidului Bolşevic).

Structura Vesenka oferă multe învăţăminte. Era formată din câţiva membri ai Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia (încă un obstacol indirect pentru Comitetele Fabricilor), şi o masivă reprezentare din partea tuturor Comisariatelor şi un număr de experţi, care erau desemnaţi de sus şi în „calitatea lor de consultanţi”.

Vesenka urma să aibă o structură dublă: a) ”centrele” (Glavki) destinate să se ocupe de diversele sectoare ale industriei, și b) organele regionale: „Consiliul local al Economiei Naţionale” (Sovnarkhozy).

La început, bolşevicii „de stânga” au deţinut o majoritate în poziţiile de conducere ale Vesenka. Primul preşedinte a fost Osinsky şi biroul de conducere îi includea pe Bukharin, Larin, Sokolnikov, Milyutin, Lomov şi Shmidt. (73)

În ciuda conducerii „de stânga”, noul organism „a absorbit” Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia înainte ca acesta să fi început să funționeze măcar. Acest nou pas a fost o recunoaștere deschisă din partea bolșevicilor a direcției lor către ”etatizarea” (ogosudarstvleniye) autorităţii economice.  Efectul clar al stabilirii Vesenka a fost să înăbuşe şi mai mult vocea Comitetelor Fabricilor. Aşa cum s-a exprimat Lenin câteva săptămâni mai târziu, “am trecut de la controlul muncitorilor la crearea Consiliului Suprem al Economiei Naţionale”. (74)

Funcționarea acestui Consiliu a urma în mod clar “să înlocuiască, să absoarbă și să înlăture mașinăria controlului muncitorilor”. (75)

Un proces care acum poate fi desluşit, și pe care acestă lucrare va încerca în continuare să îl dezvăluie așa cum a avut loc. E un proces care va duce, într-o perioadă scurtă de 4 ani, de la uriaşul avânt al mișcării Comitetelor Fabricilor (o mișcare care, atât implicit, cât și explicit, a încercat să schimbe relațiile de producție) la stabilirea unei dominații, care nu putea fi contestată, de către o structură monolitică și birocratică (Partidul) asupra tuturor aspectelor vieții economice și politice.

Cum această structură nu se baza pe producție, conducerea pe care o asigura ea putea doar să simbolizeze continua limitare a autorității muncitorilor în procesul de producție. Această limitare în mod necesar implica perpetuarea relațiilor ierarhice chiar în interiorul procesului de producție, și, astfel, perpetuarea societății de clasă.

Prima primă etapă a acestui proces a fost subordonarea Comitetelor Fabricilor în fața Consiliului Controlului Muncitorilor din Rusia în cadrul căruia sindicatele (ele însele aflate sub puternica influență a Partidului) erau masiv reprezentate.

A doua fază – care a urmat aproape imediat după prima – a fost încorporarea acestui Consiliul al Controlului Muncitorilor din Rusia în Vesenka, ceea ce a înclinat și mai mult balanța în favoarea sindicatelor, dar care cuprindea și trimiși direcți ai Statului (adică ai Partidului). Vesenka avea voie pentru moment să păstreze o conducere comunistă „de stânga”. Nu peste mult timp, acești ”stângiști” vor fi și ei înlăturați. O campanie susținută a fost lansată atunci pentru a reduce puterea sindicatelor, care, totuşi, într-un mod foarte indirect și distorsionat, puteau încă fi influențate de clasa muncitoare. A fost în mod special important să li se reducă puterea, din moment ce sindicatele încă erau într-o anumită relație cu producția — și să înlocuiască vocea lor cu autoritatea directă a trimișilor de la Partid. Acești manageri și administratori, aproape toți numiți de sus, treptat au început să formeze baza noii birocrații.

Fiecare dintre aceste etape a avut de înfruntat opoziție și rezistență, dar fiecare luptă împotriva lor a fost pierdută. De fiecare dată adversarul apărea în veşmintele noii puteri ”proletare”. Și fiecare înfrângere avea să facă și mai greu pentru clasa muncitoare să administreze ea direct producția, adică să schimbe fundamental relațiile de producție. Până când aceste relații de producție nu aveau să fie schimbate, revoluția nu putea fi considerată ca atingându-și obiectivul socialist, orice-ar fi declamat liderii ei. Aceasta este lecţia reală a Revoluţiei Ruse.

Problema poate fi văzută şi în alt mod. Stabilirea Vesenka reprezenta o fuziune parţială – în poziţia de autoritate economică – a oficialilor sindicatelor, a voinicilor Partidului și a ”experților” nominalizați de către ”Statul Muncitorilor”.  Dar aceste trei categorii nu îi ”reprezentau pe muncitori”. Erau trei categorii sociale care deja îşi asumaseră funcţii de conducere şi de administrare – adică, îi dominau deja pe muncitori în relaţiile de producţie. Din cauza propriei lor istorii, fiecare dintre aceste grupuri era, din motive diferite, deja cumva îndepărtat, ţinut la distanţă de clasa muncitoare. Fuziunea lor avea doar să mărească distaţarea şi separarea lor de clasa muncitoare. Rezultatul e că din 1918 încoace, noul Stat (deşi oficial descris ca un „Stat al Muncitorilor”, sau ca o „Republică Sovietică” – şi deşi fusese sprijinit de masele clasei muncitoare în timpul Războiului Civil) nu era de fapt o instituţie administrată sau condusă de către clasa muncitoare. *

Dacă cineva poate citi printre rânduri (şi să nu se lase orbit de cuvinte cum ar fi „Statul Muncitorilor” şi „perspectiva socialistă”, care doar reflectă falsa conştiinţă atât de prevalentă în acea vreme), următoarea relatare a Pankratova, despre care era de fapt miza formării Vesenka, e foarte relevantă:

“Ne trebuia “, spunea ea, “o formă de organizare mai eficientă decât Comitetele Fabricilor și o unealtă mai flexibilă decât controlul muncitorilor. Trebuia să asigurăm legătura între administrarea noilor fabrici cu principiul unui singur plan economic și a trebuit să facem asta în conformitate cu perspectivele socialiste ale tânărului Stat al muncitorilor… Comitetele Fabricilor nu aveau experiență practică și cunoștințele tehnice… Enormele obligații economice ale perioadei de tranziție către socialism necesitau crearea unui singur organism capabil să normalizeze economia națională pe baza cuprinderii întregului stat. Proletariatul a înțeles asta. (Această afirmație arăta o gândire nerealistă, dacă a fost vreodată vorba de gândire – nota autorului lucrării.) Eliberând Comitetele Fabricilor de mandatele lor, care nu mai corespundeau noilor nevoi economice, muncitorii au delegat autoritatea noului organ creat, Consiliul Național al Economiei.”

Ea concluzionează cu o frază foarte elocventă:“Comitetele Fabricilor din Petrograd, care în mai 1917 au proclamat nevoia pentru controlul muncitorilor, au îngropat în unanimitate această idee la a 6-a Conferință.” (76)

Evenimentele care au urmat aveau să arate că deși acestea erau scopurile și perspectivele conducerii de Partid, ele erau departe de a fi acceptate de către membrii de rând ai Partidului, ca să nu mai vorbim de mase, ”în numele cărora”, Partidul își asumase deja dreptul de a vorbi.

  • Nu e vorba de a contrapune, așa cum unii anarhiști opun ”mișcarea maselor” ”dictaturii statului”, ci de a înțelege forma specifică a relațiilor noilor autorități care au apărut într-un anumit moment al istoriei.

Începutul lui decembrie:

Lenin își publică ”Statul și Revoluția” (care fusese scrisă cu câteva luni înainte). În această lucrare teoretică majoră, Lenin discută foarte puțin despre controlul muncitorilor și cu siguranță nu identifică socialismul cu ”administrarea producției de către muncitori.”

Lenin discută mai degrabă în termeni abstracți despre “schimbarea imediată într-o asemenea manieră ca toți să îndeplinească funcțiile de control și de supraveghere și ca toți să devină ”birocrați” pentru o vreme ca nimeni astfel să nu devină ”birocrat”.

Aceasta este o parte din retorica libertariană a Bolșevismului anului 1917. Dar Lenin, ca de obicei, era cu picioarele bine înfipte în pământ. El a exprimat în cuvinte ce urma să însemne asta în practică. Dezvoltarea capitalismului a creat ”condițiile necesare” care ”au făcut posibil, imediat și peste noapte, după răsturnarea capitaliștilor și birocrațilorca ei  să fie înlocuiţi în controlul producției și distribuției, în efortul de ținere a evidenței a muncii și produselor muncii de către muncitorii înarmați, de către toată populația înarmată.” Ținerea evidenței și controlul necesare pentru aceasta au fost atât de mult simplificate de capitalism, că au devenit niște operațiuni simple de verificare, înregistrare și emitere a facturilor, astfel că le poate face oricine poate citi, scrie și oricine știe primele reguli ale aritmeticii.(77)

Nu există nici o mențiune despre cine va lua deciziile pe care masele apoi va trebui ”să le verifice” și ”să le treacă în registre”. ”Statul și Revoluția” cuprinde și următoarea frază interesantă: “Vrem o revoluţie socialistă în natura umană aşa cum o ştim, în natura umană care nu se poate lipsi de subordonare, de control şi de conducători.”(78)

1917 cu siguranţă a fost anul unei răsturnări sociale uriaşe. Dar a fost un vis utopic să se presupună că socialismul poate fi realizat fără ca o mare parte populaţiei să îl înţeleagă şi îl dorească. Construirea socialismului poate fi conştiinţa de sine şi acţiunea colectivă a imensei majorităţi.

Decembrie

Publicarea, de către Consiliul General al Comitetelor Fabricilor din Petrograd a faimosului ”Manual Practic pentru implementarea Controlului Muncitorilor în industrie.”

Spre uriașa enervare a membrilor de Partid, acest manual a fost distribuit în suburbiile din Petrograd.

Acest Manual e foarte valoros pentru că se ocupă de cum ”controlul muncitorilor” ar putea fi extins rapid în ”administrarea, managementul muncitorilor”. Nici în cum vedea Lenin lucrurile, nici cum vedeau autorii manualului lucrurile nu exista nici o confuzie între ”control” și ”administare, management”.

Lenin pleda pentru ”controlul muncitorilor” dar tot ce a făcut și a pus în practică după revoluție a fost să denunțe încercările muncitorilor de a prelua conducerea și adminstrarea fabricilor ca fiind ”premature” și ”utopice”, ”anarhiste”, ”dăunătoare”, ”de netolerat” etc. Ar fi tragic dacă a-istoricismul și pozițiile părtinitoare anti-teoretice ale unei mari părți a mișcării libertare de azi ar permite noilor militanți să cadă din nou în vechile capcane sau să îi facă să se întoarcă din nou spre direcții care nu duc nicăieri – sau în cel mai rău caz să se întoarcă pe același teren pe care au fost învinși în trecut.

Manualul a făcut o serie de sugestii concrete către Comitetele Fabricilor. Fiecare Comitet trebuia să creeze patru comisii de control, ”cu scopul de a-i invita să participe pe tehnicieni și pe alții în capacitatea de consultanți” (cam atât despre minciunile repetate la nesfârșit despre cum Comitetele Fabricilor nu erau pregătite să îi alăture în munca lor pe tehnicieni sau pe specialiști).

Cele 4 comisii urmau să se ocupe de: a) organizarea producției; b) reconversia producției de război;  c) asigurarea cu materie primă; și d) asigurarea cu combustibil.

Sarcinile lor erau foarte detaliat trecute. Manualul sublinia că ”controlul deplin al muncitorilor” nu era doar o chestiune de a prelua stocurile de aprovizionare cu materie primă și combustibili (pentru comparație, iată ce spunea Lenin:“Socialismul înseamnă preluarea stocurilor; de fiecare dată când e preluat un stoc de bare de oțel sau un stoc de pânză, acesta e socialism “(79) ci că era intim legat de transformarea acestor materii prime în interiorul fabricii – cu alte cuvinte era intim legat de totalitatea procesului de muncă care culmina cu produsul finit.

„Comisiile de producţie” trebuia să fie încredinţate  să stabilească legăturile necesare între diferite secţiuni ale fabricii, cu supervizarea stării de lucru a maşinăriilor, cu ajutarea pentru depăşirea diferitelor deficienţe în modul de organizare a fabricii sau a uzinei, cu determinarea coeficientului de exploatare în fiecare secţiune a fabricii, cu deciderea numărului optim de ateliere, şi de muncitori necesari în fiecare atelier, cu investigarea uzării mașinăriilor și a clădirilor, cu determinarea rațiilor de muncă (de la adminsitrator în jos) și cu preluarea relațiilor financiare ale fabricii.

Autorii manualului au anunțat că intenționau să grupeze Comitetele Fabricilor în Federații Regionale, care la rândul lor urmau să facă parte dintr-o Federație, care acoperea întregul teritoriu al Rusiei.

Şi pentru a fi siguri că nu o să apară nici o neînţelegere, cei care au făcut Manualul au insistat că “controlul muncitorilor din industrie, ca parte a controlului muncitorilor asupra totalității vieții economice, nu trebuie văzut în sensul îngust al unei reforme instituționale, ci în cel mai larg sens cu putință: acela al trecerii pe terenul dominat în trecut de alții. Controlul trebuie să se dezvolte în management, în administrarea (fabricilor).

În practică, implementarea controlului muncitorilor a luat o varietate de forme, în diferitele părți ale Rusiei. Acestea au fost parțial determinate de condițiile locale, dar în primul rând de nivelul de rezistență arătat de diferitele secțiuni ale clasei angajatorilor. În unele locuri, angajatorii au fost expropriați de la bun început, ”de jos în sus”. În alte locuri, doar au fost înlocuiți cu un fel de supervizare a ”controlului” exercitat de Comitetele Fabricilor.

Nu exista nici un model prestabilit pe care să îl urmeze cineva. Practicile diferite și experiențele diferite erau la început subiectul unor discuții foarte aprinse. Aceste discuții nu erau o pierdere de timp, așa cum mai târziu s-a susținut. Ar trebui văzute ca fiind esențiale de către toți cei care acceptă că înaintarea către socialism poate veni doar de la auto-emanciparea clasei muncitoare.

Din păcate, curând, acest tip de discuţii şi de dezbateri nu va mai fi permis.

13 decembrie

Isvestiya publică „Instrucţiuni Generale pentru Controlul Muncitorilor în Conformitate cu Decretul din 14 Noiembrie”.

Acestea au devenit cunoscute ca „Contra-Manualul” şi au reprezentat expresia închegată a punctului de vedere leninist.  *

Secţiunea 4 se ocupă cu organizarea controlului muncitorilor în fabrici şi cu alegerea comisiilor de control.

Următoarele 5 secţiuni ale decretului vorbeau despre obligaţiile şi drepturile acestor comisii, punând accentul pe sarcinile pe care le au de îndeplinit şi care trebuie să rămână prerogativa managerilor-proprietari.

Secţiunea  5 subliniază că, în măsura în care Comisiile joacă vreun rol în gestionarea întreprinderilor, acest rol trebuie să fie limitat la supervizarea şi la îndeplinirea directivelor emise de acele agenţii ale Guvernului Central, “însărcinate în mod special cu dirijarea activităţii economice la scară naţională. “

Secţiunea  7 insistă că “dreptul de a emite ordine care au legătură cu managementul, cu conducerea şi funcţionarea întreprinderilor rămâne în mâinile proprietarului. Comisiile de control nu trebuie să participe în conducerea întreprinderilor care nu au responsabilităţi legate de funcţionarea lor. Această responsabilitate rămâne, de asemenea, în mâinile proprietarului.”

Secţiunea 8 specifică faptul că comisiile nu ar trebui să se preocupe cu chestiuni legate de finanţarea întreprinderilor, toate acestea fiind prerogativele Instituţiilor Guvernului Central.

Secţiunea 9 în mod specific interzice comisiilor să ia parte la exproprieri sau să conducă întreprinderile. Sunt însărcinate însă să „ridice chestiunea preluării întreprinderilor în faţa Guvernului, prin intermediul organelor superioare ale controlului muncitorilor.”

Secțiunea 14 în sfârșit declară negru pe alb ce fusese în mintea liderilor Bolșevici de câteva săptămâni deja.

Chiar și la un nivel local, Comitetele Fabricilor aveau să fie făcute să se unească cu aparatul sindicatelor.

“Comisiile de control din fiecare fabrică urmau să constituie organele executive ale ”departamentului de control și distribuție”a federației sindicale locale. Activitățile comisiilor de control trebuie să se conformeze deciziilor acestora din urmă.

Faptul că aceste ”instrucțiuni generale” au fost emise pe parcursul unei nopți de la crearea Vesenka arată clar direcțiile sistematice pe care Lenin și colaboratorii săi le aveau în vedere. Posibil să fi procedat ”corect” sau să fi procedat ”greșit”. [Aceasta depinde de cel fel de societate își dorește cineva.] Dar e ridicol să pretinzi – așa cum fac foarte mulți azi – că în 1917 Bolșevicii au susținut total și până la capăt controlul direct și total al oamenilor care muncesc asupra fabricilor, minelor, șantierelor, sau altor înreprinderi în care munceau, adică e ridicol să pretinzi că au susținut auto-administrarea muncii de către chiar cei care munceau.

()* Atât Manualul” cât și ”Contra- Manualul” ar trebui traduse în Engleză. O idee despre conținutul lor apare într-un articol interesant scris de D.L. Limon și publicat în numărul din decembrie 1967 al revistei ”Autogestion” (Autogestiunea), deși pe alocuri articolul degenerează în apologii sofisticate leniniste.

20 decembrie

Ziarul oficial al sindicatelor ”Professional’ny Vestnik” (Trade Union Herald) a publicat „Hotărârea cu privire la Sindicate şi la Partidele Politice”. „Fără să ne transformăm în organe independente de luptă politică, în partide politice sau apendice ale lor, sindicatele nu pot rămâne indiferente faţă de problemele avansate de lupta politică a proletariatului. “

După aceste generalităţi banale, hotărârea coboară cu picioarele pe pământ.

“Alăturându-şi destinul organizaţional cu unele partide politice, sindicatele, ca organizaţii de clasă ale proletariatului, trebuie să sprijine sloganurile politice şi tacticile ale partidului proletar, care în orice moment se apropie mai mult decât altele de rezolvarea sarcinilor istorice etc etc…”

În acelaşi număr al ziarului apare şi un articol semnat de bolşevicul Lozovsky, care protesta faţă de politica bolşevică de suprimare prin violenţă a grevelor muncitorilor împotriva noului guvern. “Misiunea sindicatelor şi a puterii sovietice e izolarea elementelor burgheze care conduc grevele şi sabotează, dar această izolare a elementelor burgheze nu trebuie să fie făcută doar prin mijloace mecanice, arestări, sau prin deposedarea de cartelele de pâine.” “Cenzura preliminară, distrugerea ziarelor, anihilarea libertății de mișcare a partidelor socialiste și democratice sunt absolut inadmisibile în ce ne priveşte. Închiderea noilor ziare, violența împotriva muncitorilor greviști, etc, au iritat răni deschise. Acest tip de „acţiuni” a fost prea mult prezent în memoria maselor muncitoare ale Rusiei, şi asta poate duce la o analogie care poate fi mortală pentru puterea Sovietică.”

Că un membru de frunte al Partidului vorbea în asemenea manieră e o acuzaţie grăitoare despre cât de răspândite trebuie să fi fost aceste practici. Aceasta era metoda din ce în ce mai folosită, prin care Partidul îşi rezolva neînţelegerile nu doar cu opoziţia burgheză, ci cu opoziţia mult mai articulată din chiar interiorul mişcării clasei muncitoare. Deposedarea de cartelele de pâine îi lipsea pe cei cărora li se aplica de dreptul legal la raţii, adică de dreptul de a se hrăni. Indivizii deposedaţi de cartelele de pâine erau obligaţi să obţină hrană de pe piaţa neagră sau prin alte mijloace ilegale. Ulterior, aceste „crime ale lor împotriva Statului” vor fi folosite ca mijloace legale pentru „a-i neutraliza”.

Aceasta era atmosfera din jurul Partidului, sindicatelor şi maselor apolitice (eufemistic descrise ca „elemente burgheze”) în care marea dezbatere din ianuarie 1918 avea să ia loc.

December 23

Decret prin care se creează reţeaua Consiliilor Regionale ale Economiei Naţionale (Sovnarkhozy), aflată sub controlul Vesenka.

“Fiecare Sovnarkhoz regional avea (să fie) o replică în miniatură a Vesenka de la Centru. Era împărţit în 14 departamente pentru diferite ramuri de producţie şi urma să cuprindă reprezentanţi ai instituţiilor locale şi ai organizaţiilor…”

Fiecare Sovnarkhoz putea crea “unităţi mai mici pentru a integra corespunzător organele de control ale muncitorilor unde acestea fuseseră deja formate.” “Ce a fost creat a fost un departament economic central cu birouri locale.”(80)

Note de subsol:

(1)   Fabrzavkomy: abrevierea pentru frabrichno-zavodnye komitety.

(2)   A.M. Pankratova. Fabzavkomy Rossil v borbe za sotsialisticheskuyu fabriku (Comitetele Fabricilor din Rusia în lupta pentru fabrica socialistă Russian Factory Committees in the struggle for the socialist factory). Moscow, 1923, pagina 9. Fragmente din acest important document aveau să fie publicate în numărul din decembrie 1967 (Numărul 34) al revstei franceze, Autogestion (numărul paginii se referă la versiunea franceză).

(3)    ibid., pp. 12-13.
(4) ibid., p. 12.
(5) V.I. Lenin. Tasks of the Proletariat in our Revolution. Selected Works, vol. VI, p.62
(6) V.I. Lenin. Political Parties and Tasks of the Proletariat. ibid., p. 85-6.
(7) V.I. Lenin. Materials on Revision of Party Programme. ibid., pp. 116-117
(8) V.I. Lenin. Ruin is Threatening. ibid., p. 142.
(9) I. Kreizel. Iz istorii profdvizheniya g. Kharkova v 1917 godu
(Despre istoria Mişcării Sindicale din Kharkov în 1917). Referinţa a fost făcută de Pankratova (opera citată, pagina 15). Kharkov, 1921
(10) A. Pankratova, opera. citată., pagina.19.
(11) ibid., pagina.19.
(12) Pervaya rabochaya konferentsiya fabrichno-zavodskikh komitetov, (Prima Conferinţă a Comitetelor Fabricilor — First Workers’ Conference of Factory Committees) Petrograd, 1917.
(13) V.I. Lenin, Sochineniya, XX, 459.
(14) S. O. Zagorsky, State Control of Industry in Russia during the War. (New Haven, 1928), paginile  174-5.
(15) R. V. Daniels. The Conscience of the Revolution. (Harvard University Press I960), p. 83.
(16) Tretya vserossiiskaya konferentsiya professionalnykh soyuzov: Rezolyutsii prinyatiya na zasedaniakh konferentsii 20-28 Iyunya / 3-11 Iyulya 1917 g. (Third All Russian Conference of Trade Unions: Resolutions adopted at the sessions of the Conference of June 20-28 / July 3-11, 1917). Petrograd, n.d., p.18.
(17) ibid., para 6.
(18) ibid., p.323.
(19) I. Deutscher, Soviet Trade Unions. (Royal Institute of International Affairs, London, 1950), pp. 1-2.
(20) ibid., p.13.
(21) vezi Statistics on political strikes in V. L. Meller’s and A. M. Pankratova’sRabocheye dvizheniye v 1917 godu (The Workers’ Movement in 1917), pp. 16., 20. Also M. G. Fleer’s Rabocheye dvizheniye v godu voiny The Workers’ Movement in the War Years), Moscow 1925, pp. 4-7.
(22) Shestoi s’yezd RSDRP (b): Protokoly. (The Sixth Congress of the RSDWP (b): Protocols [1917]) Moscow: IMEL, 1934, p.134.
(23) Oktyabrskaya revolutsiya i fabzavkomy: materiali po istorii fabrichno-zavidskikh komiteov (Revoluţia din Octombrie şi Comitetele Fabricilor: materiale pentru o istorie a Comitetelor Fabricilor). Moscow 1927-1929. 3 vols. I, pp. 229, 259. Aceste volume (amintite în continuare ca Okt. Rev. i Fabzavkomy) sunt cele mai folositoare surse în privinţa Comitetelor Fabricilor.

(24) ibid., p. 190.
(25) ibid., p. 171.
(26) Acestea sunt descrise în detaliu în Okt. Rev. i Fabzavkomy.
(27) A. Pankratova. op. cit., p.25.
(28) ibid., p.25.
(29) ibid., p.29. Cam atât pentru muncitorii care “erau capabili doar de o conştiinţăă sindicală.”
(30) ibid., p. 36.
(31) Novy Put (New Path), October 15, 1917, Nos. 1-2. Novy Put era organul Sovietului Central al Comitetelor Fabricilor.
(32) F.I. Kaplan, Bolshevik Ideology. (P. Owen, London, 1969), p. 83.
(33) 0kt. Rev. i Fabzavkomy, II, 23
(34) V.I. Lenin. The Aims of the Revolution, Selected Works, VI, p. 245-6.
(35) V. P. Milyutin. Istonya ekonomicheskogo ruzvitiya SSSR, 1917-1927 (History of the Economic Development of the USSR), Moscow and Leningrad, 1927, p. 45.
(36) V. I. Lenin. op. cit., pp. 265-7.
(37) G. P. Maximoff. Syndicalists in the Russian Revolution. (‘Direct Action’ pamphlet  No. 11), p. 6.
(38) A. Pankratova. op. cit., p. 5.
(39) E. H. Carr. The Bolshevik Revolution (Penguin Edition). II, 80.
(40) I. Deutscher, op. cit., pp.15-16.
(41) G. P. Maximoff. op. cit., p.11-12.
(42) Okt. Rev. i Fabzavkomy, II, 114.
(43) ibid., II, p. 188.
(44) ibid., II, p. 190.
(45) ibid., II, p. 180.
(46) ibid., II, p. 191.
(47) G.K. Ordzhonikidze. Izbrannye statii i rechi 1911-1937
(Selected articles and speeches) Moscow, 1939. p.124.
(48) A. Pankralova. op. cit., pp.48-49.
(49) ibid., p.50.
(50) ibid., p.51.
(51) V. I. Lenin Selected Works. vol. VI, pp. 410-411.
(52) Sobraniye Uzakonenii 1917-18.
(Collection of Statutes 1917-18) No. 3, art. 30.
(53) E. H. Carr. op. cit., II, p. 77, fn. 1.
(54) A. Lozovsky. Rabochii Kontrol (Workers’ Control). Socialist Publishing House, Petrograd 1918, p. 10.
(55) E. H. Carr. op. cit., p. 73.
(56) Protokoly zasedanii V Ts I K 2 sozyva (1918), p. 60.
(57) Vezi Apendicele la volumul XXII al Sochineniya lui Lenin. Vezi şi articolul scris de D. L. Limon asupra ‘Lenine et le Controle Ouvrier’ în numărul din decembrie al revistei Autogestion.
(58) Sbornik dekretov i postanovlenii po narodnomu khozyaistvu
(25 oktyabrya 1917 g – 25 oktyabrya 1918 g), Moscow 1918, pp. 171-172.
(59) V. I. Lenin. Selected Works vol. VI, pp. 27-28.
(60) E.H. Carr. op. cit., p.75.
(61) I. Deutscher. op. cit., p.17.
(62) I.I. Stepanov-Skvortsov. Ot rabochego kontrolya k rabochemu upravleniyu
(De la Controlul muncitorilor la Administrarea de către muncitori), Moscow, 1918.
(63) A. Pankratova. op. cit., p.54.
(64) ibid., p. 54.
(65) N. Filippov. Ob organizatsii proizvodstva (Asupra organizării producţiei), Vestnik metallista (The Metalworker’s Herald), January 1918, pp. 40,43.
(66) P. Avrich. The Russian Anarchists, (Princeton, 1967), p.162.
(67) Voline. Nineteen-Seventeen. (Freedom Press, 1954), pp. 139-145. Secţiunea în care Voline descrie experienţele sale personale merită citită atent.
(68) see D. L. Limon, op. cit., p. 74.
(69) E. H. Carr Op. cit., II, p. 75, fn. 3.
(70) Sobraniye Uzakonenii 1917-1918, No. 4, art 58.
(71) ibid., No. 5, art 83.
(72) Natsionalizatsiya promyshlennosti v SSSR: sbornik dokumentov i materialov, 1917-1920 gg (Naţionalizara industriei în URSS: documente adunate şi surse pentru materiale) Moscow, 1954. p. 499.
(73) E. H. Carr. op. cit., p. 80.
(74) V. I. Lenin. Sochineniya, XXII, 215.
(75) E. H. Carr. op. cit., II, p. 80.
(76) A. Pankratova. op, cit., p. 59.
(77) V. I. Lenin. Selected Works vol. VII, pp. 92-93.
(78) ibid., p. 47.
(79) Discursul din 4 noiembrie 1917 în faţa Sovietului Muncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd.
(80) E. H. Carr, op. cit. II, pp. 82-83.

ANUL 1918, aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s