Fascismul şi Marile Afaceri

Acesta este un extras din cartea lui Daniel Guerin despre fascism. Este un studiu al rădăcinilor şi evoluţiei fascismului. (De la New InternationalVol.4 No.10, Octombrie 1938, paginile 297-300, în engleză aici.)

„O iluzie în mod particular periculoasă constă în a privi fascismul, în ciuda ororilor de care e responsabil, ca pe un fenomen politic „progresist” – ca pe o fază „tranzitorie” şi chiar „necesară”, oricât de dureroasă ar fi. Profeţi grăbiţi au anunţat de zeci de ori, de 100 de ori, iminenta prăbuşire a dictaturilor fasciste din Italia sau Germania, sub loviturile unei revoluţii victorioase. Ei au susţinut că fascismul, aducând antagonismul de clasă la cele mai mari tensiuni, ar grăbi momentul sosirii revoluţiei proletare; unii au susţinut chiar că proletariatul va putea cuceri puterea doar dacă trece prin iadul unei dictaturi fasciste. Astăzi nu mai e posibil ca cineva să îşi facă asemenea iluzii. Evenimentele au demonstrat cu o claritate tragică faptul că, în momentul în care clasa muncitoare permite fascismului să se instaureze, o lungă perioadă de sclavie şi de neputinţă va începe – o lungă perioadă în care ideile socialiste sau chiar democratice nu doar că sunt rase de pe monumentele publice şi din librării, dar, ce e şi mai grav, sunt smulse din rădăcini din minţile oamenilor.

Evenimentele au dovedit că fascismul distruge fizic tot ce se opune dictaturii sale, nu contează cât de timidă ar fi această opoziţie, şi că în jurul lui generează un vid, iar în urma sa lasă un vid.

Această extraordinară putere de a supravieţui prin anihilarea a tot cu excepţia lui însuşi, pentru a rezista împotriva a tot și a tuturor, pentru a rezista în ciuda contradicțiilor și în ciuda sărăciei și nemulțumirii maselor – ce se află în spatele ei?

Centralizare excesivă

Puterea unei dictaturi stă în primul rând în centralizarea excesivă pe care o impune. Un asemenea regim nu poate, „prin propria sa natură, să tolereze nici cea mai mică urmă de federalism sau de autonomie. La fel ca și Convenția, ca Napoleon, trebuie să impună centralism complet, consecința logică a sistemului său și mijloacele necesare pentru a-și asigura permanența.” Mussolini și Hitler au întărit cel mai puternic autoritatea guvernului central și au suprimat chiar și cele mai palide urme de individualism. În Italia, puterile guvernatorilor provinciali au fost mărite considerabil.

“Trebuie să fie clar”, o telegramă de la Duce îi informează pe aceștia, “că autoritatea nu poate fi împărțită… Autoritatea este una singură și unificată. Dacă nu ar fi așa, o să ne întoarcem la un stat dezorganizat.”

În Germania, cele 17 ”state”, ale căror drepturi de a avea propriile lor guverne și parlamente au fost păstrate de către Constituția republicii Weimar, au fost gradual suprimate și transformate doar în niște provincii de către Reich, direct administrate de reprezentanții guvernului central, de Statthalteri. Salutând centralizarea pe care a impus-o, Hitler s-a lăudat pe el însuși că ”le-a dat oamenilor Constituția care îi va face puternici”.

Marx la vremea sa a putut să se bucure că puterea executivă, în timp ce devenea din ce în ce mai concentrată, simultan concentra împotriva ei înșiși și toate forțele de distrugere a ei. Şi unii dintre contemporanii noștri cu o concepție simplistă a dialecticii, își imaginează că, centralizând cel mai puternic, fascismul funcționează automat pentru venirea Revoluției. Poate ar avea dreptate dacă fascismul, centralizează şi distruge în acelaşi timp cele mai radicale moduri de exprimare ale forţelor care i se opun.

Fascismul, de fapt, a adus la cel mai înalt nivel de perfecţiune metodele represiunii poliţieneşti folosite de statele moderne. A făcut din poliţia politică o organizaţie cu adevărat ştiinţifică. Ovra în Italia, şi Gestapo în Germania – adevăratele „state din sânul statului”, cu ramificaţii în toate clasele societăţii şi chiar în locuinţele unde trăiesc oamenii, cu resurse financiare şi materiale enorme, şi cu puteri nelimitate – sunt în poziţia de a anihila, literalmente din faşă, orice încercare a unei opoziţii, oriunde şi oricând ar apărea aceasta. Pot aresta în orice moment, pot „duce departe” pe oricine pe o insulă îndepărtată sau în vreun lagăr de concentrare, pot executa fără să aibă nevoie de un proces de formă pe oricine doresc ei. În consecinţă, putem spune că un asemenea regim este un bloc de granit în care nu există nici cea mai mică fisură. Gentizon nu e departe de adevăr, din nefericire, când spune următoarele despre Italia:

“Opoziţia a dispărut complet… în sistemul statului totalitar nici un fel de propagandă ostilă lui nu este posibilă…”

Şi Goebbels are dreptate când afirmă:

“Inamicii regimului au fost distruşi complet: în toată ţara nu mai există nici un fel de opoziţie.”

Dispersarea clasei muncitoare

4 1945-Dora-Mittelbau-A4-raketenfertigung-zwangsarbeiterAdăugată la aceste metode de represiune a poliţiei este starea de „lipsă de unitate forţată, de dispersare şi de neputinţă şi neajutorare” în care fascismul ţine clasa muncitoare. Cu siguranţă, nici în Italia, nici în Germania regimul nu se poate lăuda că e susţinut de tot proletariatul; chiar dimpotrivă. Mussolini însuşi a fost obligat să recunoască:

“Nu pot să spun că de partea mea sunt muncitorii… Ei sunt nişte nemulţumiţi în permanenţă.”

În Germania, alegerile pentru „consiliile confidenţiale” ale fabricilor de două ori (aprilie 1934, şi aprilie 1935) au constituit o înfrângere umilitoare pentru regim. Dr. Ley însuşi a admis că abia 40 la sută dintre electori au votat în 1934. În 1935 cel puţin 30 la sută dintre electori s-au abţinut sau au votat împotrivă. În 1936, 1937, şi 1938 alegerile au fost „amânate” ca măsură de precauţie, iar în iunie 1938, s-a decis că „oamenii de încredere” nu vor mai fi „aleşi”, ci numiţi la conducerea companiei.

Această nemulţumire latentă, însă, găseşte aproape imposibil să se exprime pe sine sau să se organizeze. Clasa muncitoare este atomizată şi dezintegrată. Este adevărat că mişcările de protest au apărut ici şi colo, dar ele au fost înăbuşite imediat. Ele sunt restricţionate în interiorul uzinelor izolate, şi sunt cunoscute doar de câţiva muncitori din afara fabricilor unde au loc; în fiecare fabrică muncitorii cred că sunt singuri în opoziţia şi rezistenţa lor. Nu doar că legăturile dintre muncitorii care lucrează în fabrici diferite sunt rupte, dar chiar şi în interiorul marilor întreprinderi contactele nu mai există între angajaţii din diferitele departamente, şi este foarte dificil să fie restabilite. Chiar dacă embrioni ai unui sindicat ilegalist se formează, cu eforturi eroice, ei imediat sunt zdrobiţi înainte să poată evolua.

Fără îndoială există socialişti şi comunişti militanţi care distribuie manifeste ilegale punându-şi viaţa în pericol, dar ei sunt doar o mână de oameni eroici şi constant şi sistematic distruşi. Muncitorii îşi pierd pasivitatea numai când un eveniment din afara întreprinderii le arată că nu sunt singuri, că dincolo de frontierele întreprinderii lor şi alţi muncitori se luptă. Astfel, marile greve din iunie 1936, din Franța, în ciuda grijii presei fasciste să le minimalizeze importanța, au avut un profund ecou printre muncitorii din Italia și Germania. [1]

Educatia fascistă

Şi, în timp ce fascismul îi pune pe adulții care se i opun în poziția din care ei nu pot reprezenta nici o amenințare pentru regim, se impune și se imprimă în mințile celor tineri și le formează doar conform intereselor sale. ”Generația de ireconciliabili va fi eliminată prin legile naturale”, a declarat exaltat Mussolini. ”Curând, tânăra generație va apărea!” Volpe vorbește despre cum lustruiește acest ”material virgin care nu a fost încă atins de vechile ideologii”.

“Viitorul nostru este reprezentat de tinerii germani,” declară Hitler. “Îi vom crește în propriul nostru spirit. Dacă vechea generație nu poate să se obișnuiască cu asta, atunci îi vom lua pe copii de lângă ei …” “Vrem să inculcăm principiile noastre în mințile copiilor încă de la cele mai fragede vârste,” a ordonat Hitler.

Iar Goebbels estimează că, atâta vreme cât tinerii îl susțin pe Hitler, regimul va fi indestructibil. La vârsta de 4 ani în Germania, și la 6 ani în Italia, un copil este luat de lângă familia sa, înrolat în forme militarizate de fascism, și supus unei intense și sufocante propagande. Statul dictatorial îl lasă să citească un singur ziar, un singur manual, și îl educă într-o atmosferă incredibilă de exaltare și fanatism.

Reichsgründungsfeier, SchulklasseAceastă instruire își atinge scopul. Deși regimul din Germania nu a fost la putere destul de mult pentru a putea trage concluzii categorice, în Italia rezultatele sunt palpabile: ”Tineretul nostru nu poate poate nici măcar să mai conceapă că există idei socialiste sau comuniste”, scrie Gentizon. Un muncitor militant, Feroci, confirmă că așa e:

“Un tânăr care nu a citit niciodată un ziar al muncitorilor, nu a participat niciodată la o întâlnire a unui sindicat și nu știe nimic despre socialism și comunism… exact asta e ceea ce dă forța și puterea regimului lui Mussolini.”

Fără îndoială, există ceva ce educația fascistă nu poate sufoca, și care nu e nevoie să fie învăţat – instinctul de clasă. Nici cea mai uriaşă propagandă nu va putea să îl facă pe un muncitor tânăr să nu simtă că e exploatat. Pietro Nenni, în timp ce susţinea că tineretul din organizaţia Cămăşile Negre a reuşit deja să se elibereze de jugul fascist, spune că în Italia, „mulţi tineri sunt socialişti fără să ştie şi fără să îşi dorească să fie”. Il Maglio, săptămânalul fascist al sindicaliştilor din Turin, se plânge că printre tineri există o anumită lipsă de înţelegere a „sindicalismului” fascist:

“Este natural că ar trebui să existe câţiva tineri, care, deşi recunosc că abolirea tuturor formelor de luptă de clasă este o necesitate absolută… încă mai cred că interesele materiale ale muncitorilor pot fi mai bine asigurate prin greve şi metode de luptă folosite până ieri în conflictele de muncă…”

Şi în Germania, nenumăraţi tineri care cred literalmente că al Treilea Reich va fi statul lor, şi pe care al Treilea Reich i-a condamnat la muncă forţată, sunt amarnic dezamăgiţi. Dar este extrem de dificil pentru tineretul din orice ţară, după cum le-a fost formată gândirea, să scape de ideile false cu care au fost îndoctrinaţi, să îşi clarifice motivul revoltei lor, şi, fără să aibă nici un fel de ajutor sau îndrumare, să facă pentru ei înşişi munca unui secol de acţiune socialistă şi de gândire. Trezirea confuză a conştiinţei lor de clasă îi face pe unii dintre ei să se îndrepte către „fascismul de stânga” sau naţional socialism; nu îi face în nici un caz militanţi revoluţionari.

 2.

O altă iluzie despre durabilitatea fascismului trebuie destrămată. Anumiţi oameni încearcă să deducă din contradicţiile economice şi politice care s-au dezvoltat în regimul fascist că zilele dictaturii sunt numărate. Aceste contradicţii există într-adevăr. Ele sunt destul de importante pentru a genera schimbările profunde din structura regimului. Dar aceste schimbări se pot întâmpla fără ca dictatura în sine să se prăbuşească. 

Nemulţumirea Marilor Afaceri

Câteva explicaţii suplimentare sunt necesare aici. Nu poate fi negat faptul că industriaşii care au finanţat şi au adus fascismul la putere nu sunt cu totul satisfăcuţi de propria lor creaţie. În primul rând, regimul e teribil de scump. Menţinerea unei birocraţii excesive a statului, a partidului şi a numeroaselor organisme semi-guvernamentale costă sume de care nu s-a mai pomenit şi astea se adaugă la dificultăţile financiare ale guvernului. În memorandumul din iunie 1937, adresat lui Hitler, industriașii scriu:

“Se estimase că va exista un funcționar la fiecare 12 persoane din meseriile productive. Astăzi, dacă organizațiile oficiale ale partidului și cele semi-oficiale și serviciile corporatiste cu funcționarii lor și angajații lor sunt incluse, se estimează că există o persoană plătită de stat la fiecare 8 persoane din meseriile productive”.

Abandonând orice încercare ”de a estima numărul personalului și cantitatea cheltuielilor materiale necesitare pentru mașinăria administrativă”, autorii memorandumului s-au plâns de ”pierderile de necalculat care apar în urma lipsei unui contact între vechile și noile autorități, și de dublarea funcțiilor vechilor și noilor servicii de stat și de partid.” [2] Ei au spus că își doresc să vină ziua în care ”potrivit unui principiu definitiv, o organizație finală a aparatului politic intern al statului să fie posibilă…”

În timp ce statul trebuie să suporte costuri incidentale imense, marii capitaliști înșiși trebuie să asigure o anumită parte din cheltuieli: ”contribuțiile voluntare” pe care le percepe partidul pentru serviciile sale ”de protecție socială”; diferite abonamente; șpăgi și locuri în consiliile directorilor marilor companii pentru crema cremei liderilor fasciști, etc. Dar aceste cheltuieli incidentale, a căror importanță nu trebuie exagerată, sunt mai puțin supărătoare pentru marii afaceriști decât agitația demagogică la care recurg plebeii fasciști – agitație care, în ciuda epurărilor și represiunii, reapare periodic, prin tot felul de crăpături foarte înguste.

Din nou, în timp ce marii afaceriști susțin politica agresivă care le asigură comenzile de armament, se tem cel mai mult de liderii fasciști că, în căutarea unei diversiuni pentru a abate atenţia de la nemulțumirea popuară, vor provoaca un război care va duce la izolarea țării și la înfrângerea ei. Este în special semnificativ că în toamna lui 1935 liderii fasciști Farinacci, Rossoni, și alții au fost cei care l-au convins pe Mussolini să intre într-un conflict cu Anglia, în timp ce marea burghezie, Stafful General și Coroana, pe de altă parte au avertizat că mai bune ar fi moderația și precauția.

La fel și în Germania, când Hitler a decis în martie 1936 să remilitarizeze Rhineland, birocraţia de frunte nazistă – Goering, Goebbels, şi alţii – au fost cei care l-au susţinut în această aventură, în timp ce marii capitalişti şi reprezentatul lor, Dr. Schacht, precum şi generalii Reichswehr, erau temători nu în privinţa acţiunii în sine, ci mai degrabă a grabei cu care a fost făcută. La finalul lui decembrie în acelaşi an, General von Fritsch a arătat că nici Reich-ul, nici armata germană nu ar putea întreprinde vreo acţiune care să ducă imediat la război într-o perioadă scurtă de timp, şi au mers până acolo încât au ameninţat că demisionează dacă sfatul lor de experţi nu va fi luat în considerare.

Cultul pentru lider

Afacerile mari nu se uită cu nelinişte nici la simptomele de „grandomanie iluzorie” pe care le arată din ce în ce mai evident dictatorul. Această evoluţie este într-adevăr inevitabilă, pentru că pe măsură ce plebeii sunt eliminaţi şi partidul trece pe o poziţie secundară, este necesar să fie umflat „Omul Destinului”, cu atât mai mult cu cât poate ascunde în spatele lui adevărata natură a statului fascist: o dictatură militară şi poliţienească aflată în slujba marilor afacerişti. Este necesar să vedem care a fost sfatul lui Spengler:

“Nimic nu mai are sens acum în afără de puterea personală exercitată de Caesar [în care] omnipotenţa banilor se pierde.”

Astfel, în Italia, dictatura partidului fascist a făcut loc trepat dictaturii Ducelui. În Germania, în timpul ultimei campanii electorale, „au existat foarte puţine discuţii despre naţional-socialism şi multe – care au exclus orice altceva – despre Herr Hitler.” Dar dictatorul însuşi este prins şi el în această „capcană”. Aceeaşi soartă îl aşteaptă şi pe el ca pe Louis Bonaparte:

“Numai … când el însuşi acum îşi ia în serios rolul imperial… va deveni victima propriei sale concepţii despre lume, un bufon serios, care nu mai face din istoria lumii o comedie, ci din comedia sa o istorie a lumii.”

Mussolini şi Hitler sfârşesc prin a deveni egomaniaci. Iar marii capitalişti trebuie din ce în ce mai mult să suporte costurile, umorul schimbător, mofturile Ducelui sau Führer-ului. Asta înseamnă o pierdere de timp şi o anumită înapoiere.

Şi, în cele din urmă, politica economică a fascismului, oricât de favorabilă le-ar fi lor înşile, nu este cu totul satisfăcătoare pentru marii capitalişti. Deşi ei cu nerăbdare bagă în buzunare profituri fabuloase din comenzile de armament, sunt terifiaţi când se gândesc la posibilele consecinţe ale acestei politici. Sunt hăituiți de gândul unei catastrofe financiare. La fel se plâng, cum am văzut, că regimul ”economiei de război” impune constant asupra lor reglementări din partea statului din ce în ce mai împovărătoare, iar acestea ar distruge sacrosanta ”inițiativă privată”.

Astfel, industriașii nu sunt mulțumiți cu totul, și în mințile unora dintre ei începe să apară ideea că ar putea să scape cu totul de plebeii fasciști cu tot cu liderul lor, și să completeze deja avansata transformare a regimului totalitar fascist într-o dictatură pur militară.

Dar ei ezită. Nu îndrăznesc să se lipsească de incomparabilele și de neînlocuit mijloace de a penetra toate celulele societății pe care ei le au în organizațiile de masă fasciste. Mai presus de orice, ezită să se lipsească de serviciile ”Bărbatului Destinului”, pentru că credința mistică în Duce sau Führer, deși e în declin, nu a pierit.

“Ordinea de azi din Germania,” scrie the Temps, “există și continuă doar grație popularității Cancelarului și credinței maselor germane în acțiunile lui Herr Hitler…” “Führer-ul este incontestabil mai popular decât regimul său.”

”Bărbatul Destinului”, oricât de multă greață ar provoca, este încă necesar. Chiar și nebunia sa e folositoare; el singur poate face un miracol psiholoic de a transforma nemulțumirea și furia marilor mase de oameni în entuziasm și credință.

Dar, mai presus de orice, industriașii se tem că schimbarea radicală în interiorul regimului, așa cum și-o doresc ei va duce la o mare vărsare de sânge. Se tem de războiul civil, chiar și de unul scurt, în care forțele ”naționale” s-ar opune una alteia;  nu se tem de nimic mai mult decât un nou ”Iunie 30”, așa cum i se spune în Germania. De aceea ei ezită.

Nu e absolut exclusă ipoteza ca într-o zi ei să ajungă să simtă că avantajele unei dictaturi pur militare vor fi mai mari decât neajunsurile. Dar o schimbare de asemenea natură nu va deschide în mod necesar calea către o revoluție. E adevărat că pentru clasele mijlocii, dintr-o dată lipsite de mitologia lor zilnică, trezirea ar putea să fie una plină de cruzime, și că ar putea fi mai greu, doar cu ajutorul aparatelor de poliție și al armatei, să țină proletariatul în robie. Și totuși, statul autoritar, sprijinit cu putere de baionete, ar putea rezista pentru o perioadă în această nouă formă; ar putea găsi un nou ”misticism” (misticismul național, misticismul dinastic etc) pentru a menține marile straturi ale populației sub vraja sa; într-o lume, chiar și fără Mussolini sau Hitler, ”statul puternic” ar putea supraviețui.

3.

Dacă fascismul nu este politic progresist, cu atât mai mult el nu este nici economic progresist – indiferent ce ar putea crede anumiți oameni. Dezbrăcat de toate aparențele sale, de toate contradicțiile care îi ascund adevărata față, de toate aspectele secundare care ascund atât de mult din caracterul său esențial, și de toate circumstanțele speciale unei țări, fascismul e redus la asta: un stat puternic al cărui scop e de a prelungi artificial un sistem economic bazat pe profit și pe proprietatea privată a mijloacelor de producție. Pentru a folosi figura pitorească a lui Radek, disctatura fascistă este un petece de metal cu care burghezia încearcă să cârpească butoiul spart al capitalismului.

Aici este însă necesară o anumită clarificare: „butoiul”, contrar a ceea ce mulți cred, nu a fost spart de acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; fascismul nu este ”răspunsul burgheziei la un atac din partea proletariatului”, ci dimpotrivă ”o expresie a decăderii economiei capitaliste”. Butoiul a crăpat de la sine.

Fascismul este, ca să fim mai clari, o reacție de apărare a burgheziei, dar o apărare împotriva dezintegrării propriului ei sistem şi nu o apărare împotriva vreunei ofensive proletare – care nici nu există. Criza sistemului capitalist în sine este ceea ce a zguduit capitalismul de la rădăcinile sale, secând sursele de profit. Clasa muncitoare, pe de altă parte, paralizată de organizațiile sale și de liderii săi, în momentul decăderii economiei capitaliste, nu a știut cum să preia puterea și să înlocuiască sistemul capitalist în agonie cu socialismul.

Capitalismul în cădere liberă

În privința acestei crize, fascismul însuși nu își face nici o iluzie.

“Criza,” admite Mussolini, “a penetrat sistemul atât de profund, că a devenit o criză sistemică. Nu mai e doar o rană, ci e o boală cronică…”

În ciuda faptului că fascismul demagogic promite reabsorbţia şomajului şi reluarea afacerilor, ştie perfect de bine că nu va va putea pune în funcţiune maşinăria economică. Nu caută în mod serios nici să readucă la viaţă consumatorul dispărut, sau să stimuleze de mult întreruptele investiții în producție a sumelor economisite de particulari. Unii sunt liberi să slăvească Utopia dacă aşa doresc, dar fascismul ştie ce vrea şi ştie ce poate face. Încearcă doar să controleze, prin mijloace artificiale, prăbuşirea profiturilor capitalismului privat care a devenit parazitar. În ciuda demagogiei sforăitoare, nu are nici un mare scop; se târâie de la săptămână la săptămână; nu aspiră la nimic altceva decât să ţină în viaţă – prin tăieri salariale, comenzi de stat şi subvenţii sau ajutoare, prin confiscarea sau furtul micilor economii, şi prin autarhie – o mână de monopolişti şi de mari proprietari şi industriaşi. Şi pentru a prelungi domnia acestora (deşi limitându-le libertatea şi fără a le garanta veniturile dinaintea crizei), nu are nici cea mai mică ezitare să grăbească ruinarea tuturor categoriilor populaţiei – a celor care trăiesc din salarii, a consumatorilor, a ţăranilor, a meseriaşilor, şi chiar a industriaşilor care se ocupă de bunurile de consum.

Acei naivi care, din afara Italiei şi Germaniei, cad în capcana minciunilor fasciste şi demagogice şi spun peste tot că fascismul ar fi „o revoluţie” şi că fascismul „a trecut dincolo de capitalism”, sunt sfătuiţi să studieze mai bine următoarea scrisoare trimisă de un muncitor şi publicată de nimeni altcineva decât de un ziar nazist, Völkische Beobachter (7 iunie 1936):

“Nimeni care e preocupat de chestiunile economice nu va crede că sistemul capitalist a dispărut. Deşi este adevărat că metodele de finanţare publice au prins un alt caracter – un caracter de coerciţie – capitalul, sau cel puţin ceea ce este înţeles în general prin acest cuvânt, nu a fost niciodată mai puternic şi nu s-a bucurat niciodată de mai multe privilegii ca în prezent… Economia acumulează profituri enorme şi rezerve; muncitorii sunt rugaţi să aştepte şi să se consoleze în timp ce aşteaptă cu condiţiile preliminare. Marii afacerişti care fac profit precum şi cei mici primesc garanţii pentru viitorul lor. Dacă asta nu e capitalism în sensul specific al cuvântului, aş vrea să ştiu atunci ce înseamnă capitalismul… Un grup face profituri formidabile pe seama restului populaţiei. Obişnuiam să numim asta exploatare capitalistă…”

„Acesta nu este naţional-socialism; acesta este pur şi simplu capitalism”, a scris un alt corespondent publicaţiei Völkische Beobachter pe 13 iunie. Iar organul oficial al partidului nazist a răspuns cu cinism că dacă guvernul ar fi dorit să împartă muncitorilor două miliarde din profiturile crescute ale marilor afacerişti, atunci s-ar fi plasat pe sine „în opoziţie flagrantă cu Economia, şi energia sa ar fi fost total paralizată într-o luptă pentru a-şi menţine poziţia.”

4.

Şi mai mult, pe plan internaţional, fascismul doar agravează tendinţa întregului sistem capitalist către izolare naţională şi autarhie. Detaşând Economia de diviziunea internaţională a muncii, prin adaptarea „forţelor productive la patul lui Procust al statul naţional”, fascismul produce „haos în relaţiile internaţionale”. Pentru munca viitoare a planificării socialiste, generează „dificultăţi colosale adiacente”.

În acelaşi timp, fascismul agravează şi aduce la cel mai înalt nivel de tensiune contradicţiile care rezultă din dezvoltarea inegală a sistemului capitalist, şi asftel grăbeşte noua separare a lumii prin forţa armelor – momentul acela al „căderii în barbarism” pe care l-a prevăzut Rosa Luxemburg în cazul în care proletariatul nu ar reuşi să îşi îndeplinească datoria sa de clasă şi să ajungă la socialism.

Cu toate acestea, nu este corect să spunem că fascismul înseamnă război. Bela Kun nu cu mult în urmă a contestat această afirmaţie falsă:

“Sloganul că fascismul, care este una dintre formele de domnie ale burgheziei… înseamnă război, are ca scop… numai să scape de responsabilitate din nou şi din nou pe unul dintre grupurile puterilor imperialiste care îşi ascunde pregătirile de război sub formule democratice şi fraze pacifiste… Vechiul slogan al anti-militarismului marxist – acela al luptei revoluţionare împotriva războiului imperialist – a fost diferit exprimat: capitalismul înseamnă război.”

Războiul este produsul sistemului capitalist ca întreg. Războiul de mâine nu va opune democraţiile împotriva dictaturilor. În spatele pretextelor ideologice, realităţile imperialiste sunt ascunse foarte bine. Războiul de mâine va opune naţiuni satisfăcute, care cu mult în urmă şi-au obţinut „locul sub soare” şi au împărţit planeta între ele prin sânge şi sabie, acelor naţiuni „proletare” – nou-veniţii care cer şi ei partea lor din belşug, la nevoie chiar prin sânge şi sabie. Un grup e pregătit să impună cu forţa o nouă divizare a lumii; altul e pregătit să facă război pentru a preveni această divizare. Acesta este un adevăr elementar care nu poate fi niciodată repetat destul în aceste vremuri tulburi când, pentru mulţi oameni, anti-fascismul a devenit sinonim cu şovinismul. Trebuie luptat împotriva fascismului nu din afara războiului imperialist, ci din sânul luptei de clasă a proletariatului. Există doar o cale de a scăpa de regimurile lui Mussolini şi Hitler: şi aceea e de a-i ajuta pe muncitorii italieni şi germani să lupte acasă la ei. Şi cum pot fi ei ajutaţi în această luptă? Prin puterea exemplului! Luptând şi noi în propriile noastre ţări!

Note de subsol:

1. Pe 18 aprilie 1937, Rudolf Hess a ţinut un violent discurs anti-comunist la Karlsruhe, pe care corespondentul în Berlin al publicaţiei Information l-a comentat astfel:

“În interiorul Germaniei acest discurs tinde să pună punct discuţiilor care au apărut în rândurile maselor populare ale Reich-ului, în ciuda cenzurii, ca urmare a promulgării legii privind cele 40 de ore de muncă şi a noilor legi sociale de către guvernului Blum.”

2. “Toate organismele administrative ale statului”, a scris corespondentul în Berlin al publicaţiei Temps , “sunt dublate, ca să spunem aşa, de organele partidului naţional socialist… Partidul e infiltrat în toate ministerele, dar îşi şi menţine, la marginea organismelor administrative tradiţionale, propriile sale organe…”

Germania, 1921-1944: Cum a fost distrus sindicatul anarho-sindicalist de către Hitler

O cronologie a distrugerii sindicatului anarho-sindicalist, FAUD, în Germania lui Hitler, în engleză aici. Anarhiştii împotriva lui Hitler: Clandestinul FAUD din Rhineland Pe 5 noiembrie 1937, Julius Nolden, un muncitor la uzinele auto de la Duisburg a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” din Berlin la 10 ani de închisoare pentru că „a pregătit un act […]

Recuperarea. Muncitorii şi Partidul: ianuarie – august 1968 (7)

Recuperarea. Muncitorii şi Partidul: ianuarie – august 1968 „Cel mai rău lucru dintre toate ar fi ca statul să legifereze în privinţa auto-administării şi să o facă obligatorie. Nu poţi obliga pe nimeni să fie liber, aşa cum nu le poţi comanda oamenilor să managerieze fabricile peste noapte. Doar imaginaţi-vă: „administraţi-vă singuri, că altfel…””– Petr […]